Bizantul Comnenilor

Dinastia Comnenilor a domnit la Constantinopol din 1081 pana in 1185, ceva

mai mult de-un veac. In secolul Comnenilor reusind in prima parte sa stopeze
caderea Imperiului Bizantin ce incepuse odata cu sf. domniei lui Alexandru I
Macedoneanu in 1125. Iar in cea de-a doua partea problemele revenind in
cadrul Imperiului.

Dinastia propriu-zisa a cunoscut 5 imparati care exceptandu-l pe ultimul s-au

succedat dupa modelul tata-fiu.

Desi un membru al familiei domnise la jumatatea sec. al XI-lea Issac I 1057-

1059, intemeietorul dinastiei ca sir neintrerupt de imparati este considerat a fi
Alexios I Comnenum.

Acesta a venit pe tron in anul 1081 si a murit in anul 1118, lasandu-i tronului
fiului sau Ioan al II-lea care a domnit din 1118 pana in 1143. Succesiunea
Alexios-Ioan a fost ingreunata datorita complotului pe care Ana, sora lui Ioan, l-
a organizat impotriva sa.

Repudierea Anei si retragerea sa la manastire a transformat-o pe aceasta intr-

unul dintre cei mai puternici istorici femeie ea fiind autoarea lucrarii Alexiada,
lucrarea in care descrie domnia tatalui sau, Alexios I Comnenum.

Domniile lui Alexios I si Ioan al II-lea au fost 2 domnii stralucite, mari

militari si personalitati foarte echilibrate, cei doi au reusit a aduca macar partial
faima Imperiului Bizantin de alta data introducand, in special Alexios, mai
multe reforme.

Moartea lui Ioan al II-lea i-a facut loc fiului sau Manuel I, o personalitate total
diferita de cea a lui Ioan. Admirator convins al Occidentului, acesta avea ca tip
uman ideal cavalerul Occidental, la Constantinopol fiind organizate turniruri,
festivitati sonctuase, imparatul fiind tot odata un mare amator de vanatoare.

Doua casatorii cu principese Occidentale au aratat aceeasi tendinta Apuseana a

sa, tendinta regasita si in principalele linii ale politicii sale externe. Astfel
Manuel I a incercat sa recucereasca partii ale Occidentului European, vazandu-
se astfel un continuator a lui Octavianus Augustus, a lui Constantin cel Mare
sau a lui Iustinian.
 Prin aceasta politica a neglijat insa partea orientala a Imperiului, in ultimii ani
de domnie, pierzand aproape definitiv Asia Mica.

Fiul sau si al Mariei de Antiohia, l-a succedat la tron, moment in care el avea
doar 12 ani sub regenta mamei sale.

Acesta a domnit doar 3 ani. Atat el cat si mama sa Maria de Antiohia fiind
omorati din ordinul ultimului imparat al dinastiei Andronic I Comnenul

El a domnit din 1183-1185, el fiind un var de-al lui Manuel I. Una din
personalitatile cele mai controversate ale perioadei de final al Imperiului
Binzantin, Andronic calatorise mult si ii facuse deseori probleme varului sau
Manuel I prin escapade politice si amoroase.

Era un tip elegant si bine educat, deopotriva atlet si razboinic si a urcat pe tron
la aproximativ 60 de ani. Desi a promis mai multe reforme ce urmau sa sprijine
populatia mai saraca a Imperiului in dauna aristocratiei promovata de ceilalti
Comneni, Andronic I a fost omorat in toamna lui 1185 de o multime furioasa de
la Constantinopol care se temea de un potential atac al normanzilor.

Domnia lui Andronic a fost diferita de ce-a a predecesorilor sai ea incheiind

sirul imparatilor comneni la constantinopol

Urmasi ai sai s-au asezat in Imperiul de la Trapezunt, stat mic din nordul marii
negre, a carui existenta a mai rezistat aproape un deceniu dupa cucerirea
constantinopolitana din 1453

Politica externa a imparatilor comneni. Alexios I Comnenul a venit la tron in

anul 1081 la ceva mai mult de o jumatate de secol dupa moartea lui Vasile al II-
lea Macedoneanul, aceasta jumatate de secol, a fost una de criza profunda a
Imperiului traversata in timpul domniilor ultimilor domni Macedoneni si in
timpul imparatilor din familia Ducas.

Alexios Comnenul si fratele sau mai mare Issac au fost generali in armata lui
Nikefeos al II-lea Boniates 1078-1081, Alexios preluand domnia in urma unei
revolte de la Tesalonic dar si datorita varstei inaintea a lui Nikefor.

Desi era mai mic in varsta decat fratele sau Issac, casatoria cu o printesa din
familia Ducas l-a ajutat pe Alexios sa-si puna pe cap coroana Bazileilor
 Pt fratele sau Issac, Alexios a creat titlul de sebastocrator, titlu care il aducea
pe acesta ca al II-lea personaj politic important din Imperiu, titlul de
sebastocrator fiind din acel moment superior celui de Caesar.

Un prim mare conflict caruia a trebuit sa-i faca fata a fost conflictul de la
inceputul domniei cu normanzi din sudul Italiei.

Normanzi, familie de origine Franceza sunt amintiti in sudul Italiei la sf.

primului mileniu si la inceputul celui de-al doilea mileniu de crestinism.

Asezarea normanzilor in sudul Italiei i-a adus pe astia intr-un conflict cu

bizantinii care detineau posesiuni in sudul peninsulei

Pana la sf. sec al XII-lea normanzii au cucerit intreaga parte de sud a

peninsulei si si-au luat titlul de duce de Apulia.(reprezinta tocul cizmei Italiei)

La inceputul domniei lui Alexios I Comnenul, conducatorul normanzilor

Robert Guiscard incearca sa patrunda in peninsula balcanica atacand orasul
Dyrachium- Durres(Albania)

Acest oras, capitala a themei bizantine cu acelasi nume Dirachium era punctul
cel mai vestic a drumului militar via Egnatia care traversa peninsula Balcanica
pe linia vest-est, oprindu-se la Constantinopol.

Robert Guiscard coboara la Dyrachium, ataca cetatea pe care o cucereste insa

datorita unei revolte in Apulia, in sudul Italiei, este obligat sa se intoarca in
Italia, lasandu-l la Dyrachium pe fratele sau care este infrant de armata lui
Alexios I Comnenul.

Moartea in 1085 a lui Robert Guiscard pune capat acestui prim conflict intre
Alexios si normanzi. Trebuie subliniat ca in anul 1082, in cautarea unui sprijin
extern, Alexios a incheiat un tratat cu Venetia, oferindu-le acestora privilegii la
Constantinopol cat si in Imperiul Bizantin.

A doua mare linie politica a lui Alexios a fost indreptata turcilor selgicizi si a
pecenejilor

Selgicizi detineau cea mai mare parte a Asiei Mici- teritoriul aflat intre marea
neagra si cea mediterana, in tip ce pecenegi se aflau in partea de nord a
imperiului.
 Pecenegi se aliasera cu pavlicieni, o secta religioasa maniheista, dualista al
carui nume venea de la Pavel de Samosata din sec. al III-lea. Eheziile
maniheista sau dualiste vorbeau despre existenta binelui si raului, a lui
Dumnezeu si a diavolului si contraziceau atotputernicia lui Dumnezeu.

