Paradoxul meu

Acestea sunt lucruri pe care mi le spun mie. Da. sunt repetiţii si clarificări. Nu.mi place sa vorbesc.
Nu mi.a placut niciodata pentru ca nu sunt un bun orator. Mintea mea nu functioneaza cand
vorbesc. Sunt cu mine doar cand scriu. Si toata viata am scris pentru mine. De-aia mi se pare
publicatul un fel de dus in public.
Paradoxul meu existential e asa. Nu merge pe un model adiţional (şi şi). Niciodata nu s-a potrivit cu
sufletul meu acest model. Dar trăiesc în acest model, PIC în acest model pentru că am un singur
timp, un singur spaţiu, un singur corp. Cum am ajuns aici e altă poveste (neclară pe care înca o
rumeg. Oricum o prima observaţie e ca întotdeauna cînd a intrat cineva în viata mea, şi mai apoi
încă cineva, am trăit perioade tulburi psihic, negre, intr-o disperare sau alta.). Eu nu îmi doresc
relaţii de lungă durată. Cînd am fost monogamă (cu fiecare prieten în parte pe care l.am avut) m-am
simtit bine, foarte bine. Am trăit momente de o plinătate extraordinară. Ca şi cum m-as fi intors in
burtica mamei. Pentru mine faptul ca pot fi cu cineva, doar cu cineva facand tot impreuna (de la pus
de muraturi la facut dragoste) e minunat. Pentru altii e iadul. Paradoxul meu e ca, acum, eu aş vrea
să fiu in mod TOTAL cu FIECARE în parte. Aş vrea să am o viaţă cap – coadă cu fiecare în parte.
Crapă sufletul în mine de cîte ori trebuie să întrerup acest A FI cu fiecare în parte. Nu suport
plecările. Statul pe ceas. Urăsc orice ÎNTRERUPERE (ASTA M:A FACUT SA O IAU RAZNA IN
RELATIA CU TATI. Am tanjit mereu dupa o continuitate absurda, absoluta. Si m.am tampit. ).
Acesta e un model destinal pentru mine. De foarte mică l.am simţit. Nu ştiu...parcă ăsta e planul lui
nenea Isus cu mine. Sa simt incontinuu această sfîşiere. Sau poate e cum zice Freud: nu fac decît să
retrăiesc o traumă. Nu stiu să o rezolv si o retrăiesc la nesfîrşit. E exact acelaşi sentiment pe care il
aveam cînd mergeam cu bunica in vizita la mami vinerea. (Pana la 16 ani am crescut cu bunicii). Iar
cand plecam, mami spunea: no nu vrei sa stai pana luni aici? Şi atunci pur si simplu simteam ca mor
pe prag. Pentru ca vroiam si cu mami si cu buni. Dar asa cum eram cu fiecare in parte, cu felul intim
in care traiam cu fiecare in parte. Faptul ca am fi ajuns sa traim toate trei sub acelasi acoperis (ceea
ce am ajuns) n-ar fi schimbat nimic. Din contra, nu mai pot trai cu niciuna in intimitatea aceea. Nu
mai am cu niciuna intimitatea pe care o aveam. E altceva.
Şi asta mi se intampla la nesfarsit. Acum traiesc mai multe INTIMITATI şi le trăiesc aditional
pentru ca nu se poate altfel. Dar repet eu vreau sa fiu cu fiecare in parte in mod total, monogam...
cum vrei. Asta nu se mai poate. Nu cred ca se va mai putea vreodata. Nu va mai exista niciodata,
PRIN ABSURD, MEGAABSURD, cineva indeajuns de puternic incat sa ma ia, sa ma absoarba cu
totul intr-o alta viata. Asta ar fi o solutie. Alta ar fi sa ALEG eu... ceea ce iar nu se va intampla
niciodata.
De asta pentru mine e o sfasiere. Eu nu vreau saorma cu de toate. Vreau 5 saorme fiecare cu ce-i al
ei. Nu vreau o viata in care să se întîmple şi aia şi aia. Vreau 5 vieti.
Asta e paradoxul. L.am citit ani intregi peKierkegaard ca pe biblie. Paradoxul nu e o chestiune de
limbaj, e o TENSIUNE ABSOLUT IREZOLVABILA! NU SE POATE DECAT TRAI! NU ARE
SOLUTII! O duci pe picioare.
Modelele noastre sunt diferite. Oricum cu tine am avut cea mai pulsatila relatie (conflict-atractie) şi
poti sta absolut linistit. Niciodata nu te-as alege sau obilga sa fii parterul meu monogam. Pentru tine
ar fi un chin. N.as suporta sa vad asta. Sa simt ŞI asta.
Cu ceilalti nu am relatii pulsatile. Sunt mult mai line. Curg fara atatea stari negative. Fiecare e
altfel. Cu fiecare sunt altfel. Şi ... ca in cazul lui mami si buni.... sa traim toti intr-o casa mare si
frumoasa n.ar rezolva nimic. S-ar pierde intimitatea si specificul pe care il traiesc cu fiecare in
parte. Acum stau si cu mami si cu buni. Dar nu mai sunt cu niciuna.
