Africa de Sud - Istoria

Arheologie preistorică

O pictură rupestră san în Munții Scorpiei (Drakensberg).

Africa de Sud conține unele dintre cele mai vechi situri arheologice și fosile umane din lume.[8][9][10]
Arheologii au descoperit multe rămășițe de fosile într-o serie de peșteri din provincia Gauteng, zona
respectiv aparținând acum Patrimoniului Mondial UNESCO și denumit „Leagănul Omenirii”. Siturile
arheologice includ Sterkfontein, unul dintre cele mai bogate situri cu fosile de hominină din lume. Alte
situri includ Swartkrans, Peștera Gondolin Kromdraai, Peștera Coopers și Malapa. Raymond Dart a
identificat cea mai veche fosilă de hominină descoperită în Africa, Copilul din Taung (găsit lângă
localitatea Taung) în 1924. Mai multe rămășițe de hominizi au provenit din siturile Makapansgat din
provincia Limpopo, localitățile Cornelia și Florisbad din provincia Free State, peștera Border Cave din
provincia KwaZulu-Natal, gura râului Klasies în provincia Eastern Cape, și localitățile Pinnacle Point,
Elandsfontein și Die Kelders din provincia Western Cape.

Aceste descoperiri sugerează că diverse specii de hominizi au existat în Africa de Sud de acum
aproximativ trei milioane de ani, începând cu Australopithecus africanus.[11] Au urmat specii printre care
Australopithecus sediba, Homo ergaster, Homo erectus, Homo rhodesiensis, Homo helmei, Homo naledi
și oameni moderni (Homo sapiens). Oamenii moderni au locuit în Africa de Sud de cel puțin 170.000 de
ani.

Mai mulți cercetători au descoperit instrumente de piatră în valea râului Vaal.[12][13]

Expansiunea bantu

Migrația popoarelor în Africa de Sud

Înainte de sosirea popoarelor bantu, teritoriul Africii de Sud a fost populat de popoare khoisan formate
din triburi de khoikhoi și de san (care în prezent constituie mai puțin de 0,5% din populația Africii de
Sud).

Expansiunea popoarelor bantu spre Africa Sudică a început din zonele Africa Centrală și Africa
Occidentală, de unde mai multe triburi bantu au migrat peste o perioadă îndelungată în mai multe părți al
Africii subsahariene. Până în secolul al IV-lea sau al V-lea d.Hr., așezările popoarelor bantu, cu păstori și
fermieri care deja foloseau fier, erau deja prezente pe latura sudică râului Limpopo (acum granița de nord
cu Botswana și Zimbabwe). Triburile bantu s-au extins treptat spre sudul țării, și au strămutat, cucerit și
absorbit popoarele băștinașe khoisan (khoikhoi și san). Cele mai vechi fierării din provincia KwaZulu-
Natal sunt considerate de a fi din jurul anului 1050 d.Hr. Cel mai sudic popor bantu a fost și a rămas
poporul xhosa, a cărui limbă ajunseseră să încorporeze anumite trăsături lingvistice ale poporului khoisan.
Până la sosirea europenilor, expansiunea poporului xhosa a ajuns până la râul Great Fish River, în
provincia Eastern Cape.

Prin urmare, jumătatea estică a teritoriului prezent al Africii de Sud a fost cucerit de popoarele bantu, cu
jumătatea vestică rămânând populată de popoarele băștinașe khoisan până la colonizarea europeană.
Acest aspect se vede și în ziua de azi prin răspândirea geografică a grupurilor etnice, cu popoarele bantu
fiind în continuare concentrate în jumătatea estică a țării.

Expediții portugheze

Bartolomeu Diaz plantând crucea la Punctul Capului (Cape Point) după ce a fost primul care a trecut cu
succes Capul Bunei Speranțe.

În 1487, exploratorul portughez Bartolomeo Diaz a condus prima expediție europeană spre țara din sudul
Africii.[14] Pe 4 decembrie, a ajuns îm Golful Walfisch (acum cunoscut sub numele de Walvis Bay în
Namibia). Acesta se afla la sud de punctul cel mai îndepărtat atins în 1485 de predecesorul său,
navigatorul portughez Diogo Cão (Cape Cross, la nord de golf). Diaz a continuat pe coasta de vest a
Africii de sud. După 8 ianuarie 1488, împiedicat de furtuni să procedeze de-a lungul coastei, a trecut în
extremitatea cea mai sudică a Africii fără să o vadă. Pe 3 februarie 1488, Diaz și marinarii săi au sosit în
golful Angra dos Vaqueiros (azi Mosselbaai), fiind primii europeni care au pus piciorul pe pământ sud-
african. Mai departe, pe parcurs întâlnește Algoa Bay (12 martie 1488), unde are loc o revoltă la bord. Cu
toate acestea, continuă să navigheze spre est. Astfel ajunge la vărsarea fluviului Great Fish River unde
poate constata faptul că țărmul african are direcția nord, fiind sigur de descoperirea drumului căutat de 70
de ani. Pe drumul de întoarcere, a văzut "Capul Bunei Speranțe" denumit de el "Cabo das Tormentas"
(Capul Furtunilor). Regele său, Ioan al II-lea, a redenumit punctul "Cabo da Boa Esperança", sau Capul
Bunei Speranțe, deoarece a dus la bogățiile Indiilor de Est.[15] Expediția lui Diaz a fost mai târziu
imortalizată în poemul epic portughez al lui Luís de Camões, Os Lusíadas (1572).

