OVIDIU GAVRILOVICI

Unitatea de învățare 3.
DEPRINDEREA ASCULTĂRII TERAPEUTICE ȘI A ÎNCURAJĂRILOR MINIME

3.1. DEPRINDEREA ASCULTĂRII TERAPEUTICE ȘI A URMĂRIRII ATENTE

În această unitate de învățare se pune accentul pe

o abilitate terapeutică de ascultare generală și de
întâmpinare prin contact vizual și urmărire adecvată
verbală, paraverbală și nonverbală.
O a doua abilitate terapeutică asociată este cea a
încurajărilor minime. Aceasta din urmă are un conținut
verbal minimalist – un cuvânt, o expresie scurtă, repetări
succinte din ceea ce tocmai a indicat persoana din
terapie, cu indicația persistenței atenției și încurajării de a
continua.
Abilitatea ascultării terapeutice este exersată
permanent în interacțiunea față-în-față cu persoana din
terapie. În vederea posibilității susținerii parcursului
persoanei prin procesul de schimbare terapeutică prin interacțiunile suportive de consiliere ascultarea
este centrală. De aceea a și fost reprezentată, în Figura 1, în centrul tuturor abilităților fundamentale de
consiliere. Pentru a ajunge la înțelegerea perspectivelor persoanei din terapie, al experiențelor de viață
și al semnificațiilor acestora, a consecințelor acestora, ascultarea cu atenție, focalizată, cu respect
pentru modul unic de experiențiere a vieții și pentru modul unic de povestire a experiențelor de viață,
consilierul exersează o atitudine de invitare și suport emoțional din care ascultarea terapeutică este
parte, concomitent cu urmărirea atentă a conversației, semnalizând cu mijloace non-verbale și
paraverbale acest lucru.
Dat fiind faptul că persoana din terapie ne consultă pentru a influența direcția și gradientul
schimbării, postura de consiliere psihologică este diferită de consultanță prin aceea că un consilier
acționează mai degrabă ca un asistent, susținător, un suporter al persoanei, evitând judecățile de
valoare, indicațiile din poziție de putere, transferul de expertiză. Deși în consilierea psihologică putem
oferi informații și resurse utile persoanei pentru luarea unei decizii, susținerea unor acțiuni în practică,
un consilier psihologic nu oferă „sfaturi” și nu „rezolvă” problemele celor care vin în terapie.
Ascultarea atentă permite construirea unei posturi de respect și secundaritate în raport cu
povestea expusă de către persoana din terapie, permite elaborarea acesteia, permite organizarea
materialului de viață povestit în modalități care sunt indicative ale concepției din terapie a persoanei,
inclusiv permite să se dezvolte noi împărtășiri ale experiențelor de schimbare; din perspectiva consilierii
decizionale, persoana este asistată psihologic în asumarea conștientă a unei decizii și a implementării
acesteia în viața curentă, în direcții dezirabile. Consilierul psihologic „răspunde” la solicitarea persoanei,
la expresiile acesteia; acțiunile de structurare a interviului, apelul la oricare din deprinderile de consiliere
terapeutice sunt informate, în prealabil, de expresiile persoanei, și pentru aceasta, ascultarea devine
fundamentală. Consilierul, așadar, „urmează”, răspunde la expresiile oferite de persoana din terapie.
Astfel, se evită interogarea, se evită postarea în poziții de putere, control, expertiză (cu privire la viața
persoanei), ceea ce permite ca persoana din consiliere să se manifeste ingenuu, cât se poate de
degajat, în direcția unei exprimări cât mai deschise și pline de încredere. Ascultarea atentă contribuie
continuu la generarea și regenerarea unui climat de încredere, una din calitățile fundamentale ale
relației terapeutice.
Încă din 1994 Egan propune componentele posturii care să sugereze atenția suportivă din partea
unui profesionist într-o profesie de ajutor: o poziție în unghi (nu față în față), o poziție deschisă (nu cu
brațe sau picioare încrucișate, fără obiecte între cei doi), o înclinare ușoară înainte (care să sugereze

