Karl Friedrich Schinkel este personalitatea arhitecturii secolului al XIX-lea despre care s-a scris

probabil cel mai mult. Schinkel s-a năsut la Neuruppin, în apropiere de Berlin, în familia unui
inspector bisericesc şi şcolar. Tatăl său a murit în 1787 în urma incendiului devastator care a distrus
în mare parte oraşul. Schinkel şi-a petrecut copilăria într-un oraş aflat în plină reconstrucţie finanţată
de regalitatea prusacă. Fără îndoială, experienţa a avut o mare influenţă asupra viitorului său.
Mutându-se cu familia la Berlin, în 1798 devenea elevul lui David Gilly la Bauakademie şi prieten
apropiat al fiului său, Friedrich Gilly (1772-1800) – talent precoce, cu influenţă însemnată asupra
arhitecţilor din generaţia sa. La moartea prematură a acestuia, Schinkel devenea moştenitorul
desenelor sale, folosite cu pietate ca surse preţioase de inspiraţie. În 1803 părăsea Berlinul pentru o
călătorie de doi ani în Germania, Cehia, Italia, Sicilia şi Franţa. În Italia atenţia sa a fost captată în
primul rând de maniera de a construi (spre exemplu clădirile din zidărie de cărămidă care i-au folosit
drept model pentru proiectul de la Bauakademie), mai degrabă decât de varietatea expresivităţii
stilistice a arhitecturii clasice. Deşi nu s-a preocupat de studiul scrupulos al monumentelor antice,
Schinkel a fost surprins de pitorescul descoperirii contextelor în care se găseau acestea („(…) vederea
acestor opere în cadrul lor natural provoacă o surpriză care nu provine doar din dimensiunile lor, dar
şi din maniera pitorească în care sunt grupate”) şi de exemplele arhitecturii evului mediu timpuriu. În
virtutea acestei experienţe italiene Schinkel începea să deseneze scene în care arhitectura
imaginată, aparţinând unor stiluri şi momente istorice diferite, ocupa locul central. După întoarcerea
din Italia, folosindu-se de experienţa căpătată la Roma în cercul pictorilor germani Koch, Schick sau
Kaaz, începea să se ocupe de panorame inspirate de perspectivele deschise de exploatarea
pitorescului englez (doar una păstrată până în prezent), destinate acelor reprezentaţii de muzică şi
lumină realizate de impresarul Wilhelm Gropius. Din 1815 Schinkel devenea responsabil de
scenografia pentru spectacolele Operei regale din Berlin, în intervalul scurs până în 1828, acesta
realizând mai bine de 100 de decoruri pentru aproape 40 de producţii teatrale. În 1809, după
întoarcerea din exil a familiei regale prusace, regina Luise l-a angajat pe Schinkel pentru decorarea
unora dintre spaţiile reşedinţelor berlineze. Moartea reginei în acelaşi an (la vârsta de 34 de ani) la
adus pe Schinkel în postura de arhitect al mausoleului acesteia, realizat la comanda şi după sugestiile
regelui Friedrich Wilhelm III. Realizat în grădinile palatului Charlottenburg sub forma unui templu
doric, ideea mausoleului a fost reluată în manieră gotică (rămasă doar la stadiul de propunere),
expusă la salonul din 1810 al Academiei din Berlin, alături de pânzele romantice ale lui Caspar David
Friedrich. Textul care însoţea planşele este unul dintre cele mai importante documente ale
neogoticului german. Dacă arhitectura antichităţii fusese condiţionată de material şi tehnică de
construcţie, arhitectura gotică – încărcată de semnificaţii naţionale – reprezenta materializarea unei
idei, era semnul unirii dintre Om şi Dumnezeu şi lumea transcendentală. În aceeaşi manieră gotică,
utilizând însă o serie de principii clasiciste, era planificată şi Catedrala Naţională berlineză (1815)
monument pangermanic menit să comemoreze victoria împotriva armatelor napoleoniene.
Proiectul, romantic în esenţă, fusese elaborat la cererea prinţului moştenitor Friedrich Wilhelm.
