Balonul cu aer cald 

este un tip de balon, de obicei

aproape sferic, care pentru a pluti se folosește de
faptul că aerul cald (din interior) are o densitate
mai mică decât cea a aerului mai rece (din
exterior). Este cea mai veche tehnologie de zbor
dezvoltată de oameni.
Primul zbor liber al unui balon cu aer cald a avut
loc la 21 noiembrie 1783, la Paris, Franța și a fost
realizat de Jean-François Pilâtre de
Rozier și François Laurent d'Arlandes, într-un
balon cu aer cald construit la 14 decembrie 1782 de
către frații Montgolfier. Actualmente baloanele cu
aer cald pot avea cele mai diverse forme, de la
rachete la cârnați și ursuleți.
 Anvelopele baloanelor au volume cuprinse între 1800 m³ și 9000 m³.
Pentru activități sportive și publicitate se folosesc anvelope de sub 4000
m³, iar pentru zboruri cu pasageri sunt recomandate anvelope de peste
4000 m³.
Pasagerii sau încărcătura sunt transportați într-o nacelă care conține și o
sursă de căldură, cel mai adesea un arzător orientat spre interiorul
anvelopei, care eliberează flăcări de până la 6 m lungime, cu scopul de a
încălzi aerul interior. Combustibilul utilizat în acest scop este propan sau
amestec de propan și butan. Presiunea normală de lucru este între 5-10
bari. Aerul încălzit este dirijat spre interiorul anvelopei balonului și îl
face să se ridice, deoarece densitatea sa este mai mică decât cea a aerului
din afară. Spre deosebire de baloanele cu gaz mai ușor decât aerul, cele
cu aer cald nu trebuie să fie închise ermetic, deoarece gazul din interior
nu este ținut sub presiune, ci are aceeași presiune cu aerul înconjurător.
Astăzi, anvelopele baloanelor sunt cel mai adesea confecționate
din nylon, iar gura balonului (partea inferioară, mai apropiată de sursa de
căldură) este realizată din material rezistent la ardere, cum ar fi Nomex.
Desene tehnice din 1818 ilustrând
designurile timpurii ale balonului
Realizat: Turcan Vadim
Profesor: Russ Victoria