Revoluția

industrială

IOANA CONSTANTIN

ANUL II

CONVERSIE PROFESIONALĂ

FACULTATEA DE ISTORIE

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

 Revoluția industrială

Revoluția industrială se distinge ca perioadă de schimbări radicale în aproape toate

aspectele vieții. Marcată de o creștere fără precedent a producției industriale și de dezvoltarea
tehnologică, a fost caracterizată de o restructurare completă a societății în țările afectate de
schimbarea revoluționară. Una dintre responsabilitățile esențiale ale Europei este de a fi realizat
revoluția industrială care a străbătut întreaga lumea.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar și se manifestă agenți
favorabili progresului economiei agricole, preindustriale și comerciale. În acest context,
debutează pe plan economic o mișcare de lungă durată care are acumulate premisele și practicile
în țara cea mai modernă a continentului, Anglia, urmând apoi o extensie europeană și
extraeuropeană. Revoluția industrială care a început să se manifeste în Marea Britanie în jurul
anului 1780 se răspândește în cursul primei jumătăți a secolului al XIX-lea în întreaga Europă.
Revoluția industrială reprezintă un punct de turnură în istoria umanității, o schimbare a
stilului de viață pe baza noilor tehnologii, a noilor amplasamente productive, fabrici sau uzine, a
transformării mediului de afaceri, a restructurării formelor de muncă, precum și printr-o ruptură
demografică, ce a condus la crearea unei societăți urbane, modernizate. Este o schimbare
profundă a structurii economice, marcată de schimbarea surselor de energie tradiționale, de o
nouă ierarhizare a surselor de materii prime prelucrate, de utilizarea mașinilor și de noi forme de
organizare a producției. În urma acestor transformări, economia agrară și civilizația rurală intră
într-un reflux pronunțat, dând treptat câștig de cauză unei economii cu caracter industrial și unei
civilizații specifice. Exceptând Anglia, unde fenomenul se produce în mod organic ca umare a
conversiilor și modernizării timpurii a structurilor economice și sociale, în toate celelalte țări
continentale, revoluția industrială are loc gradual, introdusă de Stat sau susținută de inițiativa
individuală a antreprenorilor particulari. Drept urmare, revoluția industrială va produce ruptura
structurilor economice și instituționale tradiționale, precum și ale țesutului social, trasformând
producția, munca și societatea, devenind astfel un factor al modernizării, dezvoltării și
progresului dar și al decalajelor ce vor apărea între state.
În Anglia, procesul de industrializare s-a produs între 1780 și 1820, în Franța între 1830
și 1870 iar în Germania între 1850 și 1880. Desăvârșirea fenomenului a durat mai multe secole,
în timpul cărora s-au acumulat capitalurile, produsele provenite din exploatarea colonială și din
marele comerț maritim. Chiar dacă formele ș ritmul acestei mutații diferă mult de la o țară la alta,
ea are anumite caracteristici comune:
- Utilizarea noilor forme de energie, care leagă cărbunele de mașina cu aburi;
- Mecanizarea producției;
- Apariția metalurgiei moderne, care folosește cocsul;
- O puternică creștere economică adusă de sectoarele de bază;
- O nouă formă de organizare a muncii, care înlocuiește sistemul tradițional
artizanal cu concentrarea capitalurilor și a oamenilor în jurul marilor unități productive.
Factorii care au influențat, pe lungă durată, manifestarea revoluției industriale sunt:
 - Creșterea demografică în statele care au început modernizarea, preponderent în nord-
vestul Europei, însoțită de o mișcare a populației dinspre mediul urban spre cel rural. Aceasta a
condus la dezvoltarea rapidă a forței de muncă și la extinderea piețelor de desfacere, la apariția
lucrătorilor și a cumpărătorilor necesarii noii economii;
- Stimulul asociat revoluției științifice, a raționalismului, umanismului și preocupărilor
pentru explicația științifică a fenomenelor naturale (fizica newtoniană, mecanica fluidelor,
inovațiile în domeniul chimiei);
