Capitolul II

II
CAPITOLUL II: BAZELE BIOCHIMICE ŞI

MOLECULARE ALE EREDITĂŢII
20 CAPITOLUL II: BAZELE BIOCHIMICE ŞI MOLECULARE ALE EREDITĂŢII
CAPITOLUL II: BAZELE BIOCHIMICE ŞI

MOLECULARE ALE EREDITĂŢII
2.1. Acizii nucleici ............................................................................................................ 23

2.1.1. Compoziţia chimică a acizilor nucleici ............................................................... 23
2.1.2. Componente structurale ...................................................................................... 24
2.1.2.1. Pentoze ......................................................................................................... 24
2.1.2.2. Baze azotate .................................................................................................. 25
2.1.2.3. Nucleotide şi nucleozide .............................................................................. 26
2.1.3. Structura ADN .................................................................................................... 29
2.1.3.1. Structura primară a ADN ............................................................................. 32
2.1.3.2. Structura secundară a ADN .......................................................................... 34
2.1.3.3. Structura terţiară a ADN............................................................................... 36
2.1.3.4. Structura cuaternară a ADN ......................................................................... 37
2.1.4. Proprietăţi fizico-chimice ale ADN .................................................................... 38
2.1.4.1. Denaturarea şi renaturarea ............................................................................ 39
2.1.4.2. Tautomeria.................................................................................................... 42
2.1.4.3. Variabilitatea conţinutului de ADN la diferite specii ................................... 42
2.1.4.4. Specificitatea ................................................................................................ 44
2.1.5. Transmiterea informaţiei ereditare ...................................................................... 44
2.1.5.1. Replicarea semiconservativă a ADN ............................................................ 45
2.1.5.1.1. Etapele replicării .................................................................................. 46
2.1.5.2. Transcripţia. Acidul ribonucleic (ARN) ....................................................... 49
2.1.5.2.1. Structura chimică a ARN ..................................................................... 49
2.1.5.2.1.1. Tipuri de ARN ............................................................................. 53
2.1.6. Codul genetic ...................................................................................................... 60
2.1. Acizii nucleici 21
2.1.6.1. Caracteristicile codului genetic .................................................................... 63

2.1.6.2. Citirea mesajului genetic .............................................................................. 64
2.2. Biosinteza proteinelor .............................................................................................. 68
2.2.1. Activarea aminoacizilor ...................................................................................... 69
2.2.2. Iniţierea lanţului polipeptidic .............................................................................. 72
2.2.3. Elongarea lanţului polipeptidic ........................................................................... 74
2.2.4. Terminarea sintezei lanţului polipeptidic............................................................ 75
2.2.5. Modificarea postranslaţională a proteinelor ........................................................ 76
2.2.6. Inhibitori ai sintezei proteice............................................................................... 76
2.3. Structura proteinelor ............................................................................................... 76
2.3.1. Structura primară a proteinelor ........................................................................... 77
2.3.2. Structura secundară a proteinelor........................................................................ 79
2.3.3. Structura terţiară a proteinelor ............................................................................ 81
2.3.4. Structura cuaternară a proteinelor ....................................................................... 81
2.4. Conceptul de gene .................................................................................................... 83
2.4.1. Dogma centrală a geneticii.................................................................................. 83
2.4.2. Funcţia autocatalitică şi heterocatalitică a genei ................................................. 84
2.4.3. Tipuri şi denumirea convenţională a genelor ...................................................... 84
2.4.4. Mecanisme de reglare a activităţii genelor ......................................................... 85
2.4.4.1. Operonul ....................................................................................................... 86
2.4.4.2. Reglarea expresiei genice la eubacterii ........................................................ 86
2.4.4.2.1. Operonul lactozei ................................................................................. 86
2.4.4.2.2. Inducţia – represia, modul de reglare a operonului .............................. 92
2.4.4.2.2.1. Represia ....................................................................................... 92
2.4.4.2.2.2. Inducţia ........................................................................................ 93
2.4.4.2.3. Reglarea sintezei enzimelor.................................................................. 93
2.4.4.2.3.1. Inducţia enzimatică ...................................................................... 93
2.4.4.2.3.2. Represia catabolică ...................................................................... 94

2.4.4.3. Reglarea expresiei genice la eucariote ......................................................... 94
2.4.4.3.1. Diferenţe în expresia genelor la procariote şi eucariote ....................... 95
2.4.4.4. Mecanisme reparatorii .................................................................................. 95
2.4.4.4.1. Repararea prereplicativă ....................................................................... 98
2.4.4.4.2. Repararea postreplicativă ..................................................................... 99
2.1. Acizii nucleici
Acizii nucleici sunt biomacromolecule care conţin informaţia ereditară şi

dirijează mecanisme ce o transmit la urmaşi, având un rol cheie în celula vie.
2.1.1. Compoziţia chimică a acizilor nucleici
Acizii nucleici sunt macromolecule compuse din multiple unităţi numite

nucleotide. Prin hidroliză se descompun în baze azotate, zaharuri şi acid fosforic. După
tipul zaharului (pentozei) acizii nucleici se împart în două: acid deoxiribonucleic (simbol
ADN sau DNA) care conţine 2-deoxi-D-riboză şi acid ribonucleic (simbol ARN sau
RNA) care conţin D - riboză.
ADN
Monodeoxiribonucleotide
Monodeoxiribonucleozide
Baze purinice Baze pirimidinice Deoxiriboza

Acid fosforic
Guanina Adenina Citozina Timina Uracil Pentoze
Baze purinice Baze pirimidinice Riboza
Monoribonucleozide
Ribonucleotide
ARN
Fig. 2.1. Compoziţia chimică comparativă a ADN şi ARN.
ADN este format din patru tipuri de deoxiribonucleotide, ce se deosebesc între ele
doar prin bazele azotate. Deoxiribonucleotidul este format dintr-un radical fosforic,
pentoză (deoxiriboza) şi din patru baze azotate de natura purinică şi pirimidinică. Bazele
purinice sunt adenina (Ade) şi guanina (Gua), iar cele pirimidinice sunt timina (Thy) şi
citozina (Cyt).
Elementele componente ale ARN sunt patru tipuri de ribonucleotide.
Ribonucleotidul este format dintr-un radical fosforic, pentoză (riboza) şi din patru baze
azotate: adenina, guanina, citozina şi uracil (Ura) care înlocuieşte timina.
Componenţii ADN ARN

