Obytovna 02 ( varianta remixată-finală)

Aici vor locui sau vor fi locuiți de ceea ce nu își vor da seama. Vor fi înlocuiți pe parcurs, de ce
anume nu mai contează?
Nu se știe de către cine și nici pentru cât timp vor sta. Oriunde s-au dus s-a întîmplat același
lucru. Nasoale întâmplări. Potrivite întâmplări. Abominabile.
Aici au parte de carcere proaspăt vopsite. Lustruite. Cehești. Un aer provincial închis, unul în
care pot sta ca niște plante, într-o seră sigură.
Apoi, toate vor intra într-un proces de mucegăiere. Alte mucegaiuri, camere, băi, alte orașe
necunoscute. Acum se va petrece ultima mucegăire. În ei își va avea punctul de pornire.
Comunismul a mucegăit în clădirea asta. Capitalismul la fel. Urmează să vină un mare mucegai,
unul care va acoperi restul. Numai resturi. O mare plantație de mucegaiuri mortale, migrate în
gâturile lor șubrede, susținând capete moi și minți destabilizate.

Aici sunt aere tari-beton, din podișurile Tatra, puternice și binefăcătoare, pentru inimă-piepți-
vezică-fălcuțe-buci. (Să-i frigem în propria grăsime!). Să-i mărunțim și să-i aruncăm la câini!
Prima dată respiri mai greu, apoi cu ajutorul licorilor, îngurgitate constant. Îți revii la forma
inițială.
De unde vin ei este lipsă acută de aer. Aici nu este cum poate fi acolo. Acolo de unde au venit ei
masați într-un autocar pus la dispoziție de firmă.
Se făcuse întuneric. Un întuneric fără ieșire. Dintr-un întuneric spre altul cu multe speranțe
deșarte.
De unde vin ei lipsește aerul, cineva umblă mereu la robinete, chiar și la dozajul prescris
conductelor pentru supraviețuirea viețașilor.
Acolo aerul este restricționat și cu un orar strict de economisire. Nimeni nu poate schimba aceste
reguli oricât s-a încercat de-a lungul anilor. Cei care au încercat poate nu au încercat destul, și
nici nu se mai străduiesc, să încerce ceva, orice, oricum.

&&&
Toți ne tragem din Dan Finuțu. Ehee! Și în același timp ne retragem din el. Dar noi am ales
numele sau am fost aleși de el.
Ăsta este un rege al tracilor rătăcit în sudul nostru sicilianic. Un constructor de vile costisitoare
complet inutile. Un propovăduitor al marilor deșertăciuni și nimicuri. Un nimeni-model pentru
orșicare.
Orișicare ca noi și ei. Plus ceilalți. Un nume dintre alte miliarde de nume, ales la întâmplare ,
doar un antimodel. Doar pentru că ne poate perpetua într-un fel deșănțat și antimodelul nostru.
Din câmpii am venit, am fugit ca descreierații, dintr-o plantație părăsită de pepeni noaptea, am
ieșit la drumul mare.
Eheee! Nu suntem paznici, ci ucigători ai paznicilor, de pe toate plantațiile de pepeni ale
universului. Paznicii de noapte care nu mai au ce să păzească.
Ăia care sunt păziți de pepeni, ci nu invers, cum ar fi normal.
Normalul ăsta, care stă mereu cu capul în jos sau atârnat într-o funie. Un normal pe deplin
anormalizat.
Am ieșit anesteziați, din nopțile lungi și aromate ale câmpiei, atunci cînd luna și tăcerea
stăpânesc peste toate câmpurile. Ne-am spălat grăbit de nămolul și sângele plantațiilor . Am
pornit înainte pe un drum sinucigaș.
Suntem mult prea abătuți, dar numai așa, am reușit să devenim niște dușmani înrăiți ai
coerențelor de orice tip.
Am alungat nebunește orice fluență din mintea noastră, am îndepărtătat-o în atâtea rânduri
violent, am masacrat-o la fiecare altă trezire, cu un alt instrument ucigaș, unul mai necruțător ca
altul. Până am ajuns niște dansatori pe sârmă, care tot cad și cad, și nu mai mor, mai mult chiar,
se ridică la loc, după fiecare cădere, învie în ciuda tuturor evidențelor morții. La fel de energici,
ca înaintea suspendării în aer.
Alde unii, antimodele, care se urcă excitați pe sârmă și reîncep numărul lor incorent, ahtiați după
următorul contact cu asfaltul, niște brichete izbite de caldarâm, ce-și mistuie ultima clipă
iluminatorie într-o flacără rapidă.
Ne-am izbit metodic de pereți, de paturi , de tot ce-am întâlnit în cale, mereu de la capăt, am
reluat nebunia, ca pe un imn și o mantră repetată primitiv, de la capătul capătului, toată nebunia
repetată.
Nu ne pasă decât de acest număr. De acest număr reluat. Obsedant.
Venim dezaxați spre dealurile astea reîmpădurite cu conifere și ardem totul în cale, totul în urmă,
pentru a simți că suntem încă vii. Că am îndepărtat tot ce nu poate fi îndepărtat: fața nemiloasă a
distrugerii.
Pentru a nu privi pînă la capăt autodistrugerea. Exersată după un manual sinucigaș.
Din bere, vin, țuică sau un mix din toate, am venit și ne-am întors, ne-am format în feluri ciudate
și inexplicabile, ne-am pregătit autodistrugerea, cu maxim rafinament și îi dăm mereu alte forme.
Pac! Zdrang! Buf! Bummm! Și de la capăt.
Sparți și reînodați de fiecare dată altfel. Mișcăm. Mișcăm din ce ne-a mai rămas. Îi mișcăm pe
cei din jur sau pe cei care par că mai sunt în jurul nostru. Și cei din jur parcă nu mai sunt cei din
jur. Și tot vor să fie, cei din jur , ăia, care au mai rămas încremeniți în jurul nostru, rotiți mereu în
jurul nostru, de o tiribombă invizibilă.
Vrem să credem că suntem niște finuți și fini între noi. Nu suntem deloc finuți. Nu suntem ce am
crezut că suntem. Nu știm de unde ne tragem, dintr-un nume, un oraș, din subsol, scară de bloc
neluminată, dintr-un accident de mașină, dintr-un incediu care nu poate fi stins sau dintr-o
catastrofă cu efecte mortale.

&&&
Ne atingem cu mănușile astea împuțite, inscripționate cu numele producătorului, cu care
curățăm cablurile de la racii (raks) ăia, care stau gata să cadă peste noi, în fiecare noapte.
Atunci cînd pe la patru și jumătate dimineața te apucă un somn, o silă, lehamitea de a mai face
ceva, orice, o oboseală cruntă, ca o înjughiere.
Pleacă, îți spune ea, mergi, pleacă spre sala de mese!
Oboseala venită dintr-un cavou pregătit în sala de mese a fabricii. Întins pe locurile de unde ar
trebui să ne luăm ca de fiecare dată porțiile de mâncare la pauza de masă.
Am vrea să mai avem atîta putere, încît să ne putem târî ciolanele obosite pînă acolo, capetele ce
nu mai găzduiesc decît geografii fragile, aflate și acelea în descompunere.
Să ne așezăm de bunăvoie acolo, singuri, fără a fi forțați de moartea trupului. Să fim atrași doar
de oboseala și inutilitate. Când nimic nu mai putem face.
Nu ne putem da nici o clipă mănușile astea jos, pentru a ne atinge dulce-tensionat, așa cum ar
trebui să fie o atingere adevărată. Ne transpiră mîinile în atingerea aceasta eșuată, insuportabilă,
în mănușile astea nenorocite, atingerea devine doar o frecare a materialelor inutile, în loc de
piele. Frecare.
Mănușile acestea au ajuns să ne înlocuiescă pielea prea multe ore. Și noaptea când dormim le
simțim tot în mâini. De parcă avem mănuși între degete, care ne tot strâng, și strâng, și strâng…

Toți și fiecare în parte, ne tot atingem, dar nici o atingere nu este dusă la capăt, doar o idee de
atingere. Ne tremură mânile ca ale unor alcoolici , rămași fără obiectul muncii, fiecare distrus la
el acasă, sub pătura sufocării lui, pe parcela lui.
Niște distruși înmănușați și înfrigurați. Ne clănțăne dinții, și nu este frig, ne tremură măselele, în
plină vară, salivăm ca niște animale injectate.
Vom simți comuniunea, apoi co mu ni tatea, și apoi mai vedem ce mai este de distrus.
Piatră pe piatră să nu mai rămînă în urma noastră. Apă pe lîngă apă să nu mai treacă.
Să nu se mai unească nimic vreodată în noi și în afara noastră!

&&&
Sevastos:
Noi suntem exagerați, de for mați.
Ce nu știm? Cât am vândut și unde? Nici nu vom afla. Nu vrem.
Jon:
Mai putem facem un mic cinematograf pornografic pentru plante, ce proiectează imagini
filmate cu polenizare asupra a 90 de rododendroni. Calea Lactee, ar putea fi propusă ca operă de
artă moartă. Pentru totdeauna moartă. Acolo ne vom muta noi, după ce reușim să plecăm de aici,
direct cu trenul.
Sevastos:
Bere mai au cât două continente la un loc. Din alea mari. Noi avem sete și guri să bem. Câți
microni din noi om fi vândut? Jumătate de rinichi cu vedere la Vedea.
Peștișor în undiță vara, se tot zbate, cînd te bate prea mult soarele în cap și începi să te gîndești la
prostii. La copacabane, aproape de orașul ăsta din care nu se mai iese, ci doar se intră pe un pod
ce stă să cadă.
Câți microni de suflețel macru am avut?

Sevastos- L-am pierdut și gata. Am scăpat de o grijă, de toate, nu au ce să ne mai ia, nu au ce să

ne mai dea. Sunt niște sugaci. Noi avem de toate în sărăcia asta. De toate.

I-am păcălit pe toți.

&&&

nu mai bate în perete nu te aud

nu mai pot să te aud ușa asta este mereu închisă deschid fereastra închid fereastra norii
amenințători vin peste cămin și îl vor lua cu totul în stăpânire

închid fereastra și iar de la capăt

în dreapta este hotelul în jos scări pentru a te rostogoli cât mai repede ca un sac plin de nimicuri
până la capătul scărilor ești doar un praf
&&&
Ei au aflat înainte de a li se spune: La început a fost petrecerea. Și apoi cheful. Prelungit la
nesfârșit. Mișcatul degetelor în aer după ritmul muzicilor amalgamate. Strigăte și urcări pe mese,
întâi el , apoi celălalt, și ceilalți și-au strigat refrenul. Finalul refrenului.
Ieșitul pe străzi și niciodată întoarcerea la fel în camere.
Niciodată la fel.

&&&
Căminul este crescut din alt cămin. Căminul este împăratul oricărui tip de bloc. Matca blocurilor
este căminul muncitoresc. Căminele nasc blocuri și cresc ce mai numim oameni între zidurile lor
protectoare.
Ciment-Praga turnat peste fier-Praga și tot așa, și tot așa. O mare îndrăgosteală.
Poveste de succes.Venire de succes și o plecare triumfătoare.

&&&
ei noii-sosiți în cămin noaptea ca o nouă specie de râme alterate aruncate din mers peste alte
râme vechi putrezite deja pe linoleumul camerelor în căldura de iulie așteptând vremuri mai bune
vremuri amorțite de promisiuni deșarte vremuri care se amână pînă nu mai sosesc ci rămîn
suspendate cine știe unde în ce alt loc la care nu se poate ajunge cu corpul ăsta
amorțit sunt dinainte rablagit hamor țit
nu va mai fi prea mult roz nu va mai fi dar vom supraviețui și așa cu mai puțin roz cu un gri
pronunțat decor peste decor aruncat
puhoi în căutarea permanentă a ceva ce nu mai există sau a căpătat forme de nerecunoscut
acest cămin care nu există dar în care au fost aduși au venit au fost mânați și au ajuns unde nu se
poate ajunge foșgăind în căutarea din nou căutarea altui labirint fabricație cehească
ce cauți cînd nu cauți și tot cauți ce ai uitat că trebuia să găsești foamea dezorientarea singurele
prietene pînă la capăt alintatoarele tale

&&&
pentru el durerile nu au nume ci doar o incursiune devastatoare repetabilă
o cameră nu îi va fi suficientă să le înfrunte în mai multe îi va fi greu să ajungă între ziduri picură
sufocarea afară curge asfixierea între ziduri și afară este un culoar strâmt prin care nu poate trece
mângâie peretele și îl mângâie și el
o târâre din cameră în cameră
confundarea cu un animal respingător aflat într-un periplu al scufundării încete
un periplu drămuit charles mingus moves moves moves si sunetul saxofonului de salvare
temporară
strivindu-se una pe alta râmele merg spre mai departe vor să spună mai departe după ușa de aici
de la etajul unu în tomberonul strivit de singurătate de la etajul doi introduși forțat în sufletul
acestor străini
alți străini
emigrant vax emigrant zi-noapte douzeci și patru de ore o săptămână o lună și mulți ani apoi din
ce în ce mai mulți ani împachetați în vieți despachetate
oriunde emigrant
în orice loc în orice colț de oraș fără respirație dar ei aceștia de aici care stau la ei acasă trăiesc la
ei acasă vor muri cu iluzia casei lor
nici o casă nu mai stă în picioare
nicio casă nu mai este casă după ce a fost locuită blestemată de toți acești străini și gîndurile lor
aceleași gânduri zilnice la fel neschimbate întîmplătoare fără urcare fără ieșire aceleași blocaje și
o tristețe ținută cu greu sub carcasa amabilității
casa lor casa noastră casa lor
nicio casă care să mai stea în picioare și să ofere adăpost omorând mai departe pentru o înaintare
aiuritoare spre mai departele aproapele kolinul departelui

dar departele nu mai există doar încearcă și încearcă ce nu poate duce la vreun capăt de oraș de
bloc de mansardă
departele va înțepeni undeva într-un trecut din care nu mai reușește să ajungă înapoi nu se mai
poate înainta niciunde

&&&
viermii neliniștiți
unii peste alții viermișorii încolonați și ahtiați după și mai departe
de după cerul ăsta prăbușit peste cămin noaptea asta cuibărită pe scările căminului ca o
cerșetoare
ca ei care urcă alcoolizați de vise și teama de un mare necunoscut
foamea cînd departele căutat nu mai există demult a fost înghițit de un cămin de o stradă de un
oraș străin toate orașele prin care a trecut la fel de străine totul înstrăinat
ce se întâmplă este ca o călătorie a unui lift care îi tot urcă în interiorul corpului de la un etaj la
altul iar ușile îi sunt definitive blocate
nu se mai pot deschide
liftul nu mai poate fi oprit din urcare sau coborâre
nechemat de nimeni urcă tot urcă dincolo de cămin dincolo de un cer al căminului
străini nevindecați obosiți mincinoși și zâmbitori
glumele lor rulează în cele mai proaste discursuri zilnice toți oamenii străini în același loc
neîncăpător
înstrăinat pe una din scări se așează să răsufle și este chemat de cel din Oradea haide cu mine nu
mai este mult dar este tot mai mult nesfârșit de mult
o umbră lîngă alta suind scările căminului spre administrație nici un bec pe scări nicio destinație
toate înghit viermi și îi mestecă pînă la sfîrșitul lor al tuturor
împreună urcă viermi pe scările căminului urcă și tot mai urcă pe scările ce se tot prăbușesc după
fiecare pas făcut mai departe spre niciunde urcă

&&&
Se vor întoarce cu pieptul plin de medalii care nu valorează nimic. Zile și nopți vor suge pe rînd
din sfârcurile succesului. Sânii succesului au întotdeauna laptele cel mai dulce.
Vor rămâne timp de trei luni pe dealurile Tatrei , împădurite metru cu metru , de grija cehilor.
Înfofolit în haine de succes de la naștere. Te-am urât și iubit ca într-o dragoste dusă la capăt! Un
miraj cu termen de împlinire prestabilit și apoi împlinit.
Un scurt purgatoriu și un preambul pentru altceva.
Așa se întâmplă când dragostea este cuibărită în mintea ta. Dragostea te țintuiește locului, te
pune la podea, apar convulsii prelungite ale mîinilor și buzelor, inima slăbită, te aruncă în
cearceaful curat al Olgăi, te ține strîns și drăgăstos la pieptul ei, pînă te scuipă pe străzile
Kolinului și te uită acolo. Singur și buimac, mereu rătăcitor, dintr-o bodegă în alta. Mereu
neconsolat. Dar următoarea strada trebuie străbătută. Cu orice efort. Poate după strada aceasta se
va întâlni cu el. Se va liniști într-un fel.

