OBSESIV 20 DEN (13)

Ne-au cazat într-un oraș aproape pustiu. Unul aflat în curs de părăsire. Toate se părăsesc pînă la
urmă. Ce rămîne nu rămîne, așa cum ar vrea ei să rămână, o formă clară , o culoare, savoarea
unică, chix, chixuri, nimicuri la un loc strânse, pentru ca în cele din urmă să fie aruncate.
Incendiu în aer, iată, chiar la ieșirea din cămin, de acolo începe vîlvătaia și ține până la calea
ferată. Pe pod ar fi o scăpare. Una înșelătoare. Ca toate celelalte. Mi-a spus într-o seară pe
palierul de la etajul unu, că uneori și-ar amputa toate organele și ar inventa altele, unele mai apte
pentru ce i se întîmplă. De unde foamea asta? De unde organe noi? Poți fi ultimul pe lista de
așteptare și nu o să-ți spună niciodată asta. Se mai întâmplă. Se întâmplă din ce în ce mai des. Nu
are ce să se mai schimbe.
Nu mai pot fi nemulțumiți. Nici mâine. Vor amâna de fiecare dată, orice tip de nemulțumire, și
vor mulțumi pentru nemulțumirile atât de bine legate, înșirate, primite, pentru cele venite în
cascadă, ori în stil picătura-cehească. Să mergem! Jon, ne așteaptă marile cumpărături ale zilei,
toate pentru foamea nopții. Pungile goale și rucsacul negru de umplut până la refuz. Arșița.
Arșița nesfârșită dată de tavanul căzut peste piepturile fierte de pui în somn. Sabotorii se nasc
zilnic și mor rar. Din ce în ce mai rar. Noi, suntem prietenii mai mici, ai unui fel de sfîrșit
amânat. ”Să fiu un cocoș. Să-mi las sperma pe trotuar strălucind!” Sălbaticii au ritmuri aparte,
sălbaticii nu merg cu mijloace de transport. Traseele se scurtează. Reușim pe porțiuni minuscule.
Depășim șobolanul urmăritor. Începem să-l urmărim noi pe el.

&&&
Reproduc împreună și separat, evenimente ale trecutului și sunt reproduși în serie, de evenimente
ale prezentului-trecut. În Kolin a simțit cel mai mult Praga. În Kuthna Hora a simțit pe deplin
Kuthna Hora. Faptul că nu a reușit să o vizitez pe îndelete, a fost ca o vizită în cele mai mici
amănunte, o vizită de la distanță îi pare mult mai completă.
Stai la intrarea în oraș, aruncat pe una din băncile unei benzinării Mall, sedat de soarele amiezii
de iulie și deja parcă străbați domol orașul, stradă cu stradă, ești ghidat de un spirit al locului,
cartier după cartier, parcă și pe oamenii locului îi cunoști, dar nu îți mai dai seama de unde și nici
nu vrei să-ți mai amintești.
Se părăsesc locuințe, în timp ce încă mai par locuite, se părăsesc unii pe alții, și unii încă mai vor
să cumpere din magazine, să ia în coș și să care, ceea ce nu mai pot găsi, ceea ce nu mai poate fi
dus dintr-o parte în alta, artefacte.
Să se înlocuiască măcar în parte cu implanturi de succes.
Multilumi foșgăind în cât mai puține alte lumi, diferite, în mod ineficient.”- Pocnește din deget.
Oprește lumea! Plouă și mai tare.-”
Ineficienții ar trebui condamnați. Neîntârziat. Secvențele funcționale, nefuncționale, o îmbinare
reușită, legate-relegate. Stațiile de autobuz sunt prea îndepărtate unele de altele și berăriile. Nu
mai ajung în ele oricît de repede și-ar dori să ajungă.
Și-ar cumpăra amintirile, dar nimeni nu le-a mai păstrat. Ar cumpăra tot, orice, tot ce nu le
folosește pentru a spune și a repeta că le-a folosit. Ei nu au fost atenți atunci cînd trebuia. Nu a
fost să fie. Să fie concentrați la stocarea în siguranță a secvențelor importante. Nu au observat
cum treptat li se șterg secvențe după secvențe, blankuri vii împing la blankuri moarte, convoaie-
blank caută pe sub străzi ieșirile. Blainduri vorbitoare dau de cele tăcute și încep să se lupte
pentru supremația nimănui.
Pătrund sub carcasa celorlați prin efracție, continuă un viol de prea multe luni, anii ca nori lungi
pe șesuri trec, nu știe cum li se fură aceste secvențe de legătură. Nu vor să afle cum. Nu-i mai
interesează, și oricum, nu le-ar mai folosi la nimic tot ce ar afla. Crimele vor avea autori
necunoscuți. Secvențele-legăturii nelegate. Rămân așa pentru totdeauna.
Calup după calup, stive întrepătrunse, fișiere, scrisuri criptate și decriptate concomitent, amintire
după amintire, aflate într-o luptă pentru întîietate, spune ceva despre, despre cine nu mai vine și
îl tot aștepți, spune ce nu vrea să mai spună, tace. Să mergem, pe strada asta, în sus și apoi în jos.
Să mergem! Să hoinărim în ultimele ceasuri date. Aleargă!