Baze purinice Adenina (A) Adenina (A)
Guanina (G) Guanina (G)
Baze pirimidinice Citozina (C) Citozina (C)
Timina (T) Uracil (U)
Zahar (pentoza) 2-deoxi- D-riboza D-riboza
Radical fosforic Fosfat Fosfat
Fig.2.2. Componenţii acizilor nucleici
Simbolurile prescurtate internaţionale ale bazelor azotate din paranteze formate

din trei litere sunt de multe ori înlocuite cu simbol dintr-o singură literă: adenină (A),
guanină (G), timină (T), citozină (C) şi uracil (U), aceste simboluri mai pot reprezenta,
pentru operativitate în literatura de specialitate, direct nucleotide.
2.1.2. Componente structurale
Componentele structurale ale acizilor nucleici, cum am prezentat anterior, sunt:

pentozele, bazele azotate heterociclice şi acidul fosforic.
2.1.2.1. Pentoze
Pentozele au o configuraţie β-D-furanozică şi natura lor determină tipurile de

acizi nucleici, astfel în ARN pentoza este β-D-riboza şi în ADN pentoza este β-D-
deoxiriboza. Notarea atomilor de carbon din pentoze se face de la C1 la C5. La C1 printr-o
legătură glicozidică se ataşează bazele azotate şi la C3 şi C5 se ataşează printr-o legătură
fosfodiesterică acidul fosforic. Între două pentoze învecinate se realizează legătura
fosfodiesterică de la C3 al unei pentoze la C5 al celeilalte pentoze.
Structura ciclică a pentozelor nefiind planară induce în macromolecula acizilor
nucleici o anumită rotaţie sau torsiune evidenţiată în cadrul structurii secundare a acidului
deoxiribonucleic.
În figura următoare prezentăm structura ciclică a pentozelor:
Fig. 2.3. Structura ciclică a pentozelor.
2.1.2.2. Baze azotate
Bazele azotate heterociclice (nucleobaze sau nucleotide) sunt de două feluri :

pirimidinice care au un heterociclu diazinic şi purinice care au un dublu heterociclu
pirimidin –imidazolic.
Cele mai importante nucleotide pirimidinice care se găsesc în acizii nucleici sunt:
citozina (C), uracilul (U) şi timina (T). În figura următoare prezentăm structura bazelor
pirimidinice.
Fig. 2.4. Pirimidina şi principalele baze pirimidinice
Nucleotidele purinice cel mai des întâlnite în acizii nucleici sunt: adenina (A) şi
guanina (G). În figura 2.5. prezentăm structura bazelor purinice.
În acizii nucleici pe lângă bazele azotate sus amintite deseori întâlnim şi alţi
derivaţi ai purinei şi pirimidinei. Ele se numesc baze minoritare sau nucleobaze cu
incidenţa redusă. În ADN la plante şi animale întâlnim următoarele baze pirimidinice 5-
metil–citozină (5-MC) şi 5-hidroximetil-citozină (HMC) în loc de citozină; 5-hidroximeti-

uracil (5-HMU). Aceste baze minoritare pot înlocui total sau parţial analogul
corespunzător. S-au mai izolat 5-halogeno-uracilul şi 5-brom-citozina. Nucleobaze
purinice rare sunt: 2-metil adenină (2-MA) şi 6-metil-amino-purina.
Cel mai des întâlnite baze minoritare în ARNt sunt: 2 – aminopurină, 2,6 –
diaminopurină, 6 – metiladenină, 8 – azaguanină, hidroximetiluracil, pseudouridină.
Fig. 2.5. Purina şi principalele baze purinice.
2.1.2.3. Nucleotide şi nucleozide
Legăturile între componentele ambilor acizi nucleici sunt de acelaşi fel: baza
azotată se leagă de carbonul 1 (C-1) al pentozei şi formează nucleozid. Nucleozidul este
format deci din legarea bazei azotate de un zahar. Legătura se realizează între atomul de
azot N-9 al bazei purinice sau N-1 al bazei pirimidinice la carbonul C-1 al pentozei
(ribozei sau deoxiribozei). Legătura C-N se numeşte N-glicozidică şi datorită faptului că
grupările OH şi H sunt în poziţia β, legătura se mai numeşte β -N-glicozidică.
pirimidin-nucleozid purin nucleozid
pirimidin-deoxiribonucleozi purin-deoxiribonucleozid
Fig 2.6. Structura moleculară a nucleotizilor.
Nucleozidele în molecula acidului nucleic sunt legate între ele cu ajutorul

acidului fosforic formând nucleotide. Nucleotidul este nucleozid - monofosfat sau esterul
fosfat al nucleozidului.
Bază Bază Bază
Bază Bază
Fig. 2.7. Monoesteri ribonucleotidici (sus) şi deoxiribonucleotidici (jos).
Nucleozidele în molecula acidului nucleic sunt legate între ele cu radicali ai

acidului fosforic prin punţi fosfatice. Aceste legături se numesc legături fosfodiesterice.
Ele se realizează prin reacţia chimică a acidului fosforic cu gruparea OH de la C – 5′ al
unei pentoze şi reacţia cu gruparea OH de la C – 3′ al altei pentoze. Legătura 5′ - 3′ este
direcţia de creştere a lanţului de polinucleotide, numită polaritatea. Lanţul de
polinucleotide are la un capăt o grupare liberă 3′ – OH şi la celălalt capăt radical fosforic
legat la gruparea 5′ – OH al pentozei. Vezi fig.2.8.
Fig. 2.8. Legătura prin punţi fosfodiesterice între nucleozidele catenei ADN.
2.1.3. Structura ADN
Caracteristicile biologice ale ADN-ului depind de structura sa spaţială deosebită.