In varianta balcanica ei au fost numiti si bogomili, in timp ce in occidenti au

fost numiti ca si cathari.

Acestia fusesera adusi in regiunea balcanica in zona orasului Filipolis-

Plodviv-ul de astazi din Bulgaria in sec VIII-X .

Pecenegii s-au aliat cu pavlicienii impotriva bizantinilor. Astfel ca in iarna lui

1090-1091 Constantinopolul se afla intr-o situatie disperata avandui pe selgucizi
ca adversari in partea de rasarit, pe pecenegi in nord iar in Tracia pe acestia
adversari interni pavlicienii.

In aceste conditii, bizantinii s-au aliat cu un alt neam turanic, cumanii,

invintandu-i la Constantinopol si tratandu-i cu mult lux pe hanii cumani
Tugorhan si Boniac

In primavara lui 1091, a avut loc o celebra batalie langa Lebunion in care
armata bizantina a lui Alexios I sprijinita de cumani si posibil si de rusi i-au
zdrobit si macelarit pe pecenegi . Infrangerea aceasta din 1091 i-a scos pe
pecengi din marea istorie ei revenind peste 30 ani insa cu o forta mult mai mica
decat avusesera la inceputul domniei lui Alexios I.

Tot in timpul lui Alexios I Comnenul a avut loc si cruciada I 1086-1089.

Cruciadele ca mari razboaie ce au avut loc intre crestinatate si islam, intre
catolici si ortodocsi au avut cauze profunde precum necesitatea recuceririi tarii
sfinte pe fondul cresterii ascetismului(mod de viata aspru) in special datorita
miscarii de la Cluny, prin cresterea puterii papale care isi dorea o reunificare a
bisericii rupta 50 de ani mai devreme prin interesele politice ale unor principi
occidentali si rasariteni.

Cruciadele au avut un rol semnificativ, cel mai mare in 1165 adunand 1160
oameni.

O alta cauza a fost cresterea demografica in continent la cumpana dintre

crestinism. Conflictul declansator a cruciadelor a fost discursul papei in 1085 de
Urban al II-lea la Clermont. Desi textul initial s-a pierdut s-a refacut cu ajutorul
celor care participasera la conferinta de la Clermont si au redat discursul din
memorie. Papa a vorbit despre persecutiile crestinilor in tara sfanta promitandu-
le celor participanti la razboiul sfant iertarea pacatelor, stergerea datoriilor dar si
protectia averilor pe toate durata absentei lor.

Cruciada a debutat in 1086 cunoscuta ca si cruciada saracilor condusa de Petru

Eremitu ce a cuprins o multime de oameni, tarani, cavaleri de rang inferior,
vagabonzi, slab inarmati sau chiar deloc inarmati care ajunsi sub zidurile
constantinopolului au fost transportati de Alexios I in Asia Mica.

Lipsa echipamentului militar, a organizarii au facut ca aceasta cruciada sa se

incheie intr-o baie de sange langa Niceea. Unde au fost macelariti de catre turci.

In vara lui 96 a pornit si cruciada cavalerilor la care n-a participat niciunul

dintre suveranii europei occidentale, ci doar nobili sau baroni din apus.

Armata cavalerilor ajunge la Constantinopol. Alexios I ii pune sa-i depuna

omagiu de vasalitate promitandu-i sa-i dea regiunile din Asia Mica pe care
bizantinii le pierdusera in ultima jumatate de secol in fata turcilor.

O alta parte a cruciatilor a traversat Marea Mediterana debarcand direct in tara

sfanta. In ultimii 3 ani au fost recucerite parti din Asia Mica. Dar si din Siria si
Palestina.

La 15 iulie 1149 Cruciatii au patruns in Ierusalim cucerindu-l dupa ce l-au

supus unui teribil macel. In urma cruciadei I au rezultat regatul Ierusalimului
dar si cateva principate Tripoli, Edessa si Antiohia.

Succesorul lui Robert Guiscard, Bohemond de Tarent s-a asezat in Antiohia a

intrat in anii urmatori cruciadei si a fost capturat de catre un emir turc. Acesta a
reusit sa fuga si a ajuns din nou in Italia asemenea lui Robert Guiscard atacand
cetatea Dyrachium. A fost infrant iar in anul 1111 a murit la Apullia. In ultimii
ani de domnie, Alexios a purtat mai multe razboaie de granita cu turcii
selgucizi, castigandu-le pe cele mai multe dintre ele.

Moartea imparatului din 1111 a declansat o criza de succesiune a tronului. La

urcarea pe tron o fiica de-a sa fusese maritata cu un baiat din familia Ducas care
conform intelegerii dintre familiile Ducas si Comnenos urma sa-i succeada la
tron lui Alexios I la moartea sa. In momentul in care lui Alexios ii s-a nascut un
baiat, Ioan, Alexios l-a asociat la tron iar Ana a fost despartita de Constantin
Ducas.
 Ea casatorindu-se ulterior cu Nekifor Bryeenios. La moartea lui Alexios, Ana
s-a vazut indreptatita sa-i succeada la tron prin noul sot Nekifor Bryeenions. La
randul sau, Ioan, fiul lui Alexios ce fusese asociat la tron dorea sa prea coroana
Imperiului

Cronicarul Ioan Zonaras descrie acest conflict dintre cei doi frati, conflict in
care Ioan s-a speriat, a luat marele sigiliu imperial, s-a baricadat in
apartamentele imperiale si de teama n-a participat la funeraliile tatalui sau.

Cateva zile mai tarziu s-a intors si le-a trimis la manastire pe sora si mama
sa.devenind singur imparat la Constantinopol.

Ioan al II-lea Comnenul a avut una dintre cele mai echilibrate domnii ale
ultimelor secole din istoria bizantina. Imparat soldat dupa podelul izaurienilor si
macedonenilor din veacurile anterioare. Ioan a petrecut cea mai mare parte din
domnia sa alaturi de armatele imperiului

Politica sa a fost in cea mai mare parte orientata spre orient acolo unde a
recucerit mai multe teritorii pierdute in sec XI.

A fost obligat sa adopte o politica si in raport cu occidentul dar si pe linia

Dunarii. In primii ani de domnie pecenegi au trecut Dunarea si au fost inca o
data zdrobiti de bizantini si de data aceasta definitiv. Armatele lui Ioan al II-lea
infrangandu-i in peninsula Balcanica.

Principala amenintare a lui Ioan al II-lea din Occident a venit ca si la inceputul

domniei tatalui sau din partea normanzilor. Imparatul bizantin s-a vazut obligat
sa incheie un nou tratat cu Venetia, acestia formand o colonie in capitala
Constantinopol si avand un important lucru de spus in comertul bizantin.

In occident conducerea normanzilor i-a revenit lui Rogger al II-lea cel care a
unit sudul Italiei cu Sicilia iar in ziua de craciun a anului 1130 a fost incoronat
rege la Palermo.

