Lucrare Spiritualitate

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

”SFÂNTUL ANDREI ȘAGUNA”
LUCRARE
SCURTĂ PRIVIRE PE CALEA CĂTRE

NEPĂTIMIRE
COORDONATOR
Arhid. Prof. Dr. Ică Ioan Jr.
Lect. Dr. Ierom. Vasilică Bârzu
STUDENT:
Apalaghiei Viorel
2021
Toată viața creștinului este un drum către îndumnezeire, o luptă dusă de fiecare dintre
noi pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu și pentru a ajunge la acest premiu, trebuie dusă o
luptă cu patimile ce ne războiesc încă din tinerețile noastre. Dar de multe ori avem impresia că
lupta noastră este dusă chiar împortiva trupurilor noastre dar Sfântul Pavel ne atenționează că
lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt
în văzduh.(Efeseni 6.12)1. Azi mai mult ca niciodată omul este luptat de aceste duhuri viclene, urâtoare
și pierzătoare de mântuire așa cum le numește Sfântul Ioan Casian care crede cu tărie faptul că viața în
lume și în trup nu este altceva decât o luptă permanentă pentru despătimire .
Fiecare dintre noi ne naștem cu dorul de Dumnezeu și implicit cu dorința de lepădare a
patimilor ce ne asupresc din toate părțile. Evagrie Ponticul ne prezintă un tratat referitor la un număr de
9 răutăți în contrast cu 9 virtuți și de asemenea ne dezvăluie un mod de a lupta cu gândurile și demonii.
În ceeaq ce privește gândurile cu care ne luptăm, sf. Evagrie dezbate modul de abaordare a unui număr
de 8 gânduri și replicile împotriva celor 8 gânduri.
Trebuie avut în vdere că patimile înrobesc omul iar această robie este una plină de durere căci
în încercarea de a ajunge singur dumnezu, el ÎL uită pe Dumnezeu și se îndepărtează de El. Omul
ajunge să fie singur chiar dacă e înconjurat de multe din cele dragi lui, oameni și averi.
Omul este înzestrat din naștere cu dorul de nemurire și de infinitate dar pe calea vieții acesta își
orientază în mod greșit acest dor ajungând să creadă că nu va mai muri niciodată, că este veșnici și
infinit ajungând astfel să se creadă ca fiind un dumnezeu.
În ceea ce privește patima aceasta este reprezentată de o stare de pasivitate și robie și derivă
dintr-un afect existent atunci când omul uită de Dumnezeu și ajunge să creadă că această lume e
singura care există și el va trăi veșnic. Omul ajunge la un moment dat să simtă că nimic nu-l mai
mulțumește, că nu simte bucurie în mai nimic și toate sunt lisite de orice sens existând doar conflicte în
jurul său.
Lepădarea patimilor are loc în etapa activă a ascezei și face parte din traseul ce trebuie parcurs
pentru a se ajunge la despătimire. În acest sens Îps. Andrei, arhiepiscopul Alba - Iuliei vorbește despre
o dinamică a despătimirii2 cuprinsă în șapte etape astfel:
- credința
- frica de Dumnezeu;
- pocăința ;
1
Biblia sau Sfânta Scriptură, editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București – 2015, pg.1332
2
Îps. Andrei, arhiepiscopul Alba – Iuliei, Dinamica Despătimirii, pdf., p. 1

- înfrânarea;
- răbdarea;
- nădejdea;
- nepătimirea.
Înrobit de patimi, omul nu mai reușește să aibă o comunicare deschisă cu Dumnezeu ci ajunge
să se îndreptățească pe tine și chiar să ceară socoteală lui Dumnezeu pentru neajunsurile din viața lui
căci gândurile nu-i dau pace și liniștea sufletului este departe. Sfântul Evagrie Ponticul, vorbind espre
cele 8 gânduri le asociază cu 8 patimi și arată cum se poate lupta împotriva acestora astfel:
- lăcomia pântecelui / înfrânarea;
- desfânarea / cumințenia;
- iubirea de arginți / neagoniseala ;
- întristarea / bucuria;
- mânia / îndelungă răbdarea;
- akedia / răbdarea;
- slava deșartă / lipsa slavei deșarte;
- invidia / lipsa de invidie;
- mândria / smerita cugetare.
Vedem cum toate aceste boli au și un leac pe măsură și sfțntul Evagrie ni-l prezintă pentru a
ne putea vindeca sufletul și a lupta în continuare pe calea despătimirii și a mântuirii căci omul a primit
de la început această capacitate de a face ceea ce îi este plăcut Lui Dumneze și să ajungă la
îndumnezeire, la unirea cu El.
Lepădarea patimilor, despătimirea și unirea cu Dumnezeu se face dar din dragoste pentru El
căci zice Sf. Maxim Mărturisitorul „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot
omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile cele necurăţite ale aproapelui”. Având
dragoste de Dumnezeu, omul descoperă rugăciunea căci aceasta este un mod concret de împlinirii a
iubirii pentru Dumnezeu.
Omul ajunge să cadă în păcate și apoi în pătimire din mai multe cauze astfel:
- minte slabă;
- supraexcitarea simțurilor;
- amăgirea celui viclean;
- orientarea în mod greșit a sensibilității;
- fuga de durere;
- fuga după plăcere.

