La finele celui de-al doilea război mondial, în orbita economică și politică a URSS a intrat un teritoriu de circa

900.000 km cu o populatie de 70 milioane de locuitori din Europa Centrală și de Est. O influenta sporită a
URSS se atestă în Cehoslovacia, Polonia, România, Bulgaria, Albania și lugoslavia.
Victorioasă, Armata Roșie a putut anexa, în afara tuturor teritoriilor pe care le ocupase in 1939 (Carelia
finlandeză, Tarile baltice, Bielorusia poloneză, Basarabia și Bucovina românești), Nordul Prusiei Orientale cu
Koenigsberg (care devine Kaliningrad) și Rutenia subcarpatică cehoslovacă. În compensația anexiunilor
operate în detrimentul său, Polonia primește restul Prusiei Orientale, Prusia Occidentală, Silezia Superioară,
teritorii luate Germaniei. Polonia este astfel ,,strămutată" cu 200 kilometri spre Vest. Frontiera sa cu
Germania, nerecunoscută de occidentali, este fixată de-a lungul fluviilor Oder și Neisse.
Pe toată durata celui de-al doilea război mondial, lumea occidentală a considerat că Uniunea Sovietică nu
urmărea să obțină decât o influență indirectă asupra Europei de răsărit, prin instaurarea unor regimuri prietene,
care să-i asigure o securitate ce fusese de două ori, într-o singură generație, pusă la încercare. Oamenii politici
occidentali, în special americanii, au ignorat sau s-au făcut că ignoră existenţa unui scop final, la care sovieticii
nu renunţaseră niciodată și a cărui realizare devenise posibilă datorită imprejurărilor internaționale de la finele
celui de-al doilea război mondial.
Acest scop, mărturisit nu o singură dată, era transformarea Europei de Răsărit nu într-o zonă prietenă
tampon, ci într-una comunistă, obedientă Uniunii Sovietice. Armata Roșie ,,eliberase” țările est-europene
printr-un accident al istoriei care nu fusese previzibil înainte de război; odată prezentă însă în aceste țări, ea a
jucat rolul principal în instaurarea regimurilor comuniste. Este indiscutabil faptul că, fără aceste trupe,
comuniștii locali din ţările Europei de Est ar fi rămas forțe politice periferice.
Mai întâi, URSS a rezolvat după bunul său plac și fără nici un respect al angajamentelor din timpul războiului
problemele teritoriale, ale populaţiei și a întreprins transformarea regimurilor politice în sensul instaurării
regimurilor autoritare dominate de partide comuniste, care dețineau posturile de comandă în guvernele de
coaliţie formate imediat după război.
Practic, în toate țările est-europene rolul determinant în cucerirea puterii de către partidele comuniste l-a jucat
prezenta sovietică. Aceasta a stiut să divizeze, inițial, opoziţia, să creeze pentru un timp impresia că dorește o
guvernare de coaliţie, pentru a marginaliza apoi, treptat, toate fortele necomuniste care i se asociaseră în
speranta de a putea juca un rol de moderator. Toate aceste schimbări au avut loc sub ochiul neputincios al
anglo-americanilor, până când, in februarie 1946, George F. Kennan, pe atunci însărcinat cu afaceri al SUA, nu
a denunțat atitudinile și scopurile de politică externă ale lui Stalin.
Analizele lui Kennan s-au dovedit a fi profetice: pretutindeni, în ţările Europei Răsăritene, Stalin a impus
regimuri totalitar-comuniste uniforme, având ca elemente indispensabile dictatura proletariatului, monopolul
puterii de către un partid unic, îngrădirea drepturilor cetăţenești, „ascuțirea" continuă a luptei de clasă,
lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice și culturale precum și a oricărei opoziții, toate
acestea în numele construirii unui om și a unei societăți noi.
Inainte de prăbușirea sistemului comunist, în categoria ţărilor est-europene intrau: Albania, Bulgaria,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Germania estică, Polonia, România și Ungaria, la care se adăuga URSS. În total 9
țări, din care Cehoslovacia, Iugoslavia și URSS erau federații.