Detinand aceste 2 teritorii, Sicilia si Sudul Italiei, regele normand revenea unul
dintre cei mai importanti suverani ai Europei Apusene, cresterea puterii sale ii
nemultumea deopotriva pe bizantini dar si pe imparatii din sfantul imperiu astfel
ca Ioan al II-lea Comnenul a incheiat Lothar iar mai tarziu cu Connrad III
Hohenstauder tratate indreptate impotriva lui Roger.
 Intelegerile dintre cei 2 imparati, cel bizantin si cel german nu l-au eliminat pe
regele Siciliei dar i-au limitat actiunile.

Daca in occident actiunile lui Ioan al II-lea au fost diplomatice si defensive, in

Orient el a obtinut mai multe victorii. Astfel Imparatul Bizantin a atacat Cilicia
armeana si Antiohia.

Cilicia armeana fusese infiintata de catre refugiati din Armenia care trecusera
in tara lor datorita presiunilor turcesti. Campania lui Ioan al II-lea a fost una de
succes in Cilicia, regele Armeniei impreuna cu fiul sau fiind trimisi la
Constantinopol.

Din Cilicia, Ioan a trecut in Antiohia pe care a cucerit-o, aceasta acceptandu-i

suzeranitatea. La un an dupa campania in Antiohia, Ioan se intoarce la
Constantinopol fiind insotit de principele Antiohiei ca vasal al sau

Planurile lui Ioan al II-lea de a ajunge in regatul Ierusalimului s-au incheiat in

1143 cand in timpul unei vanatori in Cilicia a fost ranit la brat cu o sageata
otravita si a murit.

Statul pe care il lasa lui Manuel I era mai puternic decat cel pe care il primise
de la Alexios.

Manuel a fost ca personalitate complet opus tatalui sau. Profund influentat de

Occident acesta a neglijat Orientul pe care l-a pierdut la finalul domniei.
Inceputul domniei sale este legat de un nou tratat cu imparatul romano-german.
Astfel Manuel s-a casatorit cu Bertha de Sulzbach, o ruda a imparatului Conrad
al III-lea.

Si aceasta alianta parafata de casatorie era indreptata impotriva regelui Siciliei.

Bertha a ajuns la Constantinopol, si-a schimbat numele in Irina, insa bunele
relatii dintre bizantini si germani au fost zadarnicite de izbucnirea celei de-a
doua cruciade.

Cucerirea Edessei de catre musulmani a determinat o vie reactie in Europa

Occidentala astfel ca imparatul romano-german Conrad al III-lea si regele
francez Ludovic al VII-lea au decis sa plece catre Constantinopol in 2 valuri
succesive in 1147.

Conrad a ajuns primul si in urma unor neintelegeri cu aliatul si ruda sa Manuel

I au cazut de-acord ca germanii sa fie transferati peste Bosfor de catre bizantini.
Ajunsi in Asia Mica au fost infranti de catre turci iar Conrad a parasit in graba
zona dominata de selgiucizi.

Ludovic al VII-lea a avut acceasi soarta a ajuns la Constantinopol si a fost

transportat in Asia Mica unde a fost infrant. Cel care a profitat de aceasta
degringorada a fost regele Roger al II-lea al Siciliei care a cucerit insula Corfu
si Sudul Greciei continentale.

La Thesalonic unde Manuel I isi adunase armata impotriva lui Roger al II-lea
s-a intalnit cu Conrad care venea cu o corabie greceasca pe mare si au reluat
bunele relatii impotriva lui Roger.

In felul acesta Roger al II-lea s-a retras din nou in Italia, anii ce-au urmat
cruciadei inregistrand atat moartea lui Conrad al III-lea 1152 cat si moartea lui
Roger al II-lea 1154.

Lui Conrad al III-lea i-au urmat Frederich Barbarossa cu care Manuel nu a

reusit sa mai mentina vechile relatii bizantino-germane.

La conducerea regatului Siciliei a urmat Guillame I care in 1157 l-a infrant la

Brindisi pe Manuel. Doar conflictul lui Barbarossa cu orasele italiene din nord
au impiedicat un atac comun asupra lui Manuel I Comnenul.

In 1159 Manuel isi facea intrarea solemna in Antiohia alaturi de printul

Antiohiei acesta fiind un moment de maxim al politicii bizantine in Orient. Cu
toate acestea Manuel I Comnenul nu a continuat politica tatalui si bunicului sau
si a intrat in conflict in Asia Mica cu sultanul Iconium, conflictul acesta
incheindu-se cu una dintre cele mai urate infrangeri ale bizantinilor in Asia
Mica.

La 17 septembrie 1176 la Myriokephalon armata bizantina a fost distrusa de

armata sultanului scapand cu viata insa Manuel I. Aceasta infrangere ia scos din
politica ofensiva din Orient si l-a facut pe Manuel I sa piarda toate cuceririle
tatalui si bunicului sau din Asia Mica.
4 ani mai tarziu Manuel murea lasand tronul fiului sau de 12 ani Alexios al II-
lea. Varsta frageda ca si lipsa de experienta au facut ca domnia lui Alexios al II-
lea sa fie tutelata de mama sa, cea de-a doua sotie a lui Manuel Maria de
Antiohia.
Adevaratul conducator al statului era insa un nepot al lui Manuel I pe care il
chema Alexios care era in acelasi timp si un protejat al imparatesei Maria.
 In 1182 isi face aparitia la Constantinopol Andronic I, varul lui Manuel care se
asociaza la domnie cu tanarul Alexios al II-lea, il omoara pe Alexios cel care ii
tutela domnia imparatului iar in 1183 sunt sugrumati si Maria de Antiohia si
Alexios al II-lea, astfel ca Andronic I ramane in 1183 singur imparat la
Constantinopol.
Andronic le propune locuitorilor Imperiului 2 masuri importante: indepartarea
latinilor de la conducerea statelor facand-o responsabila pe Maria de Antiohia
de aducerea acestora si in acelasi timp o protectie mai mare a locuitorilor rurali
fata de aristocratia Comnena. Desi a incercat sa reduca in mod fundamental
administratia si aparatul birocratic Andronic s-a lovit de structurile pe care
Comnenii le creasera intr-un secol.
Din punct de vedere al politicii externe normanzii au avut un alt cuvant
important de spus. In 1185 Ghiom al II-lea al Siciliei ataca Dyrachium si este
cucerita.
Armatele normande au plecat pe Via Egnatia pe uscat devastand Peninsula
Balcanica iar in luna august au ajuns la portile Thesalonicului.
Dupa un asediu de 10 zile cel de-al doilea oras al Imperiului Bizantin dupa
Constantinopol a fost cucerit de catre normanzi.
Revolta latina impotriva grecilor a fost dublata de faptul ca 3 ani mai devreme
in 1182 bizantinii ii masacrasera pe venetienii de la Constantinopol.
Ruptura dintre greci si latini, dintre Occident si Orient era una definitiva.
Teama care i-a cuprins pe Constantinopolitani de un posibil atac al normanzilor
ce luasera Thesalonicul au revasat-o asupra lui Andronic I Comnenul.
Acesta a incercat sa fuga cu o corabie pe mare insa a fost capturat si readus in
oras. Supus unor chinuri si suferinte teribile descrise de cronicarul Nichetas
Choniates, Andronic I a fost omorat in locul sau fiind proclamat Isaac Angelos.
Lua sfarsit astfel secolul Comnen, un secol in care primii 2 imparati au
recucerit teritorii in Asia Mica si Lichia si Antiohia, teritorii pierdute de
succesorii lor.
Alexios I a incercat o serie de reforme interne precum cea monetara prin
introducerea unei monede de aur, numisma, de-o puritate ridicata in raport cu
monedele batute in perioada crizei anterioare.
A introdus pronoia, sistem similar feudului din occident prin care in schimbul
unei bucati de pamant bizantinii erau obligati sa faca parte din armata imperiala.
A crescut numarul mercenarilor in armata bizantina, in special in timpul lui
Alexios I fiind foarte importanti mercenarii anglo-saxoni
 Cei mai multi mercenari au fost cu siguranta in armata lui Manuel I,
binecunoscut pentru relatiile sale cu Occidentul.
Tot in vremea Comnenilor are loc o reorganizare a themelor bizantine pe
fondul pierderilor teritoriale din perioada crizei si pentru ca themele s-au redus
din punct de vedere teritorial ele n-au mai fost conduse de un strateg(strategos)
ci de un duce sau catepan.
In relatia cu biserica, imparatii Comneni au fost foarte puternici. Pana acum 20
de ani in istoria contemporana s-a vorbit despre un concept aplicat bizantinilor
cezaro-papism conform caruia un imparat era mai puternic decat patriarhul
Defapt imparatul avea prerogative preotesti in timpul slujbelor religioase.
Imparatii au fost protectori ai bisericii acordand privilegii manastirii de la
muntele Athos din perioada lor datand cedarea manastirii sf. Pantelimon rusilor
de la Sfantul munte.
Desi au incercat sa incetineasca decaderea bizantina inceputa la 1025 si sa
reinvie partial gloria manastirilor patriarhale, singurii care au reusit acest lucru
au fost Alexios I si Ioan al II-lea.

