7 - Sãrbãtoarea Muntelui

Din vremuri imemoriale credincioşii de pe întreaga Vale a Bistriţei – şi nu numai –,

urcã pe Ceahlãu în preajma sãrbãtorii Schimbarea la Faţã, zisã a Probajinelor,
stabilitã pentru ziua de 6 august, dar ţinutã în prima duminicã a lunii august.
Ajunşi sus, pe platou, ei aşteaptã rãsãritul Soarelui, ca astru ceresc,
spre a petrece împreunã Noua Luminã -, întocmai cerinţelor unei "Schimbãri la faţã".

  Este ceea ce şi astãzi cunoaştem ca Sãrbãtoarea Muntelui, sau Hramul Muntelui, ori Nedeia de pe Ceahlãu.
Rãmâne nesigurã natura argumentelor care sã elucideze cauza ce determinã populaţia montanã, dar nu numai, sã
facã un uriaş efort ca sã urce şi sã cobore Masivul Ceahlãu doar pentru a petrece câteva ore împreunã cu ceilalţi
locuitori. în cele ce urmeazã îl citãm pe ieromonahul Ioanichie Bãlan, un bun cunos-cãtor al isihasmului şi al
credinţelor populare, care ne dã interesante amãnunte despre aceastã serbare anualã cu totul specificã. Relatare de
cunoscãtor, subiectiv însã.

  Pânã la jumãtatea secolului al XIX-lea, hramul Ceahlãului avea un caracter strict monahal, duhnovicesc, de
pelerinaj, de rugãciune şi înãlţare sufleteascã. Cu o zi sau douã înainte de praznic, cãlugãrii de prin mãnãstirile şi
sihãstriile Ceahlãului, ca şi majoritatea sihaştrilor, la sunetul clopotului şi al toacei de pe vârful Toaca, se urcau pe
munte în profundã atmosferã de reculegere. Aici, fãceau priveghere de toatã noaptea într-o micã bisericuţã din
lemn, numitã Panaghia, dând laudã lui Dumnezeu şi Preacuratei Sale Maici.

  în zorii zilei, tot aici - în mare sobor, singurul de peste an -, sãvârşiau Sfânta Liturghie, se împãrtãşiau cu toţii,
luau masa împreunã şi, îmbrãţişându-se unii cu alţii cu multã bucurie pentru înfrãţirea întru Hristos, coborau
fiecare pe potecile de munte îndãrãt la chiliile lor.

  Pe lângã cãlugãri, urcau muntele Ceahlãu şi comunitãţi întregi de credincioşi, îmbrãcaţi tradiţional de
sãrbãtoare, - fie pedestru, fie cãlare – în frunte cu preoţii lor. Unii urcau din ajun pe platou, iar alţii poposeau o
noapte la mãnãstirea Durãu, iar de aici porneau spre Platou înainte de zorii zilei de nedeie, cu luminãri aprinse,
întocmai ca la înviere.

  Aşa se serbeazã hramul Ceahlãului pânã astãzi, când încã de Schimbarea Domnului la Faţã se adunã sus la
munte credincioşi din toate satele din împrejurimi cu coruri bisericeşti. Apoi câţiva preoţi de la Schitul Durãu,
împreunã cu cei din sate, oficiazã împreunã slujba aghiazmei, fac litanii de mulţumire şi-i miruiesc pe credincioşi.

  Dupã serviciul religios, sãtenii se aşeazau la iarbã verde şi luau masa împreunã, iar corurile cântau, pe rând,
colinde, cântãri bisericeşti şi cântecele tradiţionale româneşti. Odatã cu seara, coboarau cu toţii pe la casele lor,
promiţându-şi sã urce pe munte şi în anul urmãtor. Apare astfel un fel de legãmânt pentru viitor, fãcut cu ei înşişi,
cu familia lor, cu etnia lor şi, în ultimã instanţã, chiar cu muntele sacru.

