Teritoriul în dreptul internațional

1. Regimul juridic al fluviilor internaționale

Fluviile internaţionale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile mai multor state şi care sunt
navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.De regulă, regimul juridic al acestor cursuri de apă este reglementat
prin convenţii bi- sau multilaterale ale statelor riverane, evoluţia şi conţinutul acestor convenţii fiind influenţate şi
determinate de raporturile dintre ţările în cauză şi de contextul politic din zonă.
Primele declaraţii privind libertatea de navigaţie pe fluviile internaţionale, recunoscută ulterior ca un principiu, au fost
proclamate de guvernul revoluţionar francez încă în 1792. Principiul în cauză este consacrat prin Actul final al
Congresului de la Viena (1815), la care pentru primadată s-a formulat şi noţiunea de fluviu internaţional. Principiile
stabilite de Congresul de la Viena au fost aplicate, prin convenţii speciale, fluviilor Elba, Escaut, Meusa şi Rin.
Congresul de la Berlin (1885) a extins principiul libertăţii de navigaţie asupra fluviilor africane Niger şi Congo, iar în
America, prin tratate şi acte interne, s-a stabilit libertatea de navigaţie pe Amazon.
Un moment important pentru evoluţia dreptului internaţional fluvial l-a constituit Conferinţa de la Barcelona din 1921
care a adoptat Convenţia privind regimul căilor de navigaţie de interes internaţional. Din reglementările adoptate prin
convenţie decurg următoarele reguli:
a) fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul său, fie că este vorba de fluviile
care traversează teritoriul, fie de cele care formează frontiera fluvială; traseul frontierei se face în albia cea mai adâncă
a fluviului;
b) în privinţa navigaţiei se aplică principiul libertăţii navigaţiei;
c) în virtutea suveranităţii, numai statele riverane, prin acordul lor, reglementează navigaţia pe fluviile internaţionale
fără vreun amestec din partea altor state;
d) în timp de pace, navele comerciale ale tuturor ţărilor – în conformitate cu reglementările internaţionale – se bucură
de deplină libertate de navigaţie pe fluviile internaţionale, fără nici un fel de discriminare; navele militare, cele vamale
şi de poliţie ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaţionale, iar cele ale statelor riverane pot naviga numai
în sectoarele lor, pentru sectoarele altor state, fiind necesară autorizarea;
e) statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie, au dreptul de a percepe taxe în cuantumul
necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, de supraveghere, de poliţie fluvială, controlul vamal şi sanitar
se exercită de statul riveran;
f) în principiu, pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale alcătuite din reprezentanţii ţărilor
riverane pentru co-ordonarea activităţii acestor ţări în vederea asigurării libertăţii de navigaţie, şi/sau a utilizării
acestor ape în alte scopuri decât navigaţia, producerea de energie electrică, pescuit.
Una dintre aceste teorii este şi cea a “utilizării echitabile”, care a fost dezvoltată de Asociaţia de Drept Internaţional în
Regulile de la Helsinki din 1966. Conform acestor reguli, statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot fluviul şi pot
acorda acest drept şi navelor statelor neriverane. Regulile poartă un caracter convenţional şi nu sunt obligatorii pentru
state, dar prevederile acestora reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului internaţional fluvial.
Comisia de Drept Internaţional şi-a finalizat lucrările prin elabora-rea unui proiect de convenţie, care a fost adoptată la
New York la 21 mai 1997.În Convenţie sunt formulate un şir de norme şi principii, printre care

 utilizarea şi împărţirea echitabilă şi rezonabilă a cursului de apă (art. 5),

 obligaţia de a nu cauza pagube importante altor state (art. 7),
 obligaţia generală de a coopera (art. 8) şi de
 a face un schimb regulat de date şi de informaţii privind starea cursului de apă în domeniul hidrologic,
meteorologic, hidrogeologic şi ecologic (art. 9) şi
 legătura dintre diferite moduri de utilizare (art. 10).