&&&
De acolo nu au mai plecat. Au stat sub paturi și au ascultat. Nimicul l-au tot ascultat și au tot
repetat ascultările golului camerei. Au prins doar pauzele dintre ce s-a spus. Unii mai mult
dormeau, iar alții nu prea se trezeau, decît pentru a-și lua zaloha săptămînală: 1000 de koroane.
Au fost prinși de pauzele celulelor. Catapultați într-o plasă cu ochiuri minuscule. Au trebuit să
inventeze niște scurte ieșiri. Dinspre penumbra camerei spre umbra holului. Deoarece te poți
asfixia chiar cu aer suficient în cameră.

și-au luat partea

DE ÎNTUNERIC
AER închis
Uși de metal plastic închise
Mucegaiuri internaționale aguas frescas în bidonașe de plastic cărate în rucsacele negre spre
secții și înapoi la vestiare

O carceră aerisită. O carceră cu deschidere. Oferită gratis de conducerea multinaționalei. Cameră

moca, gratis, pe degebeanu și șustache, luați de aici și umblați!
Le-a fost dat culcuș temporar minim: pernă, cearceaf, saltea, masă, scaun, scări, bucătărie, wc și
mergeți printre ele! Si papuci gratis. Papuci cu picioare încorporate. Au luat.

&&&
Obytovna -02 este o celulă pentru oameni educați. Ăia cu ascendență spre alt mediu. Încă necunoscut.
Este un palat în miniatură, un taj mahal de cartier, o perlă a regatului.

Exemplu de educare a celor leneși și uitați de marele real cu geamuri și uși de placaj dărâmate.

așezate la loc dărîmate și înlocuite de fiecare dată cu alte uși și geamuri de proastă ca li tate reschimbate
de personalul binevoitor pe banii lor
yale chei regu la mente și cele treisprezece porunci după care împărăția funcționează cum își dorește
conducerea fabricii și noile porunci ale Olgăi administratora căminului
noile porunci trebuie ghicit căci scrierea lor ar fi o înjosire insuportabilă pentru cei care le-au gîndit
migălos au întemeiat așezarea pentru cei emigrați
există procesul de învățare treining fixat pentru orkărime în noile table de treinuit trebuie să se
subînțeleagă tot ce nu se înțelege

&&&
Dar aici? Aici este doar aici. Și aici este numai liniște!

Vă rog, liniște acum, vorbește Olga, doar în liniște putem să nu ne auzim!

Cu cât nu ne auzim mai mult cu atît vom pătrunde mai temeinic în sufletul fiecăruia. Unul în
altul. Grămăjoare îndrăgostite.
Zgomotul ăsta din tăcere, îl aud, pe care toți îl vom prinde și repeta. Îl vei auzi și prelucra! Vom
empatiza atît de ușor cu el.
Finuțule! Ăștia o ascultă ca pe maica Tereza pe administratoră.
Olga, este maica-Tereza locului, nu te ambala, doar privește la cît efort depune pentru a ne ține
departe de un jeg extrem în cuștile astea. Acolo unde pune ea mâna se face liniște și curățenie.
Lux–albina! Imediat se face o tăcere deplină.
Și curăță chiar de dimineață coridoarele, cînd somnul nouă ne mai trage încă cîteva lovituri după
ceafă, la întoarcerea din schimbul de noapte.
Ea spală temeinic locurile vizibile, și cele unde nu te-ai gîndi că se află vreun dușman, cele dintre
uși, uși și geamuri, coridoare și ușile wc-ului, se așează atâtea insecte acolo și putrezesc atît de
greu. Și altele care nu vor să moară și nu mor (nu se predau).
Și nici ușile wc-ului pline de porcării românești, scrise cu pixul, nu se lasă șterse de la prima
atingere cu buretele, nu, rămîn acolo pentru cei ce vor veni după ei. Sunt în–scrise, scrijelite în
vopseaua ușii cît mai adânc, în mai multe culori desenate diferențiat, nenumărate capodopere
județene, folclorice, mesaje de inimi rănite, transmise către cele care nu vor afla niciodată de
inimile rănite de ele aici. Sunt sute de kilometri care despart mesajele de presupusele destinatare.
Mii de koroane ne pot apropia mai mult decît orice mesaj scrijelit pe o ușă de wc. Pe un colț de
lemn al geamului sau sub clanța ușii de la intrarea în wc.
Locuri ascunse, ferite, murdărite de către vizitatori și cei cazați temporar pe aici.

&&&
Gherlă-cămin, o gherlă acoperitoare, pentru cei care dorm mai mult în schimburile de
doisprezece ore, decît în cămin. Nimeni nu mișcă pe coridoare cînd mișcă ea. Privește cum
mânuiește magnific mopul, găleata roșie, detergenții frumos mirositori, ordonați lîngă picioarele
ei. Cum dansează cu grație pe scări, în lift, printre strigătele noastre de admirație.
Nimeni nu protestează, toți stau în rând și se uită la priceperea unei femei cehe, ce curăță holuri
și wc-uri cehești impecabil.
Dăruire, forță și anduranță într-o singură femeie reunite. Cred că locuiesc mai multe în ea și se
tot schimbă. Unele odihnite le schimbă imediate pe cele care sunt lovite de oboseală.
Poate este o maică-multitereza.

&&&
Cerșește din ușă în ușă Pall Mall la pungă albastră. I se va da, aici totul se împarte, pînă se
desparte, pentru totdeauna.Teama îi unește. Plictiseala îi adună în aceleași dormitor. Foamea de
koroane i-a trezit din lîncezeală și i-a pus pe drumuri.
Caută și aparatul de rulat țigaretele albastre. La camera de Oradea, la cameră de Cluj, la camera
celor din Bratislava, Maramureș,Teleorman, etc.
Câte căprării-comunitați la fiecare etaj? Câți adunați din câte colțuri în același loc sufocant?
Mulți. Toți sunt în trecere. S-au strîns ca să se admire și să se privească în ochi pînă vor orbi de
plictiseală și se vor putea urâ, invidia și detesta.

&&&
Șefii și șefuleții stau cu ochii pe ei. Mini-dumnezeii. Mecdonălțeii fabricii ce coordonează
douzeci din douăzeci și patru de ore, bunul mers al lucrurilor, în hale, coridoare, cantină, mersul
la autobuz, drumul și întorsul de la cămine. Au grijă de oameni să nu se rătăcească și mai ales să
nu chiulească de la muncă. Știu să motiveze și să dea amenzi cu zîmbetul pe buze.
Au reguli. Stricte. Aplicabile. De tăiat în carne.
Viul înjumătățit și mortul motivat, să muncească următoarea zi, după eventuala căderea din ziua
precedentă. Fiecare zi costă. Fiecare noapte poate aduce câștiguri sau pierderi pentru ambele
părți combatante. Lupta fățișă dintre ce vrea un angajat și un angajator, pactul dintre părți, ori
conflictul, în care cineva pierde și altcineva câștigă.
Gînditorii–anagajatori i-au împărțit în camere în funcție de afinități, dorințe și idealuri, și tot așa,
și tot așa.
Încă nu știe ce fel de idealuri caută cei de la fabrica americanilor, dar cât de curînd va afla, ori
nu. Ei idealuri simple, idealurile unei fișe de post inatacabile. Mai curând crede că nu. Ce să facă
cu idealurile lor? Vor să ia koronițele și să plece. Cam atât.
Să țepuiască înainte de a fi țepuiți. Surpriza țepei înclină căte angajați.Țeapa angajatorului îi
poate pătrunde înainte de a-și da seama. Cînd își vor da seama va fi oricum prea tîrziu, se vor
bucura de dureri și vor savura procedeele aplicate. Știe asta, dar se poate minți că nu. Dacă tot au
venit și au bătut drumul pînă pe podișurile Tatrei, vor rămîne un timp. Vor savura și gusta din
toate cele pe care le știu.

&&&
Orkării nu mor și distrug orice karmă impusă. Orkării pot multe și niciodată nu arată tot ce pot.
De aceea trebuie forțați să scoată totul la interval. Acum și nu mâine. Mâine este prea târziu
pentru investitori. Ce este în mînă se transformă sigur în minciună!

&&&
Au legat o frânghie, care este întinsă între un cui din perete, și unul din șifonierele de haine. Cînd
intră în cameră este aproape să dea cu capul de ea.
O altă frînghie de rufe este plasată lîngă ferestre la doi pași de paturi. Pe ea stau la uscat chiloții,
etichetele de Branik, hârtiile ude de 100 de koroane (valoare reală: unsprezece sticle de Kozel
sau două pachete de tutun Pall Mall, plus o ciocolată mică cu cacao), un clește care nu prinde
nimic, și o foaie pe care Jon a scris: Dispar o perioadă! Fără alarme false!
Și a dispărut patru zile din cămin și de la muncă. A fost mistuit năprasnic de un dor de ducă și de
o izolare bruscă de toți și toate.

&&&
Pachetul cel albastru este norocos. Poate fi găsit curând într-o cameră sau în mai multe.
Îl va cerși, deoarece nu mai are bani acum. Și ziua de avans săptămânal pare atît de departe.
Apoi îl poate ascunde în dulapul de la camera comună și pachetul se poate confunda cu uniforma
de fabrică, cea de culoare albastră. Ceilalți din cameră nu-l vor găsi oricît l-ar căuta. Îl ascunde
sub mai multe tricouri și cămăși. Se minte că nu ar putea fi găsit și că ușa camerei ar rezista unui
asediu rapid.
Dacă se minte în fiecare zi poate ajunge să creadă că așa este.
Ușa de placaj a dormitorului seamănă izbitor cu ușa garsonierei de confort trei, cea din
Prelungirea Ferentari, la un pumn zdravăn și un picior poate să cadă grămadă, direct peste masa
așezată în mijlocul camerei. Se poate fura tot. Ușa în cădere poate face victime așezate în
mijlocul camerei.
Cui îi mai pasă?
Fețe de masă și fețe de victime la un loc locuiesc.

&&&
Frigiderul din cameră are introdus în el un alt frigider mult mai mic. Ne-au tras-o!
Ne-au invadat! Este un frigider în care gîndacii reușesc să se deplaseze în voie. Vin spre ei în
cearceafuri și se întorc pentru a face plajă la gheață. Plajă islandeză. Au drumurile lor secrete.
Zeci de găurici și găuri descoperite în toate rutele pe care le fac zi-noapte. Ar rezista și la
douăzeci și patru de ore la banda de producție, fără să transpire. Nu ar mârâi niciodată, orice li s-
ar cere să facă, în orice fel și oricare poziție. Au scris și memorat deja toate pozițiile. Ei pot face
și ce nu li se spune.
Ai văzut vreodată un gîndac transpirat?
Ăștia sunt orkări pentru următorul secol. Nu ca noi, niște înmuiați și plictisiți, înainte de începe
ceva , orice, acțiuni moarte înainte de a fi vii. Nicio gaură nu este vizibilă pentru noi în fierul și
plasticul frigiderului. Ei au fler, dibuiesc, se ascund, dibăciuesc intrările minuscule și ieșirile
asemănătoare.
Noi suntem orbi din naștere. Cu ochii scoși. Aleargă ca niște copii pe terenul de joacă. Lovește și
câștigă! Lovește în orb!

Gândacii- beduini sunt hăituiți de căldura din cameră, dar călătoriile lor nu au niciun fel de
interdicții. Gândacii sunt singurii oameni liberi. Toropeala nu îi împiedică de la nimic. Au viață
și dau viață. Împart viața mortăciunilor de lângă frigider. Cele care încearcă de prea multe ori să
deschidă frigiderul, într-o singură zi, prea multe degete pe clanță sunt strânse, și mult prea multe
noaptea, pentru a mai căuta ce nu mai este în sticle.
Oare de ce? Pentru a găsi într-un final hrana și lichidele de întreținere. Pune mâna! Ia cu unghia
ce apuci și gata! Tavanul poate apăsă peste paturi și se poate prăbuși peste paturi.
Jon și Sevastos așteaptă lovitura de grație.
Crezi că se poate prăvăli peste noi? Da. Mișcă-te ușor în pat, orice mișcare bruscă, orice atingere
necugetată, atrage furia tavanului. Încă nu ne cunoaște. Încă nu.
Dar când? Cînd ce?
Ne va cunoaște? Niciodată.
Uite-i pe beduini! Beduini colorați. Poartă slip și merg la mare, nici nu au nevoie de bilet sau de
cort. Pe nisipul de la mare dai de o nesperată splendoare. Oh! Se mișcă atît de natural!
Căldura asta îți înmoaie și apoi îți rașchetează pielea de pe oase.
Ei stau în frig, în ploaie, se mișcă și pe căldură. Mișcă din motoare. Căliții și gazdele Obytovnei
02, stăpînii frigiderelor, plitelor, holurilor și wc-urilor. Sunt prea nemuritori și reci.