Dinastia Angelos și dispariția Imperiului Bizantin

Uciderea lui Andronic I Comnenul de către o populație revoltată a

Constantinopolului a determinat venirea pe tronul bizantin a unei noi familii,
familia Angelos care a condus Imperiul în ultimele sale 2 decenii înainte de
cucerirea din timpul Cruciadei a IV-a.

După moartea lui Andronic I, tronul a fost preluat de Isac al II-lea Angelos
care în 1185 avea aproape 30 de ani. Era un om mai degrabă mediocru cu unele
relații în rândurile aristocrației și cu puțină experiență militara, dobândită în
timpul revoltei anti-comnene.

La începutul domniei sale, Isaac al II-lea l-a pus drept conducător al armatei pe
Alexios Branas problema stringentă fiind cea a normanzilor care cuceriseră
Thesalonicul.

Branas a observat că pe lângă trupele de la Thesalonic, normanzii își așezaseră

armatele în alte 2 puncte al imperiului el decisese să le atace separat întâi pe
acestea. Victoria lui Branas fiind decisivă vorbind de 10.000 normanzi uciși și
4.000 de prizonieri, cei de la Thesalonic retrăgându-se înainte de a duce o
confruntare directă cu bizantinii.

După rezolvarea problemei normande, Isaac a înceiat pace Kiilij Aslan

sultanul de Iconium asigurându-și astfel frontiera de răsărit.

Totodată a reinstaurat relațiile cu regele Bella al Ungariei căsătorindu-se cu

fiica acestuia Margareta, care ajunsă la Constantinopol a primit numele Maria.

În primăvara lui 1186, Isaac al II-lea a cucerit cetatea Dyrrachium iar flota sa a
dus lupte cu normanzii pentru insula Cipru.

O problemă cu care Isaac al II-lea se va confrunta în anii următori a fost cea

legată de o revoltă a vlahilor si bulgarilor din zona montană a peninsulei
balcanice.

Pentru căsătoria cu Margareta, Isaac al II-lea a pus o taxă suplimentară asupra

bulgarilor si vlahilor aceștia revoltându-se pe conducerea fraților săi Petru si
Asan împotriva bizantinilor.

Revolta inițială a fost respinsă însă bulgarii si vlahii i-au atras la ei pe bulgarii
nord-dunăreni.

Împotriva acestuia, Isaac l-a trimis pe sebastocratorul Ioan Angelos. Ulterior

acesta este retras din cauza unei conspirații astfel că bulgarii reușesc să
cucerească teritoriul vechi Paradunavon sau Paristrion și să pună un stat între
Dunăre și Balcani.

În 1187 Isaac al II-lea Angelos încheie o înțelegere cu elvețienii redându-le

vechile privilegii, mai mult decât atât, o căsătorește pe fiica sa, Teodora cu
Konrad, fiul marchizului de Montfferat care vine la Constantinopol.

Trupele vlahe cuceresc noi teritorii în peninsula balcanică iar în fruntea

bizantinilor este așezat Alexios Branas generalul care îi învinsese pe normanzi.

Acesta se proclamă împărat și pleacă cu trupele împotriva Constantinopolului,

asediindu-l.

Isaac se vede nevoit să împrumute bani de la bisericile constantinopolitane,

așează trupele sub comanda lui Konrad de Montfferat care străpunge armata lui
Branas, ucigandu-l pe acesta.
 În toamna aceluiași an 1185 îi mai atacă încă odata bulgarii conduși de Petru și
Asan, îi învinge pe o parte din Cumani, se îndreaptă către Serdica, dar se
retrage.

La acel moment împăratul bizantin credea că rebeliunea bulgaro-vlahă putea fi

ținută sub control, el neluând măsuri autoritare în a o înfrânge.

În 1189 a izbucnit cea de-a treia cruciadă Armata ce era pe uscat îl avea pe
Frederich Barbarossa, un mai vechi inamic al bizantinilor.

Principalul motiv al acestei cruciade fusese cucerirea Ierusalimului de către

Saladin. Astfel că principii occidentali se îndreptau către țara sfântă

Barbarossa a respins propunerile bulgarilor și sârbilor lui Ștefan Nemanja de a

se înrola în cruciadă.

Între cei doi împărați exista profundă suspiciune, Isaac bănuindu-l pe

Frederich că voia să cucerească Constantinopolul, iar Frederich îl bănuia că se
înțelesese cu Saladin.

În a doua parte a lui 1189 și 1190 între bizantini și occidentali au avut loc lupte
în Tracia, bizantinii blocând trecătorile prin munți iar truciați ocupând
Filipopolis și Constantinopol.

Pacea bizantino-cruciată s-a încheiat în 1190, Frederich a trecut în Asia Mică,

a jefuit sultanatul de Iconium, însă s-a înnecat într-un râu, armata s-a
retrăgându-se.

