ETNOGENEZA ROMANICĂ

Etnogeneza romanică s-a desfășurat în cadrul geografic si istoric al

Republicii Romane, a Imperiului Roman si Imperiului Romano-Bizantin (sec. III î.
Chr – VIII p. Chr), în acest context înscriindu-se si procesul de formare a
poporului român si a limbii sale, care nu poate fi conceput în afara stapânirii
romane si bizantine “universale”.
Imperiul Roman a fost unul dintre cele mai întinse si durabile imperii ale
antichitatii, înglobând partii însemnate din continentul european, nordul Africii si
din Orient. Acesta avea la baza o puternica armata care sustinea structurile
administrative si politico-statale, întemeiate pe autoritatea imperiala, verificate si
perfectionate de-a lungul timpului. Provinciile romane, regiuni administrative ale
imperiului, organizate în urma cuceririlor, erau strâns legate de Roma. O însemnata
si durabila retea de drumuri, completate de viaducte si poduri uneau toate aceste
provincii de Cetatea Eterna. Daca negustorii au deschis drumurile legionarilor si
auxiliarilor romani, acestia din urma au garantat, ulterior, securitatea vietii social-
economice, administratiei, spiritualitatii romane.
În toate provinciile, romanii au întemeiat orase, care aveau aspectul unor
mici Roma, locuite în mare majoritate de cetateni romani, fiind importante centre
economice, comerciale si culturale, în care pulsa o puternica viata purtând
amprentele romanitatii, cu toate caracteristicile sale. Localitatile rurale din
provincii erau populate cu colonisti si, într-o proportie covârsitoare, de autohtonii
cuceriti, care contribuiau, cel mai adesea, anonim la prosperitatea imperiului. Înca
de la începutul Principatului autoritatile romane îsi schimbasera atitudinea fata de
populatiile “barbare” cucerite, încercându-se integrarea rapida a acestora în
structurile statale romane, atragându-le prin diferite mijloace si îndemnându-le:
1
“Drept aceea iubiti pacea si cinstiti cetatea de ale carei drepturi ne bucuram cu totii
deopotriva, învingatori si învinsi…Toate le avem deopotriva cu voi. Voi însiva
comandati de multe ori legiunile noastre si guvernati aceste provincii sau altele;
între noi nu mai este nici un hotar despartitor” (Tacitus, Istorii, IV, 24). De aceea
Imperiul încerca integrarea cuceritilor si printr-o abila diplomatie si o gama larga
de mijloace controla, mai strict sau mai larg, populatiile si teritoriile din vecinatate,
pentru asigurarea acelei caracteristice pax romana. Autoritatile administrative,
soldatii si ofiterii, colonistii, civilizatia si cultura romana superioara, transmisa în
limba latina, devenita lingua franca, au contribuit la romanizarea în diferite etape,
cu ritmuri si intensitati particulare a populatiilor cucerite, rezultând o romanitate
mult mai extinsa decît cea care a supravietuit în evul de mijloc.
Odată cu împăratul Marcus Ulpius Traianus (98 – 117) s-a încheiat perioada
de ofensiva, de expansiune a imperiului. Cuceritorul întregii Dacii si organizatorul
unei parti a acesteia ca provincie imperiala (106) si învingatorul partilor si
întemeietorul provinciei Assyria (114), împaratul Traian a conferit imperiului cea
mai mare întindere din istoria sa, cu o administrare foarte buna. 30 de legiuni si
numeroase unitati auxiliare aparau un limes de aproximativ 10000 km, din
Peninsula Iberica pâna la Eufrat si Tigru, din Scotia si Marea Nordului pâna la
granitele Saharei si prima cataracta a Nilului, imperiul înglobând, astfel, circa 3, 3
milioane de km2 si o populatie de aproximativ 55 de milioane de locuitori.
