EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

de Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
Sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
În adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

Modernismul este o mișcare care se manifestă în spațiul cultural european, începând de la mijlocul
secolului al XIX-lea și până în perioada postbelică a secolului al XX-lea. Reperul inițial al modernismului
literar este volumul „Florile răului” de Charles Baudelaire, care anunță o nouă sensibilitate și impune, una
dintre cele mai importante inovații ale curentului, anume estetica urâtului.
În literatura română, modernismul este o doctrină estetică promovată de E. Lovinescu, care porneşte de
la premisa că există un spirit al veacului, înţeles ca o mişcare de idei care se manifestă ignorând graniţele
geografice şi care determină sincronizarea culturilor europene. Preluând perspectiva sociologului francez
Gabriel Tarde, criticul român susţine că, asemenea indivizilor, societăţile evoluează prin raportare la un model.
Astfel, civilizaţiile mai puţin evoluate beneficiază de influenţa celor avansate, într-un proces în două trepte:
imită mai întâi formele civilizaţiei superioare, apoi îşi identifică sursele originale, ale specificului naţional.
Perioada interbelică surprinde două direcţii de manifestare a poeziei româneşti: tradiţionalismul și
modernismul, care reuneşte modalităţi diverse: de la estetica urâtului în lirica lui Tudor Arghezi, trecând prin
expresionismul de tip blagian, până la poezia ermetică a lui Ion Barbu.
Lucian Blaga este unul dintre poeţii secolului al XX-lea, care îndreptăţeşte profeţia lui Titu Maiorescu
privitoare la lirica acestei perioade, ce evoluează sub auspiciile geniului eminescian.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne
ale literaturii romane din perioada interbelică, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion
Barbu. Poezia a apărut la 1 ianuarie 1919 în ziarul Glasul Bucovinei şi se situează în deschiderea volumului de
debut al lui Lucian Blaga, „Poemele luminii” şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace
poetice
Consider că poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga aparţine esteticii
moderniste prin: influențele expresioniste, intelectualizarea emoției, noutatea metaforei (metaforă
plasticizantă și metaforă revelatorie), înnoirea prozodiei. Poezia ilustrează unele dintre influenţele
expresioniste pe care le aduce volumul ,,Poemele luminii”: exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului,
interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă poetică modernă pentru că
interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţiile poet – lume şi poet – creaţie. Prin mijloace
1
artistice, poetul îşi exprimă crezul liric, redă propriile idei despre poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de
expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii).
Poezia sintetizează viziunea blagiană despre lume din dublă perspectivă: poetică şi filozofică. Blaga a
văzut în poezie o cale de revelare a misterelor prin intuiţie. Este totodată, creatorul unui sistem filozofic de
construcţie speculativă şi de inspiraţie artistică în centrul căruia se afla noţiunea de mister. El considera că
„prin artă, religie şi filozofie, omul năzuieşte spre revelarea misterului, dar intervine censura transcendentă,
care aşezată de Marele Anonim între el şi omenire împiedică cunoaşterea esenţei existenţei”. În concepţia sa
filozofică, Marele Anonim a creat lumea şi-o creează mereu şi astfel se explică relativitatea existenţei şi a
cunoaşterii.
Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin
contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol,
elementele specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un
mijlocitor între eu (conştiinţa individuală) şi lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele
universale, cu esenţa lumii. Pentru Blaga, poezia reprezintă iubirea tainelor universului, taine ce se ascund în
petalele „corolei de minuni”.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului; cunoaşterea lumii în
planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire. Ideea poetică exprimă atitudinea poetului-filozof de a
proteja misterele lumii, izvorâtă la el din iubire, prin iubire: „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte”, ilustrată de Blaga prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează diferenţa între gândirea
raţională şi gândirea poetică.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu”
este aşezat orgolios în fruntea primei poezii, din primul volum, adică în fruntea operei şi exprimă atitudinea
poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc”
exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică/ poetică. Metafora
revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg,
semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei.
Poezia de tip confesiune, cuprinde trei secvenţe succesive evidenţiate de cuvintele cheie „lumina” şi
„taina” şi de distribuţia verbelor.
