Ofensiva persană

• Perşii exploatează dificultăţile începutului domniei lui Heraclius (610-641) şi, în câţiva ani, cuceresc toate
provinciile orientale ale imperiului.
• Sunt cucerite: Antiohia (611), după care cade aproape întreaga Sirie; este asediat Ierusalimul (5 mai 614),
Palestina este ocupată. Locuitorii şi patriarhul Ierusalimului sunt duşi în captivitate şi sunt răpite relicvele
sfinte, între care şi Sfânta Cruce, dusă la Ctesiphon. Evenimentul provoacă o puternică emoţie în întreaga
lume creştină şi conflictul capătă caracterul unui război sfânt de ambele părţi. Generalii persani reiau
ofensiva în Asia Mică şi ajung cu trupele în faţa Constantinopolului, pe ţărmul microasiatic (615), fără să
întâmpine cea mai mică rezistenţă.
• Cucerirea Egiptului, după doi ani de lupte (617–619), încheia pierderea întregului Orient de către bizantini,
iar perşii refăceau marele imperiu al Ahemenizilor.
• 626 - avaro-slavii, în alianţă cu perşii lui Chosroes al II-lea, asediază pe mare şi uscat metropola imperială
(iun.–aug 626), într-un moment când împăratul Heraclius se găsea pe frontul persan, în Orient. Dar oraşul
rezistă, graţie eroismului populaţiei lui, îmbărbătată de patriarhul Sergios (Serghie) şi de patriciul Bonus:
flota slavă este distrusă de imperiali, iar aliaţii avari şi perşi se retrag neputincioşi.
• Patriarhul Sergiu, eroul asediului, compune imnul Acatist, imn de triumf, dedicat Fecioarei Maria, sfântul-
protector al metropolei, căreia locuitorii oraşului i-au atribuit biruinţa asupra duşmanului.
• Toamna 627-începutul 628 – Heraclius începe faza hotărâtoare a campaniei sale: pătrunderea în interiorul
teritoriului inamic. Împăratul coboară fluviul Tigru şi zdrobeşte armata persană într-o bătălie decisivă la
Ninive (12 dec. 627); drumul spre Ctesiphon este liber şi împăratul ocupă reşedinţa lui Chosroes al II-lea
din Dastagerd (ian. 628) şi împrejurimile capitalei. O revoluţie de palat din Ctesiphon duce la detronarea
regelui persan şi asasinarea lui (24 febr.). Noul rege, Kovrad-Şiroe, cere pace (8 apr. 628).
• „Pacea veşnică” stipulează eliberarea tuturor teritoriilor bizantine şi a prizonierilor, ca şi restituirea Sfintei
Cruci (iun. 628); suveranul persan se numeşte „fiul” şi „sclavul” împăratului bizantin.
• După şase ani de absenţă, împăratul se întoarce la Constantinopol, unde este primit în triumf de patriarhul
Sergios, cler, senat şi popor (aug. 629). Anul următor, Heraclius primeşte Sfânta Cruce, pe care o
reinstalează la Ierusalim (mart. 630).
• Dorind să restabilească unitatea doctrinară a unui Imperiu vulnerabil în fața amenințării persane, ulterior
arabe, înăbușind controversele teologice care adânceau prăpastia dintre capitală și provinciile orientale și
alimentau tendințele centrifuge, secesioniste ale acestora, împăratul Heraclius (5 oct. 610-†11 feb. 641) a
nutrit convingerea că reconcilierea cu necalcedonenii din Armenia, Siria și Egipt putea fi realizată prin
impunerea unei formule teologice de compromis.
• Reintegrarea monofiziților era o mai veche obsesie imperială, însă eforturile lui Basiliskos (475-476), Zenon
(474-491) sau Iustinian (527-565) nu avuseseră rezultate notabile.
• Pe de altă parte, hristologia Sinodului de la Calcedon nu fusese deplin asimilată de unele cercuri
calcedonene, care aveau convingerea că dezacordul cu monofiziții moderați putea fi lesne depășit,
diferențele doctrinare fiind neglijabile.

