TEMA 1: INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA MANAGEMENTULUI

1. Abordări conceptuale şi semnificaţiile noţiunii de management

2. Funcţiile, procesele şi relaţiile de management
Obiective:
❖ Explicarea semnificaţiei conceptului de management
❖ Înţelegerea managementului ca artă, dar mai ales ca ştiinţă
❖ Explicarea conţinutului funcţiilor managementului
❖ Definiţia şi caracteristica proceselor şi relaţiilor de management
❖ Înţelegerea funcţiilor managementului în desfăşurarea proceselor de
management la nivelulu unităţilor economice

1. Abordări conceptuale şi semnificaţiile noţiunii de

management
Noţiunea de management a fost introdusă în circulaţie la înc. sec. al XX-lea de
americani.
Etimologic, termenul de management provine din lat. ,,manus” cu înţelesul de
mînă, fiind sinonim cu englezescul ,,to manage” care se traduce: a dirija, a conduce,
a coordona grupuri de oameni.
Dincolo de deosebirile de formă, dimensiune şi obiect al activităţii organizaţiile
au ceva în comun ele necesită management. In literatura de specialitate pot fi întilnite
mai multe definiţii ale acestui concept, în lucrările de management nord americane
cele mai răspîndite sunt definiţiile de ordin pragmatic:
- ,,procesul de coordonare a resurselor umane, informaţionale, fizice,
financiare în vederea realizării scopurilor organizaţiei”[1, p. 124];
- „procesul de obţinere şi de combinare a resurselor umane, financiare şi
fizice în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei – obţinerea de
produse şi servicii dorite de un anumit segment al societăţii”[2, p. 8].
Alte abordări tratează managementul ca ştiinţă:
• ştiinţă tehnică de conducere şi gestiune a întreprinderii[3, p. 260];
 • ştiinţa care se ocupă de legile conducerii generale şi de legile sintetice ale
componenetelor sale[4].
Putem spune că managementul este un concept polisemantic şi mai poate fi
definit astfel[5, p. 10-11]:
a) ansamblul de tehnici de conducere, de organizare şi gestionare a organizaţiei
şi ansamblul conducătorilor unei organizaţii.
b) procesul de obţinere şi combinare a resurselor umane, fizice în vederea
îndeplinirii scopului primar al organizaţiei.
c) combinaţia între politică şi administraţie, pe de o parte, şi oamenii ce decid şi
supraveghează realizarea obiectivelor proprietarilor firmei stabilirea şi creşterea acesteia,
pe de altă parte.
d) dirijarea eficientă a unei activităţi complexe spre un anumit scop.
O altă definiţie e dată de P.Montana şi B. Charmov, care consideră că
„managementul este activitatea desfăşurată cu implicarea altor persoane în vederea
îndeplinirii obiectivelor firmei şi ale membrilor săi”.
În opinia şcolii româneşti „ştiinţa managementului rezidă în studierea
proceselor şi relaţiilor din cadrul lor în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor
care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de
conducere, de natură să asigure ridicarea eficienţei”[6].
Aşadar, managementul este procesul complex de coordonare prin decizii a
efortului unui grup în vederea realizării efective a obiectivelor prestabilite.
Managementul implică o combinaţie ingenioasă între artă, ştiinţă şi
experienţă în planificarea, organizarea, controlul unor activităţi.
Unii specialişti au apreciat că managementul este cea mai nouă dintre ştiinţe
şi cea mai veche dintre arte. Deşi cunoştinţele despre management s-au dezvoltat
odată cu apariţia primilor conducători în cadrul colectivităţilor umane,
managementul s-a conturat ca ştiinţă de sine stătătoare doar în ultimele secole.
Cunoaşterea principiilor, legităţilor şi instrumentelor manageriale ştiinţifice este
absolut necesară conducătorilor pentru a asigura derularea corespunzătoare a
proceselor manageriale. Totuşi operaţionalizarea elementelor ştiinţifice nu este
posibilă fără denumirea unor calităţi şi aptitudini manageriale specifice: intuiţie,
inteligenţă, talent, capacitate de a lucra în echipă, studii etc.
J.J. Serven Screiber a afirmat că „managementul este arta artelor întrucât
are în vedere dirijarea talentelor altora”.
În lucrarea „Fundamentele managementului organizaţiei” autorii Eugen
Burduş şi Gheorghe Căprărescu acordă managementului o triplă semnificaţie[7,
p. 14-15]:
- activitate practică
- centru de decizie
- disciplină ştiinţifică
Managemetul ca activitate practică este un tip special de muncă intelectuală
prin care o persoană (managerul, liderul, conducătorul) determină altor persoane
subordonaţi să desfăşoare anumite activităţi în vederea realizării unora sau mai
multor obiective.
O altă semnificaţie a managementului este acea de centu de decizie situat la
diferite niveluri ierarhice, în diferite organizaţii. Acest centru de decizii este
reprezentat de ,,persoana sau grupul de persoane investite cu autoritate formal, în
virtuatea căreia iau decizii prin care vor influenţa activitatea şi comportamentul altor
persoane”. Centre de decizie - adunarea generală a acţionarilor, managerul general,
directorul executiv, şeful de departament.
Managementul ca disciplină ştiinţifică reprezintă ,,explicitarea naturii şi a
trăsăturii procesului de management conturarea unui ansamblul conturat de
cunoştinţe specifice formării managerilor şi orientării activităţii lor.

