Adunarea

Adunarea era alcătuită din reprezentanții tuturor statelor membre ale Societății.[49] Fiecare stat
putea avea până la 3 reprezentanți și un singur vot.[50] Adunarea se întrunea la Geneva, iar după
primele sesiuni din 1920,[51] următoarele sesiuni se desfășurau în septembrie, o dată pe an.
[50]
 Funcțiile speciale ale Adunării cuprindeau admiterea noilor membri, alegerile periodice ale
membrilor non-permanenți ai Consiliului, alegerile cu Consiliul judecătorilor Curții Permanente
și controlul bugetului. În practică, Adunarea devenise forța de coordonare generală a activității
Societății.[52]
Consiliul
Consiliul Societății funcționa ca un organ executiv care controla activitatea Adunării.
[53]
 Consiliul era compus din reprezentații principalelor puteri aliate (Marea
Britanie, Franța, Italia și Japonia) și din patru membri nepermanenți aleși pe termene fixe.
[54]
 Primii patru membri nepermanenți ai Consiliului au fost Belgia, Brazilia, Grecia și Spania.[55]
Structura Consiliului a fost, ulterior, schimbată de mai multe ori. Numărul membrilor
nepermanenți a crescut la șase, în 22 septembrie 1922, iar, apoi, la nouă, în 8 septembrie
1926. Werner Dankwort din partea Germaniei a făcut efort ca țara sa natală să se alăture
Societății, reușind acest lucru în 1926. Germania devenise al cincilea membru permanent, astfel
Consiliul era format din cincisprezece state membre. Ulterior, după ieșirea Germaniei și Japoniei
din cadrul Societății, numărul locurilor nepermanente a crescut de la nouă la unsprezece, iar
Uniunea Sovietică a devenit membru permanent, astfel Consiliul era alcătuit din cincisprezece
membri. Consiliul se întâlnea, în medie, de cinci ori pe an și în sesiuni extraordinare când era
necesar. În total, au fost ținute 107 sesiuni publice între 1920 și 1939.[56]
Alte instituții
Societatea supraveghea Curtea Permanentă de Justiție Internațională și alte câteva agenții și
comisii înființate pentru a face față problemelor internaționale urgente. Printre acestea se
numărau Comisia pentru Dezarmare, Organizația Sănătății, Organizația Internațională a Muncii,
Comisia de Mandate, Comisia Internațională de Cooperare Intelectuală (precursor al UNESCO),
Consiliul Permanent Central al Opiului, Comisia pentru Refugiați și Comisia pentru Sclavie. O
parte din aceste instituții au transferate Organizației Națiunilor Unite după sfârșitul celui de-al
Doilea Război Mondial; Organizația Internațională a Muncii, Curtea Permanentă de Justiție
Internațională (redenumită în Curtea Internațională de Justiție), și Organizația de Sănătate
(restructurată ca Organizația Mondială a Sănătății) au devenit instituții ONU.[57]
Curtea Permanentă de Justiție Internațională a fost asigurată financiar de Pact, dar nu și înființată
de acesta. Consiliul și Adunarea au creat constituția acesteia. Judecătorii săi au fost aleși de către
Consiliu și Adunare, iar bugetul său fost asigurat de către Adunare. Curtea era alcătuită din șapte
judecători și patru judecători adjuncți, aleși pe o perioadă de nouă ani. Curtea a fost în stare să
asculte și să rezolve orice dispută internațională pe care părțile în cauză le ridicau. De asemenea,
Curtea putea oferi un aviz consultativ asupra oricărei dispute sau probleme trimise de Consiliu
sau Adunare. Curtea era accesibilă tuturor națiunilor în anumite condiții generale.[58]
Organizația Internațională a Muncii (OIM) a fost înființată în 1919, după fundamentul părții XIII
din Tratatul de la Versailles, și a devenit parte din activitatea Societății.[59] OIM era o organizație
autonomă cu propriul organ de guvernare, propria Conferință Generală și propriul Secretariat,
deși avea aceiași membri ca și Societatea și era supusă controlului bugetar al Adunării.
Constituția acesteia era diferită de cea a Societății: delegația a fost acordată nu numai guvernelor,
dar și reprezentanților angajatorilor și organizațiilor muncitorilor. Primul director a fost Albert
Thomas.[60]
OIM a restricționat cu succes suplimentul de plumb pentru vopsea,[61] și a convins mai multe
state să adopte un program de lucru de 8 ore pe zi și patruzeci și opt de ore de muncă săptămânal.
A pus, de asemenea, capăt munci copiilor, a sporit drepturile femeilor în locurile de muncă, iar
armatorii se făceau răspunzători pentru accidentele care îi implica pe marinari.[59] Organizația a
continuat să existe după desființarea Societății, devenind o agenție a Organizației Națiunilor
Unite în 1946.[62]
Organizația pentru sănătate era alcătuită din trei instituții, Biroul de Sănătate care era alcătuită
din oficialii permanenți ai Societății, Consiliul Consultativ General alcătuit din experți medicali
și Comitetul de Sănătate. Scopul Comitetului era efectuare anchetelor, supravegherea activității
muncii de sănătate a Societății iar locul de muncă să fie prezentat Consiliului.[63] Această
instituție se axa pe oprirea leprei, malariei, febrei galbene, ultimele două prin inițierea unei
campanii internaționale de exterminarea țânțarilor. De asemenea, Organizația Sănătății a lucrat
cu succes cu Uniunea Sovietică pentru prevenirea epidemiei de tifos, inclusiv organizarea unei
campanii mari de educație despre boli.[64]

Societatea Națiunilor a acordat o atenție serioasă problemei cooperării intelectuale încă de la

înființarea acesteia. La prima Adunare (decembrie 1920) s-a cerut participarea Consiliului la
organizarea internațională a lucrărilor intelectuale. Consiliul a adoptat raportul prezentat de al
Cincilea Comitet a celei de-a Doua Adunări și a invitat un Comitet distins asupra Cooperării
Intelectuale să se întâlnească la Geneva în august 1922. Filozoful francez Henri Bergson a
devenit primul șef la comitetului.[65] Programul de lucru al Comitetului cuprindea: investigarea
condițiilor de viață intelectuală, asistență statelor a căror viață intelectuală era pusă în pericol,
crearea Comitetelor Naționale pentru cooperare intelectuală, cooperarea cu organizațiile
intelectuale internaționale, protecția proprietății intelectuale, cooperarea inter-universitară,
coordonarea lucrărilor bibliografice și a publicațiilor interbancare internaționale și cooperare
internațională în cercetarea arheologică.[66]
Societatea dorea să reglementeze traficul cu droguri și, prin urmare, a înființat Consiliul
Permanent Central al Opiului să supravegheze sistemul de control statistic introdus în urma celei
de-a doua Convenții Internaționale a Opiului prin care media producția, fabricarea, comerțul și
debitul opiului și a subproduselor sale. De asemenea, Biroul a creat un sistem de certificare de
import și autorizații de export pentru comerțul internațional legal de stupefiante.[67