La moartea împaratului Traian (117), la conducerea imperiului a ajuns
Publius Aelius Hadrianus (117 – 138), care a avut de facut fata miscarilor unor
populatii supuse: daci zisi liberi, sarmati roxolani, brittoni, parti (117-118) si evrei
(132-135). În aceste conditii, Hadrian a luat o serie de masuri pentru restabilirea
ordinei în imperiu si fortificarea acestuia. Astfel, a retras administratia si armata
romana din provincia Assyria, de dincolo de Eufrat (117 – 118), a reorganizat
2
Dacia romana si Britannia, în acesta din urma construind un nou limes, vallum
Hadriani (122-123). Iubitor de arta si calatorii, bun administrator si militar,
Hadrian s-a preocupat de pastrarea hotarelor imperiului, care a intrat într-o
perioada de defensiva. Aceasta politica a fost continuata de T. Aelius Antoninus
Pius (138 – 161), un împarat capabil, bun administrator al finantelor imperiului,
asugurându-I o prosperitate economica. Pentru a asigura linistea la hotare, a
confirmat în tron regii clientelari ai cvazilor, lazilor, iberilor din Caucaz, partilor, si
a reînnoit tratatele cu hermundurii si marcomanii. Prin actiuni militare a înfrânt o
serie de rascoale în Britannia si Dacia, a întarit si amplificat sistemul defensiv al
acestora.
Dimpotriva, perioada împaratului filosof, Marcus Aurelius Antoninus
(161-180), care a condus o vreme împreuna cu Lucius Aurelius Verus (161-169) a
fost marcata de numeroase conflicte cu neamurile barbare aflate la hotarele
imperiului. A purtat lupte cu partii (161-165) si din 166 omnes gentes, de la
granitele Illyriei pâna în Gallia: marcomanii, varistii, hermundurii, cvazii, suevii,
lacringii, burii si sarmatii iazygi, si dimprejurul Daciei romane si Moesiei Inferior:
victofalii, sosibii, sicobitii, roxolanii, alanii, bastarnii, peucinii si costobocii, au
atacat imperiul, marcând începutul migratiei popoarelor din primul mileniu al erei
crestine. În aceste conditii Marcus Aurelis a purtat lupte cu marcomanii si cvazii
(166-175) si costobocii (170), luând masuri deosebite de organizare administrativa
si militara si fortificare a Daciei romane. Marcus Aurelius Commodus Antoninus
(180-192) a dus o politica de încheiere a conflictelor, punând capat razboiului cu
marcomanii (180) si a interzis burilor germanici si, probabil, dacilor zisi mari din
NV sa se apropie la mai mult de 40 de stadii (= 7, 5 km) de granita nordica a
Daciei romane, si a stramutat pe teritoriul provinciei imperiale aproximativ 12000
de daci “liberi”. Considerat o personalitate slaba si usuratica, a fost supus, dupa
3
moarte, la damnatio memoriae. A urmat o scurta perioada de criza imperiala,
pentru tron luptând: Publius Helvetius Pertinax, Marcus Didius Severus Iulianus,
Lucius Septimius Severus, C. Pesculianus Niger, D. Clodius Albinus, unii
sprijiniti de legiuni.
Victorios din aceasta disputa a iesit Lucius Septimius Severus (193-211),
care a impus regimul militar, în acest sens adaptând majoritatea structurilor statale,
a restrâns atributiile senatului si, bazându-se pe armata, a sporit puterea
împaratului. A obtinut noi victorii împotriva partilor si brittonilor, construind, în
nordul Britanniei, vallum Septimii Severi. A consolidat imperiul, de pacea relativa
bucurându-se si Dacia romana. Fiul acestuia, Marcus Aurelius Antoninus
Caracalla (198-217) a purtat razboaie în Germania si Raetia (213), împotriva
carpilor si în Orient (215-217), conducerea administrativa a imperiului
încredintând-o mamei sale Iulia Domna. În anul 212 el a dat un important edict,
cunoscut sub numele de Constitutio Antoniniana, care a avut consecinte pozitive
pentru închegarea juridica a imperiului. Astfel, dacii, galii, iberii, brittonii,
egiptenii, sirienii, tracii si illirii erau recunoscuti cetateni romani, având aceleasi
drepturi si obligatii, mai ales fiscale si militare, încadrându-I în structurile statale
romane. Dupa uciderea acestuia de catre Marcus Oppelius Severus Macrinus (217-
218), imperiul va cunoaste o perioada de recul în timpul lui Marcus Aurelius
Antoninus Elagabalus (218-222), un împarat tînar, în timpul caruia au patruns si
au fost adoptate multe culte imperiale, si o oarecare întarire în vremea lui Marcus
Aurelius Severus Alexander (222-235), care a purtat, în acest sens, lupte cu persii
si germanii-alamani.