&&&
Jon, vorbește ușor, căci leșin de la prea multe cuvinte spuse în același timp. Ceva nou? Nu.
Vechituri vorbești? Da.
Sevastos, ești lost în capsulele alea mici? Prea lost. Ai pariat tot pe Zenit Sanktpetersburg? Solist.
Solista sticlă de dus la buze. Setea.
Iar așa?
Și restul cum ai pariat pe bilete?
Ce mai contează restul? Dacă nu iese ăsta nu mai contează nici un rest. Nici unul.
Bagi zece meciuri pe un bilet și degeaba. Degeaba.
Și dacă?
Și dacă ce?
Dacă câștig?
Nu ai câștigat nimic până acum. Te lauzi cu mii de koroane pe care le-ai lua și nu le iei. Numai
nea Costică-pensionarul, cel de la capătul holului , el are mereu noroc. Și bătrîn și cu noroc. Ce o
mai căuta pe aici? Alune? Mălai?
Cred că mălai.
Falit. Nici măcar calif.
Califatul foamei îl vom stăpîni. O împărăție pentru toți.
Solistă există? Da. Olga-solistă.
Măi, mai bine bagă toate koronițele la beizboll sau oină, bedminton, ori curse de câini, tot nu
câștigi. Câinii sunt electronici. Poate la ăia vei câștiga. Există strategie.
Care?
Răbdare. Îți explic. Da. Câinii ne vor îmbogăți.
Cum? Îți spun.
Mai bine că sunt electro-fantome. Niște năluci. Acum pleacă de la linia de start și sunt deja la
linia de sosire. Asta este prosteală pe față.
Nu ai văzut?
Ce?
Că sunt, dar nu sunt de fapt, toți par la fel, nici măcar nu diferă cînd te uiți acolo pe ecran.
Cum să difere?
Să aibă unul trei urechi, unul doar un picior, pantalonași diferiți, fesuri cu alte culori în cap, să ți
se afișeze pe ecran de ce boală suferă sau de ce sindrom va suferi în viitor, dacă a fost vaccinat
sau nu, ce mănîncă și mai ales cînd mănîncă, ce rasă este și din ce țară provine, ca să îți dai
seama de la începutul cursei pe ce poți paria.
Au și fesuri ?
Da. Căci este frig în ecran. Frig siberian. Aleargă mai repede așa pentru câștigul tău. Frigul îi
face să alerge din ce în ce mai repede spre linia de sosire.
Cred că sunt momiți cu ceva.
Normal că sunt.
Câinii cu fes îți înghit pe nemestecate țechinii.
Spre ce aleargă cîinii de pe ecran?
Spre mâncarea care îi așteaptă la terminarea cursei. Mâncare electronică leibuită cu leibăle.
Carcasă electro-pui. Bravo! Cunoști bine regulamentul.
Dincolo de linia de sosire este multă mîncare de sezon și hălci de carne cu sos de paprika, totul
întins deasupra pulpanelor.
Sari-salivezi-sari! Depășești limitele. Saliva sare din gură. Fără pic de salivă în gură, trăiești,
plescăi din limbă în arșița cavității bucale.
Am putea intra și noi în ecrane la sala de jocuri și să-i urmărim pe câini, să le dăm peste picioare,
salivarilor , ălora care vor să îl întreacă pe câinele nostru favorit. Cîinele nostru are trei vieți,
aleargă cel mai repede și nu se predă, nu obosește niciodată. Îl împingem noi de la spate sau îl
cărăm în brațe, dacă este nevoie. Primește el două vieți și noi două.
Jon, tu chiar poți ajunge înaintea cîinilor la linia de sosire? Ești iute de picior, de unul singur,
primești și mîncarea , apoi ridici și câștigul, de pe cel pe care ai pariat. Ha! Poate femei goale.
Au? Nu. Doar mâncare.

&&&
la patru dimineața trezit mahmur în clătinare picioarele nu îți mai aparțin corpul este al altcuiva
trezit de coordonatorul tartor al secției cu un zâmbet cald și o vorbă dulce ce mult nu îți mai
aduce
trezit în plin somn în visul ce te purta prin încăperi ale casei îndepărtate și clara care pregătea
ceva buuun de mâncare doar pentru tine ochii se închid numai patul de sub tine se va trezi la
vorbele lui șosetele tricoul pantalonii firmei tu nu vrei oare câți alți ochi și câte alte mâini vei
primi în loc noi-nouțe donate de către coordonator instantaneu
ridică-te și mergi la program mahmureala prelungită este motorul viitoarelor tale acțiuni doar ea
te poate împinge înainte
ea este motorul unui viitor ce începe înainte de a deschide ușa camerei și terminat în timp ce o
închizi cu cheia primită de la olga

&&&
Te lipești de zidurile acestor ganguri inscripționate cu litere necunoscute ale orașului. Ce au
scris aici? Nimic care să îl intereseze. Nu poate înțelege oricît se holbează la litere scrise, șterse,
rescrise. Nu au lăsat nici un mesaj descifrabil.
Simte doar umezeala zidurilor care îi poate ajunge în oase pentru a forma insule ale unor viitoare
boli.
Noaptea naufragiază lîngă o benzinărie. O benzinărie cu demisol pentru cunoscători.
Acolo în subterana benzinăriei. Unde mai poate privi cerul plin de stele câteva minute printr-o
ferăstruică situată în să fie deranjat. Fără să mai audă cuvinte pe care nu mai vrea să le audă.
Ferit de cei apropiați. De paturile mereu prea apropiate de ceilalți.
Privește printr-un fel de tavan spart. Privește flămând la rebusurile nesfârșite ale minții în
fierbere atunci când intră pentru a comanda o cafea. Mai poate comanda o cafea.
Chipul chelneriței. Chelnerul. Ca niște obstacole. Nu vrea decît să-i privească și să meargă mai
departe. Dar trebuie să comande.
Chelnerița are un zâmbet indecis cînd privește spre el. Poate este un infractor nedescoperit. Poate
se ascunde de o crimă care urmează să o îndeplinească. Aici. În acest loc pentru oamenii buni ai
orașului.
Taximetristul este afară la pândă.
El coborât în el la pândă. Soarbe din cafea. Amestecă zahărul. Amestecă un pic cadrele din
benzinărie. Chelnerul zâmbitor în spatele cafelelor preparate. Chelnerița și rochia roșie puțin
ridicată când întinde mâna după bancnote.
Se ridică și iese în noapte. Aleargă spre gangurile dintre blocuri.

&&&
Sssst, papucii Olgăi , se târșie agale spre noi, este pe coridor la ușa maramureșenilor, stinge
dracu țigarea!
Nu pot! Este ultima rulată și pe ultima nu pot să o sting.- spune Sevastos întins pe saltea.
Plătești amenda. Din ce? Din Vid-camelie –korons.
Să ajungi la timp.
De unde? De la pariuri.
Să nu mai ajungi.
Să vii cînd te mai chem!
Și nu te mai chem!Nu mai pot să te chem.
Cu ultimele puteri. Îți mai dau un apel.Pălpâie. Încă pîlpîie. Viul se duce. Se clatină pe stradă.
Caută o bancă care nu mai există. Ieri mai era. Ieri. Un apel răsună în gol. Nu-l mai aude nimeni.
Liniștea înserării.

Hainele rămân pe tine tot timpul. Tot timpul cursei. Fără droguri și alcool. Nu trebuie să
îmbrățișezi pe nimeni dacă nu vrei. Nimeni nu va vrea să te mai îmbrățișeze. Ești un pericol
public. Ai voie să te răzgândești în orice moment. Respectă dreptul la intimitate al celorlați!
Care drept?
La pariuri. Pariuri complexe. Unele neoficiale și atît de greu de înțeles.

&&&
toate fricile binelui au explodat într-o casă a răului și capetele binelui stau la picioarele răului. el
este bântuit și vrea să plece, dar continuă să rămână, unde nu trebuie, lenevește în fotoliile răului.

de pe hol aude pași. un geamăt scurt. înjunghiat sau rateu. a scăpat și ăsta. este dat scăpat. scapă!

&&&
Au ajuns în homepârnaing călduros. Senzațiile li s-au inversat și amalgamat, au căpătat simțuri
extra și minus alte simțuri, în același timp, un plus-minus corelat dureros. Închiriat pe termen
lung. Un loc amfibian. Un loc al nimănui locuit de toți nimenii.
Tu, pe ăștia îi mai poți numi oameni? Nu mănîncă și nu mai pot respira. Sunt năuciți.
Te mai pot vorbi pe la spate sau te mai pot asculta în vreun fel? Te mai pot omorâ ca ultim
divertisment? În niciun fel și în toate felurile.

Tu, nu îți dai seama, dacă vei mai fi omologat? Oficial?

Suntem mai mult guruguru-kanguru. Jumătate om și jumătate un animal necunoscut.
Sevastos? Jon? Auziți. Stați întinși pe mocheta asta jegoasă.
Mai mult animal decît om, mai mult pe jos decît călare, mai mult fiară pentru om.
Îndeplinirea necesară a criteriilor și a cerințelor.

Cât reziști cînd reziști? Mănânci cabluri în loc de mâncare. Dacă este nevoie. Este.
Altfel nu mai adaugau întrebarea în chestionar. Care întrebare? Un chestionar nu este decît un
jalnic chestionar. Tu? Eu? Kanguru de noapte.
Pe cine interesează omologarea lor? Nu vreau să știu.
Ei vor.
Pe ei? Pe noi? Pe tine? Cine sunt oamenii din orașul acesta? Dar noi?

Vârful muntelui Venus pare mai aproape. Din ce în ce mai aproape. Mai pe înțeles. Mai de
mângâiat.
&&&
Stă la fereastra căminului de lîngă tonomatul de cafea de unde poate vedea magazinul chinezului
cu bere Branik la doi litri. Cel de lîngă gară. Magazin cu prostioare ieftine. Pe etajere este plin de
chiloți roz, dresuri, pixuri cu crocodili rozi imprimați pe capacul pixului, biscuiți din China,
oameni roz din Taiwan, cu ochi mici, migdalați, zâmbitori, chinezi de gară-Kolin, care nu pot fi
confundați cu țigani români de gară-Kolin. Chinezi roz, care vorbesc o limbă roz, cu inflexiuni
slave.
Curge berea din magazin toată noaptea în gurile lor însetate. Este o mare sete împrejurul
magazinului, mai este un pic, până cînd setea va cuceri pentru totdeauna magazinul, plin de bere.
Burți goale. Mereu goale. Burți pline. Apoi. Golite.
Atîta sete de la prea multă arșiță resimțită în stomac. Înghiți și înghiți. Oricît cumperi la
kilogram, la litru , la doi litrii, la cinci, nu ajunge, mai cumpără! Mai ia! Să avem!
Lîngă gară se chefuiește și se așteaptă trenuri care nu mai vin. Se muncește pe loc în așteptare.
Stai pe loc și muncești. Ești cu gândul la muncă și ea te muncește.

Au spart de bucurie mai multe baxuri de sticle. Cumpără altele și altele. Din China vin tiruri zi și
noapte, cei de acolo nu dorm niciodată, prepară și trimit toată berea Beijingului spre Kolin. Și
împrejurimi. Berea cehească este bere chineză cu mici modificări ale prețului.

&&&
În clădiroi nu se fumează, nu se urlă, nu aveți lift! Urcați până la etajul trei. Mai multe drumuri.
Întreținerea mușchilor pentru făbricuță și tătucul responsabil cu koroanele plătite.
Nu se țipă pe coridoare, nu deranjați, respectați regulamentul de ordine interioară! Ăla scris la
panou!
Nu se vede?
Mai vedem mâine pe lumină, lumina vine din toalete,wc-urile comune sunt acolo, acolo pentru
fete, și dincolo pentru băieți. Dușurile dincolo de camerele astea. Bucătăria comună, uite aici, se
vede? Daaa! Aveți plite electrice, masă, scaune și cîrpe din partea căminului. Oferta pentru
coproprietari emigrați.
Lasă, că vedeți voi mai bine pe lumină. Mâine! Cheile de la camere aici. Nu le pierdeți, nu furați,
nu vă dedați la ce nu trebuie, că vă zburăm imediat din cămin!

Acăsică CU
VOI!

&&&
ștergătorul de tablouri s-a transformat în ștergător de geamuri. apoi, ștergătorul de geamuri a luat
forma ștergătorului de servăre hp. le-a tot mutat de la asamblare la secția preteste, în timpul cel
mai scurt posibil, pentru a nu se umple banda și pentru ca imperturbabilii coordonatori, din
scaunele lor rabatabile, să nu observe vreo stagnare a producției.
dar el a rămas cu gîndul la geamuri. la geamuri mate, fumurii și transparente.
ștergătorul de geamuri ar fi trebuit să spargă demult toate geamurile pe care le-a întîlnit în calea
sa. acum, oricît ar împinge în ele cu mîinile goale, nu se sparg, și nici măcar nu se crapă, măcar
pe alocuri. nu cedează, la nici una din manevrele încercate. nu le mai poate sparge. continuă să
privească prin ele mai departe. uneori, dincolo de geamuri nu mai zărește nimic, doar dacă își
închipuie ceea ar trebui să fie dincolo de orice geam de bloc, mansardă sau cămin.
privește cu sentimentul că nu poate fi privit din partea cealaltă a geamului de nimeni. crede că nu
poate fi văzut. geamurile care despart nu mai contează. nu le poate sparge, nici înlătura.
rămâne lîngă ele și continuă să le șteargă meticulous. de praf(uri).

&&&
să zburăm din cămin! nu mai putem! să ne ascundem?
unde?

Cearceafurile sunt aici.

La culcare! Este târziu! Mereu prea târziu. Va veni munca cât de curând.
Munca pe bandă, sub bandă, peste bandă și mai ales în bandă.
Va veni oboseala, oboseala specială a bandei, va veni somnul fără vise. Numai el va veni.
Dincolo sunt ceilalți. Dincolo de dincolo sunt ceilalți trecuți de ceilalți.
Cei care vor veni în continuare spre Kolin. Ca oile la tăiere vor veni în paradis. Au semnat?
Nici nu știu ce au semnat. Au semnat totul. Contractele în cehă nu sunt traduse în totalitate în
română. Sunt mici omisiuni necesare. Dar lasă! Așa merge când merge. Pentru toți va fi bine!
Și pentru noi?
Pentru noi mai mult acum. Pentru voi mai târziu. Cu mult mai târziu! Bine și așa! O să vină
binele peste noi și nu va mai pleca deloc. Totul este al vostru.
Tortul.

&&&
nu o să rezistați! nu o să rezistați! nu o să!
MORI. TU MORI.
Ei mor.
Vom merge.
Vom face.
Vom drege. De toate.Vom ajunge!
Capătul îndepărtat. Capătul coridoarelor. Plitele electrice unde se prăjesc cartofii decongelați. Nu
este timp de stat!
Vom mânca. Ne vom îmbraca salopetele.Vom lua cardul de intrare.
Poarta de acces nu mai are acces.
Fețele gardienilor care te privesc ca pe un posibil infractor.
Ai furat piese de la servăre. Ne-ai furat? Ne vei fura? Suntem cu ochii pe tine. Din tine te vedem
pe tine cu intenții criminale.
Douazeci și patru de ore. Plus. Număr cu noroc. Joacă cu el. Pune-l în seria câștigătoare. Câștigul
necâștigului.
Doisprezece ore schimbul. Doisprezece apostolic. Apostolate foxconn. Doisprezece. Credeai că
opt? Nu există opt. Orkării pot mereu mai mult și mai mult. Pot totul. Patruzeci și opt cu
patruzeci și opt. Ture duble. Triple. Cvadruple.

&&&
La ce chemare să răspundă și la care nu? La cele de noapte sau cele de zi?
Sau cele de la patru dimineața? Când se pregătesc să intre în șutul de zi, timp de doisprezece ore,
duși și aduși cu autobuzul plin de cocoșați.
Să iasă pe ușile camerelor de cămin sau să iasă pe geamurile wc-urilor comune?
Să sară sau să plutească? Să-și construiască aripi sau să rămână liniștiți în chiloți curați pe
holuri?
Înșirați. Cu mîinile lipite de pereți. Aveți zece numere să vă spălați, zece, șapte, cinci, unu , gata!
Să plutească adormiți și anesteziați pe holuri și scări care miros a clor.
Niște parașute sută la sută producție românească. Lecție de măiestrie. Într-un dans deasupra
Kolinului.
Să iasă în același timp cu ceilalți? Ori să iasă separat? Pe scări să iasă? Sau să se lipsească de
scări? Să dărâme scările? Să meargă sau să alerge?
Mai bine s-ar târî, mai repede ca viermii spre cașcavalul care va cădea peste ei pentru ai strivi, în
timp ce cred că îl au în mână.
Să iasă pentru a scăpa? Să rămână unde este mâncare și căldurăăă? Să mai stea un pic!
Să mai gândească. Să nu mai gândească! Să mai cumpere o licoare, să mai ruleze o țigare, un
joint. Din ce în ce mai multe povești, povestioare, glume, glumițe, tăceri, încruntări, nervi.
Țigări și aberații, țigări la pachet șaptezi și șapte de coroane, țigări la punguță albastră sau
portocalie la patruzeci de koroane, orice numai să uite că sunt unde sunt și ușor, ușor, chiar nu
mai sunt unde sunt. Nu. Lasă! Este bine! Și unde este bine nu mai are loc răul! Răul este departe.
Ne-au înșelat și i-am înșelat.