Drumul lepădării de patimi începe cu credința și continuă cu frica de Dumnezeu căci frica de
Dumnezeu este o urmare a unei credințe sincere și curate .Frica de Dumnezeu are un folos duhovnicesc
enorm așa cum spunea și Sfântul Ioan Gură de Aur căci ea înfrânează păcătuirea înmulțind virtuțile:
“Unde stăpâneşte temerea, nu se află invidie; unde stăpâneşte temerea, nu ne supără dragostea de
bogăţii; unde stăpâneşte temerea, pofta vinovată este înăbuşită, orice patimă neînţeleaptă este
alungată… Acolo unde stăpâneşte temerea, stăpânesc, de asemenea, râvna milosteniei, rugăciunea
fierbinte, lacrimile arzătoare şi fără oprire, gemetele pline de părere de rău…” 3 . Dar frica de
Dumnezeu nu este o frică ce ne face să ne ascundem ci e o frică ce izvorăște din iubire, e o frică de a
nu-l întrista pe Dumnezeu și dacă am făcut aceasta să ne întoarcem cu ocii în lacrimi la scaunul
spovedaniei și să aruncăm de la noi toată urâciunea. Căci această iubire care ne induce această frică
binecuvântată realizează într-un final unirea cu Dumnezeu căci legea dragostei face ca energiile divine
duc la absorbția chipului lui Dumnezeu în om. Sfântul Petru Damaschin ne arată că ” de la frică, omul
trece la evlavie, de la aceasta vine la cunoștință” 4( Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Editura
Institutului Biblic și e Misiune Ortodoxă, , București 2010, vol 5, p.77). De asemenea frica de
Dumnezeu surpă toată răutatea căci păzirea poruncii se face din frica de a nu ieși din dragostea Sa și de
a nu-L întrista prin faptele noastre. Sfântul Petru Damaschinul se întreabă „cum ar putea cel ce nu se
teme să păzească porunca, afară de cazul că a ajuns la dragoste? Dar și aceasta a început de la
dragoste...”5(Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, , București 2010, vol 5, p.77).
Despre frica de Dumenzeu ne vorbește și Sfântul Macim Mărturisitorul afirmând că există o
înaintare pe calea fricii de Dumenzeu “Ordinea cea bună a Sfintei Scripturi, care urmează rânduielii
mântuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala dinafară a patimilor
spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit
temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a raţiunilor şi a chipurilor virtuţii i-a numit
înaintaţi; iar pe cei cari au ajuns prin cunoaştere la vârful însuşi al adevărului, care se face întrevăzut
prin virtuţi, îi numeşte desăvârşiţi”.6
Odată cu Botezul începe și lucrarea de despătimire și de Îndumenzeire a omului și cuprinde
toate actele omului pentru a se purifica și de a ajunge la iluminare. Astfel că niciun credincios nu
3
4
Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, , București 2010, vol 5,
p.77
5
Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, , București 2010, vol 5,
p.231
6
Teologia Morală Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1980, p. 55.