Colonizarea olandeză

Sosirea lui Jan van Riebeeck, primul colonist european în Africa de Sud

Puterea maritimă a Portugaliei scădea până la începutul secolului al XVII-lea, și comercianții englezi și
olandezi începeau să scoată Portugalia din monopolul său lucrativ asupra comerțului de mirodenii.[16]
Reprezentanții Companiei Britanice a Indiilor de Est apelau sporadic la zona Capului Bunei Speranțe în
căutarea de provizii încă din 1601, dar mai târziu au decis să favorizeze Insula Ascension și Insula Sfânta
Elena ca porturi alternative de refugiu.[17] Interesul olandez în această zonă a țării a apărut după 1647,
când doi angajați ai Companiei Olandeze a Indiilor de Est (VOC) au fost naufragiați acolo timp de câteva
luni. Marinarii au putut supraviețui obținând apă proaspătă și carne de la băștinași.[17] De asemenea, au
semănat legume în solul fertil.[18] La întoarcerea în Olanda, aceștia au raportat favorabil potențialul
zonei pentru a fi un „depozit și grădină” care sa aprovizioneze corăbiile care trec pe călătorii lungi.[17]

La data de 6 aprilie 1652, la un secol și jumătate de la descoperirea traseului pe mare de către Diaz, Jan
van Riebeeck a înființat un port de reaprovizionare la Capul Bunei Speranțe, ceea ce va deveni Cape
Town, în numele Companiei Olandeze a Indiilor de Est.[19][20] Pe parcursul timpului, zona Capul Bunei
Speranțe a devenit casă pentru o populație mare de "vrijlieden", cunoscută și sub numele de "vrijburgers"
(cetățeni liberi), foști angajați ai companiei care au rămas pe teritoriile olandeze după ce și-au îndeplinit
obligațiile contractuale.[20] Comercianții olandezi aduceau, de asemenea, și mii de sclavi din Indonezia,
Madagascar și părți din estul Africii.[21] Unele dintre cele mai vechi comunități de rasă mixtă din țară s-
au format prin uniuni între vrijburgeri, sclavii lor și diverse popoare indigene.[22] Aceasta a rezultat în
dezvoltarea unui grup etnic nou, Cape Coloureds, majoritatea adoptând limba olandeză și credința
creștină.[22]

Extinderea către est a coloniștilor olandezi a rezultat în Războaiele Xhosa, o serie de războaie cu tribul
xhosa care migra spre sud-vest, deoarece ambele părți concurau pentru pășunea necesară pentru a-și
pășuna vitele în apropierea râului Great Fish River.[23] Vrijburgerii care deveneau fermieri independenți
la frontieră erau cunoscuți sub numele de boer (bur), unii adoptând stilul de viață seminomad fiind
desemnați drept trekboer.[23] Burii au format miliții denumite commandos, și au făcut alianțe cu triburile
khoisan pentru a respinge atacurile xhosa.[23] Ambele părți au lansat ofensive sângeroase, dar
neconcludente, iar violența sporadică, însoțită adesea de furturi de animale, a devenit o obișnuită timp de
câteva decenii.[23]

Colonizarea britanică

Bătălia de la Blaauwberg a avut loc în ianuarie 1806 și a întemeiat stăpânirea britanică în Colonia
Capului.

Regatul Marii Britanii a preluat controlul asupra zonei Capului Bunei Speranțe între 1795 și 1803 pentru
a preveni preluarea controlului de către Prima republică franceză, care a invadat Provinciile Unite.[23] În
ciuda revenirii a guvernării olandeze sub Republica Batavă pentru un scurt timp în 1803, Capului Bunei
Speranțe a fost ocupat din nou de britanici în 1806 după bătălia de la Blaauwberg.[24] După sfârșitul
războaielor napoleoniene, acesta a fost cedat în mod oficial către Marea Britanie, devenind astfel o parte
integrantă a Imperiului Britanic.[25] Emigrația britanică către Africa de Sud a început în jurul anului
1818, culminând ulterior cu sosirea coloniștilor din 1820.[25] Noii coloniști erau încurajați să se
stabilească din mai multe motive, și anume să crească dimensiunea forței de muncă europene și să
consolideze regiunile de frontieră împotriva incursiunilor xhosa.[25]

Portretizarea unui atac zulu pe o tabără de buri în februarie 1838

În primele două decenii ale secolului 19, poporul zulu a crescut la putere și și-a extins teritoriul sub
conducătorul lor, Shaka.[26] Războiul lui Shaka a rezultat indirect la perioada "Mfecane" („strivire”), în
care au fost ucise între 1.000.000 și 2.000.000 de oameni, iar platoul interior a țării a fost devastat și
depopulat la începutul anilor 1820.[27][28] Poporul matabele, o ramură a poporului zulu, au creat un
imperiu mai mare sub regele lor Mzilikazi, care includea părți mari a platoului interior (Highveld).