Pe baza analizei structurale cu ajutorul razelor roentgen (Willians şi Franklin) la ADN
cristalizat şi analiza chimică (din laboratorul Chargaff) au construit în anul 1953 Watson
şi Crick modelul ADN dublu catenar (dublu α-helix):
Fig. 2.9. ADN dublu catenar

după modelul lui Watson şi
Crick.
Fig. 2.10. Lanţul de polinucleotide cu

prezentarea legăturilor 5’-3’
fosfodiesterice şi a legăturilor de
hidrogen duble şi triple între baze
azotate.
ADN dublu catenar are următoarele proprietăţi:

1. Conţine două lanţuri de polinucleotide legate prin punţi 5’-3’ fosfodiesterice
(fig.2.8, fig.2.10.);
2. Orientarea zaharurilor (dezoxiriboza) generează lanţului catenei direcţia de
sens, numită şi polaritatea, iar lanţurile catenelor de ADN devin astfel
antiparalele vezi fig.2.10.(săgeţile marchează direcţia de sens);
3. Catenele sunt complementare. Complementaritatea constă în formarea de
perechi de baze azotate cu ajutorul punţilor de hidrogen duble în cazul A=T
(T=A) şi triple în cazul C≡G (G≡C), vezi fig.2.10. şi 2.11.;
4. Conformaţia catenelor este asigurată de legăturile de hidrogen duble şi triple
între baze azotate (cu cât avem mai multe legături triple G≡C cu atât ADN
este mai stabil), legături van der Waals şi aşa numite forţe”stacking” (forţe
plane);
5. Catena dublu spiralată de ADN are la o rotaţie de spiră zece perechi de
nucleotide, distanţa între nucleotide este de 0,34 ηm, grosimea de 2,0 ηm.
Bazele se pot distanţa maxim la 0,68 ηm. Această distanţă este importantă
prin faptul că permite intercalarea compuşilor cromatinei (fig.2.10.);
Fig. 2.11. Legătura dublă (A=T) şi

triplă (C≡G) între baze azotate.
6. Împerecherea bazelor şi aşezarea lor sub un unghi de torsiunea de 36o, la B-

ADN, produce apariţia pe spirala de ADN a adânciturii mari şi mici (fig.2.9.
fig.2.12.);
Fig. 2.12. Diferite unghiuri interne

dintre perechile de nucleobaze.
7. Legăturile zahăr-fosfat formează exteriorul spiralei iar bazele azotate

formează interiorul hidrofob (vezi fig.2.10.).
2.1.3.1. Structura primară a ADN
Nucleotidele sunt elemente constructive de bază ale acizilor nucleici şi sunt legate
între ele printr-o legătură 5’-3’ fosfodiesterică.
Secvenţa nucleotidelor reprezintă structura primară al ADN.
T A
C G
A T
G C
Fig. 2.13. Succesiunea nucleotidelor în ADN şi legătura 5’-3’ fosfodiesterică.
Frecvenţa relativă a apariţiei în lanţul de ADN a celor patru nucleotide are câteva
reguli de bază numite regulile lui Chargaff:
adenina şi timina, fiind baze complementare, au aceiaşi apariţie (A=T) şi de
asemenea guamina şi citozina (G≡C);
numărul total al bazelor purinice este egal cu cel al bazelor pirimidinice
(A+G)=(C+T);
numărul grupărilor ceto în poziţia 6 este egal cu numărul grupărilor amino
în poziţia 6.
Singurul element variabil în cazul ADN este raportul între (A+T) şi (G+C). Acest
lucru înseamnă că, în catenele de ADN succesiunea bazelor nu este regulată şi pentru
fiecare specie în parte avem un alt raport.
Studiile de hidroliză urmată de separarea cromatografică a bazelor azotate şi
estimarea lor cantitativă în spectrofotometrie în ultraviolet au demonstrat existenţa
variaţiilor importante în compoziţia ADN la diferite specii. În cazul unei specii
compoziţia ADN în diferite ţesuturi este asemănătoare.
Tabelul 2.1
Compoziţia în nucleobaze a ADN la diferite specii
Specia A T G C
Om (spermă) 31,0 31,5 19,1 18,4
Bovine Timus 28,2 27,8 21,5 21,2
Spermă 28,7 27,2 22,2 20,7

Somn (lapţi)) 29,7 29,1 20,8 20,4
Arici de mare 32,8 32,1 17,7 17,7
Drojdie 31,7 32,6 18,8 17,4
Mycobacterium 15,1 14,6 34,9 35,4
tuberculosis
Virusul T-7 26,0 26,0 24,0 24,0
Compoziţia ADN se poate evalua prin proporţia molară a nucleotidelor (%), prin
rapoarte între grupe de nucleotide (A/T; C/G) şi prin raportul unor sume de nucleotide (A
+ T) /(G + C); (A+G)/(T+C).
Tabelul 2.2
Raporturi molare ale nucleotidelor din ADN la diferite specii
Specificare A/T G/C (A+G)/(T+C)
Adenovirusuri 0.96 1,02 0,99
Escherichia coli 1,00 0,98 0.99
Bacilus subtilis 1,01 0,98 1,00
Broască 1,00 0,99 0,99
Găină 1,10 1,12 1,11
Om 1,00 0,98 0.99
Cantitatea nucleotidelor purinice şi pirimidinice din ADN la o specie este

constantă independent de vârstă sau factori de mediu.
În cazul animalelor şi plantelor superioare cantitatea de A+T este mai mare faţă
de cantitatea de G+C din ADN, în schimb la speciile mai puţin evoluate se observă o
variaţie mai mare a acestui raport, existând specii cu ADN mai bogat în A+T şi ate specii
cu ADN mai bogat în G+C.
Tabelul 2.3.
Variaţia raportului sumelor nucleotidelor complementare (A + T / G + C); la diferite
specii.
Specia Raportul
A+T/G+C
Om 1,40
Cal 1,33
Taurine 1,30
Găina 1,33
Lăcusta migratoare 1,41
Drojdie 1,80
Grâu 1,22
Escherichia coli 0,97
Bacteriofagul T2 1,84
Clostridium perfingens 2,70
Variaţia raportului A + T / G + C nu este întâmplătoare, iar la specii înrudite este