trebuie să fie lipsit de grijă ci să fie permanent în trezvie așteptând ispita ca să nu fie luat prin
suprindere atunci când aceasta va sosi.7
O altă etapă pe drumul lepădării patimilor este pocăința care are o strânsă legătură cu frica de
Dumnezeu și dobândirea virtuților. Ea vine din părerea de rău pentru faptele noastre care sunt în
contradicție cu Legea Iubirii lui Dumnezeu și începe cu lacrimi și spovedanie. Ea izvorăște din
dragostea pentru Dumnezeu și se reflectă în faptele noastre ulterioare și anume prin faptele care arată o
luptă fățișă împotriva gândurilor celor viclene. Îps. Andrei al Alba – Iulie afirmă că pocăința este o
lucrare de moment dar și de lungă durată8 cele două fiind legate și de nedespărțit, căci pocăința de
moment ce are loc de fiecare dată când ne simțim apăsați de păcat nu poate exista fără pocăința care are
loc pe tot parcursul vieții noastre pământești care nu este altceva decât o stare sufletească de dor după
Dumnezeu.
Pocăința pentru faptele noastre păcătoase este doar un rezultat al fricii de Dumnezeu dar pe
decealaltă parte. Această frică de Dumnezeu ne face să ne înrânăm și să evităm păcatele, pocăința
nefiind altceva de cât o reînoire a Botezului. 9 Tristețea pentru căderea în păcat nu trebuie să ducă la
patimă, care mai apoi să ducă la moartea sufletească, ci această tristețe trebuie folosită pentru a ne
aporpia iar de Dumnezeu tatăl prin pocăință și lepădarea a tuturor celor ce ne îndepărtează de Hristos,
fie ele materiale sau imateriale. Trebuie conștientizat că viața noastră pământească nu e decât o luptă
dusă împotriva răului, a păcatelor și apatimilor care sunt caun stăvilar în calea avansului nostru
duhovnicesc către Împărăția cea Cerească. Omul trebuie să lase în urmă patimile, să lupte pentru
dobândirea virtuților prin îndepărtarea de orice patimă. Înfânarea patimilor ne învață cum trebuie să ne
folosim de cele dăruite nouă în această lume, mâncărurui, băuturi căci înfrânarea de la acestea
„înfrânează tot gândul și toată mișcarea mădularelor ce nu se face după voia lui Dumnezeu”.10
Odată cu săvârșirea Tainei Sfântului Botez, omul primește în dar acele puteri cae ajută în
lucrarea de purificare, puteri reânoite prin taina pocăinței, a spovedaniei. Dar omul trebuie să fie
trezvitor în pemanență căci chiar dacă săvârșește actul de pocăință cu tot sufletul, „se întâmplă
adeseori ca resturile de forță ce au rămas în vechiu om doborât la pământ, se înviorează prin noi
păcate”11 și când se întâmplă asta omul trebuie să cadă iar înaintea lui Dumnezeu pentru a primi
7
Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Editura Institutului Biblic și e Misiune Ortodoxă, , București 2010, vol 4,
p.323
8
9
Pr.prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București 2002, p.143
10
p.235
11

ajutorul harului lui Dumnezeu și astfel să lupte cu mai multă putere pentru învingerea patimilor. Se
vede cu ochiul liber cum în această lume secularizată, omul are de dus o luptă aprigă împotriva acestor
duhuri necurate care urmăresc pierazania omului și lipsirea acestuia de mântuire dar trebuie, în același
timp, să țineam seama și să conștientizăm faptul că Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur în acest război
ci chiar El Însuși luptă alături de noi. Primim putere de la Domnul atunci când lucrarea noastră de
pocăință este una pemanentă căci clar lucru este că omul geșește clipă de clipă și singur nu poate poate
birui deplin o anumită patimă ci întotdeauna avem nevoie de mijlocirea Harului lui Dumnezeu.
Referitor la acest aspect, părintele profesor Dumitru Stăniloae specifică în lucrarea sa Ascetica și
mistica Bisercii Ortodoxe că „e necesar un regret care să ne însoțească statornic, care să ne
smearesască statornic, o voce cae să critice mereu imperfecțiunea faptelor săvârșite” (Ascetica și
mistica Bisercii Ortodoxe, p.144). Vedem astfel că nu e de ajus doar pocăința prin spovedanie la
duhovnic ci pocăința trebuie să devină o stare sufletească pemanentă dacă vem cu adevărat să ajungem
să ÎL întâlnim pe Dumnezeu. Trebuie ca omul să nu nesocotească viclenia vrășmașului că acesta este
reprezentatd e duhuri cu specializare de mii de ani în materie de viclenie și răutate și trebuie dusă o
luptă crâncenă împotriva acestora ca prin harul lui Dumnezeu să se ajungă la o anumită cunoaștere și
distingere a acestora.
Lupta constă într-o rugăciune neîntreruptă, alungarea gândurilor care întinează dar și prin
trăirea asumată a tuturor necazurilor și durerilor ce se abat asupra omului. În viziunea sfântului Ioan
Scărarul pocăința este amai mult decât un regret pentru păcatele săvârșite, adică nu e de ajuns doar să
ne pară rău de faptele săvârșite ci trebuie să lucrăm pentru despătimire și pentru câștigarea virtuților
care sunt opusul acestor fapte. Căci vedem că și sfântul Evagrie Ponticul vine cu câte o contrapatimă ...
adică dacă ne luptă o patimă avem și medicamentul împotriva acesteia cum ar fi lăcomia pântecelui
care se vindecă cu înfrânarea.
Pocăința este cea care salvează omul de la înecul în marea păcatelor lumii acesteia și ea poate
îmbrăca mai multe feluri și nu ține cont de sexul omului – bărbat sau femeie( se vedea aici cazul Sf.
Zosima și a Cuv. Mariei Egipteanca – sa clasa socială sau alte asemenea criterii de departajare cu
importantă este voința de te apropia de Dumnezeu. În acest sens Îps Andrei arhiepiscopul Alba – Iuliei
spune că ”este important momentul în care cel prins în mreaja viciului își pune problema vieții sale
duhovnicești în mod serios”12. Este de înțeles că pocăința și începutul lepădării patimilor nu poate
începe decât în momentul în care omul conștientizează starea sa de împătimire și își doreește revenirea
la starea cea de după botez.
12