În text sunt prevăzute şi măsuri privind protecţia ecosistemelor, prevenirea, reducerea şi controlul poluării şi
administrarea cursurilor de apă internaţionale în timp de pace, stare excepţională sau conflict armat.
 2. Regimul juridic al Dunării
Regimul navigaţiei pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul
participării acestora la comerţul şi cooperarea internaţională.În sec. XVIII şi XIX, ca urmare a ciocnirilor de interese
între marile puteri implicate, a luat naştere aşa-numita “problemă dunăreană”, care a dus la instituirea unui regim
internaţional de navigaţie, impus de puterile europene.
La Congresul de la Viena (1815), Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internaţional, însă, în urma victoriei Rusiei
asupra Turciei, prin Tratatul de pace de la Adrianopole (1829), Rusia preia controlul asupra gurilor Dunării,
asigurându-şi deplina libertate de navigaţie.
Pentru prima dată un regim general internaţional de navigaţie pe Dunăre a fost stabilit prin Tra ta tul de la Paris
(1856). Conform prevederilor tratatului, a fost instituit principiul libertăţii de navigaţie, precum şi Comisia Europeană
a Dunării, formată preponderent din state neriverane. Comisia a interprins o serie de revendicări : elaborarea
regulamentului de navigaţie şi poliţie fluvială, stabilirea şi perceperea taxelor de la vasele în trecere pe Dunăre pentru
acoperirea cheltuielilor de amenajare şi întreţinere a fluviului, sancţionarea contravenţiilor săvârşite pe Dunăre.
Comisia avea pavilion propriu, iar personalul său tehnic şi administrativ se bucura de imunitate. Comisia, de
asemenea, în timp de pace şi de război se bucura de neutralitate, precum şi de imunitate fiscală.
Adoptarea Convenţiei Dunării în cadrul Conferinţei de la Paris finalizată în iulie 1921 care prevedea
ointernaţionalizare a navigaţiei fluviale pe tot cursul Dunării, egalitate de tratament pentru toate navele.Convenţie au
fost înfiinţate două organe: Comisia Europeană a Dunării, care era formată din reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei
şi României, competentă pentru porţiunea Dunării maritime, şi Comisia Internaţională a Dunării, formată din
reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei şi ţărilor riverane, pentru Dunărea fluvială, adică de la Ulm până la Brăila.
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad din 18 august 1948, încheiată de
către statele riverane şi intrată în vigoare la 11 mai 1949. Prevederile Convenţiei se aplică porţiunii navigabile a
Dunării de la Ulm (RFG) până la Marea Neagră, prin canalul Sulina (România).
Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate.
Navele aflate pe Dunăre au dreptul să intre în porturi, să procedeze acolo la operaţiuni de încărcare şi descărcare, să
îmbarce şi să debarce călători şi să se aprovizioneze cu combustibil şi alimente.
Navele militare ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porţiunea de fluviu cuprinsă în graniţele proprii,
iar în afara acestora, numai pe bază de înţelegere între statele interesate. Navelor militare ale statelor neriverane le este
interzisă navigaţia pe Dunăre.
Convenţia de la Belgrad stabileşte şi o serie de obligaţii pentru statele riverane, printre care: întreţinerea navigabilităţii
fluviului, în sectorul lor naţional, îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie, coopera-rea cu Comisia Dunării în aceste
domenii etc.
În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre, precum şi altor activităţi, Convenţia de la Belgrad a
prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe internaţionale: Comisia Dunării, organ cu competenţă generală asupra
întregului fluviu şi Administraţiile fluviale speciale, organe cu competenţă limitată la anumite sectoare de pe fluviu.
Comisia Dunării, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane, câte unul din partea fiecărui stat, a avut iniţial sediul în
oraşul Galaţi (România), iar din 1957 sediul acesteia a fost stabilit la Budapesta.