Din anul 235 a început perioada anarhiei militare, care a durat o jumatate
de secol (284), marcata prin disputa dintre senat si armata pentru desemnarea si
sustinerea împaratilor. În aceasta vreme, Imperiul Roman a fost afectat de profunde
4
framântari interne si grave conflicte militare, chiar civile, care s-a transformat într-
o criza economico-sociala si politico-militara a Principatului. Efectele acestei crize
a imperiului au fost agravate de atacurile din ce în ce mai numeroase si mai
frecvente ale populatiilor aflate în migratie, atrase permanent de civilizatia si
bogatia imperiului. Perioada a debutat cu împaratul Caius Iulius Verus Maximinus
Trax (235-238), bun militar, proclamat de trupele pe care le comanda pe Rin.
Dejoaca unele comploturi si îi înfrânge pe germani în 235-236, pe dacii “liberi” si
pe sarmati (236-237). Pentru a-si apara tronul, în timpul revoltei din Africa de
Nord si din Italia, Maximinus Trax se îndreapta spre Roma, pe drum fiind ucis la
Aquilea (238). În timpul revoltei din 238, au mai fost proclamati împarati: Marcus
Antonius Gordianus Sempronianus (Gordian I), Marcus Antonius Gordianus
Sempronianus (Gordian II, fiul), Marcus Clodius Pupienus, Decimus Coelius
Calvinus Balbinus. Pe tronul imperiului a fost aclamat împarat Marcus Antonius
Gordianus (Gordian III), (238-244), care s-a confruntat cu atacuri ale persilor, în
est, ale alamanilor, pe Rin, si carpilor , la Dunarea de Jos, ultimele respinse de
legiunile din Moesia Inferior. A fost ucis de Marcus Iulius Philippus (Filip
Arabul), (244-249), care a trebuit sa faca fata atacurilor anuale ale carpilor si
gotilor. Pe carpi i-a înfrânt în anul 247, dar în 248 acestia au reînceput atacurile,
nemultumiti de stipendii. Dupa moartea lui Filip Arabul, a fost proclamat împarat,
de catre legiunile dunarene, Caius Messius Quintus Decius Traianus (249-251),
probabil trac de origine, care a avut de înfruntat o mare invazie carpica si gotica, pe
mare si pe uscat, în timpul careia si-a pierdut viata la Abrittus (Razgrad, Bulgaria).
Invaziile gotilor vor continua în timpul împaratilor Caius Vibius Trebonianus
Gallus (251-253), Marcus Aemilus Aemilianus (253), Publius Licinius Valerianus
(253-259) si Publius Licinius Egnatius Gallienus, coîmparat pâna în 259 si împarat
pâna în 268, cînd criza atinge o perioada de apogeu. Se pare ca în timpul ultimului
5
împarat romanii au pierdut controlul asupra provinciei nord-dunarene Dacia. De-
abia Marcus Aurelius Claudius Gothicus (Claudiu al II-lea Goticul), (268-270), a
reusit sa opreasca aceste atacuri.
Dupa o scurta domnie a lui Marcus Aurelius Quintilinus (270), la
conducerea imperiului a ajuns Lucius Domitius Aurelianus (270-275). Prin luptele
purtate împotriva vandalilor din Pannonia, iuthungilor în Italia, a gotilor si carpilor
la Dunarea de Jos, prin înfrângerea reginei Zenobia a Palmyrei si a lui Tetricus,
care se proclamase împarat în Gallia, a primit titlul de restitutor orbis. În fata
dificultatilor mentinerii Daciei romane în limitele imperiului, a procedat la
retragerea autoritatilor si armatei romane din aceasta provincie la sud de Dunare,
unde a întemeiat Dacia Ripensis. Pâna la sfârsitul Principatului au mai fost
împarati Marcus Claudius Tacitus si Marcus Annius Florianus (275-276), Marcus
Aurelius Probus (276-282), Marcus Aurelius Carus (282-283), Marcus Aurelius
Numerius Numerianus (283-284) si Marcus Aurelius Carinus (283-285).