foarte asemănătoare.
2.1.3.2. Structura secundară a ADN
Structura secundară este reprezentată de împerecherile complementare ale bazelor

purinice şi pirimidinice din cele două catene şi orientarea spaţială în α-helixul dublu.
Structura secundară ADN este deci aranjarea complementară a lanţurilor antiparalele cu
succesiunea specifică a nucleotidelor într-o elice dublă regulată şi răsucită spre dreapta
(tip B). Cu un alt aranjament spaţial mai există modelul SBS (side-by-side) al ADN
răsucit spre dreapta (sens orar). Ultimele cercetări confirmă existenţa în ADN-ul nativ şi a
unei părţi de ADN răsucit spre stânga (sens antiorar) numit ADN-Z (tip Z).
Cu ajutorul difracţiei în raze X macromolecula de ADN poate prezenta mai multe
tipuri conformaţionale (A, B, C, D sau Z) ce se deosebesc printr-o serie de particularităţi
fizice.
Conformaţia de tip B este cea mai apropiată de modelul original al lui Watson şi
Crick, este o dublă elice de dreapta, ale cărei catene au polaritate opusă şi nu pot fi
separate fără derulare, pe tur de elice conţine 10x2 nucleotide complementare perechi de
baze (pb), dispuse perpendicular pe axul moleculei. Cele două catene sunt legate prin
punţi de hidrogen duble şi triple între baze complementare (A=T; C≡G), iar stabilitatea
moleculei este dată de forţele de suprapunere strânsă a bazelor.
Conformaţia de tip A se aseamănă cu prima numai că bazele sunt închinate cu un
unghi de 20o faţă de perpendiculara axului ce modifică “pasul” elicei în număr pe tur al
pb. Trecerea de la tipul B→A se poate realiza “in vivo” sub acţiunea unor proteine şi “in
vitro” în prezenţa de solvenţi organici.
ADN-B ADN-A ADN-Z
Fig. 2.14. Diferite conformaţii ale ADN.
Conformaţia de tip C este tot de dreapta şi forţele care asigură “stivuirea” sunt
mai slabe se produce o modificare în “pasul” elicei datorită înclinării bazelor cu 6o şi
implicit numărul pb /tură. Acest tip ar exista în unele genoame virale.
Conformaţia de tip D este puţin cunoscută. Elicea dublă este tot de dreapta dar
are un unghi mare de rotaţii (45%).
Conformaţia de tip Z este o dublă elice răsucită spre stânga, care s-ar datora
faptului că bazele G şi C ar fi legate la întâmplare determinând un aspect în zig-zag.
Molecule de ADN legate în perechi de nucleotide G-C pot exista sub două forme: B şi Z.
Trecerea de la tipul B la Z se realizează prin separarea catenelor apoi întoarcerea uneia în
raport cu cealaltă şi reîmperecherea catenelor cu o schimbare în orientarea bazelor în
raport cu radicalul fosfat. Această trecere se poate realiza şi în cazul concentraţiilor saline
puternice (0,7 M şi MgCl2) sau prin fixarea unei grupe metil la citozină (metilare).
Tipul ADN-Z intervine în reglajul genetic. Schimbarea de la B→Z a unei regiuni
din capul unei gene determină inactivarea sa (imposibilitatea de a fi decodificată), iar
după trecerea înapoi de la Z→B, genele redevin active. ADN-Z este mai accesibil la
factori mutageni şi carcinogeni.
2.1.3.3. Structura terţiară a ADN
Structura terţiară a ADN este reprezentată de configuraţia tridimensională

caracteristică a moleculelor de ADN pentru a se putea aranja în cromozomi propriu-zişi.
Aranjarea ADN filiform dublu catenar în cadrul structurii terţiale este determinată de
necesitatea încadrării sale în dimensiunile reduse ale spaţiului nuclear. În acest caz
desfăşurarea spaţială a dublului helix este îngrădită de forţele de contorsiune. Această
structură (terţiară) nu este proprie ADN dublu catenar liniar, întrucât capetele acestuia se
pot desfăşura liber în spaţiu. Includerea ADN în nucleu implică o anume compactare
(structură terţială), care permite proteinelor specifice (enzime) ce reglează extensia şi
replicarea sa, să funcţioneze.
Fig. 2.14. Aranjarea filamentelor ADN în nucleozomi şi cromatină (după Houssier-1977,

citat de Gârban 1996)
La realizarea structurilor terţiare ale ADN un rol fundamental îl au enzimele

topoizomeraza I şi II care au capacitatea de a cliva şi apoi reface o catenă respectiv
ambele catene simultan. Topoizomeraza de tip I la procariote este activă în relaxarea
structurilor de ADN ultrarăsucite negativ şi foarte greu cele superrăsucite pozitiv, la
eucariote relaxează uşor ambele tipuri de structuri terţiale superspiralizate (negativ şi
pozitiv).
Topoizomerazele în cazul eucariotelor acţionează asupra moleculelor circulare de
ADN (eritocondrial, cloroplastic), iar în cazul replicării acţionează între limitele unui
replicon pentru relaxarea structurii superspiralizate de ADN înaintea furcii de replicare şi
pentru separarea moleculelor fiice. Datorită acestor posibilităţi de acţiune
topoizomerazele au un rol foarte important în procesele de replicare, transcripţii şi
recombinare genetică.
2.1.3.4. Structura cuaternară a ADN
Moleculele de ADN dublu catenare liniare la eucariote sunt superspiralizate