În 1191, alți cruciați au pornit pe mare avându-l în frunte pe Richard Inimă de

Leu. Au atacat Cipr-ul sprijinindu-l pe Isaac Comnenos să-l ocupe.

În 1192, Isaac al II-lea a acordat sprijin genovezilor și prisanilor încercând în

felul acesta să stopeze pirateria din Meriterană.

În 1194, bulgarii cuceresc Serdica, iar în primăvara lui 1195 Isaac a plecat într-
o campanie împotriva lor

La Kipsela acesta a căzut într-o capcană întinsă de fratele său Alexios, care l-a
prins, l-a orbit și a urcat pe tron, ca Alexios al III-lea Angelos.

Acesta avea 42 de ani la momentul succesiuni și era mai slab și mai puțin
hotărât decât fratele său.
 În 1196, Asan, unul dintre cei doi frați ai statului bulgar a fost ucis, un an mai
târziu fiind ucis și fratele său Petru.

Conducerea statului bulgar a revenit fratelui mai mic, Ioniță Caloian.

Henric al VI-lea, fiul lui Barbarossa l-a căsătorit pe fratele său Filip de Suavia,
cu Irina, fiica împăratului Isaac al II-lea Angelos, astfel că Isaac și fiul său
Alexios au ajuns să aiba un aliat foarte puternic în Occident. În toamna lui 1201
Alexios, fiul lui Isaac al II-lea a fugit din bizant pe o corabie pisană și a ajuns
înainte de crăciun la curtea surorii sale Irina și a cumnatului său Filip de Suavia.

Tot acolo l-a întâlnit pe Bonifaciu de Montfferat, ruda sa prin căsătoria cu

Teodora, Alexios a cerut sprijin pentru recuperarea tronului pentru tatăl său
orbit și pentru el.

La începutul anului 1202, Alexios a plecat la Roma pentru a-i cere sprijin
Papei Inocențiu al III-lea pentru recucerirea tronului de la Constantinopol

Inocențiu al III-lea pregătea o noua cruciada și l-a refuzat pe Alexios și

bănuind planul acestuia, ia interzis lui Bonifaciu de Montfferat să deturneze
cruciada.

Cavalerii celei de-a patra cruciada au decis să se întâlnească în vara lui 1202,
venețienii urmând să-i transporte în Egipt în schimbul a 85.000 de plăci de
argint.

La momentul în care s-au adunat, venețienii aveau 51.000 pt restul diferenței

de 34.000, dogele venețian Enrico Dandolo, le-a propus să cucerească pentru
venețieni cetatea Zara deținută de regele maghiar.

După cucerirea cetății papa i-a excomunicat pe cavaleri însă i-a iertat cand au
aflat ca au acționat sub constrângere.

Cruciații și-au petrecut iarna în cetatea Zara, acolo a sotit o solie din partea lui
Filip de Suavia ce le făcea o ofertă din partea cumnatului său Alexios prin care
dacă acceptau să-l proclame împărat pe el și pe tatăl său Alexios urma să
accepte autoritatea papală asupra bisericii bizantine se angaja să participe cu
10.000 de soldați la cruciadă și să le platească cruciaților 200.000 de mii de
mărci de arginti echivalentul de 800.000 de hiperbe.

Conducătorii cruciadei au acceptat termenii. Dogele Dandolo și Bonifaciu de

Monfferat neținând cont de protestul papalității. La sfârșitul lunii iunie 1203
cruciații și venețienii au ajuns la Constantinopol, Alexios al III-lea a organizat o
apărare foarte proastă venețienii au pătruns în Cornul de Aur iar la mijlocul
lunii iulie 1203, Alexios al III-lea a fugit cu bijuteriile coroanei și 72.000 de
hiperbe în Tracia.

Au fost încoronați ca împărați, asociați la tron, Isaac al II-lea Angelos, cel ce

fusese orbit cu 8 ani mai devreme și fiul său Alexios al IV-lea Angelos.

După încoronare, Alexios al IV-lea anunță unirea bisericilor și confiscă foarte

multe averi în Constantinopol (biserici și aristocrați)

Totuși adună doar 400.000 de hiperbe (100.000 de arginți) jumătate din suma
pe care o promisese.

Cruciații dădeau tot mai multe semne de nemulțumire deoarece mare parte din
banii lor primiți reprezentau datorii către venețieni.

Pe de altă parte, populația constantinopolitană era la randul său nemulțumită,

astfel că în ianuarie 1204 cei doi împărați sunt detronați iar în locul său urcă
Alexios al V-lea Ducas, cunoscut ca și Murtzupfos datorită sprâncenelor sale
proeminente.

Acesta avea aproape 60 de ani în momentul preluării tronului. El a reușit să-l

omoare pe Alexios al IV-lea și Issac al II-lea a murit în perioada imediat
următoare.

În aprilie 1204, cruciații au pornit atacul asupra Constantinopolului iar la 13

aprilie după ce atacatorii reușiseră să spargă zidurile de pe mare. Alexios al V-
lea a fugit.

Constantinopolul care rezistase oricărui atac din 330 de la inaugurarea sa de

către Constantin cel Mare cădea pradă incompetenței împăraților Angeli,
luptelor fratricide pentru tron și atacurilor cruciato-venete

Vreme de 3 zile Constantinopolul a fost devastat și prădat, cruciații apreciind

prada de război la aproape 900.000 de mărci de argint, adică 3,600,000 milioane
hiperbe.

În primăvara lui 1204, istoria de aproape 900 de ani a Imperiului Bizantin se

oprea, statul urmând a fi refăcut de dinastia Paleologilor, 57 de ani mai târziu.
 Statul asăneștilor bulgari și vlahi la jumatatea sec al XII-lea și începutul
secolului al XIII

Statul asăneștilor sau bulgaro-vlah sau al II-lea țarat în timpul asăneștilor a fost
o formațiune politică a cărei existență este legata de zona balcanilor din punct
de vedere geografic, începuturile sale fiind legate de revolta fraților Petru și
Asan împotriva stăpânirii bizantine.

Venirea pe tronul de la Constantinopol a dinastiei Angelos a determinat o

modificare în politica bizantină, noul împărat Isaac al II-lea Angelos inițiind o
căsătorie cu fiica regelui maghiar Bella al III-lea.

În vederea organizării acestei căsătorii, Isaac al II-lea a impus o taxă asupra

bulgarilor si vlahilor care trăiau în zona munțiilor balcani. Aceștia erau în cea
mai mare măsură păstori, bulgarii fiind urmașii celor din primul țarat bulgar
desființat în 1125 iar vlahii locuind în comunități montane numite vlahii.

Împotriva deciziei împăratului Isaac al II-lea Angelos s-au ridicat 2 frați Petru
si Asan. Întâlnindu-se cu împăratul Isaac la Kipsela. Bazileul(imparat) a respins
cererea acestora de a le acordat o pronoia adică un teritoriu scutit de taxe în
schimbul intrării lor în armata bizantină.