404
 
INTRODUCERE ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

interes pentru a auzi bine, clar, complet precum și apropiere), contact vizual adecvat, o postură relaxată
(fără o poziție rigidă a spatelui, fără mâini încordate, o expresie facială relaxată). Desigur aceste
recomandări generice se armonizează cu diferențele individuale și culturale care devin aparente pe
parcursul terapiei.
În ilustrarea posturii de secundaritate, de „urmăritor” al persoanei, din partea consilierului, se pot
imagina două metafore utile reprezentării vizuale a acestei relații speciale exprimate prin conversația
terapeutică de consiliere:
1. Metafora acompanierii prin nisip a celui care vine la terapie
2. Metafora construirii sau desenării unui „copac” al experiențelor de viață împărtășite

1. Metafora acompanierii prin nisip

Consilierul își poate imagina persoana pe care o asistă mergând înainte, pe o plajă sau într-un
deșert; urmele pașilor săi nu sunt influențate de prezența consilierului, tot ce are acesta de făcut este
să acompanieze persoana în aceasta „călătorie” (conversație) urmărind cât mai exact pașii celui din
față. Devierile în lateral, luarea înaintea persoanei, invitarea acesteia să te urmeze în direcții care te
interesează conduc la riscul de a realiza un interviu mai puțin eficient, în primele faze ale consilierii
psihologice. Conduși de stereotipuri terapeutice (ale direcției terapiei din cazuri preexistente, din
literatura sau din formarea de specialitate, sau, pur și simplu, din curiozitate) consilierul poate ajunge
să „anticipeze”, să „citească gândurile”, să identifice de unul singur „problema” care ar afecta
persoana, ba chiar, direct, „soluția” care ar „rezolva” dificultățile semnalate de persoana din terapie.
În situația unor consilieri naivi, începători, acest lucru poate să apară din primele minute ale
interviului inițial de consiliere.
2. Metafora construirii sau dezvăluirii copacului
Și în acest caz se apelează la abilitatea consilierului de a aștepta persoana să descrie, treptat, și în
ritmul și direcții proprii „povestea” lui, uneori cu discontinuități, cu aspecte arborescente, cu aspecte
încâlcite, repetitive, precum dezvoltarea unui arbore care s-ar desena astfel, odată cu prezentările
persoanei .
Nu interferăm prea mult cu dezvoltarea autentică a celor împărtășite de persoană, prezice metafora,
dacă ne limităm la a pune în conversație doar „ramurile” dezvăluite deja de către persoană.
Asemenea metafore minimaliste de vizualizare a atitudinii terapeutice exersate prin utilizarea
ascultării active, atente, sistematice, pot fi de folos celor care sunt debutanți în formarea în consiliere
psihologică însă cu siguranță sunt înlocuite de modele personale rafinate la cei care exersează și
capătă experiență clinică în practica consilierii psihologice.
În contextul abilității ascultării terapeutice – care însoțește continuu derularea interacțiunilor
terapeutice – se fac remarcate și componenta nonverbală și cea paraverbală care susțin și întăresc
rezultatele terapeutice ale ascultării. Încă din 1972 Knapp a propus șapte componente ale
comportamentelor nonverbale în contextele lor:
1) kinezica – limbajul corporal – mișcările mâinii, a brațului, capului, piciorului, schimbările posturale,
gesturile, mișcările ochilor și expresia facială;
2) comportamentele paraverbale – vocalizări înafara conținuturilor verbale și calități asociate expresiei
verbale (frecvență, înălțime, timbru, volum, pauze, onomatopee, frecvența cuvintelor, numărul
cuvintelor pe unitate de timp etc.)
3) proxemica – care includ aspectele spațiului interpersonal și al normelor legate de teritoriu
4) contact fizic
5) caracteristicile fizice – culoarea pielii, forma corporală, atractivitate fizică, miros etc.
6) elementele de mediu – locul în care are loc interacțiunea (interferențele de zgomot, mișcare, calitatea
aerului, lumină etc. pot avea o influență terapeutică sau contra-terapeutică; formalismul
aranjamentelor spațiale, gradul de asigurare al intimității etc. contribuie la potențarea efectelor
terapeutice sau diminuarea lor.