Clasificare BT: Uz Intern

 • Formula de compromis, menită a reconcilia comunitățile monofizite cu diofiziții stricți, recunoștea
dualitatea naturilor unite în Persoana Mântuitorului, afirmând, în schimb, „o singură lucrare teandrică
divino-umană” (μία θεανδρικὴ ἐνέργεια) a Mântuitorului (- formula monoenergistă).
• Refuzând categoric să admită două lucrări naturale în Persoana Domnului Hristos, această dualitate de
lucrări naturale conducând în mod necesar, potrivit convingerii artizanilor monoenergismului, la afirmarea
autonomiei, autosuficienței și autoipostaticității naturii umane, deci la dioprosopism (nestorianism),
teologii monoenergiști au afirmat o „unică lucrare teandrică”, fără a realiza că umanitatea enipostaziată,
lipsită de o lucrare și o voință proprie, rămâne pasivă, inertă, în această unire tainică a firilor în Persoana
Mântuitorului. În fapt, o singură lucrare în Domnul Hristos ar fi însemnat negreșit o singură natură,
întrucât nu există o natură lipsită de lucrarea sa specifică.
• Patriarhul Sergios (Serghie) I (18 apr. 610-†9 dec. 638), sirian de origine, având poate chiar un trecut
iacobit, a fost principalul colaborator al basileului în înfăptuirea acestui proiect. Încă din primul deceniu al
patriarhatului său, Serghie a sondat opinia unor teologi necalcedoneni (Teodor, episcop de Pharan, în
Sinai; Georgios Arsas și episcopul egiptean Sergios Macaronas; Kyros, episcop de Phasis, în Lazika) față de
formula μία ἐνέργεια. S-au constituit din inițiativa patriarhului florilegii patristice care să probeze
legitimitatea formulei monoenergiste.
• Dacă în Siria speranța reconcilierii a fost spulberată de insistența monofiziților sirieni (iacobiți) de a fi
repudiat Calcedonul, în Armenia și în Egipt aprobarea formulei unei lucrări unice, divino-umane, a
constituit condiția restabilirii comuniunii cu ierarhia armeană (sinodul de la Theodosiopolis, 631-633) și cu
principala facțiune coptă, cea a theodosienilor.
• Reușita inițiativei imperiale în Egipt se datora fostului episcop de Phasis, Kyros, numit patriarh al
Alexandriei (631-†21 mar. 642) și prefect augustal (dioiketes) în 631. Grație eforturilor sale, gruparea
theodosienilor a acceptat hristologia Calcedonului și adaosul monoenergist printr-o mărturisire de credință
scrisă în nouă puncte, unirea formală fiind proclamată la 3 iunie 633, în catedrala Alexandriei (Kaisareion),
când s-a oficiat solemn o liturghie de unire. Al șaptelea articol al actului de unire impunea mărturisirea
„Unuia și Același Hristos și Fiu, lucrând cele dumnezeiești și cele omenești printr-o unică lucrare teandrică,
după cum a afirmat Sfântul Dionisie”. Alte grupări monofizite (severiene) au refuzat unirea, împotriva lor
prefectul Kyros dezlănțuind o persecuție furibundă, ceea ce a compromis, în bună măsură, unirea realizată
în 633.
• Încercările de reconciliere cu Bisericile necalcedonene pe baze monoenergiste au întâmpinat opoziția
considerabilă a calcedonenilor stricți, pentru care formula μία ἐνέργεια (mia energeia) echivala cu o
restabilire a monofizitismului și, implicit, cu o trădare a hristologiei Sinodului al IV-lea Ecumenic.
Venerabilul stareț Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului (633/634-638), aflat pe atunci în Alexandria, a
protestat vehement față de termenii unirii și față de formula de compromis, insistând asupra dualității
lucrărilor naturale în Persoana Mântuitorului.
• Sfântul Sofronie a denunțat monoenergismul și s-a adresat patriarhului Serghie I. Sinodul permanent
(synodos endemousa), somat să se pronunțe față de formula monoenergistă, a votat Psephos-ul (Ψῆφος,
aug. 633) redactat de patriarh, care interzicea să se mai vorbească de una sau două lucrări în Hristos.

