PARTEA I

FORMAREA ORDINULUI IEZUIT

Capitolul 1. Ignaţiu de Loyola.

Un raport al poliţiei spune că era „perfid, brutal, răzbunător”. Toţi biografii
lui admit că el n-a dat niciunui prieten de pahar, în ce priveşte violenţa instinctelor
lui, decât lucruri vulgare. „Un soldat nesupus şi îngâmfat”, a spus unul din
confidenţii lui – „a dus o viaţă dezordonată în ce priveşte femeile, jocurile de noroc
şi duelurile”, a adăugat secretarul său, Polanco.

Capitolul 3. Fondarea Companiei.

Pe lângă misiunile în străinătate, activităţile fiilor lui Loyola au început să se
concentreze asupra sufletelor oamenilor, în special printre cei din pătura
conducătoare. Politica devine principalul lor domeniu de activitate, toate eforturile
"conducătorilor" concentrându-se spre un ţel unic: supunerea întregii lumi faţă de
papalitate – şi pentru a atinge acest scop, "capii" trebuiau cuceriţi mai întâi. Armele
lor în atingerea scopului propus erau: să devină confesorii celor puternici şi ai
conducătorilor şi să se ocupe de educaţia copiilor lor. În felul acesta, prezentul era
asigurat iar viitorul era pregătit.

Capitolul 4.
Spiritul Ordinului. În Europa, în orice loc în care interesele Romei impuneau
ridicarea norodului împotriva regilor lor, sau dacă aceşti stăpânitori temporari luau
decizii care stânjeneau biserica, conducerea bisericii ştia că nu găseşte pe cineva mai
capabil, perfid sau îndrăzneţ când este vorba de intrigă, propagandă sau chiar
revoltă deschisă, decât Societatea lui Isus (Rene Fulop Miller, „Iezuiţii şi secretul
puterii lor”).
Huber, profesor de teologie catolică în München, autorul uneia dintre cele
mai importante lucrări despre iezuiţi, a scris: „Iată un fapt dovedit: Constituţia
Ordinului repetă de 500 de ori că în persoana Generalului trebuie văzut Hristos” (J.
Huber, „Iezuiţii”, pag.71-73).
Ignaţiu însuşi a scris într-o scrisoare adresată iezuiţilor portughezi: „Noi
trebuie să vedem negrul ca alb, dacă biserica o spune aşa”. Aşa arată „culmea
libertăţii” şi „eliberarea din robia eu-lui”, ridicată în slăvi mai înainte de R.P.
Rouquette. Într-adevăr, iezuitul era eliberat de sine devenind total supus stăpânului
său; orice îndoială sau scrupul îi era imputat ca păcat.

Capitolul 5. Privilegiile Companiei.

Dl. Gaston Bally scrie: „Puterea generalului în ceea ce priveşte iertarea
păcatelor şi dispensele era chiar mai mare. El putea ridica orice pedeapsă a vreunui
membru al Societăţii, înainte sau după intrarea lui în Ordin; el putea absolvi toate
păcatele lor, chiar şi păcatul ereziei, a schismei, a falsificării scrierilor apostolilor,
etc... Generalul îi absolvă – personal sau prin delegat – pe toţi cei ce sînt sub
autoritatea lui şi care sînt excomunicaţi, suspendaţi sau sub interdicţie şi ale căror
fapte nu sînt cunoscute, înafară de tribunalul papal, de prea mulţi... El, deasemenea,
absolvă de bigamie, pagube cauzate altora, crimă, asasinat... atât timp cît aceste

1
fapte rele nu sînt cunoscute public şi nu fac obiectul vreunui scandal” (Gaston Bally
„Iezuiţii” pag.11-13).
În sfârşit, papa Grigore XIII a dat dreptul Companiei să facă comerţ şi să se
ocupe de activităţi bancare, drept de care ea s-a folosit foarte mult mai târziu.
Aceste dispense şi puteri fără precedent erau pe deplin garantate Companiei.

PARTEA II
IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SEC. XVI ŞI XVII

Capitolul 1. Italia, Portugalia, Spania.

Cât despre părintele Possevino, „...el a urmat armata catolică în calitate de
capelan şi a recomandat exterminarea prin foc a pastorilor eretici, ca fiind o
necesitate şi un act sfânt” (H. Boehmer).

Capitolul 2. Germania.
Mizeria de nedescris care a urmat războiului religios, slăbirea puterii
politice, decadenţa intelectuală, corupţia morală, o înspăimântătoare depopulare şi
o sărăcire a întregii Germanii: acestea au fost rezultatele acţiunilor ordinului
iezuiţilor” (J. Huber, „Iezuiţii”, pag 183-186).

