MUNCA în Post-capitalism

(Noua lume a muncii. Depășirea aparentă a unor forme ale

fordismului și taylorismului).

Noua lume a organizării muncii, a structurii interne a unei organizații și a relației

angajaților cu angajatorii, a intrat de la sfârșitul anilor ”90 , odată cu apariția
Internetului, într-o nouă fază ( unii autori o numesc deja post-capitalism). O fază
care se opune în multe sensuri anumitor principii cu care angajații erau obișnuiți în
secolul 20.
Cu toate că ele continuă într-o anumită măsură principiile taylorismului și
fordismului. În prezent, ierarhiile din cadrul anumitor organizații nu mai sunt
rigide, timpul de lucru pare mai flexibil, există un timp manevrabil și sub control al
celui plătit, ori îi este întreținută iluzia acestei înstăpâniri asupra fișei postului, în
care angajatul își poate arăta și impune creativitatea în munca executată.
El poate lua de unul singur o parte din decizii, astfel devine un coparticipant la
procesele de producție, execuție și livrare , iar acest privilegiu nu mai aparține în
totalitate numai conducerii , ori patronilor , ca la începuturile și în faza de mijloc a
capitalismului.
Noile moduri de structurare a muncii, a flexibilității departamentelor din
organizații și a modalităților de a da comenzi, a executa, a livra și a controla munca
angajaților, are de multe ori atributele unei mai mari libertăți de mișcare. Chiar și
un timp mult mai flexibil de planificare și execuție.
Sloganul sub domnia căruia stau angajații pare a fi: faceți ce vreți, cum vreți și în
ce fel doriți, visați la afacerea noastră ca la propria voastră afacere, dezvoltând
afacerea noastră vă dezvoltați pe voi, fiți creativi, oferiți ce este mai bun,
planificați-vă singuri timpul, dar fiți profitabili pentru noi!
Condițiile impuse angajatului au puterea unui drog autoadministrat de bunăvoie de
către acesta, un drog ce conține recunoaștere, planificare și permanenta
autodezvoltare, odată cu înmulțirea sarcinilor pe care le are de îndeplinit în viitor.
Profitul și termenele fixe sunt ”noii dumnezei” ai modului de organizare și control
ai ”producției” în post-capitalism.
De cele mai multe ori, răsplata pentru terminarea în termenele fixate de angajator
ale unui proiect, este ducerea la bun sfârșit al unui alt proiect. Un alt proiect, care
de cele mai multe ori este mult mai complex ca precedentul, și trebuie realizat în
termene mult mai scurte. Automotivarea angajatului în exces este rețeta succesului
pentru angajator. O automotivare care va răpi din timpul angajaților mult mai
multe ore, de cele mai multe ori din timpul lor liber, și va maximiza profitul
investitorilor într-un timp mult mai scurt ca înainte.
În felul acesta, principiile fordismului și taylorismului, își schimba doar forma,
motivația și realizarea. Munca la bandă (care încă există în marile intreprinderi
multinaționale), este înlocuită cu munca la proiecte, dar care trebuie realizate în
același sistem și după aceleași principii, ale eficienței și rapidității ”benzii rulante”.
Chiar dacă aceștia au un alt statut față de vechii salariați, ei sunt: noii knowledge
workers– lucrători ai cunoașterii, cei care transformă veche bandă rulantă a
producției într-o alta aparent nouă, cu alt design, cu întrebuințări mult mai
complexe, dar care nu poate scăpa nici aceasta (sub nicio formă), de vechile
principii, cu aceleași efecte asupra executanților ( ei plătesc cu timpul lor liber așa-
zisa libertatea și mobilitate oferită cu generozitate de angajator).
Unii teoreticieni, printre care sociologul American Daniel Bell, în cartea The
Coming of Post-Industrial Society (1973), aduce argumente în favoarea
fenomenului post-industrial, în sensul că omenirea a reușit să depășească societatea