Clasificare BT: Uz Intern

 • În epistola adresată de patriarh papei Honorius, către sfârșitul lui 633 sau începutul lui 634, Serghie I
vorbea și despre inconvenientele ambelor sintagme interzise prin Psephos: nu exista un consens al Sfinților
Părinți în privința ortodoxiei formulei „o unică lucrare”; sintagma „două lucrări”, o inovație recentă, implica
în mod necesar existența a două voințe contrare în Persoana lui Hristos.
• Prin excluderea posibilității coexistenței a două voințe distincte, considerate în mod necesar contrare,
patriarhul bizantin anunța monotelismul, devenit doctrină oficială prin Ekthesis-ul din 638. În scrisoarea de
răspuns, Honorius aproba formula monoenergistă, „recunoscând o singură voință (una voluntas) a
Domnului nostru Iisus Hristos, întrucât natura noastră a fost cu adevărat asumată de Dumnezeire”.
• Emiterea Psephos-ului, aprobat de basileu printr-un ordin (βασιλική κέλευσις), însemna abandonarea
proiectului unionist prin interzicerea formulei de compromis care constituia puntea de dialog cu
comunitățile necalcedonene. Opoziția suscitată de această politică religioasă i-a determinat pe suveran și
patriarh să renunțe la impunerea formulei monoenergiste, care amenința să adâncească disensiunile
apărute în sânul majorității calcedonene.
• Formula de compromis era complet nesatisfăcătoare pentru ambele părți: pe de o parte, calcedonenii o
considerau heterodoxă şi o respingeau cu vehemență; de cealaltă parte, formula monoenergistă era prea
vagă și prea imprecisă pentru a satisface exigențele severienilor.
• Devenit patriarh al Ierusalimului (633/634-†11 mar. 638), în obișnuita scrisoare sinodală prin care notifica
celorlalți patriarhi întronizarea sa (synodika, epistula inthronistica), Sfântul Sofronie a denunțat
monoenergismul și a mărturisit răspicat dualitatea lucrărilor naturale care cooperează în unitatea
Ipostasului, consecință inevitabilă a hristologiei Sinodului de la Calcedon, respectând formal însă Psephos-
ul din 633 și nereferindu-se explicit la numărul lucrărilor naturale.
• Suspectându-l pe Sfântul patriarh Sofronie de simpatii nestoriene, Serghie I a respins această profesiune de
credință.
• Patriarhul Serghie I, asistat de Pyrrhos, succesorul său în scaun (638-641, 654), pe atunci egumenul
mănăstirii Chrysopolis, a redactat un decret intitulat Expunere a credinței (Ἔκθεσις τῆς πίστεως), pe care
Heraclius l-a promulgat și afișat în pronaosul Sfintei Sofia (oct. 638). Ekthesis-ul interzicea scrutarea
chestiunii lucrărilor Mântuitorului, afirmând că Același Hristos lucrează cele omenești și cele
dumnezeiești, împiedicând să se mai facă uz de termenii „una” (μία ἐνέργεια) sau „două energii” (δύο
ἐνέργειαι), folosindu-se, în schimb, pentru a se exprima unitatea ipostatică formula „o singură voință” (ἕν
θέλημα) în Hristos.
• Decretul imperial a fost confirmat imediat de autoritatea bisericească: în ultimele luni ale patriarhatului lui
Serghie, un sinod a aprobat Ekthesis-ul și i-a condamnat pe clericii care-l vor respinge la depunere, iar pe
monahi și laici la excomunicare (nov./dec. 638). Îndată după înscăunarea noului patriarh, Pyrrhos, un nou
sinod aproba Ekthesis-ul. O scrisoare enciclică (ἐγκύκλιος ἐπιστολή) făcea cunoscute tuturor hotărârile
acestui sinod.
• Succesorii papei Honorius (†12 oct. 638), Severinus (640) și Ioan al IV-lea (640-642), au respins Ekthesis-ul
și au declarat monotelismul o erezie.