&&&
Acum este prea tîrziu să le mai recupereze așa cum le-au trăit. Doar cu ajutorul unor înlocuitori
distribuiți pe sub mână, poate, cu ajutorul industriei-second, feicuri jalnice, bune în lipsă de
altceva, adăugate altor lipsuri.”Fete frumoase și tinere alergând sus, pe treptele bibliotecii,
în fustele lor scurte”.
Mai târziu pot inventa ceea ce li s-a întâmplat și să se mulțumească cu ce primesc, prin procese
dubioase, contrafăcute, în lipsă de altceva, pot adăuga alte amintiri. Oamenii sunt o parte prea
mică dintr-o altă lume care a înlocuit-o pe aceasta.
O lume în curs de scădere, cu variabili emoționali, cu destabilizații voioși, nu vorbesc limba lor,
între permanenții distruși și el numai hiatusuri. Nu prea mai înțelege ce a rămas din variabili.
Permanenții au accese de tuse, imprecații, nu-mi urla în singura ureche rămasă, căderi și
transformări de nerecunoscut. Înjurul ăsta ne intră tot mai înăuntru. Intră și rupe.
Nimeni nu se mai deosebește de nimeni. Reproduc identic efectele distrugătoare, le înmulțesc
conștiincios, sunt puși pe treabă și le diversifică, ca pe niște boli fără antidot.
Pe parcurs, cu toate orașele se întâmplă la fel, repede este de fiecare dată și mai repede ca cel
anterior.Vor rămâne în locul lor niște ortaci dubioși, adăpostiți printre dughene, cartoane, dopuri,
brighete folosite, malluri goale, expulzații, perifericii, ultimii supraviețuitori loviți de noi
nebunii. Poate și ceva amfibieni cu energia refăcută de pe urma dezastrului. Trăiesc în
preistoricul viitor. Niște pierduți prin tot felul de benzinării ilegale, cu un combustibil furat prin
conducte improvizate, vânzând la preț triplat hrana motoarelor, pe post de alimente. Și un erou,
ultimul erou, aflat în căutarea unui câine al unui prieten, câinele inițiatic mort, rătăcit demult prin
catacombele resturilor urbane. Intreprinde ahtiat o căutare inutilă.
Atunci vor recita: - Nu veni în sud. Ciuma roşie a învins. Nu veni în sud. Merg caserole la cheie.
Curg tone pe bandă. La abatoare a sosit un cal nou. Nu veni în sud, nu e Ieud, nu e Mizil, e doar
pistil. –
Totul le va aduce aminte de ce nu a fost pe post de înlocuitor. Prea târziu pentru un implant
rezistent pentru prezentul-în-gol.

&&&
Au ajuns în homepârnăing călduros. Un loc friguros care pare pentru moment unul încălzit.
Senzațiile li s-au inversat și amalgamat, au căpătat simțuri extra și minus alte simțuri, în același
timp, un plus-minus corelat dureros. Închiriat pe termen lung. Un loc amfibian. Un loc al
nimănui locuit de toți nimenii.
Tu, pe ăștia îi mai poți numi oameni? Nu mănîncă și nu mai pot respira. Sunt năuciți.Te mai pot
vorbi pe la spate sau te mai pot asculta în vreun fel? În niciun fel. În toate felurile.
Tu, nu îți dai seama, dacă vei mai fi omologat? Oficial? Aici sau în altă parte. Suntem mai mult
guruguru-kanguru. Jumătate om și jumătate un animal necunoscut. Sevastos? Jon?
Mai mult animal decît om, mai mult pe jos decît călare, mai mult fiară pentru om. Îndeplinirea
necesară a criteriilor și a cerințelor. Cât reziști cînd reziști? Mănînci cabluri în loc de mîncare.
Dacă este nevoie. Este. Altfel nu mai adaugau întrebarea în chestionar. Care întrebare? De unde
un răspuns? Un chestionar nu este decît un jalnic chestionar. Tu? Eu? Kanguru de noapte.
Pe cine interesează omologarea lor? Nu vreau să știu. Ei vor. Pe ei? Pe noi? Pe tine? Poate
dezbrăcarea noastră de haine i-ar putea interesa mai mult decît crezi. Cine sunt oamenii din
orașul acesta? Dar noi?