De-asta pentru mine e o sfasiere. Eu nu vreau ŞI ŞI!. Dar asta traiesc. Nu o sa mai pot trai niciodata
altceva. Asta e paradoxul. Eu nu vreau sa fiu cu unul ŞI inca unul. Vreau cu FIECARE TOT! Tu
vrei tot/toate deodata. Sunt modele diferite.
...
Există o intimitate care nu se poate păstra la comun. Sau eu n.as putea sa o simt la comun. Acel loc
ascuns al celor doi e CEVA DUPA CARE TANJESC. Ăla e EXCESUL MEU. INTENSITATEA
PENTRU MINE E ACOLO! LA FEL CUM E SI LINISTEA. Intensitate si liniste. Nu mai e nevoie
de nimic. De niciun stimultent. E ca o iesire din corp. Nu mai e nevoie de niciun fundal sau
artificiu. Acel loc e placenta mea. Acolo aş vrea sa stau mereu. Scufundata ca intr.o mare. Am
cautat toata viata aceasta Continuitate trup si suflet,spatiu si timp (am gasit un singur autor care
vorbeste despre asta. bataille. Cand vorbeste de excesul sacrificial. Organele insangerate care mai
pulseaza desi corpul e mort sunt un semn de Continuitate pe care primitivul in cauta. Nu e doar o
foame imbecila de Intensitate. Intensitatea nu e nimic daca nu simboliyeaya Contrinuitatea). Si am
avut.o. Am avut.o in masura in care e omeneste posibil. Si n.am inteles. Nu mi.am dorit alceva si
altceva si altceva ci ceva fara plecari. Ma doare sa.ti spun sa pleci la biblio. Ma doare ca el trebuie
sa plece acasa. Ma doare că nu pot sta cu celalalt. Incerc cateodata sa transform totul in gluma. Iar
cu tine totul e mai complicat. Pentru ca exista momentele alea groaznice in care as vrea sa dispar.
Cand simt ca crap pentru ca esti, pentru ca nu esti. Asta n.am mai simtit de la primul prieten.Dar e si
asta ceva de trait. Cu siguranta e o lectie si aici. Cu tine e cel mai „rau”... pentru ca simt ca ma
atasez de ceva care pare cateodata sa fie contradictia mea absoluta. Simt ca o sa.mi faci rau ca o sa
ma anihilezi pentru ca suntem fiecare „caposi”... uneori nu putem gasi o cale de mijloc. Simt ca o
sa.mi fac rau prin tine lasandu.te sa cresti atat de mult in viata mea. Asta a fost de la prima intalnire
un fel de intuitie. Ca intr-un fel avem de ales intre a salva sentimentele dintre noi sau pe noi. Ca n.ar
putea merge impreuna. Iata. Un nou paradox. Si cu tot raul, simt ca ceva frumos creste intre noi. Nu
stiu daca tu simti asta. Iar eu voi vrea sa.l pastrez (cu o dorinţă inconştientă) sa fie Continuu. Tu vei
sta cu mana pe clanţă. Şi cand e bine si cand e rau tu stai cu mana pe clanţă. Asta e senzatia pe care
o am. Asta cred ca n.au suportat niciuna dintre femeile cu care ai fost. Eu o suport pentru ca traiesc
cinci vieti. Cinci sute de vieti. Printre care una este oarecum doar a mea, una in care imi place sa fiu
„de capul meu”. Una in care privesc orasul la 4 dimineata, scriu „de-ale mele”, fac poze. Pana la
urma poate cu asta voi ramane. Intr.un fel e cea mai superficiala si cea mai profunda(?) viata. Nu
i.as spune profunda pentru ca nu cred ca o viata fara de altii e porfunda.
Şi cand stai cu mine cauti Inceputul (onicika e ca si cum ne.am mai fi intalnit o data pentru prima
data). Eu caut sa am senzatia de Camera din care nu mai trebuie sa ma Mut (poate o cauti si tu cand
imi spui ca ai vrea sa nu se mai termine imbratisarile noastre. Ca intr.un sacrificiu continuu, cu o
nevoie niciodata satisfacuta de a vedea organele sîngerînde pulsînd). Nu ca nu mi-ar placea
ReÎntalnirile noastre. Pentru ca imi plac. Imi plac. Imi plac. Dar doar in Camera piere senzatia de
hăituire continuă. Tot ce nu e in acel punct de Intimitate pentru mine e o continua macelarie, o arenă
in care oamenii se vaneaza unii pe altii fie din iubire, fie din ură. Ori eu vreau in acel loc in care
„capul e înfipt deasupra cerului”. Am tot scris despre asta. ca un punct orb la care ma reintorc. De
vreo doi ani am senzatia asta acuta de macelarie. Vanatoare. Vanatoare din iubire. Vanatoare din
ura. Nici nu stiu daca ma irita mai mult mirosul de sange sau repetitivitatea schemelor. Oricum, e
insuportabil. Ca o mare picatura chinezeasca. E ca si cum as fi constientizat ca totul e o iluzie fara
sa ma iluminez.