  De unde oare sã vinã toate tradiţiile astea ?

  Se admite cã existase odinioarã o întinsã populaţie strãveche carpato-ponto-danubianã, care roise cãtre sud, dând
naştere civilizaţiilor pre-mediteraneene – recu-noscute ca fiind de sorginte nordicã – apoi a celor egeo-cretane. Erau,
se spune, acei nebuloşi pelasgi. Vechi triburi indo-europene plecate spre un orient fabulos -, sau, poate, venind de pe
acolo (?!). Pentru poetul-istoric Homer, aflat cu cel puţin patru mii de ani mai aproape de acele vremuri, apãrea clar
cã prin divinul popor al pelas-gilor erau indicaţi acei adoratori ai Soarelui învingãtor. Mai ştim cã erezia faraonului
Amenofis I, proclamase Unicitatea zeului Soare şi chiar dacã sub Tutankamon se restabilise cultul lui Amon-a,
noţiunea de Solarizare supremã va rãmâne permanent şi în anticul Egipt. La hitiţi, în timpul primului imperiu, zeul
Solar era o divinitate principalã, protectoare a regilor, punându-l în umbrã chiar pe marele Tesub, zeul furtunii.
Preponderenţa Zeului-Soare trece foarte uşor de la hitiţi la populaţiile trace anatoliene, apoi în lumea egeo-cretanã
(cicladicã) şi, normal, în aceea de la Micene şi Troia. Dar, dacã aşa cum se mai şopteşte pe ici-colo, hitiţii erau ei
înşişi traci?!. Nu cumva suntem în faţa acelui inel care se închide prin el însuşi?

  Un simbol al şarpelui Uroboros.

  Ştim prea puţine lucruri din acele nebuloase vremuri. în orice caz, Cultul Solar din perioada bronzului şi respectiv
din perioada de început a fierului era – în lumea tracã, adicã pe aici – chiar la ea acasã! Ba, se mai afirmã cã Apollo
se nãscuse exact pe undeva prin aceste spaţii ale strãmoşilor noştri geto-daci, ca Sfântul Soare, iar prin corolar
ţãranii numesc Luna ca Sfânta Lunã. Aici, pe la Cracãu, se spune cã: Luna este sora Soarelui, şi Soarele a vrut sã o
ia de soţie, dar ea nu l-a vrut, cãci este pãcat sã se ia frate cu sorã. întocmai ca în antichitatea clasicã, unde Apollo,
Zeul Solar era frate geamãn cu Artemisa, Zeiţa Lunarã. Dupã cum se vede, cu tot creştinismul de care sãteanul
nostru e convins, tot mai rãmân pe ici-colo reminiscenţe din protoistoria care vedea în Soare şi Lunã mari zeitãţi.
Altminteri de ce oare Sfântul Soare şi Sfânta Lunã ar fi consideraţi ca sfinţi ? Creştinismul nu a şters cu totul
credinţele şi legendele vechi, o dovadã fiind redarea pe icoanele Preacuratei a vechilor zei Soarele şi Luna!

  Asemenea serbãri cu adânci tradiţii mitologice, precum Sãrbãtoarea Muntelui, care nu au putut sã fie asimilate de
cãtre biserica noastrã creştinã, se încearcã sã fie transformate în serbãri de tip creştin deşi populaţia montanã a
continuat sã invoce în anumite momente şi sã serbeze - în fond, fie şi inconştient - vechile divinitãţi pãgâne.

  Sunt aceste supoziţii simple poveşti de adormit copiii? Poate cã nu, din momentul în care existã carele solare din
bronz de la Bujoru (Teleorman) ca şi o altã mare diver-sificare a obiectelor de Cult Solar: care solare din ceramicã,
vase rython, patere ş.a. 

  Şi atenţie: acestor reale piese arheologice de tip solar li s-ar putea adauga fenomenul socio-cultural "Sãrbãtoarea
Muntelui" de pe Ceahlãu, considerat şi el sã fie o sãrbãtoare a lui Sol Invinctus -, deci a Soarelui învingãtor.