În prima secvenţa mărturisirea se organizează în jurul unor opoziţii mereu amplificate: eu-alţii, lumina
mea – lumina altora; corola de minuni a lumii – flori, ochi, buze ori morminte. Toţi termenii au sens figurat: eu
nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele – reprezintă confesiunea poetului privind
potenţarea misterelor universului, pe care nu doreşte să le lămurească; „corola” – misterele universului, măsura
binelui, a frumosului, sublimul perfecţiunii; „de minuni” – revelaţia poetului în faţa frumuseţii şi perfecţiunii
lumii; „flori” – natura înconjurătoare, viaţa, existenţa însăşi a universului; „ochii – sunt simbolul sufletului
omenesc (ochii sunt oglinda sufletului), al spiritualităţii omenirii; „buzele” – au o dublă semnificaţie: de sărut,
iubire, dar şi de rostire, cuvânt, ca unic mijloc de comunicare; „morminte” – semnifică moartea, care la Blaga
nu este sfârşitul dramatic, ci constituie „marea trecere”; „lumina altora” – este cunoaşterea paradisiacă,
gândirea logică, raţională; „nepătrunsul ascuns/ adâncimi de întuneric” – este universul misterios ce nu
trebuie descifrat, ci ocrotit; „lumina mea” – este cunoaşterea luciferică, poetică, sensibilă.
Structura antitetică este marcată şi de distribuţia verbelor: eu îşi asociază verbe predicative „nu
strivesc”, „nu ucid”, subînţeles „nu sugrum”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”; iar pentru lumina altora
există un singur verb predicativ „sugrumă” şi prin asociere „striveşte”, „ucide”, „nu sporeşte”, „nu iubeşte”,
„nu îmbogăţeşte”.
„Lumina altora” este lumina minţii, care sugrumă vraja, şi ucide tainele, în opoziţie cu „nepătrunsul
ascuns în adâncimi de întuneric” care este lumina poetului ce sporeşte tainele. Lumina poetului este una
nocturnă asemenea luminii lunii care adânceşte misterul. Instrumentul de cunoaştere este dragostea, calea de
pătrundere a misterelor. Enumerarea atributelor lumii nu este făcută întâmplător, ci în ordinea crescândă a
elementelor de mister cuprins în ele. Universul fenomenal „corola de minuni”, este cutreierat de taine, ascunse
în natură flori, în oameni ochi, dragoste buze şi moarte morminte. Mintea lucidă (lumina altora) riscă să
distrugă tainele şi frumuseţea universului (vraja nepătrunsului). Poetul însă, cu lumina lui găseşte o cale de
2
sporire a frumuseţii aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister, fiindcă a înţeles rostul
tainelor. Taina are în poezie o multitudine de sinonime: nepătruns, neînţelesuri, minune, vrajă.
Secvenţa a doua începe cu sublinierea opoziţiei dintre „lumina altora” şi „lumina mea”, prin folosirea
conjuncţiei adversative „dar”, şi prin repetiţia pronumelui personal „eu”, căruia i se adaugă adjectivul posesiv
„mea”. Lumina poetului este una creatoare în două direcţii: în sens filozofic şi în sens poetic. Complementul
indirect „cu fiori” şi cele două atribute ale sale „largi” şi „de mister” sugerează că poezia lui Blaga este una
filozofică, a fiorului, a emoţiei, sentimentului.
Secvenţa a treia face legătura cu prima secvenţă şi debutează prin conjuncţia subordonatoare cauzală
„căci”, un semn de opoziţie atenuată faţă de „dar”. Dacă în prima secvenţă asistam doar la întâlnirea cu tainele
şi luam act de atitudinea poetului faţă de ele (nu strivesc, nu ucid), în secvenţa a treia este vorba de iubire,
sentiment puternic, fiind un mod de cunoaştere. Dacă mintea făcea disjuncţie între taine prin „ori” în secvenţa a
treia iubirea le cuprinde pe toate, unindu-le prin conjuncţia coordonatoare copulativă „şi” într-o enumerare
determinată a totului. Dacă mintea poetului nu era dispusă să ucidă tainele, iubirea ridică tainele la rang de
esenţă a lumii. Nimic din Univers nu rămâne în afara luminii poetului, lumină ce ne va însoţi şi în celelalte
poezii.
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii, discursul liric organizându-se în jurul
acestor elemente.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă): 6 scurte şi foarte scurte (cel mai
scurt 2 silabe), 14 lungi (cel mai lung 13 silabe), al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia
sentimentelor. Poetul nu a urmărit eufonia exterioară, cuvintele - cheie, încărcate de sens, se află fie la sfârşitul
versurilor şi prin accentuare, căpătă un ritm aparte, fie ocupă un vers întreg (ultimul).
Poetul cultivă versul liber cu metrică variabilă (fără ritm) şi versul alb (fără rimă), locul rimei şi a
ritmului este luat de cuvintele grele în încărcătura poetică.
În concluzie, concepţia despre poezie a lui Lucian Blaga se circumscrie problematicii cunoaşterii, înţeleasă
în două dimensiuni, prin raportare la mister: descifrare (cunoaşterea paradisiacă) şi încifrare (cunoaştere
luciferică). Rolul poetului este acela de a spori misterul lumii prin creaţie.