&&&
Au frică de îmbolnăviri și întîlniri neplăcute. Frica îi tot încearcă. Plictisul le imprimă mișcări de
gumă. Corpuri-gume cărora le ticăie ceasul în fiecare oră. Holul este plin de ființe fără
nume.Gândăcei îngrășați peste noapte și răspândiți în locuri neașteptate. Atacă.
Dușmani și prieteni.
Pretenarule! Bagabontule! Se retrag. Reatacă.Vin peste ei, ei peste ceilalți, ceilalți peste ultimii
sosiți în cămin, unii peste alții, respirând paprika și aer-branik, unii continuați de ceilalți dincolo
de uși, ferestre și gardurile de sîrmă ghimpată, cele care împrejmuiesc fabrica pe mai mulți
kilometri.
Toți traversează ape și deșerturi noaptea. Și ziua traversează, dar nu își mai duc aminte ce
anume. Se înmulțesc și mănîncă necontrolat. Sunt prea multe pete mari negre adunate lîngă
becurile de pe holul cu wc-uri comune.
Salută și pleacă gîndacii. Îi salută sau așa cred ei. Gândacii cred asta despre ei și ei cred același
lucru despre gîndaci. Se salută și zboară. Dispar sub preșuri și mochetele gri pentru a căuta alte
distracții.
Oare ce culoare să fi avut aceste mochete prima dată?
Au fost oare negre din fabricație sau au devenit gri odată ce le-au așternut în camerele
Obytovnei-02?
Pete mari negre pe fond gri. Pete mereu în creștere. Pete pe sub bărbie. Pete și bubulițe care trec
greu. Pete pe mâini. În extindere.
&&&
Sevastos nu a mai ajuns în cameră. Gîndacii l-au împiedicat. A rătăcit din nou drumul.
Gîndacii modifică geografia locului. Drumul a uitat de el. Încă nu au construit benzile-drumuri
mobile orășenești, cele care vor duce morții îmbibați de alcool spre casa lor. Ar fi nevoie doar
cîteva comenzi simple vocale sau apăsare de câteva butoane. Comanzi și pleci! Comanzi și stai!
Să pleci!
Poliția nu poate interveni la orice oră, pentru ai depista pe cei rătăciți care suferă de amnezii
prelungite, care au uitat locul de unde au plecat, cu o noapte în urmă.
Este posil ca destinația de pornire să se fi mutat într-o singură noapte în altă parte. Sau chiar în
altă lume. Există clădiri care își părăsesc locul unde au fost construite. Au și ele dreptul la fugă,
desfrâu și călătorie. Poliția poate fi depășită de această derulare de evenimente. Nu au nici centre
de prim-ajutor lângă localuri. Emigranții sunt instabili emoțional. Nu poți fi vindecați nici cu
electroșocuri. Nici cu forțo-terapii instantanee. Nici cu gloanțe pentru cei care le cer.Te ceri în
față și rămâi în spate priponit. Pri po ni te ai!
Au mutat Harleiul în Praga și distanța a crescut față de cămin. Este de zece ori mai mare ca cea
dinaintea acestei mutări. Barurile trebuie să fie cât mai departe de cămin pentru a ajunge cît mai
greu la ele căminiștii. Așa sunt ultimele dispoziții ale conducerii. Și ei chiar pot muta un bar din
oraș? Ei pot orice atunci cînd vor și acum au vrut.
Cum au dus barul pînă la Praga? Jon, asta nu se poate spune, este deja o informație ultrasecretă,
vom afla aceste detalii la bătrânețe, atunci cînd nu vor mai avea nicio importanță pentru nimeni.
Noi vom fi uitat demult unde am fost, ce am făcut și cine ar fi fost vinovat, pentru orice. Nimeni
nu mai poate fi vinovat pentru închipuiri. Lasă-mă să te fuck fericit! Minți! Trebuie. Lasă-mă!
Am capul plin de apă, rîuri și mări.
Sunt prea sub și nu pot ieși peste. Nu te trezești! Nimeni nu se mai trezește!

Sevastos, cucerit și prins de seva ierbii de lîngă Peny-marchet. O parcelă de iarbă cu un pat verde
invizibil, în care a căzut, ca într-o capcană din cauza soarelui, oboselii și dezorientării.
Nu ai mai putut declanșa vâjul promis! Nimeni nu te vede cînd trebuie să te vadă. Nu se uită în
urmă, nimeni înainte, nimeni în fața parcelei de iarbă, nimeni cu o mână, două, trei, care te-ar fi
putut întinde pe o bancă la umbră.
Mai erau cinci minute, de trecut o stradă, care părea deja cât drumul de la un capăt la celălalt al
unei capitale. Și nu ai mai reușit. Distanțe prea lungi pentru oameni obosiți și însetați.Te-am
așteptat. Nu trebuia.
Dar iarba a fost mai aproape, pămîntul crăpat de soare, sticlele celorlalți căzuți înainte ta tot
acolo, sticlele goale umplute de gîndaci, cele care cheamă ademenitor trupurile celor ce vor
cădea peste ele.
Ce somn de amiază a urmat, nu a mai contat niciun schimb de noapte, alții la rînd si alții în
schimbul tău, la împletirea cablurilor, la migăleală și arta servărelor, la încurcarea și descurcarea
lor până dimineață.

-Știu că îmi era foame cînd am adormit. Visam la un crap fript pe plita aia a mea de la
apartamentul lui Bunicu, cu puțină sare și piper deasupra, și la final stropit cu lămâie. Numai
crap aveam în cap și sete. Sete de apă. Venise deja setea de apă. Staropramenurile topiseră și
ultima picătură de apă dinăuntru. Îmi secase de tot fântâna. Știu că am scăpat ochelarii în iarbă
înainte de a închide ochii și am văzut un cer ca un cearceaf roz, care acoperise partea dinspre
stradă a Obytovnei 02, toți pereții și ferestrele erau în întregime sub pânză.
Putea să vă asfixieze acel cearceaf pe toți. Nimeni nu v-ar mai fi putut scoate din cămin. Polițiștii
sunt indiferenți. Pompierii adormiți. Trecătorii ocupați cu altele. Un mort emigrant în plus lasă
rece orice statistică cehească.
Mă mai gîndeam la locul hamacului și la cum Jon, ne va rula una rapidă, sub umbra acelor
copaci, să fim și noi fără griji, să stăm legănați de vânt până seara, apoi toată noaptea, rulați și
derulați de tutunul Drum, cu miros de prună, apoi herba de reveneală.
Șpriț după șpriț turnat în paharele noastre porno, inscripționate cu Hokusai, la mîna a doua.

Este nevoie de o circulație minimă a sîngelui. De puține cuvinte. De tăceri prelungi.

De ascultatul greierilor de care este plină iarba acolo. De întins corpurile pe pămînt. Fără nicio
teamă. Ei sunt mai toleranți. Pămîntul aici este mai prieten cu noi care suntem niște străini. Aici
poți fuma în voie interzisele de lege. Nu-ți vânează nimeni orice sticlă care nu conține apă sau
suc.
Fără mari pierderi de energie. În cerc învârtiți de cine știe cine.Vâj și iar vâj! Luna plină vâj în
noi. O lună despicată în timp ce se topește pe limbă precum lichidele.
Jon, mi-a spus că vrea să devină un șef al groparilor la nivel național. Gândește la un plan și tot
gîndește, cum și în ce fel gropile să fie mai confortabile pentru cei morți, să le ofere sub capac
senzația de acasă, de nimic schimbat.
De nimic schimbat? Da. Chiar de nimic.
Să fie mult mai bine! Se poate. Camerele acestea sunt cavourile noastre pregătitoare pentru
ultima cameră. Ne învățăm cu dimensiunile, aerul, locul și tot ce nu va mai urma.

Vâjjj! Și plecăm! Cât spui vâââjjj ... și suntem deja plecați!

Te poți duce în orice clipă unde vrei și să te întorci. Sau să nu mai vrei să te întorci.
Putem rămâne suspendați acolo unde ne este teamă că nu am reuși să rămînem suspendați.
Am rămas blocați între etaje. Cele de sus sunt cele plictisitoare, dar cele de jos sunt de nelocuit,
alte etaje încă nu au construit, nu pentru că nu îi duce capul, ci pentru că le este teamă că vor
pierde controlul etajelor de sus, și a celor de jos.
Doar noi putem construi alte etaje între cele de jos și cele de sus. Ori să nu aibă nicio legătură cu
cele de jos și cu cele de sus. Vor fi în altă parte proiectate, ridicate și finisate. Le vom spune
etajele care nu există. Etajele care nu există nu vor putea fi localizate. Vom locui cu ei în aceleași
orașe. Dar ei nu vor afla unde și cum stăm noi. Paraleli lor, dar și cu ei, văzuți și nevăzuți. În
același timp. Îi vom putea aduce și pe cei de la etajele inferioare în ale noastre. Dacă nu vor dori
ce le oferim își pot construi ei alte tipuri de etaje singuri.

Dacă vezi la timp spărtura vei reuși să umpli ceea ce este dincolo de spărtură. Cei de la etajele
superioare nici măcar nu își vor da seama, cînd vor rămîne singuri, acolo în locuințele lor de
baștani. Cînd etajele de jos vor fi părăsite cele de sus nu vor mai putea să existe. Implozie.
Cădere. Dispariție. Scrâșnirea dinților atunci va veni!

&&&
Ne-am înșelat și o luăm de la căpăt. Reluăm cu acribie înșelarea. Are un vis ce muncește în locul
lui, dar nu mereu pentru el, nu cu el, nu în el, sau în același timp cu el.
Privește dincolo de fereastră. Reclamele hotelurilor din depărtare clipocesc, tot clipocesc și
vorbesc între ele. Pe masă stă o mănușă arsă de flacăra aragazului. O pată mică gălbuie urcă pe
unul din degetele mănușii și tot înaintează, ca o boală necunoscută, mai este o vedere cu
romcinema alb-negru, toate strânse sub vulcan. Tot vulcanul este prins într-o sticlă plină de apă
minerală. Apa care îl stinge exact când acesta izbugnește.
&&&
La ieșirea din schimbul de noapte în depărtare este autobuzul în așteptarea lor și un șofer
plictisit.
A zis-o domnul Eugen-pariorul: Plecăm acuuuummm de la muncăăă și ne mai întoarceeem
deabiaa mâine seaaaaară, la aceaaași oră. Fix.
Și cât este domnu Eugen până mâine?
Până mâine sunt șapte zile și șapte nopți cu meniu complet de hotel. Un an și chiar mai mulți în
unul. Până mâine sunt dușuri, intrări-ieșiri, ai o iubită sau nu, faci intrări și ieșiri, mîncărici și
mâncărici, mâncăruri pentru pensionari ca noi. Până mâine câștigăm la Fortuna, koroane cât să
cumpărăm tot Kolinul, și jumătate din Praga, vom pleca într-o vacanță care nu se va mai sfîrși
niciodată.
Tropa. Tropa.
Deabia mâiiine venim la muncă! Tocmaiii mâineeee, care este atât de departe de noi, veniiiim, ne
întoarcem și mai munciiim un pic. Ne mai facem că mai muncim din nou și mâine.
La muncă este ca acasă. Te întorci zilnic într-o acasă mare plină de servăre de asamblat. Pleci cu
autobuzul dintr-o altă casă mică plină de mâncărici și sticle goale de dus la supermarchet. Pleci
pentru că nu ai voie să rămâi. Nu poți rămîne oricît ai face pe obositul. Cine îți mai crede
oboseala? Domnul. Nici el nu mai crede.
Oboseala are un chip internațional. Autobuzul cu cocoșați împachetează ermetic oboseala și o
vinde zilnic la export cu tiruri Volvo și Merțedes. Oboseala unora umple conturile altora
neîncetat.

&&&
Ritmul ăsta îndârjit îl simte în tot corpul, îl înconjoară ca o aură nebenefică, de prea multe zile.
Simțit , auzit de urechi- murături de la trezire pînă la culcare. Ritmul de sticlă pisată, fărâmițată,
sticlă spartă în milioane de cioburi, care acoperă căminul, străzile, holurile, scaunele autobuzului.
Nu se poate opri. Ritmul ordonează și impune cadența.
Se poate altceva ?
Se poate în altă parte.
Nu ai parte.
Ritm de oase pisate, un sfredel mai muncitor ca oricare alt muncitor din secții, îi cade neuronul
în dizgrația liderului, cel care supraveghează tot procesul pe tura de noapte. După primii pași
urmează inevitabil ultimii pași, pe coridorul ce duce de la cantină, apoi spre secția gunoaie
corespunzătoare leibălului lipit pe cutia lor. Nu greșești leibălul și nu îți iei amendă .
Secția de dinainte este cea cu raci mîncători din mâinile celor care le pun căblăraia pe spate și le
fac legăturile servărelor.
La cantină s-a servit picioruș și aripioară de țînțar pisat, o specialitate cehească, mîncată-pisat în
zilele de sîmbătă și duminică. Mâine urmează pui pisat cu cartofi piure pisați și ei, condimentați,
cu cioburi colorate.
Ne vor lovi-pisa cu metodă de manual. Vom răspunde cu lipsă de metodă. Vom fi loviți, pisați-
loviți milimetric, micronic.
Vom pisa resturile de carne în farfurie, în gol, vom mânca ce este de pisat, restul lăsăm pe
altădată.

&&&
Plasticul are suflet și este nemuritor. Plasticul de pe carcase și de sub carcase, dintre degetele și
organele orkărilor, trăiește odată cu ei, mai mult ca ei.
În interiorul fiecărei carcase HP, stă un chinez, și cântă molcom. Un chinez-cor. Abia auzit din
afara cutiei. Greu de priceput.
Un program servăr introdus într-o carcasă servăr cîntătoare, programat cîntătoare, din fabrica-
mamă, dimuri și harduri cîntătoare, gingălbels zilnic cântat în mai multe limbi, cu îndemnuri
motivaționale, un cor chinezesc specializat pentru a bucura în orele de program inimile celor din
Europa.
Ficat –plastic europa se schimbă pe ficat tânăr chinezesc. Preț ușor negociabil. Treptat egoul
chinezului va ajunge la dimensiunile unei mingi de ping pong.
Tot cântă și cântă. Uneori, el desface șuruburile carcasei servărului și îl alimentează cu hrană
electrică , prin cabluri fixate în ieșirile carcasei, un curent multinațional drăgăstos, receptiv și
atent.
După alimentarea cu un curent cehesc performant acesta are o voce mult mai puternică. Atunci îi
cîntă chinezul neobosit, un cîntec cu dedicație, unul singur, se simte de aceeași parte a zidului cu
el, împart frățește aceeași hrană și muzică. Îi dă chinezului koroane drept mulțumire. I le lipește
pe frunte și bancnotele rămîn acolo, cîntă lăutare, pînă el va călători cu tirul la următorul client al
fabricii, pînă el va cânta altora obosiți, oboseala melodie progresivă, cântecul lui de neînțeles.
fiecare cu cîntecul lui din carcasa cântătoare. Autism cântător multinațional împărtășit.
Conlucrare. Înțelegere. Interconectare.
Toate în același timp realizate și cu atît de puțin efort. Zero costuri pentru investitor.
Profitul maxim pentru investitorul multiplicat în atîția alți investitori secundari, investitori-
pariori și multiinvestitori minusculi.
Transfer corect realizat. Îndeplinirea planului în zece pași de gândac colorado.