Mai mult decât atât Petru și Asan au fost umiliți de apropiații împăratului
astfel că întorcându-se în zona montană au inițiat o revolta la care au participat
atât bulgarii cât și vlahii.

Principalul cronicar ce descrie aceste evenimente a fost Nicetas Choniates,

secretar a lui Isaac al II-lea Angelos și martor direct sau indirect al
evenimentelor.

Revolta a început în toamna anului 1185 iar un moment simbolic a fost

asemanărea lui Petru cu semnele imperiale bizantine. Nicetas ne-a spus că
Petru și-a pus în cap diademă și s-a încălțat cu cizme roșii, însemnele
împăratului de la Constantinopol.

În felul acesta Petru a urmărit subminarea puterii imperiale și o revoltă

îndreptată către Isaac al II-lea. Conflictul dintre bizantini și cei doi frați Petru și
Asan s-a întins pe mai bine de un deceniu luptele nefiind decisive nici de o
parte nici de cealaltă.
 Cert este că acești 2 frați și-au ales capitala orașul Târnovo, neputând cuceri
vechea capitala Preslav.

Orbirea lui Isaac al II-lea Angelos și înlocuirea sa a stopat pe moment

conflictul cu imperiul bulgar.

Primi 2 conducători ai statului asăneștilor au murit în ani succesivi, Asan în

1196 și Petru în 1197. La moartea lui Asan, Petru si l-a asociat la tron pe fratele
său mai mic Ioniță Caloian, care a rămas la conducere un deceniu între 1197 și
1207.

Lui Ioniță ii se spunea Caloianes sau Cel frumos printr-un joc de cuvinte
bizantinii numind-ul skyloiantes = câinele ioniță.

În timpul lui Ioniță a avut loc cea de-a patra cruciadă în timpul căreia
Constantinopolul a fost cucerit de către cavalerii occidentali venețieni.

Primul împărat latin de la Constantinopol Balduin I de Flandra a fost omorât

într-un conflict cu Ioniță la Adrianopol la 14 aprilie 1205.

Sub zidurile Adrianopolului, oastea lui Ioniță având sub componență bulgari,
vlahi dar si 14,000 cumani i-a înfrânt pe latini lui Balduin acesta fiind luat
prizonier și murind la Târnovo.

De numele lui Ioniță Caloian se leagă încercările sale de recunoaștere a

statului în cadrul marii familii de state medievale Europene.

Nii s-a păstrat o corespondență pe care Ioniță Caloian a purtat-o cu Papa

Inocențiu al III-lea. În cadrul acestei corespondențe Ioniță i-a cerut în mai
multe rânduri recunoașterea titlului de împărat.

Inocențiu al III-lea l-a numit în nenumărate rânduri rege, rex Bulagariae et

Vlachiae. Inocențiu evita acordarea titlului imperial lui Ioniță deoarece la
momentul respectiv exista un imperiu în apus Sfântul imperiu Roman de
națiune germană, iar după 1204 un imperiu în răsărit. Sfantul imperiu latin de
Constantinopol

Un trimis al papalității, Leo, l-a încoronat ca rege pe Caloian iar arhiepiscopul

Vasile a fost uns ca primat al bulgarilor si vlahilor în schimbul recunoașterii
apartenenței sale la biserica catolică
 Momentul respectiv a fost foarte important în istoria medievală a bulgarilor
deoarece a confirmat recunoașterea internațională a statului acestora.

În anul 1207, Ioniță Caloian a fost ucis în urma unui atac pe care l-a dat asupra
cetății Thesalonicului. La moartea sa pe tronul de la Târnovo a urcat Boril
Borilă, rudă a lui Asan și Petru, probabil o rudă cu una dintre surorile sale.

Boril a domnit din 1207 până în 1218. În timpul domniei sale acesta s-a
confruntat cu probleme confesionale generate în special de pogomiri. Sectă
manihteistă care crease mai multe probleme în Europa Sud-estică.

În jurul anului 1211, la Vidin a izbucnit o revoltă îndreptată împotriva lui

Boril. Circumstantele acestui conflict nu sunt foarte bine cunoscute deoarece ele
sunt menționate de o sursă târzie, un act regal maghiar din 1250.

Pentru înăbușirea respectivei revolte, Boril i-a cerut sprijin regelui maghiar
Andrei al II-lea. Acesta l-a trimis pe un anumit conte Ioachin de la Sibiu ce avea
în componența armatei sale Vlahi, sași, secui si probabil pecenegi. Trupele
transilvănene i-au învins pe conducătorii cumani ai revoltei și au redat Vidin-ul
lui Boril.

În anul 1213, Boril și-a căsătorit fata cu Henric I de Flandra de la

Constantinopol. Au urmat apoi 3 ani de liniște pentru acesta determinați de
alianța cu împăratul latin. Moartea acestuia din urmă în anul 1216 a făcut ca
situația lui Boril să devină din nou problematică.

Ioan, fiul cel mare a lui Asan, s-a întors în țară iar în 1218 a cucerit capitala
Târnovo, Boril încercând să fugă. El a fost prins și orbit iar în anul 1219 și-a
început domnia Ioan Asan al II-lea, cel mai mare și cel mai cunoscut dintre
conducătorii statului asăneștilor domnind din 1219-1241.

Acesta a extins foarte mult statul bulgarilor în zona peninsulei balcanice și și-a
luat titlul de țar (împărat în slavă). Datorită expansiunii sale puternice și-a
alianței cu Ioan Vatatzes, patriarhia ce se mutase de la Constantinopol la Niceea
i-a recunoscut titlul de țar.

Cea mai răsunătoare victorie a sa din punct de vedere militar, victorie cu care
a rămas în istoria Europei Sud-Estice a fost obținută în anul 1230 la Klokotnița
undeva între Filipopolis și Adrianopol. Armata sa a zdrobit-o pe cea a
împăratului de la Thesalonic, Theodor Comnen.
 În felul acesta statul condus de Ioan Asan al II-lea se întindea de la Marea
Neagră până la Marea Adriatică la Dyrachium. De la Dunăre la Adrianopol.
Stăpânirea sa l-a îndreptățit să primească dreptul de țar pe care îl dorise și nu-l
obținuse unchiul său Ioniță Caloian.

În politica sa externă, un rol deosebit l-au avut relațiile matrimoniale. Astfel

Ioan Asan al II-lea s-a căsătorit cu Maria, fiica regelui maghiar Andrei al II-lea.

O altă căsătorie importantă pe care a reușit să o orchestreze Ioan a fost cea

dintre fiica sa Elena și Theodor al II-lea Lascaris fiul împăratului de la Niceea,
Ioan Vatatzes. Această căsătorie dintre fiica suveranului Bulgariei și fiul
împăratului de la Niceea era îndreptată împotriva împăratului latin de la
Constantinopol.

Deși la începutul domniei sale întreținuse relații nule cu papalitatea și cu

împăratul latin de la Constantinopol, abdicarea de la această funcție a lui Robert
de Courtnay a determinat răcirea relațiilor cu imperiul latin și mai mult decât
atât, ruperea relațiilor cu Roma și chiar cu regatul ungar.