Atribuţiile Comisiei Dunării sunt în general de coordonare şi recomandare, de consultare şi uniformizare. Astfel,
Comisia, în baza propunerilor şi proiectelor statelor riverane, stabileşte planul general al lucrărilor în interesul
navigaţiei, desfăşoară studii de uniformizare a regulilor de navigaţie şi supraveghere fluvială, face recomandări
statelor şi transmite materialul documentar necesar pentru elaborarea de către fiecare stat riveran a regulamentului de
navigaţie, coordonează serviciile hidrometeorologice pe Dunăre, publică pentru nevoile navigaţiei hărţi şi atlase etc.
În conformitate cu legislaţia statului pe al cărui teritoriu îşi are sediul, Comisia Dunării se bucură de personalitate
juridică, membrii ei - de imunităţi diplomatice, iar localurile Comisiei, arhivele şi documentele ei sunt inviolabile.
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane.
Drept exemplu, putem aduce Acordul dintre România şi Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic şi de navigaţie
Porţile de Fier 1, încheiat în 1963, şi Porţile de Fier 2, încheiat în 1976.
În 1985, la Bucureşti, a fost adoptată “Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţia apelor
fluviului contra poluării”. Această declaraţie are drept scop prevenirea poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului.
În iunie 1994, la Sofia, a fost semnată Convenţia privind coopera-rea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului
Dunărea. Această convenţie prevede gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor fluviului, măsuri de reducere a
poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă, industrială şi pentru irigaţii,
conservare şi construcţia ecosistemelor. Convenţia a intrat în vigoare în octombrie 1998. Părţi la convenţie sunt statele
bazinului Dunării şi Uniunea Europeană. În baza Convenţiei a fost creată Comisia Internaţională pentru protecţia
Dunării cu sediul la Viena.
3. Regimul juridic al marii Negre
Începand cu sec. XVIII aplicarea acestui principiu a fost lăsat la arbitrariul marilor puteri maritime 1 . O situaţie aparte
este cea a mărilor închise, cum este Marea Neagră. Denumite şi "mări cu regim special" sau "mări regionale", ele
primesc un statut special corespunzător trăsăturilor pe care le prezintă, care trebuie adoptat de doctrina şi consacrat de
dreptul internaţional. Aceste mări au trăsături speciale fiind înconjurate de teritoriul a două sau mai multor state,
neavând o cale de comunicare cu alte mări sau , deşi această cale există, se face prin intermediul unor strâmtori sau
canale, care au caracterul unei unice căi de acces pe apă. Prezintă o deosebită importanţă pentru riverani, datorită
poziţiei şi finalităţii lor, teritoriul lor nefiind traversat de căi obligate de navigaţia internaţională. Aceste mări, deşi
înconjurate de state nu fac obiectul suveranităţii niciunui stat, fiind mări libere. Regimul navigaţiei în Marea Neagră a
variat de-a lungul timpului în funcţie de raportul de forţe care se aflau in prezenţa, în momentul istoric respectiv,
raport definit de tratatele şi convenţiile încheiate. Oglindit în regimul navigaţiei în Marea Neagră a fost şi regimul
navigaţiei prin strâmtorile acesteia.
Prin Pacea de la Karlowitz , din 29 ianuarie 1699, Rusia obţinea accesul maritim,, însă el trebuia valorificat economic
şi diplomatic .Încetarea monopolului turcesc in Marea Neagra a fost definitivată prin art.11 al Păcii de la Kuciuk-
Kainargi: „Pentru uşurinţa şi avantajul celor două imperii se va stabili o navigaţie liberă şi fără obstacole pentru navele
de comerţ aparţinând celor două puteri contractante în toate mările care scaldă pământurile lor; Sublima Poartă acordă
vaselor comerciale ruseşti …libera trecere prin Marea Neagră în Marea Albă şi ,invers, din Marea Albă în Marea
Neagră ,precum şi de a intra în toate porturile şi estuarele existente sau pe ţărmul mării sau în locurile de trecere şi
canalele care leagă aceste mări…Libertatea comerţului şi navigaţiei pe toate apele fără excepţie”.