datorită cuplării fibrei de ADN cu proteine histonice, iar complexul ADN-histone
dictează structura fundamentală a cromatinei la eucariote şi joacă un rol important în
reglajul genetic. Fără histone procesul de împachetare a ADN nu se poate realiza, iar prin
ataşarea histonelor la fibra de ADN se realizează structura cuatenară reprezentată de
nucleozomi.
Filament de ADN dublu spiralat
Nucleozomi
Filament de cromatină
Cromozom interfazic
Fragment de cromozom maxim spiralizat în

timpul diviziunii
Cromozom metafazic
Fig. 2.15. Aranjarea structurală a materialului ereditar în cromozom.
Nucleozomii alcătuiesc fibra nucleohistonică de 11 nm care suferă o spiralizare

cu formarea unor structuri mai groase de 30 nm în diametru aranjate într-un solenoid -
cromatina. Într-o astfel de structură sunt legate albumine acide, enzime şi ARN
cromozomal formând un complex-cromatină care înainte de diviziune se organizează în
compuşi morfologici bine definiţi-cromozomi.
2.1.4. Proprietăţi fizico-chimice ale ADN
Dimensiunea moleculelor de ADN se poate aprecia prin:

a) Tehnici de microscopie electronică care permit obţinerea de date referitoare
la dimensiunea moleculei, conformaţia (circulară, lineară), prezenţa
structurilor secundare în moleculele monocatenare, interacţiunea cu diferite
proteine, evidenţierea hibrizilor moleculari. Lungimea moleculei de ADN se
exprimă în kilobaze (kb) şi masa moleculară în daltoni.
b) Tehnici de autoradiografie permit evidenţierea moleculelor de ADN care au

încorporat timina tritiată. Moleculele respective sunt depuse pe filtre speciale
acoperite cu emulsie fotografică şi menţinute un timp lung la întuneric
(săptămâni sau luni). Radiaţiile din atomii de tritiu care se dezintegrează
determină formarea de granulaţii de argint a se depune de-alungul moleculei
de ADN şi după developare şi fixare se face aprecieri referitoare la lungimea
moleculei şi a formei moleculare.
c) Coeficientul de sedimentare al ADN depinde de masa moleculară, densitatea
şi forma moleculelor. Se determină prin ultracentrifugare în apă sau prin
centrifugare zonală în gradient de CaCl sau zaharoză şi se exprimă în unităţi
de sedimentare Svedberg (S).
d) Densitatea de plutire este o proprietate care se determină prin centrifugare în
gradient de echilibru de densitate (gradient de CaCl). În urma centrifugării
îndelungate moleculele de ADN în soluţia de CaCl se concentrează într-o
bandă stabilă unde densitatea gradientului este egală cu densitatea de plutire a
moleculelor de ADN şi se ajunge la un echilibru de plutire.
e) Absorbţia radiaţiilor ultraviolete. Bazele purinice şi pirimidinice din
molecula de ADN pot absorbi radiaţii ultraviolete cu lungimea de undă de
260 nm. Această metodă este folosită pentru determinarea cantitativă a ADN.
2.1.4.1. Denaturarea şi renaturarea
Moleculele de ADN dublu catenar sub acţiunea unor factori fizici (temperatura)
sau chimici (pH, soluţii de alcool sau cetonelor) pot suferi modificări importante:
Prin încălzirea la temperaturi cuprinse între 63oC şi 100oC, moleculele de ADN
dublu catenar suferă o desfacere (rupere) a legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate,
catenele separându-se una de alta în soluţie. Denaturarea este însoţită de o scădere a
vâscozităţii şi fluidificarea soluţiei fenomen denumit topire. Punctul de topire este diferit
de la o specie la alta.
Creşterea temperaturii punctului de topire este direct proporţională cu creşterea
frecvenţei numărului de legături guanină-citozină (G≡C). ADN-ul care conţine mai multe
legături duble de H între adenină – timină (A=T) are punctul de topire mai mic.
Denaturarea ADN bicatenar se poate realiza şi prin alte mijloace fizice şi chimice,
fenomen însoţit de o mărire de până la 40% a absorbţiei radiaţiei ultraviolete de 2580 Å.
Acest fenomen se numeşte efectul hipercronic.
Dacă ADN denaturat este răcit brusc cele două catene rămân separate şi
denaturarea devine permanentă. În cazul în care răcirea este lentă legăturile dintre cele
două catene se pot reface prin procesul de renaturare. Procesul de renaturare este foarte
specific obţinându-se molecule de ADN dublu catenare perfecte numai atunci când
secvenţele de baze azotate din cele două catene separate sunt perfect complementare, în
caz contrar se obţin molecule dublu catenare (complementare) şi zone care au rămas
monocatenare (necomplementare).
Fig. 2.16. Denaturarea şi renaturarea termică a ADN.
Fenomenul de denaturare/renaturare are o mare importanţă practică prin faptul că

se pot obţine hibrizi moleculari ADN-ADN şi ADN-ARN.
Hibridarea moleculară de tip ADN-ADN poate duce la obţinerea unor informaţii
utile legate de înrudirea genetică dintre două specii diferite. Dacă se amestecă ADN
denaturat de la două specii şi apoi se renaturează se pot forma heteroduplexuri ce pot fi
detectaţi prin microscopie electronică. Pe baza studierii heteroduplexurilor (obţinute prin
hibridarea ADN de la două organisme înrudite) se pot obţine informaţii referitoare la
localizarea mutaţiei mai ales dacă aceasta a fost produsă de o deleţie. În acest caz la
nivelul heteroduplexurilor apar bule monocatenare specifice numite bucle de deleţie.
Fig. 2.17. Denaturarea termică şi hibridarea ADN-ADN şi ADN-ARN.
Hibrizii obţinuţi în urma hibridizării de tip ADN-ARN sunt mai stabili decât cei
de ADN-ADN. Studiul acestora a ajutat la elucidarea unor aspecte legate de funcţiile
acizilor nucleici, particularităţile de structură al genelor sau de localizarea unor gene la
nivelul de ADN şi permite localizarea pe cromozomi a genelor care determină sinteza
diverselor tipuri de ARN (mesager, ribozomal şi de transfer).
2.1.4.2. Tautomeria
În mod normal bazele azotate se găsesc în molecula de ADN sub forma amino
(NH2) şi cetonică (C =O). Datorită însuşirii de tautomerie un atom de hidrogen se
deplasează de la un atom de hidrogen sau oxigen spre o altă grupare. Prin aceasta apar
forme tautomere ale inelului purinic sau pirimidinic. La adenină şi citozină forma amino
(NH2) devine imino (NH), iar la timină şi guanină forma cetonică (C=O) devine enolică
(C-OH) schimbându-se preferinţele de împerechere ale bazelor azotate. Împerecherea
normală A-T, C-G se transformă în A-C, G-T. Tautomeria favorizează astfel
împerecherea greşită a bazelor azotate şi apariţia de mutaţii.
Fig. 2.18. Structuri tautomere ale bazelor purinice şi pirimidinice.
2.1.4.3. Variabilitatea conţinutului de ADN la diferite specii
Cantitatea de material ereditar (ADN) şi structura acestuia variază în limitele