  Nedeia de pe Ceahlãu are cea mai apropiatã semnificaţie faţã de definiţiile date de cãtre puţinii cercetãtori ai
protoistoriei, dintre care în afara lui Nicolae Densuşianu am aminti aici doar pe Romulus Vulcãnescu şi Victor
Kernbach: "Nedeile erau adunãri rituale ale unor grupuri de ciobani (dar nu numai) care urcau, într-o anumitã zi, pe
un plai de munte, spre a schimba informaţii şi sfaturi şi a serba solemn, împreunã, un eveniment din calendarul
naturii...", Mircea Vulcãnescu mai adaugând şi cã nedeile ar simboliza "Urcãri pe munte pentru contact direct cu
Cerul şi oficierea de rugãciuni".

  Tradiţia actualã, anterior consemnatã fie şi subiectiv dupã ieromonahul Ioanichie Bãlan, ne aratã întocmai cã
monahii de pe Ceahlãu oficiau împreunã, o singurã datã pe an, marea slujbã a aghiazmei, ea dovedindu-se ca un
suport spiritual al nedeii. în plus, tot spiritual vorbind, fixarea sãrbãtorii muntelui pe 6 august, de Schimbarea la
Faţã, avea la rându-i o semnificaţie profund duhovniceascã, de o sorginte isihastã -, anume,  chiar de "schimbare la
faţã" a cãlugãrilor şi cãlugãriţelor, ca o trimitere la îndumnezeirea lor întru despãtimire şi apropiere de Cel de Sus.

  Cât despre tradiţia laicã, lumeascã, coborîtoare din credinţele pãgâne, ea ne vorbeşte despre o mare serbare din
calendarul imuabil al naturii; asta deoarece, invariabil, dupã prima duminicã din august, deci dupã Probajine şi Sf
Maria, începe la munte anotimpul ploios, turmele pãrãsesc platourile montane spre a coborî şi a se adãposti la sate.
începe, acel declin al anului pastoral –, când ţãranul spune: "A trecut Sântãmãria / Am lãsat şi pãlãria"...

  în ceea ce priveşte ancorarea Sãrbãtorii Muntelui în paleofolclorul antecreştin, Adunarea de cu noapte a mulţimilor
pe platoul dominant întru aşteptarea Rãsãritului, a lui Sol Invictus, deci ruga în comun pentru o reînviere a mãreţului
astru al zilei, aprinderea focurilor de purificare, prãznuirea cinei într-o tãcere de adevãrat Simpozion, ca şi salutul
entuziast adresat direct Sfântului Soare la înfãţişarea acestuia cãtre oamenii din Ţara Moldovei - care, de aici, îl
zãresc primii deasupra întunecatelor neguri -, fãrã a pune la socotealã mesele ritualice întru aşteptarea fenomenului
astronomic, ca şi de adunare sau despãrţenie, ne dau o mãsurã certã a substratului popular de facturã pãgânã -,
preluat de creştinism printr-un simplu sincretism, un proces de asimilare a unor credinţe printr-o suprapunere a lor.

  Odinioarã, pe vremuri, atunci când la ora patru şi jumãtate, cãtre rãsãritul Soarelui (pe vremea aceea nu exista aşa-
zisul "orar de varã") participam emoţionaţi la Sãr-bãtoarea Muntelui, se poate spune cu certitudine cã ne
solidarizam împreunã, ne cu-minecam laolaltã, întocmai ca pe vremuri strãmoşii noştri geto-daci -, întocmai ca ori-
care dintre acei pre-creştini care avuseserã înainte cu milenii, probabil aceleaşi trãiri.

  Cãdeam cu toţii întru adorarea mãreţului astru ceresc -, asistam împreunã şi în mod solidar la eterna reînviere a lui
Sol Invictus, a Sfântului Soare... Silviu N. Dragomir