Următorul rol l-a avut Tratatul de la Adrianopol. Articolul 7 al tratatului semnat prevedea trecerea liberă şi deschisă
tuturor vaselor comerciale ale puterilor care se află în stare de pace cu Sublima Poartă. Politica ostentativă a
Imperiului rus la adresa Porţii va deranja aliaţii europeni ai acesteia ce vor conduce o campanie punitivă la adresa
Rusiei, campanie menită să readucă Bolnavul Europei la o poziţie de forţă în Orient – Războiul Crimeei. La data de
18/30 martie a anului 1856 , Marile Puteri semneaza la Paris un tratat structurat pe 5 chestiuni majore, printre care si
neutralitatea Mării Negre, consacrată în articolul 11: „Marea Neagră este declarată neutră: deschise fiind marinei
comerciale a tuturor naţiunilor, apele şi porturile sale sunt în chip hotarât şi pentru totdeauna interzise vaselor de
război, fie ale puterilor riverane, fie ale oricăror puteri, afară de exceptiile menţionate la art. 14 şi 15 din prezentul
tratat”. C
ongresul de la Paris din 1856 a pus Rusia într-o situaţie pe care nici o mare putere nu o putea accepta pentru mult
timp, astfel încât primul semn de dezacord între Puterile Europene a fost exploatat , iar articolele 11 (neutralizarea
Mării Negre),13 (lichidarea arsenalelor militare) şi 14 (convenţia privind vasele uşoare) au fost înlocuite prin stipulaţii
mult mai favorabile Rusiei. Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea sunt marcate de lupta pentru
independenţă a statelor din sud-estul Europei. Astfel, profitând de reaprinderea conflictului rusootoman, România îşi
proclamă independenţa. Acest statut de stat riveran a fost confirmat prin Tratatul de la San Stefano şi prin Congresul
de la Berlin din 1878 .
Sfărşitul secolului al XIX-lea readuce statului român statutul de ţară riverană Mării Negre. De acum înainte orice
demers diplomatic referitor la statutul juridic al Mării Negre şi al strâmtorilor va interesa în mod direct şi România. 5
În urma Marelui Război Mondial, Antanta va semna tratatul de pace cu Turcia la Sevres. Aici se statuează noile
politici la care aderă Marea Britanie care, deşi iniţial dorea închiderea strâmtorilor din Marea Neagră, işi reconsideră
poziţia. Astfel strâmtorile vor fi deschise chiar şi navelor de război, puterile Antantei căpătând un veritabil drept
asupra acestor puncte maritime.
În materie, ultimul acord internaţional care reglementează cadrul legal al navigaţiei în Marea Neagră rămane
Convenţia de la Montreux, care a fost iniţiata de Turcia, cu completări aduse de legislaţia turcă în 1994 în urma
catastrofei petrolierului Nassia. Convenţia de la Montego Bay a adus un considerabil aport în ceea ce priveşte
navigaţia în Marea Neagră, reglementând domeniul dreptului mării.
 4. Teritorii cu regimuri juridice internaționale speciale
Se stabilesc anumite statute speciale (regimuri internaţionale) pentru anumite zone teritoriale. Aceste statu-te speciale
sunt aplicate unor zone spaţiale aflate sub suveranitatea statelor sau care nu se află sub această suveranitate.
Demilitarizarea este regimul juridic potrivit căruia pe un teritoriu sunt distruse toate instalaţiile militare, existând
obligaţia de a nu mai fi menţinute şi de a nu se mai construi insta laţii noi, singura forţă permisă pentru păstrarea
ordinii pe asemenea teritorii fiind forţele poliţieneşti.
Din punctul de vedere al ariei teritoriului asupra căruia se extinde, demilitarizarea poate fi totală sau parţială. Zona
demilitarizată poate cuprinde teritorii întregi ale statelor, părţi ale teritoriului unui stat sau spaţii terestre, maritime ş. a.