De asemena, la începutul anilor 1800, mulți afrikaneri care locuiau în apropierea frontierei, prin urmare
burii, au plecat din Colonia Capului, unde erau supuși controlului britanic. Au migrat în viitoarele regiuni
Natal, Orange Free State și Transvaal. Deși termenul bur se refera inițial strict la fermierii afrikaneri la
frontieră, acest termen începea să referă mai degrabă la afrikanerii care au plecat din Colonia Capului,
deși denumirea etniei a rămas și este în continuare cea de afrikaneri. Burii au fondat republicile burilor:
Republica Sud-Africană (acum provinciile Gauteng, Limpopo, Mpumalanga și North West), Republica
Natalia (acum provincia KwaZulu-Natal), care a cedat britanicilor în 1843, și Statul Liber Orange (acum
provincia Free State).

Descoperirea de diamante în 1867 și aur în 1884 în interiorul țării a început Revoluția minerală, o
perioadă în care a fost o industrializare intensă și creștere rapidă a economiei și imigrației. Aceasta a
intensificat eforturile britanice de a obține control asupra popoarelor indigene. Lupta pentru controlul
acestor importante resurse economice a fost un factor semnificativ în relațiile dintre europeni și populația
indigenă și, de asemenea, între buri și britanici.[29] După patru ani de la înființare, Republica Natalia a
cedat britanicilor în 1843 și a devenit Colonia Natal.

Buri în luptă (1881)

Războiul zulușilor a fost luptat în 1879 între Regatul Unit și Regatul Zulu. După introducerea cu succes al
sistemului federal în Canada de către Lordul Carnarvon, s-a crezut că un efort politic similar, alături de
campanii militare, ar putea avea succes cu regatele africane, zonele tribale și republicile burilor din Africa
de Sud. În 1874, Sir Henry Bartle Frere a fost trimis în Africa de Sud ca Înaltul Comisar Britanic pentru a
pune în aplicare astfel de planuri. Printre obstacole au fost prezența statelor independente ale burilor și ale
Regatului Zululand și armatei sale. Regatul Zulu i-a învins pe britanici la bătălia de la Isandlwana. Cu
toate acestea, războiul a fost în cele din urmă pierdut, ceea ce a dus la încetarea independenței națiunii
Zulu.

Republicile burilor au rezistat cu succes înfrângerilor britanice în timpul Primului Război al Burilor
(1880-1881) folosind tactici de război de gherilă, care erau bine adaptate condițiilor locale. Britanicii s-au
întors cu un număr mai mare, mai multă experiență și o nouă strategie în cel de-al Doilea Război al
Burilor (1899–1902), dar au suferit pierderi grele; cu toate acestea, au avut succes în cele din urmă. Peste
27.000 de femei și copii bur au pierit în lagărele de concentrare britanice.[30]

Independență
Primul guvern al Uniunii Africii de Sud, condus de fostul prim-ministru Louis Botha.

În țară, politicile anti-britanice în rândul sud-africanilor albi s-au concentrat pe independență. În anii
coloniali olandezi și britanici, segregarea rasială a fost în mare parte informală, deși a fost adoptată unele
legislații pentru a controla așezarea și mișcarea persoanelor native, inclusiv Legea privind locația nativilor
din 1879 și sistemul înființat prin legile privind pașapoartele interne.[31][32][33][34][35]

La opt ani de la sfârșitul celui de-al doilea război al burilor și după patru ani de negocieri, un act al
Parlamentului Britanic (Actul Africii de Sud din 1909) a acordat țării independență nominală, creând în
același timp Uniunea Africii de Sud la 31 mai 1910. Uniunea a fost un dominion britanic care includea
fostele teritorii ale coloniilor Capului și Natal, precum și republicile Transvaal și Statul Liber Orange.[36]

Legea privind pământul nativilor din 1913 a restricționat semnificativ dreptul de proprietate asupra
terenurilor de către africani negri; în acea perioadă, africani negri controlau doar șapte la sută din țară.
Ulterior, limitarea suprafețelor de teren rezervate popoarelor indigene a fost crescută marginal.[37]

În 1931, țara a obținut suveranitate deplină din Regatul Unit odată cu trecerea Statutului de la
Westminster, care a abolit ultimele puteri ale guvernului britanic asupra țării. În 1934, Partidul Sudafrican
și Partidul Național s-au unificat pentru a forma Partidul Unit, scopul fiind împăcarea dintre afrikaneri și
albii de origine britanică. În 1939, partidul s-a scindat din cauza intrării Africii de Sud în al doilea război
mondial ca un aliat al Regatului Unit, o decizie pe care adepții Partidului Național s-au opus cu tărie.