TEORIA ATRIBUIRII

• FRITZ HEIDER (1958) - “PSIHOLOGIA

BUNULUI SIMŢ”
• NORMAN ANDERSON (1968)
• SOLOMON ASCH (1946), DAVID
HAMILTON
• MARK ZANNA (1972), BERT HODGES
(1974)
• HAROLD KELLEY (1973
 TEORIA ATRIBUIRII
 - studiază mecanismul prin care noi evaluăm
comportamentul nostru şi al celorlalţi în
funcţie de cauzele percepute de noi;
 - exploatează semnificaţia pentru viaţa de
zi cu zi a concluziilor referitoarea la cauzele
pentru care oamenii se comportă, acţionează
într-un fel sau altul, motivând atitudinile şi
reacţiile noastre faţă de ei precum şi deciziile pe
care le luăm în legătură cu ei.
Atribuirea poate fi:
 corectă, sunt presupuse sursele reale ale
comportamentului respectiv;
 eronată (erorile de atribuire).
 Varietăţi distincte ale teoriei atribuirii:
 1. Fritz Heider (1958)-“Psihologia bunului simţ”:
evenimentele şi comportamentele umane sunt
explicate la nivelul unei cunoaşteri comune, pe
baza unei experienţe „naive”.
 Oamenii explică evenimentele din viaţa de zi cu zi
şi tind să atribuie comportamentul unor cauze:
 interne-dispoziţionale/personale-
caracteristici ale persoanei),
 externe-circumstanţiale/situaţionale - condiţii
fizice şi socio-culturale în care se află persoana).
 -Atribuirea este procesul prin care “omul
intuieşte realitatea, o poate prezice şi stăpîni”
(F.Heider în Doise W., J.C.Deschamps, G. Mugny,1996, p. 160).
- Atribuirea de tip circumstanţial sau
dispoziţional ţine de condiţiile în care aceasta
se desfăşoară, precum şi de atitudinea noastră
diferenţiată faţă de cei din jur
-neutră,
- obiectivă sau subiectivă,
- de atracţie sau de respingere.
 2. Norman Anderson (1968)
 distinge câteva reguli logice prin care noi combinăm
diferite fragmente de informaţie despre o persoană într-o
impresie generală.
 procesul de „integrare a informaţiilor” despre o persoană
sau alta într-un sistem logic-personal, similar adesea unor
combinaţii „algebrice” este esenţial pentru ceea ce reprezintă
o impresie corectă sau falsă despre noi sau despre ceilalţi.
 de regulă, apare tentativa de a fi mult mai sensibili,
receptivi la informaţiile negative în cazul unei persoane
care nu ne place, neluând în consideraţie informaţiile
pozitive despre ea.
 3. Solomon Asch (1946), David Hamilton şi
Mark Zanna (1972), Bert Hodges (1974): în
formarea unei imagini generale despre o persoană,
un rol important îl au primele impresii (prima
impresie), decât cele obţinute ulterior.

 4. Harold Kelley (1973)- analizează modul în care

oamenii folosesc informaţii despre “consistenţă”,
“diferenţă (distinctivitate)” şi “ consens” atunci
când explică comportamentul cuiva (vezi fig.1)
Fig.1 Teoria atribuirii a lui H. Kelley (în T. Malim, 2003, p.54)
Consistenţa (frecvenţă)
“Întotdeauna această persoană
se comportă aşa sau doar
acum, în această situaţie ?”

DA
Atribuire Diferenţa Atribuire
Internă
Externă
(situaţiei) (dispoziţio-
(distinctivitate) nală)
“Se comportă aşa persoana
doar acum sau se comportă
aşa şi in alte contexte?”

Consensul
“Se comportă şi alţii în
aceaşi mod într-o astfel de
situaţie sau doar acea
persoană ?”
 ERORI DE ATRIBUIRE:
 1. Lee Ross (1977) - Eroarea fundamentală de atribuire:
“ Tendinţa observatorilor de a subestima influenţele
situaţionale şi de a supraestima influenţele dispoziţionale
atunci când explică comportamentul celorlalţi. ”
 Alte erori de atribuire:
 Explicarea succesului şi eşecului - eşecul propriu este
atribuit cauzelor circumstanţiale, iar succesul propriu,
cauzelor dispoziţionale; când explicăm comportamentul
celorlalţi, succesul este atribuit unor circumstanţe
situaţionale, iar eşecul unor cauze dispoziţionale.
 Explicăm propriul comportament prin atribuiri
circumstanţiale, situaţionale, găsind justificări şi scuze
pentru faptele, deciziile, acţiunile noastre; ne vom analiza cu
unităţi de măsură ce au în vedere evaluarea comportamentului
nostru după ce el s-a desfăşurat (responsabilitatea cade pe
condiţii exterioare);
 în explicarea comportamentului celorlalţi accentul cade pe
cauze de tip personal, individual (atribuiri de tip
dispoziţional), responsabilitatea revenind celui în cauză.
 Cele două perspective în estimarea cauzelor comportamentului
se datorează poziţiei noastre diferite, la un moment dat: fie de
„actori sociali”, fie de „observatori”.
 Diferenţe culturale- există modele culturale (de regulă,
culturile occidentale) ce tind să accentueze o atribuire
dispoziţională şi culturii (de exemplu, modele hinduse,
japoneze) centrate pe atribuiri circumstanţiale.
 Procesul de atribuire la nivelul psihologiei bunului simţ este de
natură a distorsiona sistematic imaginea despre comportamentul
propriu şi al celorlalţi, conducând la iluzii, prejudecăţi, decepţii.
 Întrebări:
 Prezentaţi teoria atribuirii şi care este rolul
aceasteia în explicarea comportamentului nostru
şi al celorlalţi.
 În ce constau erorile de atribuire şi cum pot
influenţa comportamentul unui individ?
 Analizaţi câteva din sursele de eroare în
atribuirea cauzală.
 BIBLIOGRAFIE
 Chelcea Septimiu şi colab., Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii,
ed. Economică, Bucureşti, 2006
 Chelcea Septimiu, Petru Iluţ, Enciclopedie de psihosociologie,
ed. Economică, Bucureşti, 2003
 Chelcea Septimiu, Un secol de cercetări psihosociologice, ed.
Polirom, iaşi, 2002
 Doise Willem, Jean Claude Deschamps, Gabriel Mugny,
Psihologie socială experimentală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
 Malim Tony (2003), „Psihologie socială”, Bucureşti, Editura
Tehnică
 Zamfir E.,(2004), Conflictul şi modalităţi de soluţionare a
lui, Bucureşti, Editura Cartea Universitară
 Zamfir E., , “Psihologie socială aplicată.”,suport de curs,
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie si Asistenta
Sociala, an universitar 2008-2009