În Albania și Iugoslavia, partidele comuniste naționale jucaseră un rol major în mișcarea de Rezistență din
anii celui de-al doilea război mondial și în eliberarea țărilor lor, fără a recurge la ajutorul Armatei Roșii. Din
octombrie 1944, când trupclc germane se retrag din Albania, liderul comunist Enver Hodja (1908-1985)
devine prim-ministru al noului guvern albanez. După 1948, fitând de ruptura sovietoiugoslavă pentru a se
elibera de sub tutela lui Tito, Hodja șia cetluit țara cu cercul de fier al unei dictaturi rigide și reactionare. De
atunci și până la moartea sa, pe perioade variabile, va deține toate înaltele portofolii guvernamentale,
rămânând timp de 37 de ani șef al Partidului Comunist Albanez, punându-se rău nu numai cu Iugoslavia, ci și
cu URSS.
In Iugoslavia, losip Broz Tito (1892-1980), deși a pornit cu instaurarea unui regim pur comunist, cu o
puternică poliție secretă și cu epurări de disidenţi, va demonstra în câțiva ani că este mai degrabă un comunist
național decât un vasal al Uniunii Sovietice. Recunoscând valoarea independenței sale, Statele Unite vor
acorda lugoslaviei lui Tito un important sprijin financiar, în 1968, condamnând invadarea Cehoslovaciei și
decizia liderului sovietic Brejnev de a zdrobi Primăvara de la Praga Tito iși va atrage un nou val de dușmănie
din partea Kremlinului.
În celelalte țări din Europa Centrala, eliberate de Armata Roșie, guverne ale, fronturilor nationale" reunesc
initial toate partidele din mișcarea de Rezistenta, inclusiv comuniștii In scurt timp însă, comuniștii locali,
sustinuti de URSS, pun rapid mâna pe ministerele-cheie, împânzesc cu oamenii lor armata si administrația,
fuzionează cu partidele socialiste și elimină celelalte partide. În acest mod se procedează în Bulgaria, Polonia
și România, care în 19471948 devin ,democrații populare" aliniate Uniunii Sovietice.
În ţările cu o mai puternică tradiție democratică, sovietizarea și comunizarea este mai lentă și mai dificilă. In
Cehoslovacia, va fi nevoie de ,, lovitura de la Praga" din februarie 1948, pentru ca președintele Edvard Beneš
(18841948) să accepte formarea unui cabinet comunist condus de Klement Gottwald (1896-1953). În Ungaria,
numai după demisia președintelui Tildy, din iulie 1948, reușește să vină la putere comunistul Mátyás Rákosi
(1892-1971). In fine, cazul Germaniei este cel mai complex, deoarece este miza Războiului rece. După
formarea ,,trizoniei" occidentale în iunie 1948, după crearea apoi a Republicii Federale Germane în mai 1949,
comuniștii înfiinţează un stat est-german, Republica Democrată Germană, la 7 octombrie 1949.
Pentru a răspunde politicii de ,,stăvilire" a comunismului lansată de președintele SUA Truman în martie 1947,
URSS întărește coeziunea democrațiilor populare, pe care le constrânge să refuze planul Marshall. La 27
septembrie 1947, este creat Biroul de informare comunistă (Kominform), organism de legătură însărcinat să
transmită dispoziţiile de la Moscova. Pe de altă parte, dominația economică sovietică asupra tărilor comuniste
din Europa de Est este concretizată prin crearea, la 25 ianuarie 1949, a Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc (CAER). În fine, Tratatul de la Varșovia, semnat la 14 mai 1955, ca răspuns la NATO, va ratifica
alianta militară a lagărului socialist.
In așa mod, începând cu anul 1949, modelul stalinist este impus în întreaga Europă de Est, în pofida tradiţiilor
și intereselor locale. Naționalizarea industriei și colectivizarea agriculturii, planificarea centralizată a
economiei prin planurile cincinale, primatul industriei grele asupra celorlalte ramuri ale economiei sunt copiate
după tiparul sovietic. Pe plan politic, noile Constituții ale democrațiilor populare reproduc fidel Constituția
sovietică din 1936.
Contrar aparenţelor, întreg acest edificiu se dovedește a fi extrem de fragil: deja în martie 1953, o dată cu
moartea lui Stalin, incertitudinile legate de succesorul său zdruncină întregul lagăr socialist, inițiindu-se o nouă
perioadă istorică, aceea de destalinizare prin afirmarea diversității naționale.