&&&
Dă jos praful de pe fereastra camerei de cămin. Privește spre blocurile și casele Obytovnei -
cartier. Prinde între gene calmitatea aerului camerei și a tot ce mai poate exista dincolo de
cameră.
Calmitatea peisajului de dincolo de fereastră, îl ridică, îl tot ridică.
Încă un geam de atins. Și încă un geam de distrus. De șters. De spart. De repus la loc.
De pus alt geam mai bun în locul celui vechi. O sticlă care să apropie oamenii văzuți prin ea. Nu
să-i îndepărteze.
Apropierea înceată de geamuri. Apropierea feței de sticlă ca și cum ar lua legătură cu mai multe
lumi deodată. Unele îndepărtate și unde existența oamenilor acolo ar fi inutilă.
Orice geam nu este doar un geam. Geamurile au hărți încorporate. Orice geam plin de praf este
îmbibat de respirațiile celor care locuiesc de atâta timp în el fără să știe. Are în el înscris ce nu au
spus locatarii cât timp au locuit în această încăpere și încorporează tot ce spun acum locatarii.
Geamurile sparte nu sunt sparte de tot. Se recompun în altă parte.

&&&
Gambrinusul este prea dulce. Branikul este prea amar. Gusturile se întâlnesc pe limbile noastre și se
iubesc, ard și ard neîncetat. De la gât în jos. Apoi în sus. Curățare.
Branikul pare verde în sticla roșie. Gambrinusul este o portocală răsturnată în palme când dormim și nu
mai visăm nimic.Vrem Gambrinus injectat sub piele! Liderule!
Dorim fiolă-Gambrinus de purtat în buzunar în timpul schimbului de noapte și a celui de zi.
Avem dreptul. Muncim mai cu spor așa. Ne electrocutăm. Săpăm. Găsim. Arhivăm amintiri. Le topim. În
fine. Munciiiiimmm.
Lăsați fiola să se deșerte rapid! Orkării ideali sunt sedați precum liderii ce bagă jointul în pauze. Chiar
acolo în baia de la vestiar.
Sunt mai flămânzi ca orice operator de 75 de koroane pe oră. Trag ca șerpii în singurul vestiar care nu are
camere de supraveghere și rezistă doisprezece ore. Ne rezistă.
Ai naibii lideri, care conduc zeci și sute de operatori, zi după zi. Ca într-un viol select- foxconn. După
doza luată. Liderii ar putea conduce și mii de operatori, în același timp. Cu același sictir.

Noi nu mai visăm. Ei nu mai visează. Nimeni nu mai visează.

Se vizează doar cartela folosită la intrarea în schimburi. Cartela capătă culori diferite în funcție de zi.
Aceleași mișcări, glasuri, voci în jur. Aceleași. De la început la sfârșit. Sfârșitul ne este mai aproape ca
orice început.
Branikul este puțin mai ieftin ca berile scumpe. Budwaiserul este de dorit. Dar ajunge mai mai rar pe
masa lor. Este drumul lung până la el și koroanele mult prea calculate.

Nimeni nu se duce nepregătit înspre acolo. Adică spre centrul orașului. Nimeni nu se mai întoarce de
acolo la fel ca la plecare. Crâșmele, magazinele, aerul, capcanele, oamenii de aici îi transformă pe cei
plecați din căminul Obytovnei, spre centrul Kolinului. Uneori, cei plecați se întorc obosiți și după mai
multe zile în cămin. De parcă ar fi plecat până la Praga. Nu până în centrul orașului. Oamenii se
transformă pe drum în altceva. Revin greu la ce erau sau nu mai pot reveni niciodată.
Ajung un fel de între ce au fost și ce ar putea fi. O mixtură de nerecunoscut.

&&&
Și camerele de filmat trebuie să ia pauze și să doarmă. Camerele astea pot supraveghea și
întunericul. Pot surprinde sufletul întunericului. Chiar dacă întunericul nu are corp. Când se
opresc camerele de supraveghere începe viața.

Camerele de luat vederi nu au un nume precum angajații. Ar trebui să aibă un nume. Să aibă un
suflet. Să aibă două suflete pentru a fi mai deosebite ca oamenii. Un suflet poate fi mai deprimat
și melancolic, cum se întîlnește la operatori, în cele mai multe cazuri, dar al doilea suflet să fie de
fier, un suprasuflet incoruptil, gata să aibă rezultatele cele mai bune.
O cameră cu acest suflet nu are dor de țară, de familie, etc. Să răspundă la orice întrebare a
conducerii. Să sufere alături de cei cu nume.
La ce folosesc numele în fabrică? Mai bine i-ar striga și pe ei cu numerele înscrise pe cartelele
magnetice. Cu ajutorul cărora intră și ies din schimburi.
Multe nume sunt la fel sau asemănătoare, și se pot creea confuzii, atunci cînd sunt strigați, trași
la răspundere, rar felicitați pentru ceva, mai des amendați pentru întârzieri . Furați din timpul de
lucru! Mereu furi pe cineva fără să-ți dai seama.

&&&
Sevastos:
Am fost cuprins de melancolie.
După ce am plecat din cămin spre centrul orașului, m-am oprit din motive neelucidate, în barul
Harlei.
Zici, tu. Că nu sunt elucidate?
Nu sunt.
Nu am vrut să intru în primul moment. Dar apoi din alte cauze neelucidate am intrat.
Berea Gambrinus, m-a strâns subit de gât , m-a îmbrățișat, mi-a sărutat fruntea ca o mamă, ca
două chiar, și nu mi-a mai dat drumul până dimineață.
Mă poți ierta?
Trebuia să ajungi.
Trebuia.
Crezi că nu știu?
Mai știi?
Te poți ierta vreodată? Singur? Nu.
Împreună? Nu.
Nu mă pot ierta!
Iar chelnerița slovacă cu sâni cehești nu se mai oprea din turnat în pahare. Turna și dansa în jurul
nostru ca o nebună. Cerculețe pe țeavă de apă rece făcea.
Iubire la prima mână, se poate păstra, chiar și pentru a doua mână, ceva dragoste de cîteva ore în
inima ei încăpătoare de catolică ferventă . Ea este și pentru mine. Este cu mine. Dragoste cu ora
și secunda. Se poate. Cu halba și sorbitura.
Eu îi spuneam: De ce să-ți fie frig cînd poate să îți fie cald?
Eu sunt calorifel tău și tu elementul meu. Al șaselea element și cel mai important.
Ea ne alinta pe numele noastre devenite numere. Ne tot alinta și ne turna în halbe din
rezervoarele barului mereu reumplute. Și ceilalți tovarăși de pahar erau strînși de gât de Pilsner
sau Kozel, niște tartori, nici ei nu se ridicau de la masă. Nu mă lăsau nici pe mine să plec. Așa că
nu am mai putut ajunge la atîția kilometrii de cămin.
Atîția? Erau cincisprezece minute de mers lejereanu. La ora de începere a programului.
Care program?
Am muncit la masă, la altă bandă de servăre. Am tot muncit pînă dimineață la pahare și sânii
cehești ai slovacei. Am muncit pînă am adormit în micul parc de lîngă sediul nenorocit al
Poliției. Odată căzut în iarbă am ținut bine de telefon. L-am strâns în pumn și l-am înghesuit în
buzunar. L-am strâns ca pe un gîndac.
Gândacul ăla din manualul de a doua sau a treia. Îți mai aduci aminte?
Aproape da.
De ce mă strângi în pumnul tău? Eu sunt mic și mă doare rău. Trupușorul îmi plînge și sufletul
se frânge.
Sevastos începe să râdă.
-Buzunarul de la blugi îmi părea cît trei. Mâna mi se tot afunda și nu mai dădeam de capătul lui.
Îmi era teamă să nu mi-l fure careva după ce voi adormi. Știam.
Știai că vei adormi?
Da. Și râde.
De ce nu ți-ai chemat un dușman aproape? O șopîrlă? Un cîine.
Au murit.
Un dușman este mai aproape ca un prieten.
Așa m-au găsit polițiștii care mă tot întrebau și mă tot chestionau și mă tot așa și tot așa.
Pe toate părțile.
Golurile. Marcate.
Ce naiba mă tot întrebau și iar întrebau? Bine că m-au dus întreg la cămin cu mașina lor
șmecheră. M-au plantat în fața căminului.
Marș pe scări, la pat, la plapumă! Marș!
În patru labe am mers pe scări. M-am ridicat. Am urcat. Am ajuns teafăr.
Teafăr dus.

&&&
de la atîta zgomot din jur servărele bâzâie și miorlăie douzeci și patru din douăzeci și patru din
bruiajul cuvintelor zilnice a început să audă doar tăcerea hiatusul dintre două cuvinte și mai ales
pauzele întîmplătoare dintre cuvinte
pauzele îi erau de ajuns

&&&
Tot veneau ei cu o listă de întrebări ale căror răspunsuri chiar dacă le știusem cîndva le uitasem
definitiv. Șefii veneau și nu mai plecau din cămin. Șefii aveau mereu liste de comunicat urgent.
Nu mai reprezentau nicio importanță, erau dintr-o epocă la care memoria nu se mai putea
reconecta, în niciun fel. Memoria blocată devenea memoria salvată. Doar pentru întrebători mai
existau acele întrebări.
Nouă ne erau de ajuns niște camere cu spațiu minimal de mișcat încoace și încolo, încoace și
puțin dincolo de ușă. Cearceafuri albe schimbate o dată la săptămînă, puțină mîncare în castroane
albe de producție chinezească, săpun și muzica venită permanent din crăpăturile pereților
camerelor.
Începusem să le numim crăpături cântătoare.
Crăpăturile cântării-cântărilor circuit închis, unul preferențial. Prin crăpături tot auzeam muzica
asta. Ne încînta și ne tot perpelea în paturi .
Ăsta era un bloc care devenea noaptea hotel, iar ziua lua aspectul unui bloc muncitoresc,
construit pe grabă, cu dotări minimale înăuntru. Pat și saltea. Saltea peste pat. Cearceaf peste pat
și peste saltea. Nevoi, dotări și daruri minimale. Obytovna-class.
Cei veniți cu întrebările vor uita într-o zi întrebările ce trebuie formulate. Noi ne vom aminti pînă
la urmă răspunsurile de care nu vom mai avea nevoie niciodată.

&&&
Dimineața au magazinul de lângă cămin deschis. Cel mai apropiat magazin open-mind. Deschide
la cinci dimineață. Ei ajung cu autobuzul adormiți în jur de șapte. Prea multe respirații în autobuz
pentru prea puține scaune. Când vine soarele spre ferestrele căminului hop și ei pe scări până la
trei. Aleargă spre soarele ce se va strecura prin ferestrele întredeschise să-i încălzească,
perpelească, aburească.
Greu. Greul devine un mare ușor în curând. Ajunge. Păzea dușmanilor!
Ajungem cu ultimele picături de energie intacte pentru ultimele înghițituri.Ultimul hop trecut cu
gândul la licoare. Oh, hai că ajungem în cameră, ajungem în rai, nimeni nu ne mai aruncă afară.
Îi aruncăm noi pe ei pe bandă să doarmă în locul nostru. Să muncească ei cu mâinile noastre.
Oamenii-servăre stau pe bandă și în preteste. Să nu adoarmă! Curentați și electrocutați. Uităm
repede de ei.
Urcatul până la trei, pare ultima pedeapsă. Stai în picioare și ele stau cu tine. Stai în picioare de
parcă nu mai sunt ale tale. Cât stai tu cu ele și ele continuă să-ți fie alături.
Picioarele noastre. O fericire! Important este să nu le uiți și să le impulsionezi să te țină drept, să
poți păși stânga, dreapta, înainte, înapoi, să auzi comenzile și să răspunzi. Picioarele fericite să te
țină treaz cu orice preț până în ultimul minut. Până atunci!
Acum la cutie berea aflată în promoție. Promoția asta o țin pentru noi vara asta. Știu ei că le
suntem aproape și ei nouă aproape. Acesta este micul dejun înainte de somn.
Un ochi se închide.
Lui Sevastos i se închide dreptul primul. Uneori. Apoi stângul. Întâi stângul. Alteori dreptul.
Depinde de ce povestește. Probabil cel drept.
Ce somn cade din tavan! Ce somn vine dinspre servărele HP! Și tot vine! Parcă îl auzi cum vine
să ne doboare.

&&&
Vine peste el aerul cald al dimineții. Se strecoară ușor pe fereastra camerei ca un hoț. ÎI prinde.
I se închid ochii. Aerul dimineții îi atacă trupul. Toate stadiile oboselii le-a încercat din nou. Și le
va repeta în ordinea cunoscută. Pe toate le va colecționa în peturi și sticle. Le va împacheta,
ambala și ține în sticle, să nu mai treacă trupul lui prin ele.
Oboseala-Starocech este pentru zile negre. Puțini țechini pentru o bere slabă. Cei loviți de ea se
întind pe iarba de lângă Peny și dorm un somn al amiezii. Unul ce se poate prelungi până spre
seară. Nimeni nu-i deranjează.
Dar nimic nu este comparabil cu berea la țap de la Harlei. Merită încercată și reîncercată.
Berea băută în Harlei, lângă sediul Poliției din Kolin, are un gust mai înțepător și muzica din
tonomat te poate asurzi, deturna și arunca cu forța în altă parte.
Într-o parte, din care te întorci mai greu spre realitatea căminului, fabricii sau a șefilor. Nimeni
nu mai vrea să se întoarcă până când nu este nevoit să o facă. Cineva nevoiește mereu nevoiașii.
Cineva le stă în cap și le dă milioane de ordine.
La amiază era deja unul lovit întins pe o masă din Harlei. Din când în când se mai trezea și mai
cerea un rând. Chelnerița îl trimitea acasă. El mai cerea încă un rând. Ultimul rând. Chelnerița
urla la el să plece acasă. Nicio comandă în plus pentru el. Nicio gură și nicio milă.

supravietuieșe intemperiilor. supraviețuiește dezorientărilor. supraviețuiește.

Jon, vezi tablourile acelea din pereți cu fete goale care îți fac semne, se dau la tine, îți vorbesc,
fără ca tu să înțelegi ce spun?
Da.
Fetele acelea din tablouri nu există, doar tu le vezi și poți vorbi despre ele. Nimeni nu te ascultă.
În cele din urmă, nici tu nu le mai asculți și trebuie să te lași păgubaș. Tu ești singurul din bar
care pretinzi că există tablourile pe acei pereți ai barului. Nu există tablouri, nici bar, nici cei care
spun că tu minți. Doar muzica din tonomat de îmbărbatare. Ea există.

În baie a dat peste unul cu pantalonii în vine prăbușit peste colacul wc-ului și îngânând cântecele
tâmpite. Noroc că există lângă chiuvetă un pișoar. Poți să-ți faci treaba nederanjat. Omul îngână
în spatele tău cântecelele lui repetitive. Îngână neobosit cântecele cehești. Urinezi lichidul păcii
depline. Din pace spre zgomot este doar un pas de făcut.

&&&
nu se mai petrece nimic. nici înainte nu s-a petrecut nimic. nu se mai poate petrece absolut nimic.
nu se va mai repeta nimic.
și dacă poți să adormi, dacă mai poți, să adormi doar în somnul tău, nu al altuia. în somn nu se va
mai repeta nimic. în somn te vei întâlni.
te vei recunoaște ca o rudă moartă demult. în sfârșit.
 vei înțelege tot ce a părut straniu pînă acum. tot ce a părut.

