Rezolvarea disputelor teritoriale

Urmările Primului Război Mondial înregistrează și multe dispute lăsate să fie rezolvate între
națiuni, inclusiv poziția exactă a granițelor naționale și care regiuni se vor alipi țării. Majoritatea
acestor probleme erau tratate de Puterile Aliate victorioase în instituții precum Consiliul Suprem
Aliat. Aliații obișnuiau să se ocupe numai de aspectele deosebit de dificile. Asta însemna că, în
primii trei ani din 1920, Societatea a jucat un rol nesemnificativ în rezolvarea crizei care a dus la
izbucnirea conflagrației. Probleme pe care Societatea în primii ani le includea pe cele desemnate
de tratatele de pace de la Paris.[90]
Pe măsură ce Societatea se dezvolta, contribuția acesteia se extindea, iar pe la mijlocul anilor
1920, devenise centrul activității internaționale. Această schimbare se poate observa în relația
dintre Societate și statele ne-membre. De exemplu, Statele Unite și Rusia au colaborat tot mai
mult cu Societatea. În a doua jumătate a anilor 1920, Franța, Marea Britanie, Germania apelau la
Societatea Națiunilor ca principal temei pentru activitatea lor diplomatică și fiecare secretar
extern participa la întâlnirile Societății la Geneva, în timpul acelei perioade. De asemenea, apelau
la mecanismul Societății, încercând să îmbunătățească relațiile și să–și rezolve neînțelegerile.[91]
Insulele Åland
Åland este un arhipelag din aproximativ 6.500 insule între Suedia și Finlanda. Locuitorii insulei
vorbeau numai în suedeză, dar în 1809 Suedia pierduse atât Finlanda cât și insulele Åland
pentru Rusia. În decembrie 1917, în timpul frământărilor Revoluției din Octombrie, Finlanda și-a
declarat independența iar majoritatea locuitorilor din Åland doreau ca insulele să facă parte încă
o dată din Suedia;[92] cu toate acestea, guvernul finlandez credea că insulele făceau parte din noul
stat, deoarece rușii au inclus Åland în Marele Principat al Finlandei, înființat în 1809. Până în
1920, disputa a escaladat la un nivel atât aprig încât exista pericol de izbucnire a unui război.
Guvernul britanic a ridicat problema la Consiliul Societății, însă Finlanda nu a permis Societății
să intervină, deoarece considerau că e o problemă internă. Societatea a întocmit o listă prin care
urma să se decidă dacă Societatea trebuie să analizeze situația și, cu un răspuns pozitiv, a fost
creată o comisie neutră.[92] În iunie 1921, Societatea și-a anunțat decizia; insulele vor constitui o
parte din Finlanda, dar cu asigurarea protecției locuitorilor, inclusiv a demilitarizării. Cu acordul
reticent al Suediei, acesta a devenit primul acord internațional european încheiat în mod direct
prin intermediul Societății.[93]
Silezia Superioară[
Puterile Aliate au ridicat problema Sileziei Superioare la Societate după ce nu au reușit să
rezolve disputa teritorială.[94] După sfârșitul Primului Război Mondial, Polonia avea pretenții
teritoriale asupra Sileziei Superioare, care făcea parte din Prusia. Tratatul de la Versailles
recomanda un plebiscit în Silezia Superioară pentru a stabili dacă teritoriul va face parte
din Germania sau Polonia. Plângerile despre atitudinea autorităților germane au dus la revolte și,
în cele din urmă, la izbucnirea primelor două insurecții din Silezia (1919 și 1920). Pe 20 martie
1921 s-a desfășurat un plebiscit în care 59,6% (aproximativ 500.000) din votanți doreau să
rămână în Germania, însă Polonia susținea că condițiile impuse erau nedrepte. Ca urmare, a
izbucnit și a treia insurecție în 1921.[95]
Pe 12 august 1921, i s-a cerut Societății să rezolve problema, iar Consiliul a creat o comisie cu
reprezentanți din Belgia, Brazilia, China și Spania pentru a evalua situația.[96] Comitetul
recomanda ca Silezia Superioară să fie împărțită între Polonia și Germania după preferințele
arătate în plebiscit iar cele două părți să decidă detaliile interacțiunii dintre cele două zone. De
exemplu, dacă bunurile să circule liber peste graniță datorită independenței economice și
industriale din cele două zone.[97] În noiembrie 1921, s-a ținut o conferință la Geneva pentru a
negocia o înțelegere între Germania și Polonia. După cinci întâlniri, se ajunsese la un acord, prin
care cea mai mare parte a zonei a fost înmânată Germaniei, dar majoritatea resurselor minerale
ale regiunii și o mare parte din industria sa se aflau in zona cedata Poloniei. Când acest acord a
devenit public în mai 1922, în Germania resentimentul exprimat era amar, însă tratatul era
modificat de ambele țări. Aranjamentul a creat pace în zonă, care a durat până la declanșarea
celui de-al Doilea Război Mondial.[96]