Clasificare BT: Uz Intern

 • Prin decretul imperial Expunere a credinței (Ἔκθεσις τῆς πίστεως), monotelismul devenea doctrina oficială
a statului bizantin.
• Nu exista, potrivit campionilor mișcării monotelite – patriarhii Serghie I (610-638) şi Pyrrhos ai
Constantinopolului (638- 641, ian.-1 iun. 654) și Macarie al Antiohiei (cca 669/670-681) –, în Persoana
Mântuitorului decât o singură voință, întrucât a admite coexistența a două voințe naturale distincte în
Persoana lui Hristos presupunea cu necesitate acceptarea contrarietății lor.
• Voința umană era suprimată, iar integritatea naturii Sale umane era sacrificată prin această nouă formulă
de compromis: Mântuitorul nu putea fi Om adevărat dacă umanitatea Sa era lipsită de o voință distinctă,
deși îndumnezeită. Dorind să pună capăt disputei monoenergiste, Ekthesis-ul deschidea disputa
monotelită.
• Compromisul doctrinar pentru care presa suveranul bizantin și patriarhul constantinopolitan, acceptat fără
dificultăți de patriarhii Pyrrhos al Constantinopolului, Kyros al Alexandriei (630/631-643/644), Macedonie
al Antiohiei (639-după 649) și Serghie din Ioppe al Ierusalimului, s-a dovedit zadarnic în plan politic: în fața
ofensivei musulmane, Imperiul a asistat neputincios la pierderea provinciilor sale orientale (Palestina, Siria,
Mesopotamia bizantină, Armenia, Egipt), în multe situații comunitățile monofizite manifestând față de
invadatori cel puțin o neutralitate binevoitoare, dacă nu chiar o colaborare fățișă.
• Anul 634 constituie începutul expediţiilor arabe de cucerire, ce urmează două direcţii.
• (1) Spre est, în direcţia statului persan, arabii obţin succese decisive în primii ani ai ofensivei (Ctesiphon-ul
cade şi în scurt timp statul persan este cucerit de arabi (635–637); ultimul rege persan, Iezdegerd, este
ucis.
• (2) În direcţia nord, spre provinciile bizantine, Yazid provoacă o primă înfrângere trupelor imperiale în
Palestina, unde comandantul lor, patriciul Serghie, cade în luptă (634), cuceresc capitala siriană Damasc
(vara 635), pentru ca apoi să obţină o biruinţă decisivă asupra forţelor bizantine la Iarmuk, un afluent al
Iordanului (aug. 636); soarta Siriei este pecetluită, iar principalele ei cetăţi, între care Antiohia şi Alep, se
predau cuceritorilor.
• Singura rezistenţă serioasă opusă arabilor are loc în Ierusalim, condusă de patriarhul Sofronie, după care
oraşul se predă (dec. 637). Stăpâni în Siria, arabii dezvoltă ofensiva spre Mesopotamia bizantină şi
Armenia, care cad curând (639–640).
• Constantinopolul nu mai păstra dincolo de Bosfor, la sfârşitul domniei lui Heraclius (febr. 641), decât Asia
Mică. În paralel, o expediţie de pradă are loc şi în Egipt, unde nu întâmpină nicio rezistenţă (dec. 639),
după care ocupă rapid perla provinciilor bizantine din Orient (640–641). Numai Alexandria rezistă aproape
un an, însă capitulează în cele din urmă în sept. 642.
• Către 640, monahul Maxim, cel mai profund teolog al secolului al VII-lea și discipol al patriarhului Sofronie
(633/634-638), a început o luptă acerbă împotriva monotelismului și a politicii religioase a lui Constans al
II-lea (641-†15 iul. 668), avându-i alături pe Ștefan al Dorei (Palestina) și pe papa Martin I (649-653, †16
sept. 655).