&&&
în fața peretelui stă așezat în fața peretelui privește un punct fix tot privește peretele
denivelările lui curbele micile găuri făcute cu ajutorul pixurilor și cuțitelor de către cei de
dinainte care au locuit în această cameră au căutat un loc acolo un așezământ altfel o evadare
imposibilă din celulele standard
închide ochii în perete
nemișcat precum peretele imobil nu mai aude nimic
nu mai poate auzi nimic stabilizat în imobilitate ia locul peretelui devine
peretele

totul în el a devenit zid și nemișcare este asemeni peretelui

&&&
Gambrinusul este prea dulce Branikul este prea amar tu bei până te ia Smurdul lor
nu mai ai stop păi ce să fac? cum să fac?
să mutăm moldovencele din cămin în oradea la unguri să-i împreunăm și să facem o rasă nouă
română-română de elită
și cehoiacele astea cu sâni beton este următoarea genetică la mijloc este genetic la final totul
genetic gene puternice
sunt încă lucid vezi în ciuda litrilor de budvaizăr ce-mi atacă ficatul splina picioarele spatele
eu știu că ei au aflat nenorociții că de aici îmi vin durerile de spate și eu tot împletesc la firele
alea de raci zece ore împletesc și croșetez în hardughiile de servăre
ai auzit ce zumzăie aerul ală condiționat care ne bate toată noaptea în cap și spate
filme de capă și spadă joacă ăștia cu noi
ne cred imortali de fier indestructibili cînd noi suntem doar niște finuți

ce voiai să zici?
mi-am luat tot uleiul ieftin la bucătarie unde era să intru în blonda cehoiacă ca într-o skoda
decapotabilă jupâneasa cea care stă lîngă baie chiar lîngă noi și vine la muncă numai în fuste
mini colorate
trebuia să-mi fac loc să gătesc cît mai repede orele astea libere sunt parcă secunde nici nu apuci
să gătești și să înfuleci ce ai gătit că trebuie să alergi la autobuz pentru schimbul tău
unde trage ea barosene unde își caută ea căldura?
că strâng ăștia bani de la fiecare cameră să o aibă azi-dimeață am văzut cum unul a fugit cu o
pungă de bani cine știe unde
bani lichizi
și pe zi în mașina aceea parcată în fața căminului s-au petrecut niște mici orgii pe bani cu două
cehoaice blonde din cap până-n picioare au urcat vreo șapte băiețași într-o căzătură de mașină
dădeau sticlele din mînă în mînă pînă le goleau și apoi se urcau pentru răcorire și pierderea
lichidelor

o să ne ajungă koronițele? niciodată

nu o să fie de ajuns
o sa ne ajungă doar mai multe nopți după turele de zi
mergeți cu plugușorul sau capra o să vă primească cehii
este sezon de colindat în obytovna
sezon de cerșit pe mai multe voci sezon de primit bani și împărțit bani

&&&
și-a dat seama că numai poate urma nimic. că totul se va înțepeni și va rugini. că tot ce urmează
nu mai poate în niciun fel să urmeze, orice ar face. asta îl împacă. îl închide în el și îl protejează.
va supraviețui într-o capsulă mobilă cu de toate în ea.

&&&
prima săptămână a urmat un curs de asamblare a servărelor
a fost selectat pentru asta.câtă mândrie se bucura doar pentru faptul că mai mințea o săptămână
munca în secții și era plătit nu era nevoit să intre din prima în șuturile obositoare de doisprezece
ore. cursurile țineau opt ore pe zi.
instructorul, era un tip de cincizeci și cinci de ani, care avea deja zece ani de stat în Cehia.
era plictisit de toate aceste instructaje săptămânale cu nu știu câți afoni ca noi. tot efortul predării
la vârsta lui îl obosea vizibil. se gândea cred mai mult la cîte zile libere urma să aibă pentru a se
înfunda în vreun bar din Kuthna Hora sau Kolin, să-și bea mințile cît mai multe ore. să uite într-
un fel de toate.
fața îl trăda, alcoolul își lăsase semne distincte în pielea lui. nu și le putea ascunde. asta îl făcea
plăcut. cei degradați și în curs de finalizare a acestei degradări cotidiene au un farmec aparte.
avea și un anumit tip de oboseală. îi ghicea în priviri și în tonul cu care vorbea o conștiință a
inutilității a ceea ce face. încerca doar să mimeze un minim entuziasm, pentru a nu fi eventual
concediat de șefuleții cehi. exemplarele ca el păreau în locul acela distincte printre ceilalți. cred
că se întreba zilnic ce naiba mai căuta de atîția ani în țara asta și de ce nu se întoarce la soție? și
casa lui din țară? să tot explici și să tot explici aceleași lucruri pînă uiți și ce vrei să mai explicit.
unora și altora.
toate bârfele celor mai vechi din fabrică aveau invariabil cam aceeași concluzie: este un bun
meseriaș, nimeni nu prea poate să îi sufle în ciorbă, dar este un bețiv înrăit.
dar uneori avea glume bune. se destindea și devenea senin. vorbea calm.
existau vreo douăzeci și cinci de modele de servăre care se asamblau în uzina de la Kolin. maxim
zece modele veneau cel mai frecvent pe linia de producție. restul ajungeau destul de rar să fie
comandate de către clienți.
la curs mai erau încă zece colegi. toți păreau atît de interesați de viitoarea meserie. fremătau de
emoție, calculau banii pe care îi vor lua, puneau o grămadă de întrebări instructorului.
numai el și-a dat sema din prima că nu îl interesau deloc acele servăre și nici nu voia să învețe
asamblarea lor. știa că va pica testele finale. era inevitabil.
într-o săptămînă de zile s-a străduit enorm să nu învețe mai nimic. era mai atent la trecerea orelor
și la pauzele de țigară, la cum să se facă că vrea să învețe piesăraiele de acolo, denumiri, cote,
mișcări subtile de înfiletare a dimilor în carcase, fixarea hardurilor și a plăcilor de bază.
îi erau atît de străine și îi păreau atât de neinteresante acele componente. plus, toată munca aia de
la secția de asamblare de robot, pus modul- automat timp de doisprezece ore. Nu era de el munca
aia. îi era teamă că nu o să-l mai angajeze deloc dacă pică testele, dar nu îi păsa, se putea întorce
acasă și gata distracția cehească.
în ultima zi de curs a picat testele. nu învățase mai nimic. iar la proba practică de asamblare a
luat nota minimă. s-a mișcat prea încet față de timpul în care trebuia să termine punerea
componentelor corect.
salvarea a venit de la instructor. după ce i-a făcut o morală de ochii celorlați, că este singurul care
a picat testele din cei zece, și nu își explică de ce, i-a spus că are pentru el un post invidiat de
mulți. tot la asamblare. se numește hemolifter. omul cu liftul. oho!
practic trebuia să care de pe bandă servărele, să le introducă în niște cărucioare , să le fac un test
de curent în cincisprezece minute și să le dea mai departe, la un alt rând de teste, mult mai
elaborate.
asta însemna muncă mai puțină, pauze mai lungi și fără stresul pe care îl aveau roboțeii de la
linia de bandă. exact ce avea nevoie! un post cât de cât respirabil.

&&&
Asta este o casă plutitoare aruncată în mijlocul apelor. Aici ne-am găsit noi să venim. Mă
asculți? Da.
Sevastos este atît de aproape de adormire încît este ca și pierdut în somn.
Casa noastră plutește pe Elba și poate ajunge cu puțin efort și la Praga, ca să dăm o raită prin
castelele și catedralele din Mala Strana. Ne-au instalat în cămin plutitor, nu ca pe alți angajați, au
știut că nouă ne place apa de mare adâncime. Da. Drăgălașii, managerii, niște scumpi!
Te și văd în catedrale rugîndu-te la sfînta fecioară să-ți arunce un bax de Staropramen, atunci
când ieși din catedrală, spovedit și ușurat. Te și văd cum îi mulțumești neîncetat.
Poți sta și în genunchi, poți cerși ca ceilalți boschetari toată ziua, întins pe caldarîm, cu basca
întoarsă în sus spre trecători, fără să spui nimic.
Te ferești un pic de soare și așa trece ziua. Cerșeala cu artă cere imobilitate. Atitudine și
imobilitate. Într-o singură poziție de stat mai multe ore.
Niște fachiri, zice din colțul camerei, Sevastos.
Nu mai există fachirii ăia, ce se chinuiau pe ace sau treceau prin foc, ori din ăia plutitori, ăștia
par încremeniți în nemișcare toată ziua. Noaptea poate or mai trișa la poziții. Cred că exersează
acasă. Cînd dorm exersează și cînd visează la banii cîștigați după urma poziției norocoase.
Dacă ar afla și numele norocoase de la kino-polonia.
Și crezi că eu nu pot? Poți, dacă îți dă viziunea maica cea bună sau laboratoarele imaginației.
Poți!

&&&
Jon, tocmai s-a întors în cameră, după schimbul de noapte. Se repede pe hol la duș. Nu lua și
clanța după tine! Trage mai ușor de ea. Uită săpunul. Se întoarce după săpun. Uită prosopul. Se
întoarce și după el.
Erau strînși toți în bucătărie. Olga scrie o listă cu cei care vor spăla astăzi rufele murdare să nu se
mai supere nimeni sau să se simtă neîndreptățiti. Coordonatorii i-au transmis ordine clare în
această privință. Nu prea știe să scrie corect numele românașilor, așa că o ajută maramureșeanul,
ăla are scris de licențiat cu viitor de doctorand.
Doar ai văzut cînd ne-a scris adresa barului, câtă dragoste de caligrafie a pus în amărâta aia de
adresă. Se migălea la fiecare literă scrisă de parcă construia opere de artă.
Păiii, așa trebuie, cine știe, știe. Știi tu?
Am vorbit să ne împrumute niște dero de la ea, până la prima zaloha de vineri și a dat din cap
aprobator.
Dero sigur? Ariel.
Câtă finețe pentru zdrențe. Cred că uneori înțelege tot ce spun.
De unde să înțeleagă?
Telepatia hinimii, bro, telepatia salvează.
Plescăie.
Există slavă veche în ce îi spun. Îmi aleg cu mare atenție cuvintele. DA.
Te aleg ele pe tine.
Sunt foarte, foarte puțin, ales.

Prosopul luat de Jon. Este cel cu răpirea consecutivă din serai. Cu fata frumușică în șalvari,
răpitoarea prințesină, luată pe cal de turcul-șef, pentru a o purta peste țări și mări.
Un naș al haremului.

Și mi-am adus aminte de naşul beat şi călătorii beţi (din trenul navetă-înceată-fulger-oprit) şi de
cojile de seminţe. Cojile strânse stive pe coridor. Oooo! Piramidele noastre, piramidoanele unei
mândrii prăbușite. Mîndria locală.
Toți scuipă pe coridor cojile de seminţe. Nu le va curăţa nimeni, timp de mai multe curse ale
trenului. Le vor lăsa să se adune. Poate au un rol important, țin de cald navetiștilor iarna, sau
dacă este vreun geam spart, în unul din compartimente se acoperă navetistul cu coji din cap pînă
în picioare. Și frigul nu mai ajunge în somnul lui pînă la destinație. Sunt tot felul de motive
întemeiate ale Cfr-ului.

&&&
Și ce naiba să facă în camera asta?
Dar în celelalte? În cele care sunt în tot căminul sau în celelalte? Cele ce vor fi construite în
continuare.
Se tot construiește cu migală, după plan-planificat, pentru a locata, împreună cu alți locatari,
boschetari, la aceeași flacără de foc căminist, ne tot ardem, ardem, ardem.
Și în camera cealaltă este la fel. Și pe stradă este la fel. În mallurile lor, cuști extinse,
perfecționate, cuști cu bandă transportoare, călcatul pe picioare, împingerea coșului plin, dar gol,
aglomerația pentru nimicuri etichetate, lista nesfârșită cu necesități și urgențe, amețeala, greața,
iar amețeala, alunecarea, răfuiala abandonată.
Sufocarea cu diverse variante de început, mijloc și final cunoscut, înainte să înceapă.

Deznodăminte repetabile. Se împiedică zilnic de sticle și desene. De niște desene cu îndemnuri

porcoase, scrise în mai multe limbi intraductibile, sticle cu etichete, șosete uitate la capătul
patului, tricouri colorate, pachete de țigări goale, firimituri pe masă, corturi de firimituri
adăpostind oameni făcuți din cocă și peste ele aruncate tricourile albastre ale companiei pentru a
încălzii oamenii din corturi (tricourilor murdare le crește și mai mult valoarea în timp, se cere, se
poartă de la o zi la alta).
Pe aici se va putea trece? Pe acolo? Să încerce. Să-i cheme și pe băieți! În zid poate găsi intrarea
dorită.
Dacă nu vezi, și nu vezi niciodată tot ce trebuie să vezi, dar te vei opri la timp și vei desluși, vei
fi înghițit într-un fel de zid, da, în sfârșit înghițit într-o lume a zidului, de o mie de ori mai
primitoare decît cea din care vine.
Una cu încăperi potrivite destinderii și o liniște în care să se topească definitiv. O lume în care ar
putea fi primiți fără toate măștile mincinoase ale adaptării. Fără refrene insuportabile.
Fără scârțâitul oaselor când se tot apleacă și se tot ridică, se tot apleacă pentru a culege
firimiturile altora. Primește și inventariază firimituri. Firimiturile vor fi omologate și vor căpăta
un traseu al distribuției și redistribuirii inechitabile. Firimituri de lux.

&&&

acolo au fost și au stat înghesuiți unii în alții aveau nevoie de căldură și atenție
acolo mereu acolo loviți înghesuiți întinși la podea
nu au fost mereu acolo
au fost suspendați uneori și au revenit rapid în cărți
s-au învârtit în locuri nepotrivite ale orașului au făcut alegeri greșite
apoi au reușit
să o pună de o petrecere prelungită

Ei au aflat înainte de a li se spune: La început a fost petrecerea. Și apoi cheful. Prelungit la

nesfârșit. Mișcatul degetelor în aer după ritmul muzicilor amalgamate. Strigăte și urcări pe mese,
întîi el , apoi celălalt, apoi toți ceilalți și-au strigat refrenul și finalul refrenului.
Ieșitul pe străzi și niciodată întoarcerea la fel în camere.

erau nepregătiți dar au învățat din mers toate pregătirile necesare noului loc de cazare
în absență proprietarilor au locuit în cămin
Erau chiriași, dar ei s-au crezut de la început proprietari ai locului, înstăpînirea ajută iluziei
depline, de care au avut atîta nevoie. Nu suportau jumătățile de măsură și resturile aruncate
pentru cei mulți. Întotdeauna și la fel. În același mod.
Pe tre cerile nu se mai sfârșeau pentru ei, ci doar reușeau să se lungească, și mai mult, în diverse
locuri-pivniță, scobituri călduroase, ascunse de ochiul curios al suprafeței, compartimentate în
diverse stiluri picturale și fotografice.
Trăiau în fotografii și în pelicule de film ascunse în rucsaci și sacoșe de plastic, zone de protecție
căptușite, adânc săpate luni la rînd cu program strict și în ture, sub asfalt și dealuri urbane, dotate
din timp cu cele necesare răsturnărilor de situații, invadărilor suprafeței și asfixierii cu realul lor
de duzin[
Au impus paranghelii prelungite. Mai multe ca cele de dinaintea lor. At cînd ai mai mult nevoie
de ele. u impus un alt standard modului de ați pierde mințile și ale regăsi
Ei au aflat înainte de a li se spune: La început a fost petrecerea. Și apoi cheful. Prelungit la
nesfârșit. Mișcatul degetelor în aer după ritmul muzicilor amalgamate. Strigăte și urcări pe mese,
întîi el , apoi celălalt, apoi toți ceilalți și-au strigat refrenul și finalul refrenului. Ieșitul pe străzi și
niciodată întoarcerea la fel în camere.