În 1236, papalitatea a cerut regelui maghiar să intervină în favoarea

împăratului latin de la Constantinopol. Deși pentru scurt timp s-a apropiat de
împăratul latin, Ioan a reluat legătura cu împăratul de la Niceea. În aceste
condiții în anul 1238, Andrei al II-lea al Ungariei a început să planifice o
cruciadă îndreptată împotriva bulgarilor, cruciadă care însă a fost oprită din
cauza invaziei mongolilor în Europa.

Moartea lui Ioan Asan al II-lea în 1241, an în care mongolii atingeau această
parte a Europei a determinat pierderea faimei statului asăneștilor ce fusese
adusă de Ioan Asan al II-lea.

Urmașii săi, fii săi Căliman I Asan 1241-1246, Mihail al II-lea Asan 1246-
1256 respectiv Nepotul său Căliman al II 1256-1257, aceștia au fost doar niște
epigoni ai marelui împărat Ioan Asan.

Diverse facțiuni boierești s-au confruntat pentru conducerea statului, iar în anii
ce au urmat marii invazii a mongolilor, influența acestora a crescut profund.
Practic în a doua jumatate a sec. al XIII-lea și în primele decenii ale sec. al XIV-
lea, conducătorii Bulgariei au fost sub puternica influență a mongolilor.
 Serbia medievala sub dinastia Nemanja

În perioada cuprinsă între jumatatea sec. al XII și a doua parte a sec. al XIV-
lea, Serbia medievală se afla sub dominația conducătorilor din familia Nemanja.

Aceștia au purtat titlul de mare jupan, rege și țar sau împărat. În perioada
studiată încercările sârbilor de a-și crea un regat au fost stopate în timpul lui
Alexios I Comnenul de anexarea Diocleei, regiune de coastă corespunzând unei
părți din Muntenegru de azi acceași politică ducând si nepotul său Manuel I
Comnenul care l-a obligat pe marele jupân Nemanja 1167-1196 să abandoneze
tratatul cu venețienii și să intre sub suzeranitate otomană .

Lucrurile s-au schimbat după moartea lui Manuel I, odata cu izbucnirea

conflictului dintre Angheli și bulgaro-vlahi. Nemanja a încheiat o înțelegere cu
statul asăneștilor adăugând anumite părți din peninsula balcanică statului său
printre care și orașul Niș

Pe fondul cruciadei organizate de Frederich Barbarosa, sârbii si bulgarii au

încercat sprijinirea cavalerilor occidentali în conflictul militar cu bizanțul

Petru ia promit lui Frederich 40.000 de vlahi și bulgari pentru a ataca

Constantinopolul, cifră care pare destul de mare.

Nemanja ia cerut împăratului Barbarossa să-l încoroneze cu Coroana Regatului

Grecilor, o trimitere indirectă la Imperiul Bizantin.

Un proiectat atac asupra Constantinopolului în anul 1190 nu a mai avut loc,

astfel că sprijinul militar al sârbilor nu a mai fost luat în considerare de
Barbarossa.

În 1191 între Nemanja și bizantini a avut loc un război pe râul Morava, război
pierdut de conducătorul sârb. Nemanja a dezvoltat relații și cu occidentul prin
donații către biserici precum biserica sfântului Apostol Pavel din Roma și
Sfântului Nicolae din Bari.

Cucerirea zonelor de coastă ale Peninsulei Balcanice de către orașele italiene,

l-a făcut pe Nemanja să intre în legătură directă cu civilizația și cultura latină. În
ciuda acestor influențe catolice, ortodoxia a avut un rol fundamental la începutul
statului sârb.
 Sursele înregistrează mai multe dregătorii la curtea lui Nemanja și mai mult
decât atât, fiul său Rastko sau Rastislav s-a călugărit la mănăstirea Vatoped
luându-și numele de Sava.

Exemplul său a fost luat de tatăl său Nemanja care s-a călugărit la mănăstirea
Studenica luându-și numele de Simeon.

Cultul sfinților Simeon și Sava, dezvoltat în lumea sârbească în evul mediu

avea la baza 2 reprezentanți din familia Nemanja, dinastia care a pus bazele
statului sârb medieval.

Ulterior călugăriri din Serbia, Nemanja a plecat la muntele Athos împreună cu

fiul său Sava iar aceștia au înființat mănăstirea Hilandar, mănăstirea sârbilor de
la Muntele Athos.

În momentul călugărirei sale Nemanja a lăsat la conducere pe fiul său Ștefan,

fiul cel mai mare, iar pe Vâlc l-a așezat la conducerea Diocleei cu titlul de mare
jupan.

Între cei doi fii ai săi Ștefan și Vâlcan a izbucnit un conflict în care s-a implicat
regele maghiar Emeric(1196-1204)

Emeric l-a susținut pe Vâlcan împotriva fratelui său Ștefan încercând să rupă
legăturile lui Ștefan cu papalitatea și să aducă pe tronul Serbiei un vasal al său.

Din perioada acestei alianțe din Emeric și Vâlcan, regii maghiari, și-au
adăugat în titulatură titlul de rex Rasciae, titlu pe care l-au purtat până la
sfârșitul Primului Război Mondial.

Ștefan se refugiază în Bulgaria iar cu sprijinul Cumanilor din statul

Asăneștilor se întoarce în Serbia și-l înlătură de pe tron pe fratele său Vâlc.

Conflictul dintre cei 2 frați a fost rezolvat prin intervenția fratelui lor Sava,
călugăr la muntele Athos. În felul acesta, vechiul așezământ a lui Simeon,
revenea la conducerea Serbiei.

În 1217, regele Andrei al II-lea(1205-1235) al Ungariei, succesorul lui Emeric,

pleca în cruciadă astfel că Ștefan a reluat legăturile cu papalitatea iar în 1218,
un emisar al papalității l-a încoronat pe Ștefan ca rege, momentul fiind unul
fundamental pentru istoria medievală a sârbilor care intrau astfel în marea
familie a statelor europene creștine pe filieră politică apuseană.
 Din acel moment, sursele medievale sârbești l-au înregistrat pe Ștefan ca fiind
Prvovencani adică primul încoronat.

De altfel, conducătorii medievali sârbi au purtat acest nume patronimic Ștefan

care vine din grecescul stephanon = coroană. Un nume care arăta predispoziția
acestei familie pentru suveranitate pentru regalitate.

Din punct de vedere confesional, statul sârb a intrat sub suzeranitatea

patriarhiei care se mutase la Niceea astfel că Sava, cel de-al doilea fiu a lui
Nemanja a fost numit de patriarhia de la Niceea ca arhiepiscop al sârbilor.

Se poate observa astfel și în cazul Serbiei medievale, ca și în cazul altor state

această oscilație între Roma și Constantinopol. Între apusul catolic si răsăritul
ortodox în alegerea ierarhiei confesional politice.

În 1227-1228, Ștefan prim încoronat s-a înbolnavit, s-a călugărit și a lăsat

tronul fiului său Ștefan Radoslav care a condus Serbia din 1228 până în 1233.