Clasificare BT: Uz Intern

 • Sfântul Maxim, campionul diotelismului, a găsit susținere în Palestina, Cipru, în Africa de Nord și la Roma,
unde papii Severinus (640) și Ioan al IV-lea (640-642), Teodor I (642-649) și Martin I (649-653) au respins
Ekthesis-ul și au declarat monotelismul o erezie.
• Încercând din răsputeri să potolească disputa, în septembrie 648, împăratul Constans al II-lea (642-15
sept. 668) a promulgat un nou „edict privind credința” (Typos, Τύπος περὶ πίστεως).
• Typos-ul, noua regula fidei redactată de patriarhul Pavel al II-lea (641-653), interzicea orice discuție pe
marginea subiectului controversat al voințelor și lucrărilor Mântuitorului. Neîndrăznind să aprofundeze
hristologia Sinoadelor de la Calcedon (451) și Constantinopol (553), edictul prevedea sancțiuni pentru cei
care-l vor nesocoti: clericii erau amenințați cu depunerea; monahii cu excomunicarea, iar laicii cu
destituirea din funcții și demnități.
• La Roma, unde Sfântul Maxim găsise găzduire, sub influența mărturisitorilor Ortodoxiei refugiați din
Orient, papii Teodor (nov. 642-†14 mai 649) și Martin I (5 iul. 649-17 iun. 653) făceau pregătiri febrile
pentru convocarea unui sinod care să condamne solemn monotelismul, pe autorii și susținătorii Ekthesis-
ului și Typos-ului, în viață sau defuncți.
• Conciliul convocat de papa Martin s-a reunit la Lateran, 5 octombrie 649, participând 106 episcopi,
majoritatea italieni și nord-africani, dar și numeroși stareți și monahi răsăriteni.
• Conciliul a anatematizat monotelismul, pe propagatorii acestuia, a anatematizat Ekhtesis-ul şi Typos-ul și
pe autorii acestor edicte imperiale (Kyros al Alexandriei, pe Serghie I, Pyrrhos și Pavel, patriarhi succesivi
ai capitalei).
• Conciliul condamna pe toți „cei care nu vor mărturisi, urmând Sfinților Părinți, două lucrări intim unite ale
Unuia și Aceluiași Hristos Dumnezeu, dumnezeiască și umană, pentru că și printr-una și prin cealaltă dintre
naturile Sale a lucrat natural mântuirea noastră” și desăvârșirea naturii umane, suprimând ceea ce era
definitoriu și constitutiv umanității Sale.
• Întreaga responsabilitate pentru difuzarea ereziei revenea celor condamnați nominal, conciliul menajându-
l pe basileu.
• Hotărârea conciliului de la Lateran este profund tributară gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, cel care
a redactat – pare-se – actele grecești ale acestui conciliu, traduse ulterior în latină, ambele versiuni fiind
autentificate de papă.
• Deși întreaga responsabilitate era aruncată de conciliul de la Lateran asupra patriarhilor
constantinopolitani, împăratul Constans al II-lea a răspuns prin recurgerea la forță: la 17 iunie 653, în
bazilica Lateran, papa Martin a fost arestat de Theodoros Kalliopas, exarhul Ravennei, și expediat sub
escortă la Constantinopol, unde, în sept. 653, i s-a intentat un proces pentru înaltă trădare (complicitate cu
rebelul Olympios, exarh al Ravennei) și alegere necanonică.
• Sentința a fost necruțătoare: condamnare la moarte, însă la stăruințele muribundului patriarh Pavel al II-
lea (iun. 654-oct. 666), pedeapsa i-a fost comutată în deportare la Cherson, în Crimeea (17 mar. 654), unde
a răposat la 16 sept. 655 ca mărturisitor al dreptei credințe.
• Sfântul Maxim a fost adus în capitală (655), împreună cu doi discipoli, și acuzat de lezmajestate și de
complicitate la rebeliunea lui Grigorie, exarhul nord-african (641-647). După acest prim proces, Sfântul

