Blog despre cartea Paradoxul Român de Sorin Alexandrescu

Paradoxul român care dă titlul cărţii lui Sorin Alexandrescu (Univers, 1998) e, după
cum aflăm chiar din lucrare... mai multe. Să luăm procedeul ca pe o deplasare
metonimică dinspre plural spre singular şi s-o lăsăm încurcată. Volumul, dezvoltat pe
osatura unor articole publicate de autor în Olanda la începutul anilor 1990, discută
câteva teme importante ale istoriei interbelice a României: aşa-zisa construcţie a
României Mari, viaţa politică în România interbelică democrată (partide politice,
alegeri, restauraţia carlistă din 1930 etc.), figurile lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu
şi „fenomenul legionar”, sfârşind cu o schiţă a istoriei Partidului Naţional Ţărănesc
(ulterior PNŢCD). Temele sunt vaste şi, deşi de la evenimentele respective a trecut
foarte multă vreme, ele continuă să stârnească pasiuni şi controverse. Interesul e
întreţinut şi de existenţa, la începutul secolului XXI, a unor curente destul de vocale
ale partizanilor uneia sau alteia din personalităţi, ca să nu mai vorbesc de fascinaţia
pe care o exercită asupra multor indivizi România interbelică şi unii din oamenii ei de
forţă (nu neapărat intelectuală!). Ar fi nevoie de vreo 3-4 postări pentru o discuţie mai
temeinică a cărţii, dar mă limitez acum la aceasta, rămânând să reiau, eventual, tema
în măsura în care ea suscită interesul cititorilor blogului.

Dintre paradoxurile române enunţate de Sorin Alexandrescu este demn de menţionat

mai întâi un „paradox al apartenenţei” legat de poziţia teritoriului românesc în spaţiul
cultural european care ar avea, susţine autorul, particularităţi care lipsesc altor zone
de interferență. Ar mai fi un „paradox al simultaneităţii”, care ţine de proiectarea în
planul simultaneităţii a unor mari curente care în cultura europeană sunt
succesive. În fine, un al treilea paradox este cel al continuităţii/discontinuităţii culturii
române (unitate geografică, însă discontinuitate de forme, aşa zisa discontinuitate
verticală, dar şi o discontinuitate în plan orizontal, ce ţine de ruptura cu mediul
balcanic din secolul al XIX-lea). Din simpla enunţare a acestor teme se poate vedea
ce front de lucru imens deschid ele. Autorul are meritul de a fi sintetizat problematica
într-un un spaţiu relativ restrâns, de mai puţin de 20 de pagini.

În obiectivul lui Sorin Alexandrescu nu se situează însă neapărat chestiunile ce ţin de

forme culturale, etnopsihologie sau etos naţional. Eseistul e preocupat şi de aspecte
concrete, cum ar fi studiul aplicat al vieţii politice din România interbelică. Se discută
activitatea principalelor partide politice (PNL, PNŢ), dar şi peripeţiile constituirii
celui de al doilea, la care se adaugă consideraţii privind sistemul partidelor şi
slăbiciunile acestuia, se analizează rezultatele diferitelor alegeri parlamentare cu
cifre, diagrame şi tabele. Nu lipsesc portretele de politicieni (I. C. Brătianu, Maniu,
Mihalache, Argetoianu, A. C. Cuza, C. Z. Codreanu etc.) De o discuţie mai largă se
bucură Iuliu Maniu, iar autorul, care nu îşi ascunde simpatiile ţărăniste, reuşeşte să fie
echilibrat şi vede limpede şi scăderile omului politic ardelean.

Un interes deosebit îl suscită personalităţile lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu. Cei
doi ar putea servi, ne spune autorul, drept exemple pentru ceea ce s-ar numi „ciudata
ştiinţă negativă de risipire a unui capital politic iniţial”. Exemple evidente: Cuza,
Carol al II-lea şi Antonescu înşişi, apoi Ceauşescu, Iliescu şi (adaug eu, din
perspectiva ultimilor ani) T. Băsescu. La Ion Antonescu este identificată o „dublă
structură”, de individ sincer şi exaltat în trăirile sale naive (deşi inadecvate istoric) şi
de ins aservit unei frazeologii găunoase şi tributare clişeelor. Unul din cele mai
interesante capitole ale volumului demonstrează această dualitate a mareşalului
pornind de la discursul care conţine celebra comandă „vă ordon: treceţi Prutul!” E o
analiză de text în toată regula, bazată pe teoria actelor de limbaj a lui Austin, extrem
de convingătoare şi riguroasă. Să nu uităm că Sorin Alexandrescu şi-a început cariera
ca lingvist.