2. Funcţiile, procesele şi relaţiile de management

Făcînd o sinteză a tezelor anterioare putem considera că managementul
reprezintă procesul de planificare, organizare, coordonare, antrenare şi control al
utilizării resurselor în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Cunoaşterea funcţiilor managementului reprezintă o premisă majoră pentru
înţelegerea conţinutului ştiinţei managementului.
 Previziune

Control Organizare
Funcţiile
de

Antrenare
Coordonare

Figura 1. Funcţiile managementului

Prima identificare a funcţiilor managementului a fost realizată de Henry Fayol,

în lucrarea sa „Administraţia industrială şi generală”, în care acestea sunt
prezentate sub forma a cinci infinitive: a prevedea, a organiza, a comanda, a
coordona şi a controla.
Henry Fayol a acordat următoarele semnificaţii funcţiilor managementului:
➢ A prevedea înseamnă a evalua viitorul şi al pregăti;
➢ A organiza înseamnă a întreprinde, a dota o întreprinderea cu tot ceea ce este
necesar pentru funcţionarea ei (materiale, utilaje, capital, personal etc);
➢ A comanda înseamnă a trage cele mai mari foloase de la cei care compun
întreprinderea, în interesul acesteia;
➢ A controla înseamnă a verifica dacă totul se petrece conform programului
adoptat, ordinelor date şi principiilor admise.
Pe măsura dezvoltării ştiinţei managementului numeroşi autori şi specialişti au
împărţit în mod diferit funcţiile managementului. Astfel, modalitatea de împărţire
cea mai întîlnită în literatura de specialitate identifică următoarele cinci funcţii ale
managementului: previziune, organizare, coordonare, antrenare, control-evaluare.
Previziunea reprezintă procesul de stabilire a obiectivelor organizaţiei şi de
identificare a celor mai eficiente căi de realizare a acestora. Această funcţie implică,
de asemenea şi luarea în considerare a măsurilor care să încurajeze inovaţia şi
dezvoltarea firmei.
Ultimele decenii se caracterizează prin progrese majore în domeniul
previziunii, reprezentate de - structurarea şi dezvoltarea unor discipline specifice,
cum sunt planificarea sau programarea activităţii economice. De asemenea, s-a
îmbogăţit arsenalul metodologic utilizat în previziune cu o serie de metode şi tehnici care
cuprind, printre altele, metode ca extrapolarea, metoda scenariilor, tehnica Delphi,
simularea etc.
Importanţa acordată stabilirii obiectivelor este evidenţiată în cadrul firmelor prin
formarea unor compartimente specializate în cadrul întreprinderilor, în care există
personal pregătit şi care foloseşte metode specifice desfăşurării activităţilor pentru
elaborarea strategiilor, a planurilor şi programelor.
Organizarea reprezintă procesul de alocare şi repartizare a resurselor
financiare, materiale şi umane în aşa fel încît obiectivele stabilite în cadrul
previziunii să fie realizate în cele mai bune condiţii. Această funcţie stabileşte
activităţile care trebuie realizate, modul de realizare a acestora şi repartizarea
sarcinilor între diferite departamente ale firmei şi categorii de personal. Prin funcţia
de organizare se stabileşte cine şi cum trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor
stabilite prin exercitarea funcţiei de previziune.
Creşterea numărului de întreprinderi şi accentuarea complexităţii activităţilor
desfăşurate în cadrul acestora a condus la crearea unor compartimente speciale de
organizare a producţiei şi a muncii, de programare, pregătire şi urmărire a producţiei.
Putem constata, de asemenea, dezvoltarea unor discipline specifice (organizarea
producţiei, organizarea activităţii de aprovizionare-desfacere, organizarea muncii) şi
a unor metode proprii (drumul critic, graficul Gantt, analiza detaliată a procesului,
graficul om-maşină etc.)
Coordonarea reprezintă procesul prin care se armonizează deciziile şi acţiunile
personalului firmei şi ale subsistemelor sale, în cadrul obiectivelor stabilite prin
previziune şi a sistemului organizatoric creat.