Niciodată nu au mai fost ca la plecare.

&&&

El a văzut cum cei de la secția ambalare introduc gîndaci în cutiile cu servăre pentru a le
îngreuna. Greutatea aduce bani mai mulți companiei mamă-fiu. Pui, porc, oaie injectați cu apă și
grăsimi suspecte. Aduc mai mulți bani după vânzare.

Gîndacii vor să scape, dar se pierd în burțile și piesele servărelor. Nu mai pot ieși. Puful de
gândac dă luciu carcasei. Dă forță și greutate mașinăriilor.

&&&
Noi suntem așa cum a zis Copola:
Când ieși Iepurașul anului, ai parte de o mare singurătate! De o sfâșiere în pași simpli. Una
ucigătoare. Rămâi în lume și dispari din lume.
Prietene, totul se sfîrșește într-o zi! Oricum te-ai opune. Sfârșitul acesta te va secera de durere.
Trebuie să simți totul pînă la capăt. Să rămâi într-un fel în picioare, ca o sperietoare încă vie, care
nu mai poate speria pe nimeni. Sperietoarea pare moartă. Doar pare!
Suntem iepurașii anului în fiecare an. Abandonați de ei și noi de noi.
Noi nu mai avem păduri, doar câmpii în toată țara… ăia sunt unguri!
Suntem la fel. Nicio diferență. Nici de culoare. Nici de umoare. Nici de aromă. Șliboviță.
Trupuri-șliboviță.
Sevastos: Ai zis șliboviță?
Am zis defectele șliboviței. Și tăria îndoielnică a alcoolului.
Sevastos: Unguroaicele sunt altfel.
Ele sunt altfel, dar noi nu știm cum, nu o să mai avem nici câmpii, nici pământ, doar aer.
Sevastos: Și cînd se termină?
Nu se știe.

&&&
Într-un cimitir de elefanți, în care fildeșul va fi vândut rapid, pe cele de supraviețuire. Arunc cu
zaloha pe geam. Ține maxim trei zile. Primele două sunt pentru împușcări diverse în vene cu
lichide. Rătăcire cronică pe străzi, între clădiri și peste clădiri. Restul, târâre printre camere,
până la primirea următoarei zalohe săptămânale.

&&&

S-a terminat cu binele. S-a dus dracului binele! L-au inventat neomologat. A fost și ne-a fost. În
prezent nu mai este. Nimic nu mai este. S-a dus. Până apucă să repete asta a și trecut. A și fost
binele.Un bine ascuns. Transformat în rău. Este dus.

Doar ce a intrat în casă și a fost alungat.

Un animal vărgat,o minge de cârpă ruptă, staniolul subțire al fricilor ce stau să năvălească fără
niciun obstacol în cale, friabilul simțit și dus al binelui . La dracu! Cu tot binele oferit de
standardele lor! De binele aruncat cu porția, pentru a nu fi niciodată sătul, binele este numai
răul.
Răul îi pare singurul bine.
Îl adopți. Se impune. Baia degenărării binelui urmează. Abandonarea dorințelor. În coș cu ele.
Spre putrezire. Tot înainte. Cu capul descoperit. Drum clar. Ceața și minciuna binelui. Aroma lui
a dispărut. Te miști printre resturi aproximative de rău. Tot timpul!
Toate fricile binelui au explodat într-o casă a răului. Capetele binelui stau decapitate pe rând în
toate camerele prin care a trecut, la picioarele răului, îngenunchiate.
Este bântuit și vrea să plece, dar continuă să rămână, unde nu trebuie. Lenevește în fotoliile
călduroase ale răului.

&&&
O să ne ducem amețiți în noile ținuturi nesfârșite, părăsite, ale tăcerii. Vom lua cu noi conserve
și baxuri. Rucsacii care nu te trădează . O ladă plini de lacrimi de cărat. Luăm cu noi toate
orașele unde ne-am pierdut mințile. Praful străzilor. Cuvintele nespuse.
Tot ce am vrut să mai facem și nu am făcut.
Tot ce urma să facem și vor face alții. Orașul ăsta este prea mic, celălalt este prea mare, celelalte
mereu prea îndepărtate, cu cât ne apropiem de ele. Ne bate unul cuie în palme. Altul ne trimite
după bere. Unii tot aduc baxuri și le tot impart la sărăcani .
Ce este cu străzile astea necunoscute pe care tot rătăcim?
Atâtea stații atîtea locuri nevizitate.
Vom pleca neajutorați. Mereu neajutorați. Neînțelegând ce se întîmplă și de ce.
De fiecare dată este la fel. De fiecare dată rămânem blocați între etaje.
Fără nici o posibilitate să ajungem pe bloc. Sau la alte etaje care se construiesc și unde oamenii
cad de durere lîngă paturile și fotoliile lor. Să scăpăm într-un fel. Între etaje împingând în ușă.
Împingând. Lovitură după lovitură în ușă degeaba. Nimeni nu răspunde.
Dar nu azi și nu aici. Nu azi.

&&&
Poate i se întâmplă ceva rău și nu știe. Cel mai rău este că nu știe. Se întâmplă. Nu știe, nu mai
reușește să își dea seama, ce se întâmplă?
Va afla prea târziu, cînd nu va mai reuși să se opună în vreun fel efectelor, i-au mîncat organele.
Îi va atinge și pe cei din jur, pe care nu ar vrea să-i atingă în niciun fel.
Un rău care pândește neîncetat și se tot reproduce în forme necunoscute. El hrănește mereu răul.
Parcă l-ar naște și alăpta. Ca pe un copil abandonat.
Răul este prezent în cea mai mare bucurie. Stă în bucuria lui și râde de ea. O distruge.
Bucuria, care vine peste el și îl poate locui un timp, din ce în ce mai scurt. Bucuria parcă îi este
mereu în spate și nu ar mai vrea să se repete, parcă ar fi fost lovită, năucită, extinsă, alungată de
fiecare dată. Altfel. Bucuria migrează în Buenos Aires. Uneori, uită să vină în frigul de aici.
Se petrece o extincție a bucuriei. O paralizie treptată.
Răul locuiește confortabil în tot binele. Se tot lăfăie și se hrănește din bine.

N-am văzut niciodată o distrugere atît de frumoasă. Rafinament și stil. Voință. perseverență.
Cei din pavilionul șapte cîntau ca în pavilionul șapte. Distrugere muzicală.
Plutirile deasupra căminului, spartul ușilor, capitonarea wc-urilor, murmurul țevilor pline de
resturi.
Toți vorbesc despre același lucru. O întîmplare obscură inexplicabilă. Una despre care nu se mai
poate vorbi. Care nu mai poate fi amintită.
Nu am întâlnit o distrugere atît de detaliată. Ne învăluie cântecul inimitabil al unui rău care pare
un bine permanent.

&&&
Trece amețit, din coridoare în alte coridoare ale căminului, urcă și coboară, mirosul de închis al
clădirii îl închide rapid și pe el într-un buncăr personal, îl protejează de el și ceilalți. Continuă să
străbătă coridoarele în căutarea mîncării și relaxarii. Urcă și apoi coboară. Tot urcă și mereu
urcă. Noi etaje apar la fiecare nouă urcare și alte scări peste cele deja construite.
Străbate coridoare și coridoare până la wc și înapoi. Salută în stînga și-n dreapta oameni
necunoscuți, urcă scară cu scară, toate treptele, pînă la etajul trei.
Mai este mult până la Paris? Mai este mult pînă la Praga? Mereu prea mult.
Și ei îl salută. Și el le zîmbește. Este tot numai un zâmbet.

Aerisirea în camere este prin podea și mochetă. Unii din cămin au branhii adăugate plămânilor
și o respirație mult mai amplă. Li se spune amfibieni și trăiesc pe puțin o mie ani de ani în viața
asta. În cealaltă capătă încă două vieți în dar.

&&&
plasticul are suflet și este nemuritor. plasticul de pe carcase și de sub carcase, dintre degetele și
organele orkărilor. în interiorul fiecărei carcase HP stă un chinez și cântă molcom. un chinez-cor.
abia auzit din afara cutiei. greu de priceput. un program servăr introdus într-o carcasă servăr
cîntătoare, programat cîntătoare din fabrica-mamă, dimuri și harduri cîntătoare. simfonia tristeții,
scoate un duios gingălbels zilnic, un cor chinezesc specializat pentru a bucura inimile celor din
europa.
tot cântă și cântă. uneori, el desface șuruburile carcasei servărului și îl alimentează cu hrană
electrică, prin cabluri fixate în ieșirile cutiei, un curent multinațional receptiv și atent.
după alimentare acesta are o voce mult mai puternică. atunci îi cîntă chinezul neobosit, un cîntec
cu dedicație, unul singur. se simte de aceeași parte a zidului cu el, împart frățește aceeași hrană,
muzică, revoltă.
îi dă chinezului koroane drept mulțumire. i le lipește pe frunte și bancnotele rămîn acolo, cîntă
lăutare, pînă el va călători cu tirul la următorul client al fabricii, pînă el va cânta altora, cântecul
lui de neînțeles. fiecare cu cîntecul lui din carcasa cântătoare.
conlucrare. înțelegere. interconectare.
toate în același timp realizate cu minimul de efort. zero costuri pentru investitor. profitul maxim
pentru investitorul multiplicat în atîția alți investitori secundari, investitori-pariori și
multiinvestitori minusculi. transfer corect realizat.
îndeplinirea planului în zece pași de gândac colorado.

&&&
Este bântuit și vrea să plece. Nicio destinație nu mai este bună pentru el. Nu există destinație.
Toate au capcane incluse pe parcursul lor.
Străzile astea nu duc niciunde. Oamenii ăștia nu merg nicăieri. Mașinile astea au false direcții.
Este bântuit. Nu se mai poate trezi și nu mai poate adormi în niciun fel. O veghe permanent
inutilă îi este dăruită zilnic. Mereu de la capăt, în același cerc dureros și nesfârșit. Prins cu totul.
Paralizat.
Și tot aude vocea aia, care nu mai tace și nu mai tace, doar îi explodează în minte, distrugând lent
tot ce întâlnește în cale.Vocea aceea care anihilează orice urmă de tăcere și liniștire. Nici un
hiatus de care să se prindă, nici o pauză în care să adoarmă pentru o perioadă, nici un cavou în
care să se închidă ermetic, pentru totdeauna.
Străzile astea sunt făcute pentru rătăcire. Nu pentru mers cu țintă sau cu vreun final fericit.
Nici măcar un surogat al împlinirii nu găsește, după orice drum parcurs, schimbat, reschimbat, de
mai multe ori, de sute și mii de ori, luat de la capăt, iar și iar, spre niciunde, tot înainte.
Trenurile în care s-a urcat și se vei mai urca de acum încolo vor deraia într-o zi.
Îl vor lăsa într-un câmp, într-o vale, într-o scorbură de copac, sub un munte, la fel de singur și
dezorientat, ca la începutul călătoriei.
Drumurile astea pe care tot merge, de parcă nu ar mai merge, nu ar mai sta, nu vor mai duce
niciodată undeva. Peste tot vede propoziția descoperită pe una din conductele de baie ale
căminului: Asta nu te va duce nicăieri! Niciodată. Și spre acel nicăieri se tot îndreaptă.
O fundătură din toate direcțiile îl împresoară, îl înlocuiește și îl fărămă, bucată cu bucată.
Un excavator imens, dar silențios, îi scobește mintea și o înlocuiește cu imagini trucate, în care
nu se mai poate recunoaște.
Peste tot în jurul lui este o fundătură multiplicată sub alte forme ce îl împrejmuie. Orice gând
sau instrument de scăpare ar folosi nu mai găsește nicio ieșire. Găsește doar evadări false cu zeci
de pereți pentru altă izbire.
S-a îngropat de mai multe ori decât a reușit să revină la viață. Capcană după capcană, prins, un
dans greșit, apoi alt dans greșit, un calcul absurd, aleargă doar spre o ciocnire ultimă. Aruncat
într-un joc cu final dinainte hotărât.
Este bântuit! Vrea să plece. Să fugă într-un fel.
Toate direcțiile sunt spre niciunde, tărâmuri părăsite, cântece ale pierzaniei se agită în jurul lui, îi
vorbesc și îl cheamă, voci venite de sub pământ și din cer, localuri pline de fantomele trecutului
îl năpădesc, caroserii ale nimicului îi stau în cale și îl împiedică să înainteze spre alte cîmpuri
pustii, benzinării înțesate de amintiri dureroase, voci urlătoare, aceeași poveste obsedantă din
care nu mai poate ieși, voci suprapuse, fiecare dorind altceva, altcumva, altădată, îi bubuie
asurzitor înăuntru, până la pierderea auzului. Voci de care nu va mai scăpa. Niciunde. În niciun
fel. Niciodată.

&&&
Dacă va mai vrea să vorbească. Dacă. Va tăcea. De câte ori vrea să articuleze un cuvânt sau o
silabă. Tace.
Se învață cu tăcerea. Și ea cu el.
Nu mai poate vorbi. Vorbele nu mai schimbă nimic. Sunt doar vorbe atinse mortal de tăcere.
Nici un cuvânt de spus. Nu mai schimbă nimic.
Ceea ce îi lipseşte acum. Îi va lipsi şi mai mult în viitor. Mereu mai mult. Înmormânta-i-aș, își
spune, dar nu are cum. Acum. Înmormânta-m-aș și nu pot!

&&&
Abandonat în câmp ca o sperietoare. Îndepărtat de orice. Distrus și îndepărtat. Sub corpul lui
singurul tovarăș demn de încredere îi este aburul pământului. Îl încălzește.

&&&
Ne-ați cazat într-un oraș părăsit. Într-un cimitir. Cum am putea trăi?
&&&
Am vorbit cu Sevastos. Am hotărât. Vom cumpăra toate casele prin care am trecut. Pentru a ne
reîntregi. Pentru a nu ne mai lipsi nimic niciodată. Și vom cumpăra în avans toate casele prin
care vom trece. Înainte de a le locui.

&&&
De la atâta bruiaj și zgomot din jur a început să audă numai tăcerea.

&&&
Trec ore. Mai trec. Ceva zile. Câteva nopți incerte. Încă nu a fost supt de liniștea și golul
coridoarelor căminului. Încă. Nu.
Spre ținuturile vaste ale pierii îi este drumul. Gata trasat. Merge spre marele ținuturi ale
dispariției.
În spate, doar un trecut, care nu-i mai ajută în nici un fel prezentului. Stă între două lumi, din
care nici una nu-l mai salvează, ci doar îi injectează diverse otrăvuri și anestezice, nu-l lasă să
dispară de tot. Și nici nu-l lasă să locuiască într-un fel prezentul. Oprit. Între ce nu poate uita și
tot ce nu mai poate să fie. Între tot ce i s-a luat și urmează să i se mai ia.

Este pe holurile căminului în care rătăcește ca într-un cavou cu etaje. Cineva necunoscut i-a
șoptit că nu mai are cum să țină prea mult timp ochii deschiși. Da. De la un fel de orbire
permanentă.