- Schimbările tehnologice au căpătat o aplicație economică și comercială, prin industria de
creditare, respectiv prin sprijinul acordat de stat, prin patente, companii publice, dezvoltarea
infrastructurii sau a antreprizelor economice;
- Sprijinul acordat pentru studiile științifice și aplicarea achizițiilor inovative în fizică,
chimie, biologie, mecanică în sfera activităților comerciale;
- Mercantilismul și centralizarea, birocratizarea și implicarea statului în reglementarea
activităților economice;
- Specializarea activității economice și a disfuncțiilor de clasă.
Revoluția industrială este însă rezultatul unor progrese lente acumulate în cursul
secolelor. Primele semne ale schimbării se producc în agricultură, acesta fiind sectorul economic
dominant. Trecerea către o agricultură profitabilă, survenită în epoca timpurie, a devenit și mai
evidentă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când creșterea numerică a populației a dus
la o mai mare cerere de produse agricole, favorizând obținerea unor profituri tot mai însemnate.
Aceste circumstanțe i-au încurajat pe agricultori să investească mai mulți bani pentru a-și mări
recolta. Aceleași condiții i-au determinat pe fermieri să caute modalități mai eficiente de a
folosire a pământului. Pământul constituie principala sursă de bogăție. Proprietatea funciară și
suprafața ei reprezintă criteriul puterii și considerației sociale și politice. Dar tehnicile agricole
sunt încă tradiționale, puțin evoluate, rămânând fidele culturilor cerealiere. Arhaismele și
rudimentele fac agricultura puțin performantă prin lipsa capitalurilor investite, productivitatea
scăzută a muncii și producției. Și totuși, pe marile domenii, proprietarii englezi impulsionați și de
noua știință a secolului, agronomia, revoluționează agricultura prin:
- Investiții de capital și noi procedee tehnice care sporesc randamentele;
- Dispariția pârloagei și generalizarea asolamentului trienal;
- Tehnica rotației culturilor și introducerea culturilor furajere, folosirea îngrășămintelor
naturale;
- Selecția calității semințelor și raselor animaliere;
- Specializarea sectorului zootehnic de cel al cultivării solului;
- Concentrarea proprietății și a forței de muncă specializate și plătite, generalizarea
practicii împrejmuirilor și constituirea fermelor;
- Practicarea agriculturii intensive;
- Individualizarea exploatării agricole;
- Debarasarea de orice practici colective tradiționale;
- Arendarea pământului pe termen lung pentru a stimula obținerea profitului și a
reinvestirii lui în tehnici noi și plata muncii salariate;
 - Rentabilizarea pe termen lung și amortizarea cheltuielilor, sporind astfel profitul.
Astfel, condiție prealabilă a revoluției industriale, revoluția agricolă a asigurat:
- Creșterea producției de produse vegetale și animaliere în mod spectaculos;
- Sporirea randamentului (producția cerealieră engleză, între anii 1780- 1850 s-a dublat);
- Apariția zonelor agricole specializate;
- Creșterea consumului și intensificarea comerțului.
Încet- încet, agricultura de subzistență cedează locul agriculturii comerciale. Un număr
mai mic de țărani produc o cantitate mai mare de produse alimentare din care vând o parte, ceea
ce reduce efectele recoltelor slabe din regiunile deficitare și creează agricultorilor disponibilități
financiare care sunt folosite pentru cumpărarea unor mașini moderne și mai târziu a
îngrășămintelor chimice.
Creșterea rapidă a numărului consumatorilor și a resurselor acestora provoacă o creștere a
cererii în momentul în care, odată cu perfecționarea transportului (canale, drumuri, primele căi
ferate) crește și viteza de circulație a mărfurilor și volumului marelui comerț transoceanic.
Dinamismul transporturilor, care favorizează circulația oamenilor și a mărfurilor, este legat și de
al doilea pilon de suținere al pieșei interne de schimb, și anume: existența celui mai vast imperiu
colonial care punea la îndemână metropolei o piață externă de desfacere și aprovizionare ce