industrială și a pășit decisiv într-o alta nouă, și anume cea post-industrială.
Această schimbare înseamnă pe scurt trecerea de la producția de bunuri la
furnizarea de servicii.
O mare parte a secolului 20 s-a aflat sub dominația producției de mărfuri cum ar fi:
oțelul, extragerea și prelucrarea petrolului, a industriilor din minerit și industriei
producătoare de automobile. Astăzi, însă, economia este dominată în multe
sectoare de către servicii, precum cele furnizate de către sistemul educațional, de
tehnologia informatică, de asistența medicală, de serviciile oferite de industria
turismului și divertismentului, sau de industria fast-food. Această ascensiune
accelerată a noilor tehnologii și a acumulările succesive în domeniul cunoașterii, a
transmiterii și procesării informației, devine rapid o caracteristică decisivă și
definitorie, o marcă inconfundabilă a societății postindustriale.
Specialiștii, cei cu funcții calificate și tehnicienii, sunt din ce în ce mai numeroși și
dețin roluri din ce în ce mai importante în cadrul organizațiilor unde sunt angajați.
Aceste fenomene puse laolaltă pot duce la idea că societatea postindustrială este
dominată de persoane care răspund și satisfac exigențele unei continuee
creativități, care reușesc un bun management al timpului la locul de muncă, care
caută permanent inovația în domeniul lor , și nu de angajații dispensabili, rutinați și
monospecializați ai ”sistemelor mcdonalizate” (George Ritzer-Mcdonalizarea
societății).
În cartea lor Post-industrial lives, Jerald Hage și Charles Powers susțin teza post-
industrială. Totuși, ei afirmă că noul tip de organizare postindustrială a apărut și
reușește să coexiste cu organizarea industrială clasică, precum și cu alte forme
organizaționale.
Tipul de organizare post-industrială are anumite caracteristici: există o nivelare
accentuată în cadrul distincțiilor ierarhice, se dezvoltă și ia amploare o economie
fără greutate, adică producția intelectuală depășește de multe ori producția din
orice material fizic, o structură organizațională maleabilă mai integrată care
renunță în multe cazuri la o specializare unilaterală și limitativă, un tip de
comportament mai puțin rigid între angajator , manageri și angajat, se folosesc mai
degrabă politici care pun accentual pe creativitatea potențialilor angajați.
Hage și Powers vorbesc despre importanța în creștere a personalităților complexe
și despre rolul hotărâtor al comunicării performante între oameni înzestrați cu
astfel de calități. Un proces al policalificării și îmbunătățirii permanente a
rezultatelor acestora, care este de multe ori epuizant, dar inevitabil, procesul
noilor reguli de muncă nu mai poate fi oprit. Autorii susțin că, ” în societatea
postindustrială, modelul dominant al schimbării sociale va fi cel al
complexificării”.
În concluzie, atrage atenția George Ritzer: ”Teza postindustrialismului nu este
greșită, dar este mai limitată decît cred mulți dintre adepții ei. Postindustrializarea
coexistă cu macdonalizarea. Aceasta din urmă nu numai că nu dă semne că va
dispărea, ci devine din ce în ce mai important. Părerea mea este că atît procesul de
complexificare , cît și cel de simplificare vor fi foarte influente, dar în sectoare
diferite ale economiei și ale societății în general”.
Entuziasmul și aderența pentru noile tipuri de organizații din postindustrialism,
eficiența mărită a acestora în ce înseamnă producția și flexibilizarea relațiilor între
angajați ( de orice tip) și angajatori , are și efecte puțin dorite asupra lumii
interioare a indivizilor și a timpului lor liber. Timpul de refacere al acestora devine
din ce în ce mai limitat, presiunea este din ce în ce în mai mare și uneori este greu