Acesta a fost încoronat de către Sava, arhiepiscopul Serbiei, unchiul său.

Împreună cu tatăl său au fondat cunoscuta mănăstire Zica din Serbia. El s-a
căsătorit cu Ana Angelina Ducas, o principesă bizantină. Această căsătorie
atrăgând nemulțumirea populației serbiei care s-a revoltat în 1233 împotriva sa,
regele și regina fiind nevoiți să fugă la Dubrovnic sau Ragusa.

Pe tron a urcat al 2-lea fiu a lui Ștefan, Ștefan Vladislav care a domnit timp de
10 ani 1233-1243. Astuia ia urmat cel de-al treilea frate al său Ștefan Uroș I
care a domnit din 1243 până în 1276

Uroș I a fost cel mai important dintre fii lui Ștefan prim întâi încoronat, el
îndreptându-se împotriva familiei lascarizilor și aliindu-se cu despotul Epirului,
Mihail al II-lea.

Uroș I l-a sprijinit pe Carol de Anjou, marele dușman a lui Mihail al II-lea
Paleologul, rege Sicilian de origine franceză.

La conciliul de la Lyon din 1274, biserica Serbiei a obținut o formă de

autonomie cu patriarhia de la Constantinopol la fel ca și patriarhia Bulgariei.
Ștefan Uroș I. A stabilit relații economice cu cetățile Ragusa(Dubrovnic) și
Kotor, inaugurând astfel o perioadă de prosperitate în istoria Serbiei medievale.

Relațiile cu Ragusa nu au fost tot timpul pașnice, astfel că au existat în timpul

său 2 războaie sârbo-ragusane 1253-1254 1260-1268.
 În același an, 1268, Uroș I a invadat posesiunile maghiare de la sud de Dunăre,
palatul din Macva, intrând astfel în conflict cu regalitatea maghiară.

În ciuda unei victorii inițiale, regele sârb a fost capturat de către maghiari fiind
nevoit să-și plătească eliberarea. Tot ca o garanție a păcii fiul său Ștefan
Dragutin s-a căsători cu Katerina, fiica regelui maghiar.

În 1276, Ștefan Dragutin, fiul său cel mare l-a îndepărtat de pe tron pe tatăl
său, deși acesta din urmă îl susținea pe fiul mai mic Ștefan Milutin.

Dragutin a domnit din 1276 până în 1282. Acesta a fost sprijin de regatul
maghiar pentru înlăturarea tatălui său grație alianței sale matrimoniale.

În 1282 în urma unui accident, regele a căzut de pe cal, acesta a fost obligat să-
l lase la tron pe fratele său Ștefan Milutin.

Deși accidentul nu s-a dovedit fatal, iar Dragutin a încercat să preia tronul de
fratele său mai mic, Milutin a rămas pe tronul Serbiei din 1282 până în 1321.

Ștefan Milutin a venit pe tron în urma abdicării temporare a fratelui său, iar la
momentul preluării coroanei avea aproximativ 29 de ani. La scurt timp după
preluarea puterii a atacat teritoriile bizantine din Macedonia.

El a cucerit partea de nord a Macedoniei, inclusiv orașul Skoplje, care a

devenit capitala statului său.

Împăratul bizantin, Mihail al VIII-lea cel care a pus bazele dinastiei

Paleologilor, a proiectat o campanie împotriva Serbiei lui Milutin, dar moartea
l-a împiedicat să-l ducă la capăt.

Un an mai târziu, Milutin a pătruns mai adânc în Imperiul Bizantin, cuceririle

sale ajungând până la Kavala.

În 1284, Milutin a cucerit nordul Albaniei de astăzi punând mâna pe o cetate

extrem de importantă din punct de vedere strategic. Durres sau Dyrachium.

A urmat un deceniu și jumătate de relații pașnice cu Imperiul Bizantin care au

fost parafrate prin căsătoria lui Milutin cu Simonis, fiica împăratului bizantin
Andronic II Paleologul.

La sf. sec. al XIII-lea, mai mulți feudali bulgari atacă regatul din
Srem(Sirmium) în care continua să fie rege Ștefan Dragutin. Practic regatul
Srem se formase prin ruperea unei părți din regatul Serbiei condus de Milutin de
către fratele său Dragutin care supraviețuise accidentului de călărie.

Milutin a fost căsătorit de 5 ori, una dintre acestea fiind cu fiica lui Andronic al
II-lea Paleologul, care nu a avut copii.

La sf. vieții sale, regatul sârb era foarte puternic profitând și de primul război
civil din Imperiul Bizantin. Cea mai importantă ctitorie ale acestuia a fost
mănăstirea Gracanica.

În 1321, pe tron a urmat Ștefan Decanski, fiul lui Ștefan Milutin, care a domnit
vreme de 10 ani. Acesta fusese trimit în 1314 la Constantinopol în urma unui
conflict cu tatăl său Ștefan Milutin.

Milutin a cerut bizantinilor să-l orbească pe Decanski pentru a-l exclude de la

succesiunea tronului. Orbirea a fost parțială iar la moartea tatălui său s-a întors
în Serbia prezentând ca o minune recăpătarea vederii sale și luând tronul tatălui
său.

Decanski a întreținut o relație bună cu Andronic al II-lea Paleologul, evitând să

se implice în primul război civil bizantin din 1321 1327.

A avut o conflict cu vărul său, Vladislav al II-lea, fiul lui Dragutin. Sprijinul
Ragusei pt Vladislav al II-lea a determinat un conflict între Serbia și Ragusa.

În 1324, Vladislav a fost înfrânt în luptă și s-a refugiat în Ungaria. 2 ani mai
târziu relațiile cu Dubrovnicul au fost reluate, regele sârb dând un privilegiu
Dubrovnicului.

Unul dintre cele mai cunoscute a fost cel de la Velbujd din 1330 în care l-a
înfrânt pe regele Bulgariei Mihail al III-lea Asan.

Bătălie la care au participat și oști muntenești și în care s-a afirmat fiul său,
Ștefan Dușan.

Ștefan Dușan a domnit din 1331 până în 1355, el l-a înlăturat pe tatăl său
Decanski în toamna anului 1331.

De numele lui Dușan sunt legate cele mai importante realizări ale Serbiei
medievale.
 În 1342 a început atacul sistematic asupra teritoriilor bizantine pe fondul unui
război civil izbucnit un an mai devreme între Ioan al V-lea Paleologul și Ioan al
VI-lea Cantacuzino.

Deși își asumase titlul de țar, încă din toamna lui 1345, abia în ziua de Paști a
anului 1346, el este încoronat ca împărat de către patriarhul din Peci.

Odată cu această încoronare, Dușan primea titlul de împărat al sârbilor și

grecilor, titlu pe care la purtat el cât și fiul său Ștefan Uroș al V-lea.

Ștefan Uroș a domnit din 1355 până în 1371. În timpul său ultimul
reprezentant al dinastiei Nemanizilor, imperiul a fost împărțit între mai multi
conducători locali, acesta fiind primul pas spre cucerirea Otomană din deceniile
următoare.