405
OVIDIU GAVRILOVICI

O contribuție importantă la înțelegerea și abilitarea pentru utilizarea emoțiilor faciale l-a adus în
psihologie Paul Eckman.

CITATE
„Ekman (1984) a procedat exact ca Darwin: a testat ipoteza universalității emoțiilor primare verificând
universalitatea expresiilor faciale ale emoțiilor. El le-a arătat fotografii cu expresii emoționale unor
membri ai tribului Fore din Noua Guinee și i-a rugat, de exemplu, să aleagă expresia cuiva care se
confruntă pe neașteptate cu un porc mistreț sau expresia unui tată căruia i-a murit un copil. Subiecții au
identificat corect expresiile. Astfel, Ekman a stabilit existența a șase emoții de bază: bucurie, tristețe,
frică, furie, surpriză și dezgust” (Boncu și Năstas, 2015, p. 10).

În antrenamentul abilităților de ascultare atentă - adaptat după Evans et al. (1989) - se ține cont
de următoarele aspecte:

Contactul vizual
 ar fi recomandat să sugereze atenția cu privire la ceea ce este comunicat
 este preferabil să fie realizat autentic, fără a deveni privire insistentă („fixare cu privirea”), în
acord cu practicile culturale ale persoanei din terapie
 ar trebui să fie constant – întreruperi frecvente în contextul vizual sugerează neatenția – și în
același timp, natural variat – în care punctuarea în cadrul conversației poate să apară prin clipire,
micșorarea sau mărirea ochilor etc..
 cel mai adesea este de așteptat a fi întrerupt atunci când apare o pauză în discuție sau când
clientul se gândește, când amândoi partenerii de conversație urmăresc ceva în comun
Postura și gesturile, expresiile faciale
 se recomandă să fie naturale, inspirând atenție, și în același timp, relaxate, comunicând interes și
disponibilitate, indicând acceptarea celor împărtășite, inclusiv a trăirilor emoționale descrise sau
manifeste în terapie
 gesturile line și naturale conduc la întărirea efectului asistențial și de sprijin emoțional
 expresiile faciale care sunt adecvate materialului experiențial discutat contribuie la congruența și
semnalizează non-verbal niveluri inițiale ale empatiei și sprijinului emoțional
Răspunsurile verbale care susțin atitudinea asistențială
 cu un ton cald și expresiv, cu un ritm adecvat, care sugerează implicare și acceptare
 urmează pornind de la comentariile persoanei
 nu schimbă subiectul, nu întrerupe persoana
 sunt legate de aspectele exprimate anterior de către client, atunci când se epuizează subiectul
discutat (se fac legături cu material deja prezentat în conversație)
 se realizează în acord cu comportamentele verbale și paraverbale (de exemplu, conținut și ton)
cât și de cele nonverbale (priviri, gesturi etc..)
Perioade de tăcere
 sunt firești, dezirabile, de vreme ce persoanele au nevoie de timp de reflecție, de rememorare, de
experiențiere a unor emoții sau conținuturi complexe care cer travaliu, efort, sau sunt trăite cu
intensitate
 sunt o invitație la participare în conversație și o formă de a respecta „spațiul” persoanei în
conversație
 este dezirabil să nu devină excesive fără un răspuns din partea intervievatorului, pentru a nu
deveni anxiogene în anumite contexte terapeutice (a nu fi interpretabile drept „judecăți de

406
 
INTRODUCERE ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

valoare”, refuz în a continua interviul, lipsa interesului pentru direcția actuală sau conținutul actual
al interviului etc.)
În aprecierea elementelor complexe care intră în exprimarea abilității ascultării atente de mai sus
se recomandă adaptarea contactului vizual, posturii, comportamentului verbal, paraverbal și nonverbal
în conformitate cu apartenența și practicile culturale, rasiale, sociale, educaționale etc. ale persoanei din
terapie.

