Chipul femeii în opera lui Mihai Eminescu

La început, când negura vremurilor arhaice încă nu părăsise

spaţiul ce va lua, într-un final, forma, Pământului, miturile

cosmogonice scot Ia iveală procesul de naştere al vieţii: crearea

femeii i a bărbatului ca personaje primordiale ce vor trebui să

ducă mai departe nepreţuitul dar al vieţii. Adevărata natură a

femeii este iubirea legea fundamentală a Universului.lubirea este

acel sentiment care înalţă şi coboară, care ucide şi naşte în

acelaşi timp. Valorificarea impresionantă a sensibilităţii iubirii,

din care se desprinde divin chipul femeii, reiese în mod profund

din opera lui Mihai Eminescu. În poezia eminesciană din tinereţe,

femeia apare ca misterioasa muză a copilăriei şi adolescenţei-

„iubita de la Ipotești”. În Venere şi Madonă femeia iubită apare

când înger, când demon. Dulcea frmuseţe a femeii este de fapt

proiecția visului apolinic al daimonului. Madona lui Rafael e

pentru Eminescu înfăţişarea unui vis, o creaţie a gândirii,

divinizarea frumuseţii de femeie. În Înger şi demon fiecare din

termenii cuplului reprezintă negația violentă, totală a celuilalt:

„Ea un înger ce se roagă- EI un demon ce visează; Ea o inimă de

aur- EI un suflet apostav EI în umbra lui fatală, stă-ndărătnic

rezemav; La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează; La

steaua — o substituție a astrului cu femeia, aceasta devine parte

integrantă a astrului, ce nu are nici o legătură cu terestrul.

Floare albastră depășește tema dragostei, evocând condiţia

creatorului, absolutul. Aici iubita este vicleană, ademenitoare: „Şi

de-a soarelui căldură; Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi destace de-aur

părul, Să-ţi astup cu dânsul gura „Ce fiamoasă, ce nebună, E

albastra-mi, dulce floare” Poezia Floare albastră e simbolul

romantic al aspiraţiei nostalgice către un ideal de puritate

deplină. Chipul angelic al iubitei, cu ochii „plini de lacrimi şi

noroc”, suavă şi gingașă, precum „floarea albă de cireş” pluteşte

ca „visul de uşor” în calea poetului- Atât de fragedă. Tubită,

muză şi, deseori, artistă, femeia este una dintre vocile prin care

se vesteştearmonia divină a Universului. Factorul feminin este

ridicat a gradul unui simbol, o adoraţie care, depăşind obişnuitul

vieţii, ece în absolut. Erotica lui Mihai Eminescu se bazează pe

inocenţă, nevinovăție, suflerul fiind pornit din visare, idila

petrecându-se în cadrul unei naturi primare, tipic romantică,

cât mai aproape de Eden. Amorul eminescian e religios, lipsit de

curiozitate psihologică, înăbuşit până Ia uitarea de sine de

factorul natural. G. Călinescu susţine că Eminescu este un mare

erotic prin gravitate. Aşa cum iubeşte el nu se iubeşte decât o

singură dată, la vârsta înfloririi vieţii bărbătești. La Eminescu

putem vorbi despre o dragoste de păsări albe, care străbat

eternitatea şi se întâlnesc din zbor în dreptul unei stele.