Clasificare BT: Uz Intern

 Maxim a fost exilat la Bizya, în Thracia, împăratul nepierzându-și încă speranța că-l va convinge să accepte
Typos-ul.

• În primăvara lui 662, vârstnicul Maxim a fost adus în capitală, s-a pus în scenă un al doilea proces politic, i-
au fost amputate limba și mâna dreaptă și a fost surghiunit la Lazika (Colchis), unde a răposat la 13
august 662, în fortăreața (kastron) Schameris.
• Discipolii săi, Anastasios Monahul (24 iul. 662) și Anastasios Apocrisiarul (11 oct. 666), au răposat, de
asemenea, în exil.
• Noul suveran bizantin, Constantin al IV-lea (sept. 668-†10 iul.? 685), a ajuns treptat la concluzia nu mai era
necesară găsirea unui compromis teologic cu necalcedonenii, provinciile populate în majoritate de
adversari ai Sinodului al IV-lea Ecumenic fiind definitiv pierdute în fața ofensivei arabe.
• De asemenea, persistând în proiectul unionist, împărații bizantini riscau provocarea unor tensiuni
religioase în provinciile rămase sub controlul Imperiului, în care calcedonenii reprezentau imensa
majoritate a populației. În plus, restabilirea deplinei comuniuni bisericești cu Apusul era mai însemnată și
mai lesne realizabilă decât o reconciliere iluzorie cu monofiziții.
• Al VI-lea Sinod Ecumenic (680-681) a fost convocat de împăratul bizantin Constantin al IV-lea (sept. 668-
†10 iul.? 685), având menirea să restabilească ortodoxia hristologică și să lichideze monoenergismul și
monotelismul. Deși nu fusese proiectat ca un Sinod Ecumenic, ci ca unul al ierarhilor sufragani Scaunelor
de Constantinopol și Antiohia, Sinodul și-a dobândit acest statut încă de la prima sa ședință, la care
participau și delegații Patriarhiilor Alexandriei și Ierusalimului, aflate sub stăpânire musulmană.
• Papa Agatho (27 iun. 676-10 ian. 681) a susținut inițiativa basileului.
• Cele optsprezece ședințe ale Sinodului s-au desfășurat între 7 noiembrie 680-16 septembrie 681, în sala
boltită (τροῦλλος) a Marelui palat imperial, de unde și numele de concilium trullanum sau „primul sinod in
trullo” sub care este cunoscut acest Sinod Ecumenic.
• Numărul sinodalilor participanți a sporit constant; dacă la primele ședințe nu erau prezenți decât numai 47
de ierarhi, minutele ultimei sesiuni au fost semnate de 174 de arhierei. Basileul a asistat la primele
unsprezece ședințe și la ședința festivă de încheiere a lucrărilor sinodului. Partida monotelită era
reprezentată în Sinod de patriarhul Macarie al Antiohiei (nov./dec. 669-7 mart. 681) și discipolul său
Ștefan.
• au fost anatematizați toți susținătorii monoenergismului și monotelismului: papa Honorius I (27 oct. 625-
12 oct. 638), patru patriarhi defuncți constantinopolitani – Serghie I (18 apr. 610-8/9 dec. 638), Pyrrhos
(dec. 638-sept. 641; 8/9 ian.-1 iul. 654), Pavel al II-lea (oct. 641-dec. 653) și Petru (iun. 654-oct. 666) –,
patriarhul Kyros al Alexandriei (631-†21 mart. 642), patriarhul Macarie al Antiohiei (cca 669/670-7 mart.
681) și discipolul său Ștefan, episcopul Teodor de Pharan.