Pe un plan mai general, eseistul acuză frecventele momente de orbire ale

politicienilor români, de la I. C. Brătianu la Carol al II-lea sau Antonescu sau refuzul
de a admite că istoria, chiar dacă pare să se repete uneori, ataşează de fiecare dată noi
semnificaţii evenimentelor. A se vedea tendinţa politicienilor români de a face mereu
slalom printre interesele marilor puteri chiar şi atunci când această strategie e sigur
perdantă sau asemănarea, exclusiv formală, dintre sosirea incognito a lui Carol I în
1866 şi a lui Carol al II-lea în 1930. Sorin Alexandrescu identifică chiar un fel de
sindrom de cădere în pre-modernitate de care suferă adesea politicienii de la noi. Iată
un citat foarte plastic care ilustrează perfect conceptul respectiv:

Mai curând cu un nou fanariot seamănă Carol [al II-lea], preocupat să adune cât
mai repede cu putinţă averi şi prestigiu din manipularea curtenilor şi scurgerea de
bani din avutul public în cămara domnului. Din scârba boierilor pământeni (Maniu),
linguşeala curtenilor promovaţi la putere (Tătărescu) şi decapitarea haiducilor locali
(Codreanu) de către arnăuţi, fanariotul a crezut că poate râvni la mai mult, la o
putere emancipată de Ţarigrad (Berlin) şi năzuind la egalitate cu ea. Aceasta l-a
lăsat să cadă fără frisoane, subminându-i poziţia prin uneltirile paşei de Vidin
(Fabricius), până ce un nou candidat la domnie, acum dintre autohtoni (Antonescu)
se dovedi mai vrednic. Şi, tot ca pe vremuri, a fost de ajuns ca un singur om (acelaşi
Antonescu), să-i arunce cârpa neagră pe umeri, semnul mazilirii, ca toţi vechii
slujbaşi să fugă care încotro, lăsându-l pe puternicul Vodă de ieri la mila paşei. 

Sorin Alexandrescu identifică, alături de paradoxurile naţionale pomenite mai sus, şi

cel puţin trei complexe care marchează negativ istoria naţională din vremuri vechi şi
până în anii comunismului, dacă nu şi mai departe. E vorba mai întâi de un complex
legat de credinţa că auto-ocupaţia e de preferat ocupaţiei străine (situaţie care a atins
forme paroxistice în comunism). Ar fi apoi complexul consensului naţional, care i-a
obsedat şi pe Carol al II-lea, şi pe Nicolae Ceauşescu, dar şi pe Ion Iliescu. Al treilea
complex pus în evidenţă este cel al omului forte (aşa-numitul „strong man”), al
salvatorului providenţial al naţiei, fie că acesta s-a numit Carol al II-lea, Zelea-
Codreanu, Antonescu, Ceauşescu sau, mai nou (adaug eu), Traian Băsescu.
 
Nu în cele din urmă, cartea discută premisele şi conţinutul aşa-zisului fenomen
legionar, constatând divorţul esenţial dintre formă (limbaj) şi acţiune care o
caracterizează.  De remarcat şi aici analizele unor texte ale lui Nae Ionescu
(teoreticianul are în ele un teren perfect de desfăşurare) sau a atitudinii lui Mircea
Eliade (care, en passant, este unchi de soră al autorului), calificată drept cecitate
politică. De altfel viitorul istoric al religiilor iese destul de şifonat şi pe drept cuvânt.
Nu e aici locul unei discuţii mai ample pentru a nu lungi inadmisibil postarea. Asta nu
înseamnă că nu e de salutat orice încercare de demitizare a mişcării legionare şi a
tovarăşilor ei de drum, furioşi interbelici la limita oportunismului gen Eliade, Noica,
Cioran et alii eiusdem farinae.

Cartea lui Sorin Alexandrescu e una din rarele lucrări de gen după citirea cărora
rămâi cu părerea de rău că s-au încheiat. Demn de interes ar fi un update, căci din
1998 a trecut destul timp şi ar fi de văzut în ce măsură principiile enunţate pentru
interbelic (şi, parţial, pentru perioada comunistă şi imediat post-comunistă) se
verifică pentru anii de regim Băsescu. Căderea în pre-modernitate e clară (cine vrea
să se amuze, să încerce să reformuleze citatul mai lung pe care l-am dat folosind
realităţi politice de azi), la fel risipirea capitalului politic esenţial sau renaşterea
mitului omului forte. Ar mai fi şi analogia cu elementul disolutiv şi profund nociv
pentru sistemul politic democratic reprezentat de Carol al II-lea, deşi o parte din vina
pentru pulverizarea democraţiei interbelice, atâta câtă era, revine partidelor politice,
care n-au reacţionat cu tăria cuvenită la mişcările de forţă ale regelui. Alexandrescu
vede, în analiza perioadei interbelice, o anumită periodicitate în schimbarea politică
ce transcende uneori ciclurile electorale. El e de părere că se pot observa cicluri de 6-
7 ani la trecerea cărora au loc schimbări mai profunde decât cele date de simpla
alternanţă la putere, putând reprezenta schimbări de regim. În 2012 (sau chiar anul
acesta) s-ar cam încheia un asemenea ciclu. Să vedem dacă predicţiile teoretice se vor
adeveri în sensul sfârşitului regimului Băsescu. Oricum, să nu uităm că tarele
identificate de Sorin Alexandrescu sunt cel puţin la fel de bine reprezentate azi ca şi
ieri.

Fact checking
Sorin Alexandrescu comite o eroare de detaliu când ne spune că principele Nicolae,
fratele lui Carol al II-lea, avea o legătură amoroasă (finalizată ulterior prin căsătorie)
cu Ileana Doletti. De fapt persoana în cauză se numea... Ioana Doletti. Nu e exclus să
fie un lapsus calami provocat de faptul că sora celor doi (Carol şi Nicolae) era
principesa Ileana.