foarte largi în lumea vie. Cu cât un organism este mai evoluat cu atât şi cantitatea de
ADN este mai mare, având nevoie de informaţia ereditară mai multă. Cantitatea cea mai
mică de ADN o au viruşii datorită faptului că o parte din funcţiile lor şi le realizează cu
ajutorul enzimelor celulei gazde. Organismele procariote (bacterii) au cantitatea de ADN
mult mai mare decât viruşii. Organismele eucariote au cantitatea de ADN cea mai mare,
datorită complexităţii lor, şi materialul ereditar este organizat într-un număr variabil de
cromozomi, funcţie de specie.
Tabelul 2.4.
Cantitatea de ADN la diferite specii (după Mc Carty,1969)
Tipul de Specia Daltoni Perechi de

organism nucleobaze (pb)
Virusuri Φ x 174 1,6 x 106 5386 nucleobaze
bacterieni T5 85 x 106 130 x 103
T2 130 x 106 200 x 103
Virusuri Papilomul lui Shope 5 x 106 7,5 x 103
animale Adenovirus 12 14 x 106 20 x 103
Virusul Pox al găinilor 230 x 106 350 x 103
Bacterii Mycoplasma gallisepticum 0,2 x 109 0,3 x 106
Haemophilus influenzae 0,7 x 109 1 x 106
Escherichia coli 2,6 x 109 4 x 106
Pseudomonas sp. 2,4 x 109 4 x 106
Bacillus subtilis 1,3 x 109 2 x 106
Ciuperci Sacharomyces cerevisiae 13 x 109 20 x 106
Nevertebrate Ariciul de de mare 0,5 x 1012 0,8 x 109
Tectorius muricalus 1 x 1012 6,3 x 109
Crabul de stâncă 1 x 1012 1,4 x 109
Drosophila melanogaster 0,12 x 1012 0,2 x 109
Vertebrate Peştele cu plămâni 60 x 1012 94 x 109
Broasca 28 x 1012 45 x 109
Crapul 2 x 1012 3,3 x 109
Găina 1,2 x 1012 2,1 x 109
Şoarece 3 x 1012 4,7 x 109
Omul 3,6 x 1012 5,6 x 109
Plante Arabidopis thaliana 2,6 x 1012 4 x 109
Zea mays 20 x 1012 30 x 109
Tradescantia paludosa 40 x 1012 60 x 109
Peştele cu plămâni are cantitatea de ADN de 30 de ori mai mare decât

mamiferele, dar în genomul său există o foarte mare parte de material ereditar
noninformaţional.
2.1.4.4. Specificitatea
Specificitatea constă în faptul că structura chimică şi moleculară a acizilor

nucleici este relativ identică la indivizii unei specii şi diferă de la o specie la alta. Aceste
deosebiri sunt reflectate în particularităţile proteinelor care diferă de la specie la specie.
Specificitatea se reflectă şi în cantitatea de ADN care diferă în funcţie de specie,
la speciile mai evoluate fiind mai mare şi mai mică la cele simple.
Deosebirea care conferă specificitatea ADN-ului consta în ordinea succesiunii
nucleotidelor. Această succesiune face ca raportul A+T/C+G, să fie variabil în funcţie de
specie (vezi tabelul 2.3.).
2.1.5. Transmiterea informaţiei ereditare
Celula are posibilitatea de a se divide în două sau mai multe fiice. Din această
cauză trebuie să aibe un sistem informaţional capabil de a se transmite fidel în timpul
diviziunii în celule fiice. Sistemul informaţional înaintea fiecărei diviziuni este dublat sau
replicat. Rezultatul replicaţiei informaţiei genetice este replicarea genomului adică a
ADN total din nucleu. Astfel se formează două molecule de ADN care se împart în cele
două celule fiice.
Teoretic ar putea exista trei posibilităţi pentru replicarea ADN:
Replicarea conservativă: pe ADN dublu catenar care serveşte ca matriţă, se
sintetizează două catene noi care mai târziu se vor separa.
Replicarea semiconservativă: ADN-ul dublu catenar care serveşte ca matriţă
se despiralizează şi pe fiecare catenă veche se sintetizează una nouă
complementar.
Replicarea dispersivă: presupune despiralizarea întâmplătoare a ADN dublu
catenar replicarea acestor porţiuni apoi unirea acestor fragmente (aici sunt
posibile erori).
Replicarea semiconservativă sugerată de modelul Watson –Crick şi demonstrată
experimental la bacterii de către Meselson şi Stahl (1958) cu ajutorul tehnicii de separare
a moleculelor de ADN, în funcţie de distanţa lor, prin centrifugare în gradient de clorură
de cesiu este cea recunoscută în momentul de faţă.
Fig. 2.19. Diferite ipoteze de replicare a ADN.
2.1.5.1. Replicarea semiconservativă a ADN
Procesul de replicare a ADN este foarte complex presupune mai întâi