Legate de dezvoltarea Imperiului Roman au fost si începuturile
crestinismului, care a evoluat în aceasta perioada de la stadiul de religie interzisa
la cel de religie oficiala, în vremea lui Constantin cel Mare (313). Noua religie,
nascuta în Orientul atâtor sinteze spirituale, s-a cladit pe bazele monoteismului
iudeu la care s-au adaugat elemente extrase din stoicismul greco-roman si din
misteriile orientale. La început, crestinismul s-a manifestat ca o secta aparte a
iudaismului, ridicându-se împotriva unor traditii iudaice si a ordinii sociale si
politice romane, care a determinat, pe de o parte, asimilarea mai rapida a acestuia
de catre paturile sarace si raspândirea în imperiu si, pe de alta parte, punerea în
pericol a ordinii si legilor existente, minându-se autoritatea statului roman. De
aceea, noua religie, cu însemnate precepte morale si sociale, putea duce la disolutia
imperiului, de aici rezultând si numeroasele prigoane ale unor împarati împotriva
6
crestinilor, asa cum au fost cele din timpul lui Nero, Traianus Decius, Diocletian,
Galerius etc. de aceea, crestinismul s-a raspândit neoficial, pâna în 313.
Doctrina (dogma) crestina s-a configurat treptat, începând cu primul secol al
erei crestine, la baza ei stând Evangheliile, Faptele Apostolilor, la care se adauga
Epistolele sobornicesti ale Sf. Apostol Ioan si Epistolele Sf. Apostol Petru, reunite
în Noul Testament din Biblie, pentru a se defini, în liniile sale esentiale, la
Conciliul al IV-lea de la Calcedon (451), prin formularea crezului (acceptarea
misiunii de mântuitor a lui Isus Christos, a calitatii lui de fiu al lui Dumnezeu,
nascut din Fecioara Maria, cu doua naturi-divina si umana, având în centru
trinitatea-Sfânta Treime). În mod firesc, în cadrul crestinismului timpuriu s-au
manifestat o serie de erezii cum au fost: ebionitismul (pastrarea legii mozaice),
gnosticismul (amestec de doctrina crestina cu notiuni religioasedin mitologiile
pagâne), maniheismul (mixtura între teozofia chaldeana, dualismul zoroastrist si
etica budista), monarhianismul (Isus Christos un simplu om, înzestrat cu
întelepciune si putere ca si profetii biblici), pastripasianismul (identifica logosul
creator cu Dumnezeu Tatal), arianismul (subordonarea fiului fata de Dumnezeu
Tatal), nestorianismul (dubla natura din unitatea persoanei lui Isus) etc. În secolele
I-IV crestinismul s-a raspândit în cadrul unei parti însemnate ale Imperiului
Roman, devenind o religie acceptata oficial alaturi de celelalte culte din lumea
romana.
Odata cu venirea pe tronul Imperiului Roman a lui Caius Aurelius Valerius
Diocletianus (284-305), s-au pus bazele unui nou sistem politicio-administrativ –
Dominatul, bazat pe puterea absoluta a împaratului, care era considerat Dominus et
Deus, si s-a instituit tetrarhia (doi împarati-Augusti si doi coregenti-Caesari), ca
forma de conducere a statului. Prin reformele sale politice, administrative si
militare, a încercat sa întareasca imperiul, slabit în urma anarhiei militare.