cuprinde colonii de pe trei continente. Anglia este insula care, prin economia pe care o dezvoltă,
este legată atât pe piața europeană, cât mai ales se întoarce prioritar cu fața spre ocean, care
devine esențial în legăturile cu lumea.
Începând din 1830, revoluția transporturilor este desăvârșită prin construcția unor rețele
de cale ferată și de trecerea în transportul maritim de la
veliere la vaporul cu aburi.
Necesitățile industriei fierului au fost satisfăcute
și de vagoanele de cale ferată. La rândul său, această
industrie a făcut posibilă perfecționarea șinelor, prin
dublarea lemnului cu plăci metalice. Locomotiva, mașina
cu aburi pe roate, construită special pentru a circula pe
calea ferată, a impus supremația acestui mijloc de
transport în raport cu alte posibilități de deplasare în
epoca industrială.
Noile procedee și schimbări economice determinate de apariția mașinilor au plasat Anglia
pe locul întâi în revoluția industrială după 1760, însă nu au prefigurat mijloacele supremației ei
indiscutabile de după 1850. Tehnologia epocii mașinii a trezit interesul unor națiuni învecinate
față de puterea industrială într-un moment în care Anglia și alte țări europene atingeau un stadiu
și mai avansat de revoluție economică. În 1844, una dintre cele mai importante invenții,
telegraful transmitea primul mesaj cu viteza luminii. Este primul pas spre o rețea de comunicație
electrică, spre începutul unei noi ere în transmiterea mesajelor.
 Acest progres nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi existat o industrie care să dezvolte o piață
urbană. Susținută de producția manufacturieră, preindustria engleză dinamizată de conjuctura
economică schițată face trecerea de la sistemul vechilor structuri (domestic system) la factory
system (cel care dispune de un mecanism de reglare al relației piță- fabricant). În acest context
se ridică problema necesității sporirii randamentelor celor două industrii tradiționale și esențiale
pentru dezvoltarea economiei și anume industria textilă și cea metalurgică. Soluția o reprezintă
invențiile și inovațiile tehnice aduse utilajului deja existent care să servească interesului pentru
creșterea productivității muncii și consumului și să specializeze forța de muncă salarială.
Dacă știința progresase în mod evident în secolul al
XVIII-lea, la sfârșitul acestuia se schimbă considerabil.
Industria se va baza, depășind solicitările adresate
domeniului tehnic, științei înseși. Pe tot parcursul secolului
al XVIII-lea, în Marea Britanie, un adevărat concurs de
viteză are loc în industria textilă între producătorii de fire și
țesători, concurs punctat de numeroase invenții și inovații
(suveica mobilă- 1733, mașina de tors- 1784 etc). Pentru
acționarea acestor mașini, vechile surse de energie
(tracțiunea animală, forța vântului, forța apei) devin
insuficiente. Mașina cu aburi pe bază de cărbuni permite
furnizarea unei cantități de energie mult mai mare și mai
constantă. Utilizată și pentru tracțiune feroviară sau
acționarea roților cu palete, apoi a elicilor vapoarelor, mare
consumatoare de cărbune, mașina cu aburi determină
dezvoltarea minelor de huilă și se plasează în centrul revoluției industriale. O dată cu
industrializarea, europenii adoptă tot mai mult mașinile bazate pe surse speciale de energie, așa
cum este aburul.
Progresele tehnice au favorizat un ansamblu de acumulări care au împins industria
engleză în era mașinismului și a producției de fabrică, în care, folosind forța aburului
transformată în energie mecanică a devenit mai puțin tributară îndemânării și abilității manuale a
lucrătorului, cât randamentul mașinii care prelungește mina lucătorului. Se naște astfel o nouă
lume, cea a lucrătorilor de fier. O dată cu aceasta, Anglia a înfăptuit esențialul primei faze a
revoluției industriale, ceea ce i-a permis să se dezvolte, devenind în scurt timp conducătorul
european al economiei moderne, Anglia devenind astfel uzina lumii.
O dată cu înființarea primelor fabrici, industriașii Europei moderme au pus la punct un