despiralizarea structurii cu ajutorul enzimelor, apoi sinteza de două noi catene
complementare. Enzimele care participă la procesul de replicare constituie un “aparat de
replicare” – replisom.
La procariote funcţionează trei ADN-polimeraze care sunt dependente de ADN-
replicaze şi alte enzime cum ar fi ligaze, helicaze şi topoizomeraze.
La eucariote replicarea ADN este mai complexă, există ADN-polimeraze
nucleare, cloroplastice sau mitocondriale. Celulele animale au cel puţin trei ADN-
polimeraze: α- în nucleu (cea mai importantă); β- nucleu şi citoplasmă; γ- mitocondrii
(are activitate exonucleozică). ADN-polimeraza nucleară se sintetizează înaintea fazei S.
ARN-primer este necesar pentru a declanşa sinteza de ADN. Sensul polimerizării este
5’→3’. Procesul de replicare este asigurat şi de enzime de derulare (helicaze) care au
rolul de a distorsiona moleculele de ADN la nivelul furcii de replicare, enzime de relaxare
care elimină zonele supraspiralate ce apar pe lungimea moleculei de ADN, enzime
topoizomeraze care determină relaxări sau suprarăsuciri ale moleculei de ADN, enzime
ADN-ligaze care închid spaţiile din catenele de ADN.
Fig. 2.20. Replicarea semiconservativă a ADN.
2.1.5.1.1. Etapele replicării
Replicarea propriu-zisă se realizează în trei etape succesive: iniţierea, alungirea şi

terminarea în faza S a ciclului celular.
a) Iniţierea procesului de replicare
Iniţierea procesului de replicare are loc la nivelul regiunilor specifice, puncte de
origine a replicării (ori) care este locul de legătură pentru proteine necesare formării
furcii de replicare care se transformă apoi în cavitatea de replicare. În cazul procariotelor
avem o singură regiune “ori”. La eucariote numărul regiunilor “ori” este mare (genomul
uman are 20000-100000 regiuni) o regiune “ori” conţine în jur de 300 de nucleotide.
Proteinele numite SSB (single strand binding proteins - proteine de legătură şi de
stabilizare a unui singur lanţ de ADN) separă catenele complementare de ADN şi fixează
catenele în punctul de replicare. Într-o furcă de replicare se găsesc în jur de 200 de
molecule de asemenea proteine. Fiecare moleculă de proteine formează un complex cu 8-
10 nucleotide şi favorizează legarea altei molecule de proteină.
ADN polimeraza nu poate sintetiza “de novo” ADN în absenţa unei legături 3’-
OH libere (sinteza se face complementar 5’-3’) din această cauză pentru iniţierea
replicării este necesară o secvenţă scurtă de ARN-primer cu o grupare 3’-OH liberă

sintetizată de către ARN-polimeraza (primaza) care recunoaşte punctul de iniţiere “ori”.
La capătul 3’-OH al primerului se leagă deoxinucleotidul corespunzător. Prin sinteza de
ARN-primer se termină iniţierea replicaţiei.
Fig. 2.21. Iniţierea replicaţiei ADN, formarea furcii de replicare şi ARN primer.
b) Alungirea moleculei de ADN

Alungirea moleculei de ADN începe după apariţia furcii de replicare. ADN-
polimerazele pot sintetiza ADN numai în direcţia 5’-3’. Catena complementară are
direcţia 3’→5’ şi astfel s-a născut întrebarea cum se sintetizează ADN pe această catenă.
S-a demonstrat că sinteza de ADN este un proces discontinuu şi furca de replicare este
asimetrică.
Fig. 2.22. Elongarea moleculei de ADN.
O catenă nouă de ADN este sintetizată continuu (direcţia 5’-3’) şi se numeşte

directoare (leading strand), iar cealaltă catenă se sintetizează mai încet, în segmente mici
(fragmente Okazaki) şi se numeşte catena segmentară (lagging strand). Fiecare fragment
are nevoie de ARN-primer la care ADN-polimeraza III leagă foarte rapid
deoxinucletidfosfat. ARN-primer este înlăturat de pe ADN prin activitatea exonucleazică
a ADN-polimerazei sau cu ajutorul ribonucleazei H. ADN-polimeraza prin activitatea
exonucleazică pe direcţia 3’-5’ desface nucleotidele ale ARN-primer şi pe direcţia 5’-3’
prin activitatea de polimerizare sintetizează ADN-nou în locul ARN-primer.
ADN-polimeraza este formată din două enzime: fragmentul mare care are
activitatea de polimerizare 5’-3’ şi activitatea exonucleazică 3’-5’ şi un fragment mai mic
care are pe direcţia 5’-3’ activitatea exonucleazică.
Enzima ADN-polimeraza are activitatea specifică şi depinde de matriţă.

Activitatea de polimerizare se realizează pe baza complementarităţii bazelor azotate
(A=T; G≡C).
În cazul organismelor eucariote se sintetizează fragmente Okazaki mai scurte
(100-200 nucleotide) decât în cazul organismelor procariote unde fragmentele sunt mai
lungi (1000-2000 nucleotide). Secvenţele monocatenare rămase între fragmente Okazaki
sunt cuplate cu proteine specifice care împiedică formarea de legături de hidrogen (H)
intracatenare.
c) Terminarea replicaţiei de ADN
Terminarea replicaţiei de ADN se realizează prin unirea fragmentelor Okazaki
într-un lanţ continuu cu ajutorul enzimei ADN-ligaza. Această enzimă necesită prezenţa
de ATP, adică de energie. În final se reface structura dublu elicoidală cu ajutorul enzimei
topoizomeraza (ADN giraza), iar ADN se aranjează cu ajutorul histonelor în nucleosomi.
Viteza de replicare depinde de mărimea genomului şi a efectului enzimelor.
Genomul bacterial se replică în cca. 20 min şi desfacerea ADN dublu elicoidal se face cu
o viteză de 300 de rotaţii pe secundă. Celulele sexuale ale drosofilei se replică în 3-4 min.
iar celulele somatice necesită până la 10 ore.
2.1.5.2. Transcripţia. Acidul ribonucleic (ARN)
ARN aduce informaţia ereditară din nucleu în citoplasmă în vederea sintezei de