7
Împreuna cu Caius Galerius Valerius Maximianus (Caesar, 293-305; Augustus,
305-311) a obtinut victorii împotriva sarmatilor, gotilor, carpilor si persilor, si au
declansat persecutii sângeroase contra crestinilor (303-304). Imperiul a cunoscut o
perio-ada de înflorire în timpul împaratului Constantin cel Mare (Flavius
Valerius Constantinus), (306-337), fiu al lui Constantinus I Chlorus (293-306),
care a condus imperiul împreuna cu Valerius Licinianus Licinius (308-324). A
desfasurat o vasta activitate de organizare a imperiului, caruia i-a oficializat o noua
religie, crestinismul (313), i-a dat o noua capitala milenara, o Noua Roma,
Constantinopolul (330), si a continuat reformele administrative, economice si
militare initiate de Diocletian, în timpul sau Imperiul revenind la nord de Dunare si
si-a refacut granitele la Dunarea de Jos, influentând favorabil procesul de
continuare a romanizarii si raspândirea crestinismului. A purtat lupte cu carpii
(317-318), cu gotii (332) si sarmatii (334), Imperiul parcurgând o noua perioada
ofensiva, care se încheie cu Iustinian (527-565).
Constantin cel Mare si urmasii sai au fost cei care au dezvoltat ideea romana
de universalitate (orbis Romanus) pe care au reunit-o cu credinta crestina, sub
forma monarhiei crestine (creata de Eusebiu din Caesareea), specifica pentru
Imperiul Roman târziu si Imperiul Bizantin. Potrivit acestei conceptii, împaratul
era regentul, pe Pamânt, al divinitatii crestine, fiind chemat sa asigure ordinea si
armonia terestra ca o garantie a armoniei cosmice. De aceea, el conduce întregul
imperiu terestru, este “cârmaciul navei universale”, este “parintele si stapânul
universului” (pater et dominus terrae). Astfel, în secolele IV-VI programul politic
al împaratilor de la Constantinopol a vizat raspândirea crestinismului la popoarele
din interiorul Imperiului Roman si la neamurile “barbare” din vecinatatea acestuia,
în hotarele invizibile ale acestuia, granitele Imperiului fiind concepute ca granite
ale crestinatatii. Orice extindere teritoriala a Imperiului era si o expansiune a
8
credintei crestine si orice cucerire spirituala a bisericii crestine era, potential, si o
noua achizitie a Imperiului Roman, propaganda facându-se în limbile popoarelor
respective si în limba latina, care a fost limba oficiala la Constantinopol pâna la
sfârsitul secolului al VI-lea, împaratul devenind primul misionar al credintei în
Christos. Astfel, pax romana a fuzionat cu pax christiana rezultând pax byzantina.
Dupa caderea Imperiului Roman de Apus (476), una dintre cele mai însemnate
încercari de restaurare a Imperiului Roman universal (orbis Romanus) si crestin a
facut-o Iustinian, care reprezenta un beneficiu si pentru ortodoxie. Regatele
barbare, formate pe teritoriul vechiului Imperiu de apus, se considerau membre a
comunitatii romane atotcuprinzatoare, regii barbari legitimându-si puterea
invocând apartenenta la civilizatia Noii Rome (Stelian Brezeanu). Acestia se
considerau reprezentanti si mostenitori ai imperiului, demnitati si însemne ale
puterii de origine romana, conferite de împaratii de la Constantinopol, se gaseau în
întreaga lume barbara, vorbind de hegemonia mondiala economica, culturala si
ideologica a Noii Rome.
Din secolul al VII-lea si pâna la mijlocul secolului al IX-lea, Imperiul
Bizantin a trecut la defensiva, pierzând o parte din provincii si aparându-si
frontierele. Ideea hegemoniei universale crestine este înlocuita cu altele ca “patria”
si “ortodoxia”, Imperiul grecizat lingvistic a fost redus la nucleul de populatie
greaca iar ortodoxia a devenit religie ”nationala”. Ocuparea unei mari parti a
Peninsulei Balcanice de catre slavi si ruperea legaturilor cu Imperiul Bizantin au
avut efecte mai putin benefice asupra romanitatii orientale balcanice. Fata de slavii
din Pen. Balcanica, Imperiul a dus o politica ofensiva, transformându-i în foederati
si convertindu-i la creștinism, încercând sa-i integreze în sistemul politic si cultural
bizantin.