în afara suveranităţii naţionale. Prin Tratatul de pace ruso-turc de la Prut din 21 iulie 1711 au fost distruse unele
fortăreţe de pe malul de nord al Mării Negre;prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 Rusia a fost obligată să-şi
demilitarizeze malurile Mării Negre; Tratatul de la Versailles din 1919 obliga Germania să demilitarizeze ambele
maluri ale Rinului şi o porţiune de 50 km lăţime pe malul drept;
O serie de teritorii au fost demilitarizate în întregime. Astfel, prin Tratatul din 1940 încheiat de URSS cu Finlanda au
fost demilitarizate total insulele Aaland; prin Tratatul din 1920 privind insulele Spitzberg Norvegia se obligă să nu
construiască baze militare şi fortificaţii, precum şi să nu folosească arhipelagul în scopuri militare. Prin Acordul de la
Potsdam din 1945 s-a hotărât demilitarizarea totală a Germaniei. Este demilitarizată Antarctica, în prezent, prin
Tratatul de la Washington din 1959, o serie de strâmtori maritime, precum şi canalele maritime internaţionale Panama
şi Suez.
Neutralizarea reprezintă un regim juridic, instituit într-un anumit spaţiu geografic pe cale convenţională, cu scopul de
a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe acel teritoriu sau de a-l transforma într-o bază militară ori în teatru de
război. Neutralizarea poate fi permanentă, atât pe timp de pace, cât şi de război, şi temporară, numai în timpul unui
conflict armat.

 Neutralizarea permanentă este aplicată în special unor căi maritime internaţionale, cum ar fi canalele maritime
internaţionale şi strâmtorile maritime cu regim internaţional.
 Neutralizarea temporară este dispusă prin prevederile Convenţiei de la Geneva (1949) referitoare la protecţia
persoanelor civile în timp de război (art. 14, 15).
Denuclearizarea este o instituţie nouă a dreptului internaţional ce caracterizează tendinţa statelor de eliminare a
armelor nucleare. Regimul juridic al zonelor fără arme nucleare este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind fie
teritoriul mai multor state, fie continente întregi, stabilit în baza unor convenţii internaţionale, în temeiul căruia statele
respective au obligaţia de a nu produce, achiziţiona, deţine, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state au
obligaţia de a nu amplasa ori introduce sub orice fel arme nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu
atacarea cu asemenea arme.
În practica statelor regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe două căi:
- includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate care stabilesc regimul general al unor teritorii;363
- încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării armelor nucleare.

În practica internaţională s-au formulat anumite principii cu privire la crearea zonelor denuclearizate:
- iniţiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la statele din regiunea interesată, iar
participarea să se facă pe bază voluntară;
- aranjamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să asigure că acestea vor rămâne efectiv libere de arme
nucleare;
- obligaţia privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai mari de state sau de grupuri mai restrânse.
Statele care fac parte din zona denuclearizată au o serie de obligaţiuni, de exemplu: să nu experimenteze, să nu
producă şi să nu dezvolte arme nucleare, să nu achiziţioneze şi să nu posede arma nucleară, să interzică instalarea,
stocarea, tranzitul armelor nucleare prin zonă.
Statele din afara zonei care posedă armă nucleară de asemenea au obligaţia să respecte statutul acestei zone libere de a
nu instala, amplasa sau stoca arma nucleară, de a nu furniza statelor din zonă nici un fel de ajutor pentru dezvoltarea,
fabricarea sau achiziţionarea de arme nucleare, precum şi, dacă au baze militare în zonă, să dea asigurări şi să probeze
că acestea nu conţin arme nucleare. Totodată statele din zonă au dreptul să folosească energia nucleară în scopuri
paşnice, precum şi dreptul de a efectua explozii nucleare paşnice, având obligaţia de a le notifica AIEA.
 5. Regimul juridic al zonelor polare
Arctica este teritoriul în jurul Polului Nord, cu o suprafaţă totală de 27 mln. km ², format din 2/3 suprafaţă acvatică şi
1/3 suprafaţă terestră. Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere strategic,
întrucât este bogată în resurse naturale.