să mai faci distincția între programul efectiv de muncă standardizat ( așa cum era
în anii fordismului și taylorismului la 8 ore de muncă pe zi, excluzând orele
suplimentare, orele de muncă erau cel puțin clar delimitate față de cele libere) și
cel pe care ești nevoit să îl dedici în prezent acasă muncii de la serviciu. Noul tip
de angajat are demult incluse ore suplimentare nedeclarate, în afara programului ,
oficial impus de angajator. Există o invadare a spațiului personal mult mai
accentuată ca în trecut, iar angajatul nu mai poate alege din prea multe alternative,
atâta timp cît aceste modele se uniformizează și se răspândesc într-un mod
francizat pe tot globul.
Modalitatea de muncă (în sine), devine o rețetă reprodusă și propusă de angajator
în același fel, la milioane de angajați, indiferent de poziția pe care o are fiecare
într-o organizație. Alegerile angajaților au deja limite, uneori spațiul lor de
manevră se desfășoară metronomic, între conformarea rapidă la noile standarde de
producție, relaționare și organizare sau neangajare, ori concediere. O neîncadrare
nefericită pe ” post” este echivalentă cu o îngustare drastică a paletei posibilităților
de găsire a unui alt loc de muncă. Anunțurile de angajare par de multe ori un fel de
campanie electorală deghizată în care se prezintă doar părțile bune ale unui
candidat. Niciodată nu se explică în detaliu partea mai puțin plăcută a postului sau
cerințele adevărate ale unui angajator de la cel angajat. S-a ajuns în punctul
periculos, poate ireversibil, în care economicul domină autoritar socialul și impune
regulile jocului în toate sferele sociale.
O stastică din Japonia, este cred relevantă, în sensul exagerării cerințelor impuse de
anagajatori și la ce rezultate se poate ajunge pe piața muncii: ” În Japonia, în jur de
20.000 de angajați decedează anual din două motive: caroshi, moartea prin
suprasolicitare, sau karojisatsu, sinuciderea provocată de stresul la muncă.”
O altă analiză pertinentă asupra efectelor avute asupra unor angajați cu profesii
liberale , în Germania anilor 2000, o descrie jurnalistul Jakob Schrenk (în volumul
Arta exploatării de sine). El atrage atenția asupra efectelor contradictorii și
derutante ale noii economii asupra anagajaților:
” Capitalismul se extinde tot mai mult conform unor reguli proprii, la fel ca
universul de la Big Bang încoace. Noua lume a muncii este contradictorie și
diametral opusă principiilor cu care ne obișnuiserăm în secolul XX. Tendința
economiei occidentale de a cuceri chiar și cele mai inaccesibile locuri de pe
pământ a fost numită de Rosa Luxemburg acaparare de teritorii. Globalizarea a dat
acestui fenomen vechi o cu totul altă dimensiune. Economia dezlănțuită acaparează
acele domenii clar definite înainte drept strict neeconomice, cum ar fi timpul liber
sau sentimentele noastre. Slujba ne promite recunoaștere și diversitate, distracție și
emoție, aventură și prietenie, se apropie, în formele pe care le capătă, de viața
privată și sfârșește prin a o devora. Putem denumi acest lucru acaparare a
teritoriului interior. Ca și globalizarea, acest proces colectiv-psihologic distruge
ordini vechi și face loc unora noi.
Sub ochii noștri, se construiește o lume nouă, a cărui hartă nu o cunoaștem încă.
Curioși, confuzi și un pic temători, angajații moderni se deplasează pe aceste pete
albe de pe glob, terra incognitta a muncii. Noțiunile centrale ale societății
industriale – condica de prezență, principiul seniorității, contractual colectiv de
muncă- ar putea ajunge curând în manualul de istorie”

Bibliografie
1. George Ritzer, Mcdonaldizarea societății, comunicRe.ro, 2011.
2. Jakob Schrenk, Arta exploatării de sine sau minunata lume nouă a muncii,
Humanitas, 2010.
3. Siegfried kracauer, salariații, tact, 2012.