Sfântul Isaac Sirul consideră că pocăința posedă un număr de trei atribute și anume că ar fi cea
mai înaltă dintre virtuți, este fără de sfârșit pe timpul vieții și reprezintă un mijloc de continuă
desăvârșire a omului, dar dacă păcatul este rezultatul exclusiv al omului, virtuțile în schimb, are
colucrător pe om căci chemarea spre lucrarea acestora este a lui Dumnezeu. Totuși, referitor la
pocăința permanentă, părintele profesor Stăniloae zice că „nu trebuie confundată cu o nemulțumire
descurajantă care să ne paralizeze toate elanurile” 13 și considerăm că este un mod greșit de a înțelege
acest aspect al pocăinței pentru faptul că atunci omul consideră că face pocăință dar este permanent
nemulțumit și fără elan atunci aceea nu este pocăință căci zice și Hristos
„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc.
Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală;
Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie.”14(Matei,6, 16-18) Acest tip de pocăință este unul greșit pentru că se face din
considerente greșite în sensul că omul vrea să arate celorlalți că el se pocăiește dar realitatea este cu
totul alta. Și zice părintele profesor Stăniloae că dacă pocăința noastră „e descurajare, este ea însăși un
păcat, unul dintre cele mai grele păcate” 15 pentru că încercăm,nu numai să ne păcalim pe noi ci chiar
pe Dumnzeu pierzând din vedere faptul că „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.
Aduncând în discuție a cincea etapă a despătimirii și anume răbdarea, ea ar fi cea care reușește
să ne ducă până la capătul drumului precum arată și sfântul Petru Damaschin când zice că „niciuna
dintre virtuți nu stă fără ea”16 pentru că nu e ușor să duci lupta împotriva patimilor și cea pentru
dobândirea virtuților având în vederea firea cea slabă și înclinată spre păcat a omului.Și zice mai
departe sfântul Petru Damaschin că „chiar dacă i se pare cuiva că se împărtășește de toate virtuțile,
dacă nu va răbda până la sfârșit și nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în
Împărăția cerurilor”17 . Omul trebuie să dea dovadă de înțelepciune și să găsească, în fiecare încercare
din cursul vieții dale, un sens duhovnicesc și astfel acestea pot fi duse cu nădejdea că Domnul a
îngăduit acestea pentru vindecarea noastră sufletească și prin ele ne apropiem mai mult de Dumnezeu.
Referitor la acest lucrul Îps. Andrei al Alba – Iuliei zice că „găsind un sens în suferință porți crucea cu
13
14
Biblia sau Sfânta Scriptură, editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București – 2015, pg.1103
15
16
p.238
17
p.238