3.2. ÎNCURAJĂRILE MINIME

Încurajările minime presupun expresii verbale succinte încurajatoare pentru continuarea povestirii
din partea persoanei din terapie; pot fi cuvinte repetate din tocmai ce spunea persoana, cuvinte care
exprimă urmărirea, înțelegerea, și îndemnul spre a continua („aha”, „...continuă”, „...înțeleg”, „...și
atunci...”, „...și a zis: încurajator”, „da...” etc.). Încurajările minime creează spațiu conversațional și
mențin atenția asupra conversației permițând persoanei să conţine în direcțiile în care s-au angajat.
Încurajările minime atestă concentrarea și capacitatea de a accepta ceea ce a fost împărtășit, de a
continua ascultarea atentă, susținut. Această micro-abilitate poate avea efect asupra persoanei
contribuind la sentimentul că este ascultată și că este acceptată.
Recomandările pentru practica punerii întrebărilor (Dillon, 2006) încep prin a trece imediat la
evitarea punerea întrebărilor în manieră curentă, în practica cotidiană; în fiecare specializare, în fiecare
abordare terapeutică, se ajunge la anumite practici în chestionarea persoanelor, în funcție de
presupozițiile asociate întrebării, scopul acestora, și eficiența dovedită. De asemenea, se cere
conștientizarea faptului că importarea unor tipuri de întrebări din alte contexte profesionale nu asigură
productivitate și eficiență terapeutică; în fine, se cere o înaltă responsabilizare din partea practicianului
consilier în a aprecia adecvarea întrebărilor în contextul specific al terapiei, al sesiunii, și al secvenței
din conversație. Astfel, un profesionist se asigură înainte de a formula întrebarea (pregătind întrebarea
ce urmează a fi prezentată – Ce scop am când pun această întrebare? Care întrebare este mai
potrivită?), în timpul chestionării (urmărind maniera în care susținem nonverbal și paraverbal întrebarea
pentru a fi receptată din postura suportivă a consilierului), și după formularea acesteia (evaluând direct
și indirect efectul acesteia, în funcție de răspunsul beneficiarului – A fost răspunsul în acord cu
obiectivul avut de noi în prealabil? Există alte întrebări mai potrivite care ar fi putut fi puse?).

APLICAȚIE – temă pentru antrenamentul abilității terapeutice „Ascultarea și urmărirea atentă,

încurajările minime”
În grupul de antrenament al abilităților terapeutice distribuiți rolurile de intervievator (consilierul),
persoana care vine în terapie, un observator care urmărește cu atenție aspectele nonverbale, și un
observator care înregistrează, transcrie sau notează expresiile folosite de intervievator (consilier).
Treceți pe rând prin toate cele patru roluri realzând un interviu simulare de consiliere psihologică de
circa 4-5 minute. Înregistrarea audio (sau, recomandabil, video) a exercițiului va fi transcrisă și anexată
la finalul unui raport de antrenament realizat pe o pagină în format A4.
Raportul va conține – pentru fiecare student care joacă rolul intervievatorului/consilierului – data
la care are loc aplicația practică, numele abilității exersate, numele și prenumele membrilor echipei și
rolurile acestora în cadrul simulării. Conținutul raportului cuprinde un tabel cu 5-8 coloane (care
semnifică numărul de răspunsuri realizate de intervievator/consilier) și un număr de rânduri care indică
elementele componente ale abilității de ascultare atentă și încurajare minimă (Contactul vizual; expresia
facială; proxemica și kinezica; aspecte legate de paraverbal; prezența sau nu a unei încurajări minime
verbale; precum și aprecierea dacă răspunsul consilierului a fost la subiect sau nu).
Un exemplu de tabel și o aplicație demonstrativă va fi realizată la curs.