sistem aproape nou de organizare a muncii. Ei au înființat locuri de muncă centrale, unde
activitatea lucrătorilor putea fi supravegheată. Munca în ateliere meșteșugărești sau la domiciliu
nu mai era rentabilă, stimulând astfel construirea de fabrici. Sistemul de fabrici s-a extins,
devenind astfel o caracteristică a industriilor britanice auxiliare și totodată o trăsătură din ce în ce
mai semnificativă a procesului de industrializare din alte țări europene.
Revoluția industrială cunoaște, începând cu anii 1820 până în 1880 o extensie geografică.
Ea pătrunde mai greu pe continent, fiind în mare măsură condiționată de evenimente politice care
antrezează țările europene. Franța napoleoniană, Belgia, spațiul renan sunt primele zone atinse de
revoluția industrială, apoi Europa de nord. Se constituie astfel un ansamblu, nu neapărat omogen,
de state europene industrializate modern, care în linii mari urmează traseul Angliei, specific celor
două faze evolutive ale revoluției industriale și care încep să se distingă profund de restul
continentului și al lumii. În Franța, formele moderne ale industriei nu se instalează decât foarte
încet, în urma Angliei. John Holker introduce la Rouen, în manufactura sa de catifea din bumbac,
metodele și mașinile engleze pentru tors și țesut. Un alt britanic, Wilkinsonm instalează la Indret
o fabrică de tunuri și participă la societatea pe acțiuni creată pentru construirea, la Creusot, a unei
uzini metalurgice cu mai mult de 1000 de muncitori. Mecanizarea și concentrarea industrială fac
progrese, dar sunt cu aproape două decenii în urma Angliei. La Jouy-en- Josas, Oberkampf pune
bazele unei uzine de pânză pictată, care funcționează datorită unei mașini cu cilindru. La Lorrena
este instalată o întreprindere de forje care se dezvoltă la începutul secolului al XIX-lea și devine
un vast ansamblu siderurgic. Mecanizarea și concentrarea pătrund și în industria huilei, care, tot
după modelul britanic, cunoaște o dezvoltare determinată de înlocuirea cărbunelui cu cocsul.
Țările de Jos austriece cunosc și ele un început de revoluție industrială. Restul Europei însă, fără
să ignore inovațiile venite din Anglia, nu suportă decât consecințele limitate ale acestora.
Revoluția industrială, pe lângă a fi motorul progresului și factor al modernizării,
generează noi subdezvoltări, acutizându-le pe cele de natură istorică. Continentul european își
dezvăluie și el, mult mai bine, în secolul al XIX-lea, diversitățile și ritmurile inegale ale
modernizării. Revoluția industrială, pe lângă dinamizarea industriilor preexistente:
- asigură cadrul apariției și dezvoltării a noi industrii (chimce, construcției de automobile,
farmaceutice etc);
- revoluționează metodele și procedeele de producție și de organizare a muncii
(standardizarea);
- creează noi locuri de muncă, dar crește și șomajul;
- impune o specializare riguroasă a forței de muncă;
- impune o disciplină a muncii (schimbarea mentalităților);
- este o consumatoare de capital, care trebuie produs prin diversificarea surselor.
Bulversând economiile tradiționale prin ruperea de vechile structuri și construind un nou
tip de economie și de civilizație, revoluția industrială rupe din izolare țări și continente. Este una
dintre cele mai importante etape ale istoriei contemporane, constituind premisa principal pentru
dezvoltarea economic și socială pe plan mondial.

Bibliografie:
1. Barber, John R., Istoria Europei moderne, ed. Lider, București, 1993
2. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. III/ IV, ed. Institutul European, Iași,
1998
3. Braudel, Fernand, Gramatica civilizațiilor, ed. Meridiane, București, 1994
4. Bulei, Ion, Ciupală, Alin, Popa, Alina, Procesul de modernizare în secolele XVII- XIX,
Ministerul Educației și Cercetării. Proiectul pentru învățământul rural, 2006
5. Cowper, Marcurs, Carte de istorie, vol. II, National Geographic România, 2010
6. Geiss, Imanuel, Istoria lumii, ed. Allesentiall, București, 2002
7. https://en.wikipedia.org/wiki/Industrial_Revolution, accesat la data de 03.02.2016