Capitolul 3. Elveţia.
În acelaşi timp în Franţa, faimosul jurist Etienne Pasquier a scris:
„Introduceţi acest ordin în mijlocul nostru şi în acelaşi timp veţi introduce
neînţelegerea, haosul şi confuzia” (H. Fulop-Miller, „Iezuiţii şi secretul puterii lor”,
pag. 57).
„Orice plan născocit la Roma sau de alte puteri străine, împotriva
protestantismului din Elveţia, avea asigurat deplinul suport al iezuiţilor... În 1620 ei
au reuşit să aţâţe populaţia catolică din Veltlin să se ridice împotriva protestanţilor
şi au masacrat 600 dintre ei. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au
participat la această faptă oribilă”.
„În 1656 ei au stârnit războiul civil între membrii diferitelor confesiuni
religioase... Mai târziu, un nou război religios a fost început de iezuiţi”.
Astăzi, articolul 51 din Constituţia Elveţiei interzice Societăţii lui Isus să
desfăşoare orice activitate culturală sau educaţională pe teritoriul Confederaţiei.
Orice efort făcut pentru a aboli această lege a fost respins.

Capitolul 6. Franţa.
Facultatea de Teologie, a cărei misiune era să păstreze principiile religioase
în Franţa, a decretat la 1 decembrie 1554 că „această Societate pare extrem de
periculoasă în ceea ce priveşte credinţa; ea este un inamic al păcii bisericii, fatală
statului monarhic şi pare că s-a născut pentru a aduce mai degrabă decădere decât
zidire sufletească” (Gaston Bally, „Iezuiţii” pag.69).
„Depopularea, reducerea prosperităţii naţionale, au fost urmările materiale
acute ale triumfului iezuiţilor, urmate de secătuirea spirituală ce nu a putut fi

2
vindecată, nici chiar de cele mai bune şcoli iezuite. Iată ce a suferit Franţa, iar
Societatea lui Isus avea să plătească foarte scump pentru aceasta” (H. Boehmer).
În timpul secolului următor, fiii lui Loyola s-au văzut respinşi nu numai din
Franţa, ci şi din toate ţările europene – dar, încă odată, aceasta se întâmpla doar
pentru un timp. Aceşti fanatici ieniceri ai papalităţii nu au încetat niciodată să
acumuleze dezastre pe calea îndeplinirii visului lor nebunesc.

PARTEA III
MISIUNI ÎN STRĂINĂTATE

Capitolul 1. India, Japonia, China.

Este cam ridicol să te gândeşti că la Pekin preoţii erau ocupaţi cu corectarea
greşelilor astronomilor chinezi, în timp ce la Roma, Sfântul Scaun condamna cu
înverşunare sistemul lui Copernic – şi asta până în anul 1822!

Capitolul 2. America: Statul iezuit al Paraguaiului.

„Iezuiţii vegheau asupra lor ca părinţii; şi, ca părinţi, ei pedepseau orice
abatere cât de mică... Biciul, postul, închisoarea, stâlpul infamiei din piaţa publică,
pedeapsa publică în biserici, închisoarea, acestea erau pedepsele pe care le foloseau.
Aşa că, copiii „roşii” ai Paraguaiului nu cunoşteau altă autoritate decât cea a
bunilor părinţi. Ei nu pun nici un pic la îndoială că Regele Spaniei nu este stăpânul
lor”. Nu este acesta un tablou, caricaturizat, al imaginii societăţii ideale teocratice?
Într-o carte recent publicată, putem citi următoarele privind pedepsele date
de iezuiţi: „Vinovatul, îmbrăcat în hainele de pocăinţă, a fost escortat la biserică
unde şi-a mărturisit greşeala. Apoi a fost biciuit în piaţa publică potrivit codului
penal... Vinovaţii primesc întotdeauna, această pedeapsă, nu numai fără murmur,
dar încă plini de mulţumire”. Vinovatul fiind pedepsit şi iertat, sărută mâna celui
care l-a lovit, spunând: „Fie ca Dumnezeu să te răsplătească pentru că m-ai eliberat,
prin această pedeapsă uşoară, de durerile veşnice care mă ameninţau” (Clovis
Lugon, „Republica comunist-creştină a guaranilor”, pag.197).

PARTEA IV
IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ

Capitolul 1. Învăţătura iezuiţilor.

„Iezuiţii au scos la iveală tot felul de relicve ale Mamei lui Dumnezeu (cum o
numesc ei). Când şi-au făcut intrarea în biserica Saint Michael din München, ei au
oferit credincioşilor spre venerare bucăţi din vălul Mariei, câteva şuviţe din părul ei
şi părţi ale pieptenului ei; ei instituiseră un cult deosebit de venerare a acestor
obiecte”.
În lucrarea sa, „Pietas quotidiana erga S.D. Mariam”, părintele Pemble
recomandă următoarele: „Să ne lovim, să ne autoflagelăm, să oferi fiecare lovitură
ca un sacrificiu lui Dumnezeu, prin Maria, să ne gravăm cu un cuţit pe piept sfântul
nume al Mariei; să ne acoperim decent noaptea, ca să nu ofensăm privirea castă a

3
Mariei; să-i spui fecioarei că ai fi gata să-i oferi locul tău în rai dacă ea nu l-ar avea
pe al ei; să vrei să nu te fi născut sau să te fi aruncat în iad dacă sfânta Maria nu s-
ar fi născut; să nu mănânci niciodată un măr, atât timp cît Maria a fost ferită de
greşeala de a gusta din el” (J. Huber).