407
OVIDIU GAVRILOVICI

Completarea tabelului după simularea interviului de consiliere se realizează în echipă apreciind

pentru fiecare răspuns din partea consilierului care gradul de adecvare al elementelor micro-abilității
(adecvat/inadecvat, unde inadecvat poate presupune identificarea şi sugestia unor răspunsuri
îmbunătățite, recomandabile). Raportul va indica, pe lângă transcrierea răspunsurilor consilierului, după
completarea tabelului, și eventualele răspunsuri modificate sau înlocuite, care ar fi recomandabile.
Astfel, raportul va avea patru componente: administrativă (data, titlu, echipă, roluri), tabelul de
apreciere a gradului de adecvare a fiecărei micro-abilități pentru fiecare răspuns; transcrierea
răspunsurilor originale din simulare; propunerea răspunsurilor dezirabile (dacă este cazul).

Durata realizării: 1 oră și 20 de minute

Termen pentru predarea raportului: două săptămâni de la primirea sarcinii.

TEMĂ DE REFLECȚIE
„Care este cel mai bun ascultător pe care îl cunoști? Ce îi conferă această caracteristică? (Nu
întrerupe? Întreabă, fiind în mod real interesat? Recunoaște ceea ce ai spus?) Cum este să fii cu acea
persoană?” (Nichols, 2009, p. 38)
„Ce subiect eziți să abordezi în discuțiile cu partenerul” sau cu cei apropiați? ”De ce? Ce se
întâmplă cu acele sentimente și gânduri pe care te abții să le discuți? Care sunt pentru tine consecințele
acestui fapt? Dar pentru relație?” (Nichols, 2009, p. 38)
„În cazul în care ți-ai îmbunătătți calitățile de ascultător, cine ai vrea să observe? Ce conversații ai
dori să decurgă diferit?” (Nichols, 2009, p. 39)

DEFINIȚIE
Deprinderea ascultării terapeutice și a urmăririi atente: deprindere de ascultare generală și de
întâmpinare prin contact vizual și urmărire adecvată verbală, paraverbală și nonverbală.

Încurajările minime presupun expresii verbale succinte încurajatoare pentru continuarea povestirii din
partea persoanei din terapie; pot fi cuvinte repetate din tocmai ce spunea persoana, cuvinte care
exprimă urmărirea, înțelegerea, și îndemnul spre a continua („aha”, „...continuă”, „...înțeleg”, „...și
atunci...”, „...și a zis: încurajator...”, „da...” etc.).

CITATE
„Ascultatul este atât de banal, încât îl credem de la sine înțeles. Din păcate, cei mai mulți dintre noi ne
considerăm ascultători mai buni decât suntem” (Nichols, 2009, p. 20)

„Un bun ascultător este un martor, nu un judecător al experiențelor tale” (Nichols, 2009, p. 30)

„A liniști pe cineva nu este același lucru cu a-l asculta” (Nichols, 2009, p. 33)

„Ascultarea nu este o nevoie pe care o simțim, este un dar pe care îl oferim” (Nichols, 2009, p. 459)

408
 
INTRODUCERE ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

IMPORTANT
„Ascultatul nu are unul ci două scopuri: să preia informația și să fie martor la experiența celuilalt. Ieșind
pentru moment din propriul cadru de referință și intrând într-al nostru, când o persoană chiar ne ascultă,
ne recunoaște și ne remarcă. Validarea este esențială pentru a susține respectul de sine. Fără să fim
ascultați suntem închiși în singurătatea propriilor inimi” (Nichols, 2009, p. 26).

„Ascultatul de calitate nu apare natural. Ascultatul este o abilitate și, ca oricare alta, ea trebuie
dezvoltată. Dar, deși ascultatul poate fi văzut din acest punct de vedere – ca o performanță – poate fi
privit și din altă perspectivă, ca o dezvoltare naturală a iubirii și a grijii față de oameni” (Nichols, 2009, p.
452).

409