Acesta ar HORIA MOLDOVAN - ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. BREVIAR DE
CURS 43 fi urmat să fie ridicat pe o platformă, în Leipziger Platz din Berlin, acolo unde, în 1797,
prietenul şi maestrul său Friedrich Gilly proiectase monumentul închinat lui Friedrich II (Frederic cel
Mare), niciodată realizat. În ciuda pasiunii pentru arhitectura clasică, aceste exemple timpurii care se
întorc la sursele medievale ilustrează abilitatea în a mânui şi deschiderea arhitectului spre surse
variate din trecut. În acelaşi an 1815 era promovat în serviciul public prusac în funcţia de Geheimer
Oberbaurat, având îndatorirea de a supraveghea dezvoltarea Berlinului, în acest sens el realizând un
prim plan general în 1817, principala preocupare fiind aceea a relaţionării nucleului medieval din est
cu ţesutul urban dezvoltat spre vest. În 1816, Schinkel aborda doricul grecesc, utilizându-l de această
dată pentru faţada austeră a clădirii gărzii regale din Berlin – Neue Wache. Ca şi în cazul proiectului
pentru mausoleul reginei Luise, prima variantă pentru clădirea gărzii fusese concepută ca o sinteză
între principiile gotice şi cele ale clasicismului antic. Arhitectul a fost obligat să schimbe proiectul
iniţial la cererea regelui. Mutând clădirea spre stradă, pentru ca suveranul să poată vedea
schimbarea gărzilor de la fereastra palatului său (Kronprinzenpalais, pe Unter den Linden), Schinkel a
creat o compoziţie simetrică în exterior şi asimetrică în interior, utilizând pe de o parte porticul doric
cu friza modificată decorativ şi, pe de alta, zonele masive şi opace de colţ, având un evident aer
egiptean. În ciuda surselor pe care le utilizase şi a funcţiei căreia îi era destinată clădirea, Schinkel îşi
compara realizarea cu un castrum roman. Seria construcţiilor influente care au jucat un rol esenţial
în perpetuarea tradiţiei şi a idealurilor clasiciste a continuat cu Schauspielhaus (teatrul berlinez,
proiectat în 1818 / executat între 1819-1821) amplasat în Gerdarmenmarkt şi formând un ansamblu
coerent împreună cu cele două biserici dispuse în imediata vecinătate şi datorate arhitectului Carl
von Gontard (1781-85). Proiectul teatrului reflecta ideea iluministă, preluată de burghezia prusacă,
conform căreia acest edificiu reprezenta „instituţia morală” prin excelenţă, templu modern al
artelor. Probabil cea mai interesantă sinteză a surselor clasice antice, supusă logicii compoziţionale
promovate de teoriile contemporane (în cazul cărora cea a lui Durand a jucat un rol esenţial, în mod
evident) este ilustrată de clădirea Altes Museum (1823-1833). Croită în jurul nucleului central
inspirat de compoziţia de tip central a Panteonului roman, clădirea este supusă unui grid ordonator,
utilizat într-o manieră care se apropie de trama generatoare a compoziţiilor imaginate de francezul
Durand, ideea fiind pusă în aplicare şi în organizarea noului local al Bauakademie (Academia de
arhitectură), ridicată în apropiere în intervalul 1832-1836. Austeritatea evidentă a clădirii este
atenuată de surprinzătoarea şi ingenioasa deschidere a interiorului spre spaţiul public din faţă prin
intermediul porticului ionic monumental. Leo von Klenze (1784-1864) În mare măsură cariera lui Leo
von Klenze se aseamănă cu cea a contemporanului său Schinkel. Strâns legat de curtea bavareză,
Klenze a lucrat sub patronajul lui Ludwig I (1786-1868) atât în perioada în care acesta era prinţ cât şi
ulterior, după urcarea pe tron în 1828. Din acest punct de vedere Klenze a fost mai norocos, patronul
lui Schinkel, prinţul Friedrich Wilhelm al Prusiei devenind suveran abia în 1840, cu un an înaintea
morţii arhitectului. Ambiţia prinţului Ludwig de a transforma München, capitala noii monarhii
(înfiinţată în 1806) într-un centru cultural care să rivalizeze cu Roma, Parisul sau Viena, a reprezentat
cel mai important motor al lansării carierei lui Klenze. Deja din 1811 Ludwig comandase proiectul
pentru construirea unei galerii de sculptură (denumită după mode grecească Glyptothek /
Gliptotecă), primul muzeu public de acest fel din lume, în care urmau să fie expuse sculpturile aduse
de la templul din Aegina. În competiţie cu proiectele altor doi arhitecţi, ideile lui Klenze au fost
agreate de prinţ, piatra de temelie a noului muzeu fiind pusă în aprilie 1816, lucrările prelungindu-se
până în 1830. În acelaşi an începea şi lucrările la palatul Leuchtenberg, reşedinţă a cumnatului lui
Ludwig, Eugène de Beauharnais, fost vicerege al Italiei în timpul lui Napoleon, prima construcţie de
pe noua axă a oraşului înspre nord, în afara zidurilor aşezării – Ludwigstrasse. Palatul a reprezentat o
primă HORIA MOLDOVAN - ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. BREVIAR DE CURS
44 construcţie în manieră renascentistă din spaţiul german în secolul al XIX-lea, inspirând reşedinţele
care aveau să fie ridicate în zona centrală a capitalei bavareze. Proiectele publice ale lui Klenze au
continuat cu Pinacoteca (proiectată în 1822 şi construită între 1826-1836 pentru a găzdui colecţia
regală de pictură) inspirată de limbajul arhitectural renascentist. Aceeaşi sursă a stat la baza
intervenţiilor conduse de Klenze la reşedinţa lui Ludwig după urcarea acestuia pe tronul bavarez în
1825. Faţada pentru Königsbau dinspre piaţa Max Joseph este o combinaţie între organizarea
compoziţiei faţadei principale a palatului Pitti din Florenţa în timp ce detaliile sunt inspirate de
palatul Rucellai din acelaşi oraş. Pentru realizarea proiectului Klenze s-a folosit de desenele realizate
de predecesorul său în funcţia de arhitect al curţii, Karl von Fischer, care vizitase Toscana în 1812.