Clasificare BT: Uz Intern

 • Mărturisitorii ortodoxiei hristologice și adversarii monotelismului, sfinții Maxim Mărturisitorul (580-†13
aug. 662), Sofronie, patriarhul Ierusalimului (633/634-11 mart. 638), și papa Martin I (649-653, †16 sept.
655), triumfau postum.
• În pofida insistențelor patriarhului Gheorghe I (nov./dec. 679-ian./feb. 686), care stăruia să nu fie
condamnată memoria predecesorilor săi și să fie numai denunțate rătăcirile lor, la presiunile legaților
romani (preoții Teodor și Gheorghe și diaconul Ioan), patriarhii constantinopolitani au fost condamnați in
persona. Pe de altă parte, nici papa Honorius nu a putut fi exceptat de la o anatematizare postumă.
Honorius răposase la 12 octombrie 638, fără a putea retracta formula sa pro-monotelită din 634 și fără să
fi fost condamnat de conciliul de la Lateran (649).
• Ultimele ședințe sinodale (11 și 16 sept.) au fost dedicate formulării și adoptării definiției dogmatice.
• Loială moștenirii Sinodului al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451), definiția dogmatică (Ἔκθεσις πίστεως) a
acestui Sinod Ecumenic, semnată de cei 174 de ierarhi participanți la a XVIII-a ședință (16 sept. 681),
subliniază realitatea celor două voințe (δύο φυσικὰς θελήσεις ἤτοι θελήματα ἐν αὐτῳ) și lucrări naturale
(δύο φυσικὰς ἐνεργείας) unite în Ipostasul unic al Mântuitorului Hristos:
• „Propovăduim, de asemenea, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, şi două voințe naturale și două lucrări
naturale, în mod nedespărțit, neschimbat, neîmpărțit, neamestecat (ἀδιαιρέτως, ἀτρέπτως, ἀμερίστος,
ἀσυγχύτως), două voințe naturale nu opuse/contrare (să nu fie!), precum ziceau ereticii, ci voinţa Lui
umană urmând şi nu împotrivindu-se sau luptându-se, ci mai degrabă supunându-se voinţei Lui divine şi
atotputernice,….. și două lucrări naturale, adică o lucrare dumnezeiască şi o lucrare omenească în Acelaşi
Domn al nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, în mod nedespărțit, neschimbat, neîmpărțit și
neamestecat”.
• Afirmarea persistenței voinței umane a lui Hristos și a lucrării naturale umane și după unire apăra deplina
umanitate a lui Hristos, „desăvârşirea Înomenirii Unuia Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”, în fața
„ereziei unei unice voinţe şi unice lucrări pentru cele două naturi ale Unuia din Sfânta Treime”, care avea
drept corolar ideea că trupul Său înzestrat cu suflet rațional este lipsit de voinţă şi de lucrare.
• Voința Sa umană, deși îndumnezeită („mântuită”), nu a fost anulată, anihilată, suprimată, dar nici nu se
manifestă contrar voinței Sale divine, nu se împotrivește și nu intră în conflict cu aceasta, ci urmează și „se
supune voinţei Lui divine şi atotputernice”.
• În rezumat, Sinodul proclamă că „două sunt naturile Lui strălucind în unicul Său Ipostas, întru care a arătat
în întreaga Sa vieţuire în trup şi minunile şi patimile nu în aparență/după închipuire, ci în realitate/după
adevăr, deosebirea naturală fiind cunoscută în acelaşi Ipostas prin faptul că fiecare natură vrea şi lucrează
cele proprii cu comuniunea celeilalte, drept pentru care slăvim două voinţe şi lucrări naturale conlucrând
spre mântuirea neamului omenesc”.

Clasificare BT: Uz Intern