În plină zi și nu mai vede soarele. Aproape orb. Aproape viu. Un auxiliar înlocuibil. Un
secundar.
Cine sunt oamenii ăștia care îl tot salută? De unde vin în salopetele astea murdare, pentru a
dormi încă o noapte, înfrânți în dormitoarele-pivniță un somn veșnic?
Unul, care ține câteva ore, niciodată suficiente pentru odihnă deplină. Cine sunt?
Unde este liftul? Cum de este lift?
De ce nu funcționează liftul căminului?
Și cînd urcă și coboară de ce este de fiecare dată gol?
Parcă nu poate duce oameni la etajele dorite, se oprește între etaje, blocaj. Transportă doar niște
saci de plastic plini cu aer. Un lift gol.
Blocați mereu între etaje și mereu dorind să ajungă pe străzile care duc în părțile dorite ale
etajului aflat deasupra căminului, zonele lui luminate, zonele de trecere, cele rezervate înțelegerii
că timpul nu mai există, ci altceva ca o ieșire bruscă de aici, ireversibilă. Nimic nu-l poate opri
de la întîlnirea cu acest loc. Este ca o aruncare cu un final ce-i completează toate golurile
acumulate.
Un lift nechemat de nimeni de la vreun etaj urcă și coboară singur. Cară pe nimeni. Duce pe
nimeni. De la un etaj la altul pe nimeni.
Înaintează prevăzător pe coridor. Din spatele unei uși aude o voce care urlă altcuiva:
-Te sug pînă nu mai ai vlagă în suflet. Într-o zi o să mor sugrumat în vreo pizdă versată. O să-mi
moară subit anaconda și gata. Aici este o lume de jegoși, profitori, toți se sapă, unul pe altul, își
sapă mormântul. Ne sapă. Numai morminte în jur. Mai multe morminte ca oamenii din jurul
acestor morminte.
Nu mai găsim nici o picătură de alcool și apă. Nicăieri. Niște sugători neînsetați. Mortăciuni.
Mortăciuni. Numai mortăciuni oriunde te uiți.

Cum de este mereu întuneric pe holuri în plină zi? Și cu toate becurile aprinse noaptea este tot
întuneric. Administratora a furat toate becurile. I-a pedepsit pentru faptul că două zile nu au oprit
chefurile din mai multe camere. Setea a fost nesfârșită. Sunetul manelelor era insuportabil la
patru dimineața. Am ajuns reginaa tristețiiiii, se auzea prin mai multe uși și pereți odată.

Ziua este întuneric. Noaptea este întuneric.

Umblă cu lanterne aprinse ziua pe coridoare. Dau din etaj în etaj peste alte porțiuni de întuneric,
cu altă consistență și alt tip de orbire a privirii. Până se învață cu noul tip de întuneric ochiul
cedează. Se întunecă. Îl ghidează spre ziduri și ferestre închise. Se lovește de mai multe ori.
Bâjbîie și bâjbîie după direcția bună.

Mergea să-i spună rulvisul lui Jon, cu toate că știa că acesta nu avea nicio lămurire, doar putea
asculta și îngâna: tu știi mai bine despre ce este vorba!
Se afla într-o clădire imensă sub formă de spirală. Pe fiecare etaj al clădirii spiralate se aflau
înghesuite mai multe blocuri și chiar cartiere, despărțite de străduțe și pâlcuri răzlețe de copaci,
iarbă, tufișuri. El vede parcă totul de sus, dinafara clădirii, privirea lui este filtrată, parcă ar privi
printr-un binoclu, poate apropia și depărta imaginile văzute cu o claritate de invidiat. O privire
trecută prin lentile de mărire și micșorare. Vede oameni în mișcare, mașini rulând cu viteze
amețitoare, pe autostrăzi.
Vede ca pe o peliculă aflată în derulare, secvență cu secvență, cartiere după cartiere, oameni
aflați pe balcoane dormitând în șezlonguri, oameni doborâți de oboseală în paturile lor, mame
dând să mănînce copiilor, ghivece de flori, mese, scaune, sticle de băutură golite uitate pe mesele
bucătăriilor, scrumiere pline ochi de chiștoace, haine împrăștiate lîngă paturi, gunoie cu pungi de
plastic pline de mai multe zile, uitate, resturi abandonate, oameni abandonați, oameni singuri,
oameni de neprivit de aproape.
La un moment dat în peliculă îi apare un pod deasupra unui fluviu. În apropierea podului o navă
care transportă pasageri văzută la dimensiunile unei jucării. Oamenii par niște liliputani care se
tot agită pe puntea vasului. Se tot agită cu niște pahare în mâini. Cîțiva dansează. Alții nu fac
decît să privească melancolici fluviul. Privesc fix la valurile fluviului. Valurile fluviului cresc
ușor și acoperă tot vasul.
Trece mai departe pe coridor spre bucătărie. O sticlă de vodcă Borisov spartă. Bucăți de geam pe
ciment întinse. Sare dintr-o parte în alta și alunecă pe cioburi. Ți-au dat pat de cioburi! Un pachet
de țigări strivit. Scrum de țigară. Aparate de ras și catăre cu lama îndreptată în sus.

Atâta oboseala a strâns după schimburile de noapte. Parcă ar înainta într-o cameră care se
transformă permanent într-un nou coridor mai labirintic ca precedentul, deja străbătut. Un
coridor-cameră în expansiune prin care tot rătăcește.
Totul se transformă într-o luptă împotriva somnului. Trebuie să înainteze. Aude zgomotele unor
aparate de aer condiționat care nu există. Fășâitul unor hîrtii mototolite de mâna unui
necunoscut.Trece prin niște găuri albastre formate în niște nori pufoși ca vata de zahăr pe băț.
Undeva luna în colțul unui coridor. Strălucitoare. Lună impasibilă, rece, îndepărtată, suspendată
de o frînghie și bălăngănindu-se deaupra capului său. Gata să-i cadă peste cap și să-l strivească.
Guri de intrare și ieșire din nori. Îi lipsesc niște scări pentru a trece dintr-o parte în alta a acestor
găuri. Nu închide ochii! Pentru a nu rătăci! Nu-i închide. Rezistă!

&&&
O rupere. Un amănunt. O întâmplare sau mai multe întâmplări strânse în una.
Parcă poți să-ți dai seama vreodată ce anume și cum. Ce vine și cum dispare? Un amănunt
transformator. Văzut. De prins o minge imaginară doar pentru tine.
Vine schimbul următor și intră în șutul de doisprezece ore. Tu iei șutul și îl dai mai departe.

&&&

Experiența și lipsa ei. Zgomotul frigiderului mic din frigiderul mare se tot aude.
În paturi este plin de gîndaci zumzăitori.
Sfărîmăcioșii din cămin sunt frații noștri mai mici. Fără ei nimic nu ar merge.

Așteaptă în locul cel mai periculos al străzii să fie lovit. Strivit. De dus unde îi este locul pe care
nu l-a aflat.
Nu știu câte ferestre are căminul, dar în fiecare zi se înmulțesc, iar oamenii din spatele lor dispar.
Fug acasă sau în alte case.
Nicăieri nu poate fi mai bine ca în alt nicăieri. Printre atâtea sacoșe, chiar de la mersul spre stația
de autobuz, nu poți ajunge prea departe. Ajungi sacoșă cărată de alții peste graniță.

Dar au vrut să iasă? Sau să mai rămână? De unde să mai iasă? În cine să rămână?

&&&

Înaintează pe coridor. Aude ușile liftului care urcă de la un etaj la altul fără să transporte pe
nimeni. Ușile se deschid și închid, dar niciodată nu se află nimeni în spatele lor. Nimeni nu urcă
și nu coboară. Aerul iese și intră din cabina liftului. Aerul celor care au urcat și coborât demult
din el. Acum nimeni nu mai poate urca și nu mai poate coborâ.

Parcă stăm în mijlocul unui lac suspendați deasupra apei în niște hamace ancorate în copacii de
la țărm. Auzi, Jon?
Jon: Ai vrea tu! Mai mult sau mai puțin figuranți. Mai mult.
Nici un hamac nu ne poate susține. Pe nici un lac nu ne-ar primi cu umorile noastre. Simțit ca în
viață. Dar în care viață?
Pe spate este o muzică care ne face să fim veseli. Dar muzica nu există.
Pe lac sunt zeci de bărci vopsite în roz, verde, roșu și negru. Stau cuminți ancorate la mal de
copaci și ne așteaptă pe noi să le folosim. Bărcile deșteptării. Băiete!
Noi întinși la umbra patului pentru ca soarele să nu ne ajungă. Jon, dă drumul la muzici!
Acum un Brian Eno cu Robert Fripp. Omul chitară împreună cu omul aer. Structura aerului pusă
pe note. Jon, tot plimbă o sticlă de la un cap la altul al mochetei. Reușește să nu o verse.
Deocamdată.
Trebuie să o plimb să nu se plictisească!
Fiecare dintre bărcile de la țărm este destinată unei alte călătorii. Fiecare barcă te poate duce într-
o altă lume , pe care o poți construi de unul singur, în timp ce o străbați.
Pentru a se converti în războinici ei trebuie să meargă singuri prin pădure. Mai multe călătorii.
Trebuie să abandoneze totul. Nimic la plecare și nimic la ieșire. Nimic în capul lor.Trebuie să se
ghideze doar după vise. În aceste călătorii unii se vor pierde, dar alții vor reuși să se întoarcă și să
convertească visele lor într-un dar. Ei vor fi pregătiți să înfrunte orice ar veni.

Ușile liftului se închid și se deschid. Se tot aude zgomotul lor pînă în cameră.
Seara ajunge și la ei. Le intră prin fereastră. Teama de noapte. Teama de o nouă zi. Bucuria de a
ieși afară. Abandonul. Tot căminul stă în inima unui soare care îl hrănește.
A simți picioarele! Auzi? Jon? A merge pe aici fără ele. Lipăi pe hol fără picioare și auzi cum
ele calcă cimentul fără să le mai ai.
Nu mai am picioare. Sunt amorțite ca după cicisprezece ore la banda ai nenorocită unde îmi vin
componentele pentru asamblare. Azi-noapte am depășit producția pe schimb cu cincizeci de
servăre și nu am primit nici un premiu.
Ce credeai? Că bagă mâna în buzunar coordonatorul să dea? Sau face comandă de un sac de euro
pentru noi, cum faci tu comanda la Harlei, și se umple masa de sticle?

&&&
Asta este garsoniera transformării lui. A lor. Dar nu acea garsonieră la care vrea să se întoarcă.
Pe care nu poate să o părăsească niciodată. În care stă neîntrerupt chiar când nu o locuiește.
Acolo este Clara. Clara Clarissima. Atât de clară în acea noapte când a întâlnit-o prima dată.
Trupul ei a fost pentru el doar o altă variantă îmbunătățită a cărnii și viselor lui.
O imersiune deplină în el făcută brusc și fără nicio protecție. O scurgere deplină într-o casă la
care visa de ani de zile. Supt în ea. Printre gemetele ei. Casa lui. Casa ei. O singură casă.
Labirinturile lui au găsit prin ea o ieșire. Ea era ca un pat în care și-ar fi dorit să moară fără nici
un pic de teamă. Fără plâns. Fără regrete.
După ce a ieșit din ea s-a produs schimbarea. Ieșise și avea să rămînă mereu într-un loc al
evadării depline oferit de ea.

O naveta de Branik este abandonată într-un colț al camerei. Sevastos ajunge mai repede la ea.
Întinde gheruțele și le apucă de capac. Le prinde în palmă. Le rostogolește pe mochetă pentru a
ajunge și la noi. Pentru a ne scoti de eforturi suplimentare în zăpușeala care se lasă în cameră
odată cu venirea serii. O navetă de Branik nu se poate termina niciodată. Oricât am încercat.
Cineva umple sticlele peste noapte cînd dormim și ne ia koroanele din portofel.
Vreau să renunț la auz, dar continui să aud tot ce nu vreau!
Jon: Vreo operație?
Una necesară.
Nu vreau nicio operație. Operație de ochi pentru a nu mai auzi.
Ca unsă! Aud un șoarece ce ne umblă pe sub parchet. Nu sunt sigur. Efectul de Branik.
Jon: Efectul de breșă. Poate. Branșează-mă la lichidul altei sticle!
Sevastos: Într-o noapte am tot pescuit în vana din din baia mea. Într-un final am reușit să-mi
prind o șosetă, un nasture, cămașa și unul din pantofi. Nu știu cum ajunseseră în cada plină de
apă. Cine dăduse drumul la apă? Cine mă dezbrăcase? Cum ajunsesem în baie să stau în
genunchi atîtea ore deasupra căzii? apoi prăbușit pe ciment gol?
Efectul branșării. Cine te-o fi prăbușit?
Jon: Cum ți-ai pescuit hainele după nu știu câte ore în propria vană ar trebui propus ca
performance la Prado. Într-o zi, dacă scăpăm cu haine și restul, o să te propun muzeului. Nu
conducerii. Sar și peste pretențiile curatorilor.
Am o relație specială cu tablourile lui Goya de acolo. Mă bazez pe acestă relație ce depășește
circuitele cunoscute. El mă poate infiltra în muzeu.
Sevastos: Ha! Vreau să te cred.
Jon: Acum nu ai încotro. Îți susțin toate ideile puse în aplicare de care nu îți mai aduci aminte. Îți
recuperez memoria. În timpul acestui performance ai putea să îți aduci aminte de toate întrebările
idioate de mai înainte și să-ți oferi niște răspunsuri.
Și celor care vor asista la tîmpenia asta a recuperării de memorie. Dacă nu va fi nimeni eu îți voi
asculta spovedania. Poți fi sigur. Tîmpeniile mă subjugă. Harta și arta cadelor și a apei din cadă.
Apa cu acizi.
Schimb atmosfera. Cu un Brian Eno – Headcandy. Trompetă, sintetizator, baterie, chitara
magică. Bătrînul Fripp în mare formă. Minimalisme, repetabilități, să nu uiți ritmul, psihe,
branikuri printre ele, peștișorii din acvariul de la magazinul specializat înoată printre notele
astea.
Să ne cumpărăm un acvariu cu multe cuburi de gheață în ele pentru a ține mereu sticlele la rece.
Îl punem lîngă patul lui Sevastos.
Lui îi place gheața în stare pură. Te-ai putea și scălda într-un acvariu cînd se topește gheața. O
să-ți luăm măsurile exacte!
Sevastos: Eu vreau și cu o barcă roz.
Jon: Îți împrumutăm și una roșie, dacă ne promiți că te mai întorci printre noi!
Sevastos: Este plictisitor printre voi. Poate rămân unde mă va duce barca aia cu visele mele
idioate. Ăștia nu merită bere, ci sticle cu cianură, navetă după navetă, să ajungă!
Prin câte orificii ne intră lichidul? Îi injectăm sau ne lăsăm injectați?
Jon: Idealul meu în viață este să vă scap de mariajul ăsta nefericit cu acestă multinațională. Să vă
pot servi cu o palincă în timpul pauzelor și să dormiți ca niște lilieci în timp ce munciți.
Sevastos: Salvatorule! Dar de oamenii din centrul orașului cine ne scapă? Este ceva în neregulă
cu ei. Nu știu dacă ați observat. Pare că sunt prea multe cărucioare la amiază în plimbare. Iar cei
din cărucioare nu mi se par a fi mereu niște copii. Doar niște animăluțe cu gheruțe gata să-ți sară
la gât dacă nu ești atent.
Niște carnivore care stau sub păturile alea roz, roșii, albe. Stau de fiecare dată la pândă. Nu sunt
oameni cei din cărucioare. Și părinții lor îi plimbă crezînd că aceia chiar sunt ai lor și că nu au
suferit nici o modificare în timpul plimbării.
Nebuni! Nebuni!