nădejde și cu drag...dacă te împotrivești unei cruci vei da peste alta și mai grea” 18. Părintele profesor
Stăniloae zice și el că „răbdarea față de nemulțumirile ce ni le provoacă oamenii și suportarea
diferitelor necazuri ce vin asupra noastră sunt menit mai ales să slăbească patimile” 19 Vedem astfel
rolul dar și rodul răbdării în calea noastră către despătimire.
În drumul nostru către întâlnirea cu Dumnezeu trebuie să fim permanent însoțiți de nădejde căci
ea ne dă puterea de a trece prin toate vicisitudinile acestui război dus cu duhurile răutăți ce nu vor
mântuirea omului. Omul poate aștepta răsplata ostenelilor aici pe pământ dar poate exista posibilitatea
ca ea să nu apară și apoi omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru că am plecat la drum cu nădejdea
învierii cu Hrisots Domnul, cu nădejdea moștenirii Împărăției celei veșnice. Părintele profesor
Stăniloae spune foarte frumos în lucrarea sa despre ascetică și mistică „văzând omul cât trebuie să
rabde, începe a socoti că nu se poate să nu aibă odată pentru acestea mângâieri din partea lui
Dumnezeu, dacă nu în lumea aceasta, măcar în cealaltă”. 20 De asemenea trebuie să ne aplecă și
asupra cuvintelor Sfântului Pavel care zice„ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce
răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde”(Romani3,5) și astfel vedem clar legătura dintre
răbdare și nădejde, căci tot sfântul apostol Pavel ne arată care sunt cele trei virtuți teologice: credința,
nădejdea și dragoastea. De la credință începem să mergem pe calea despătimirii luptând și îndurând cu
răbdare toate câte nis e pun în cale ca mai apoi să ajungem la dragoste prin nepătimire. Nădejdea nu
ne ridică atunci când suntem aproape să cădem și ne dă curajul de a continua lupta cea bună pentru a
ajunge la întânirea mult dorită cu Hristos. Îps. Andrei arhepiscopul Alba – Iuliei spune foarte frumos că
atunci „când omul nădăjduiește în Dumnezeu nu se tulbură de ceea ce-i fac sau zic oamenii despre
el.”21 (Îps. Andrei, arhiepiscopul Alba – Iuliei, Dinamica Despătimirii, pdf., p. 30).
Totuși trebuie luat aminte căci nădejde poate să aibă și omul pătimaș dar nădejdea lui nu este
una lucrătoare de bine ci numai de nedreptăți înaintea oamenilor și alui Dumnezeu.
Spre finalul drumului, când omul a dus lupta cea bună cu credință cu răbdare, nădejde și cu
harul lui Dumnezeu ajunge la nepătimire. Referitor la nepătimire, Sfântul Petru Damaschin spune
foarte frumos că „străin lucru și minunat este nepătimirea, pentru că poate face pe omul care a biruit
patimile, prin deprindere, imitator al lul Dumenzeu, pe cât e cu putință omului.” 22 Iată unde îl pot
aduce pe om lucrarea celor trei virtuți teologice împreună cu pocăința sinceră și curată! Imitator al lui
18
19
20
21
22
p.238

Dumnezeu se face omul, atât cât îi este cu putință, și în această stare omul în trup fiind, nu va mai simți
durerile așa cum le simțea până acum, căci Harulu lui Dumnezeu îl învăluie și îl mângâie, căci în starea
de nepătimire fiind, omul simte patimile dar nu le mai primește și rămâne nebiruit de acestea.
Părintele profesor Stăniloae spune că „nepătimirea ar fi acea stare a sufletului în care acesta
biruiește orice ispită.”23 (Pr.prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, p.207). Ea,
nepătimirea, reprezintă sfârșitul nevoințelor, „culmea spre care duc tot efortul nevoințelor și urcarea
treptelor tuturor virtuților” și referitor la cel ce ajunge la nepătimire zice iar „nepătimirea o are acel
suflet care e așa de îmbibat de virtuți, cum sunt îmbibați cei pătimași de patimi”. (Pr.prof. Dumitru
Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, p.208).
BIBLIOGRAFIE
1. Pr.prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2002;
2. Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Editura Institutului Biblic și e Misiune Ortodoxă, ,
București 2010, vol 4;
3. Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Editura Institutului Biblic și e Misiune Ortodoxă, ,
București 2010, vol 5;
4. Îps. Andrei, arhiepiscopul Alba – Iuliei, Dinamica Despătimirii, pdf.;
5. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București – 2015;
6. Teologia Morală Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1980, p. 55.
23


Lucrare Spiritualitate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare Spiritualitate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SCURTĂ PRIVIRE PE CALEA CĂTRE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

S-ar putea să vă placă și