 Necesitatea coordonării este explicată, în primul rând, prin dinamismul
activităţii organizaţiei, care nu poate fi întotdeauna reflectat de sistemul
organizatoric creat şi prin complexitatea şi diversitatea personalului şi subsistemelor
firmei la schimbările ce se produc în interiorul acesteia. Pentru asigurarea unei
coordonări eficace este esenţială existenţa unei comunicări adecvate la toate
nivelurile managementului.
Antrenarea este activitatea de influenţare şi motivare a personalului firmei
pentru ca aceasta să contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor organizaţiei.
Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea, ce rezidă în corelarea necesităţilor
şi intereselor personalului cu realizarea obiectivelor şi sarcinilor atribuite.
Scopul antrenării constă în implicarea cît mai profundă şi mai eficace a
personalului de execuţie şi de conducere la realizarea obiectivelor ce le revin, deduse
din obiectivele societăţii.
Controlul reprezintă procesul de adaptare, a activităţilor unei firme în aşa fel
încît performanţele acesteia să corespundă standardelor şi obiectivelor stabilite.
Pentru a realiza adaptarea necesară, managerii trebuie să supravegheze activităţile
desfăşurate, să compare rezultatele obţinute cu cele aşteptate şi să realizeze
corecturile de rigoare, în exercitarea atribuţiilor de control, managerii supraveghează
activitatea angajaţilor, realizează evaluări şi planifică schimbări constructive.
Controlul stă la baza deciziilor cu caracter corectiv ce vizează modificări ale
parametrilor de stare ale domeniului condus în vederea încadrării în obiectivele
stabilite, sau la baza deciziilor de actualizare, orientate spre revizuirea obiectivelor
previzionale, considerându-se că acestea nu au fost suficient fundamentate.
In activitatea oricărei unităţi economice se întîlnesc două tipuri de procese:
procese de execuţie şi procese de management.
Procesele de execuţie se caracterizează prin faptul că forţa de muncă acţionează
direct asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de muncă sau indirect,
cu ajutorul unor categorii speciale de mijloace de muncă, având drept rezultat
obţinerea unor produse, de un anumit grad de prelucrare sau servicii, corespunzător
naturii proceselor de producţie implicate şi obiectivelor prestabilite.
 Procesele de management se caracterizează prin faptul că o parte din forţa de
muncă existentă în unitate acţionează asupra celeilalte părţi majoritare cu scopul de a o
atrage în mod organizat la realizarea obiectivelor prestabilite ale unităţii. In acest
context procesul de management reprezintă un ansamblu de intervenţii prin care
managerul exercită funcţiile managementului.
Procesul de management poate fi definit prin ,,ansamblul fazelor, a
proceselor, prin care se determină obiectivele unităţii şi ale subsistemelor
încorporate, resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii
acestora, prin care se integrează şi controlează munca personalului, folosind un
complex de metode şi tehnici în vederea îndreptării cât mai eficiente a raţiunilor ce
au determinat înfiinţarea respectivei unităţi” .
Relaţiile de management reprezintă cea de-a doua componentă definitorie a
conceptului ştiinţei managementului. Ele pot fi definite ca raporturi care se stabilesc
între componenţii unui sistem şi între aceştia şi componenţii altor sisteme în
procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control - evaluării
activităţii unităţii.
Conţinutul actual al ştiinţei managementului se prezintă ca o sinteză a unor
acumulări complexe în plan ştiinţific şi practic, pe parcursul a circa un secol.
Evoluţia societăţii omeneşti, trecerea de la o etapă la alta au determinat şi o activitate
de conducere şi organizare. Deşi practica conducerii este tot atît de veche ca şi
civilizaţia umană, ştiinţa managementului capătă contur abia la înc. Sec. XX.,
identificîndu-se cu abordările în acest domeniu ale lui Fedrich W.Taylor şi Henry
Fayol.