Acest regim este determinat de reglementările internaţionale şi legislaţia statelor riverane Oceanului Îngheţat de Nord.
Pentru delimitarea zonelor polare în Arctica a fost aplicată teoria sectoarelor, dezvoltată de juristul rus V. Lakhtin încă
în 1918.
Conform acestei teorii, statele riverane Oceanului Îngheţat de Nord şi-ar putea extinde suveranitatea teritorială asupra
sectoarelor arctice din dreptul litoralului lor până la Pol. Astfel, suveranitatea asupra sectoarelor care se formează între
meridianele care pleacă din Polul Nord şi trec prin extremităţile estice şi vestice ale litoralului lor, le-ar reveni Statelor
Unite ale Americii, Rusiei, Canadei, Danemarcei şi Norvegiei.
În ultima perioadă capătă confirmare teza conform căreia Arctica este un teritoriu care necesită o reglementare
internaţională. În acest scop în septembrie 1996, 8 state – Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA,
Finlanda şi Suedia – au semnat la Ottawa Declaraţia despre formarea unui Consiliu Arctic, o nouă organizaţie
regională, care are scopul de a realiza colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată, de a efectua
controlul şi coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre Arctica.
Antarctica este regiunea polară de sud, cu o suprafaţă de 14 mln. km 2, situată între Africa de Sud, America de Sud,
Australia şi Noua Zeelandă. Pentru prima oară continentul a fost descoperit de expediţia rusă condusă de F. F.
Belenghausen şi M. P. Lazarev.
Ca urmare a descoperirii zăcămintelor în subsolul noului continent, interesul faţă de Antarctica a crescut spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, mai ales după primul război mondial. Primele încercări de a-şi atribui unele părţi din acesta au
fost efectuate de Anglia (1908-1933), apoi Franţa (1924), Norvegia (1931-1939), Chile şi Argentina (1940), iar SUA
(1939) şi-au rezervat dreptul de a repartiza pământurile antarctice. În 1950, URSS le-au cerut SUA, Angliei, Franţei,
Norvegiei, Australiei, Argentinei şi Noii Zeelande să iniţieze o discuţie pe plan internaţional pentru a se ajunge la un
acord care să satisfacă pretenţiile legitime ale tuturor statelor interesate. Ca urmare, la 1 decembrie 1959, la
Washington a fost încheiat Tratatul cu privire la Antarctica.
Conform Tratatului din 1959, principiul de bază al regimului inter-naţional al Antarcticii este folosirea ei numai în
scopuri paşnice. Astfel, au fost interzise: crearea de baze militare, construirea de fortificaţii sau desfăşurarea
manevrelor militare şi experimentarea oricărui tip de arme. S-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare,
neutralizare şi denuclearizare.
Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile de colaborare a statelor în acest domeniu,
stabileşte posibilitatea schimbului de informaţii privind programele lor ştiinţifice, schimbului de personal între
expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din Antarctica, precum şi schimbului de observaţii şi rezultate
ştiinţifice.
Tratatul nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în Antarctica, însă atâta timp cât Tratatul este în
vigoare, nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenţii asupra Antarcticii.
În vederea respectării Tratatului s-a creat un nou sistem de control şi inspecţie reciprocă, care se realizează prin
observatorii desemnaţi de reprezentanţii celor 12 state părţi la Tratat.
În iunie 1988, Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din Antarctica. Obiectivul
acestei convenţii este interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor antarctice sau ar
afecta clima-tul la nivel global sau regional.
În octombrie 1991 statele părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei
mediului în această zonă, protocol care, între altele, interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de
50 ani. De altfel, problema Antarcticii figurează din anul 1983 pe ordinea de zi şi a Adunării Generale a ONU, iar prin
rezoluţia nr. 46/41 a Adunării Generale a ONU din 16 decembrie 1991, acest forum mondial lansează teza potrivit
căreia elaborarea unei convenţii care să stabilească o rezervaţie naturală şi ecosistemele sale asociate trebuie negociată
cu participarea întregii comunităţi internaţionale.