proteine. ARN se poate sintetiza în nucleolul şi nucleul celulei.
2.1.5.2.1. Structura chimică a ARN
Lanţul ARN la majoritatea organismelor are o structură monocatenară formată

din succesiunea nucleotidelor. Un nucleotid conţine o bază azotată purinică (adenină şi
guanină) sau pirimidinică (citozină, uracil), un zahăr care este riboza şi un radical
fosforic. Observăm că timina a fost înlocuită de uracil şi deoxiriboza de către riboză.
În afară de bazele azotate sus menţionate în ARN se mai pot găsi şi unele derivate
a bazelor purinice şi pirimidinice care se numesc baze minoritare (5 - metil-citozină; 2-
aminopurină; 6-meti-ladenină; 1 – metil guanină).
Cantitatea de adenină nu este egală cu cea de uracil şi cantitatea de guanină diferă
de cea citozină, aceasta demonstrează faptul că ARN-ul este monocatenar. Molecula de
ARN poate forma în unele locuri bucle dublu elicoidale unde bazele complementare
formează legături de hidrogen (cel mai frecvent în cazul ARNt).
Ribonucleotidele prezintă legături 5’ -3’ fosfodiesterice care asigură formarea

lanţurilor monocatenare uneori dublu catenare. În tabelul următor este prezentat un
fragment de ARN:
Fig. 2.23. Fragment monocatenar de ARN.
ARN spre deosebire de ADN prezintă o mare variabilitate atât structurală cât si
funcţională. Proporţia nucletidelor purinice şi pirimidinice este diferită în funcţie de
provenienţă şi conferă macromoleculelor un caracter heteropolinucleotidic. În tabelul
următor prezentăm proporţia de nucleotide la câteva specii şi la câteva organe.
Tabelul 2.5.
Proporţia de nucleotide din ARN la diferite specii
Specificare A G C U
Ficat de bovine 17,1 27,3 33,9 21,7
Rinichi de 19,7 26,7 33,4 20,2
bovine
Rinichi de 19,4 29,5 33,4 20,4
şobolan
Triticum 25,2 30,8 25,4 18,6
species
Phaseolus 24,9 31,4 24,7 21,2
species
Escherichia 25,3 28,8 24,7 21,2
coli
Mycobacterium 20,9 30,8 27,1 21,3
phlei
Proporţia de nucleotide este foarte diferită la aceeaşi specie funcţie de tipul de

ARN. Aceste variaţii prezentăm în tabelul următor:
Tabelul 2.6.
Proporţia de nucleotide funcţie de tipul de ARN
Specificare A G C U ΨU Baze
metilate
Escherichia ARNm 25,1 27,1 24,1 23,7 - -
coli ARNt 20,3 32,1 28,9 15,0 2,1 1,6
ARNr 25,2 31,5 21,6 21,7 - -
În cazul acizilor ribonucleici se disting trei nivele structurale: 1). primar, 2).
secundar şi 3). terţiar.
Structura primară este dată de către succesiunea nucleotidelor (A, G, C, U) legate
prin punţi fosfodiesterice de tip - (C3’)- O – P – (C5’) - (vezi fig.2.23.)
Structura secundară este întâlnită la ARNt datorită apariţiei unor perechi de baze
complementare în lanţul polinucleotidic şi a formării unor porţiuni dublu helicate prin
legături duble (A=U) şi triple (C≡G). În cazul ARNt al alaninei există patru zone în care
apar nucleotide complementare formând bucle sau braţe, iar în ansamblu forma este a
unei frunze de trifoi.
Fig. 2.24. Structura primară şi secundară a unui ARNt.
Structura terţiară este aranjarea datorită proprietăţilor specifice a nucleotidelor în

spaţiu tridimensional. Este o structură compactă, rigidă şi specifică macromoleculei de
ARNt având un aspect asemănător cu forma literei L.
Fig.2.25. Structura terţiara a ARNt (după

Darnell – 1986, citat de Gârban 1996).
2.1.5.2.1.1. Tipuri de ARN
După funcţia pe care o îndeplinesc acizii ribonucleici se împart în acizi

ribonucleici celulari şi acizi nucleici virali.
Acizii ribonucleici virali

Unele virusuri şi unii fagi au informaţia ereditară stocată în ARN. Este vorba de
cel mai simplu sistem genetic. ARN-ul la unele virusuri conţine informaţia ereditară
pentru 3 până la 150 de tipuri de proteine.
Replicarea ARN monocatenar se realizează prin sinteza pe o catenă (+)
complementar a unei catene (-) care se separă şi pe ea se sintetizează din nou o catenă (+).
Catena (+) se separă de catena (-). Pentru a se putea produce toate componentele ale
bacteriofagului este nevoie de a se sintetiza proteinele de înveliş. Acest lucru se
realizează după informaţia stocată în catena ARN (+) pe ribozomii celulei gazde. În acest
caz catena (+) funcţionează ca ARNm pentru sinteza proteinelor proprii bacteriofagilor.
Fig. 2.26. Replicarea ARN monocatenar. Catena (+) serveşte drept matriţă pentru sinteza
unei catene (-) pe care apoi se sintetizează mai multe catene (+).
Acizii ribonucleici celulari

Există trei tipuri importante de ARN-uri cu funcţia specială în celulă: ARN-
mesager (ARNm), ARN-ribozomal (ARNr) şi ARN-transfer (ARNt). Aceste trei tipuri se
găsesc atât la eucariote cât şi la procariote. La eucariote se găsesc şi alte tipuri de ARN:
ARN-U (implicat în sinteza ARNm şi ARNr), ARN 7SL (participă la transportul
proteinelor în celulă), ARN 7SK cu ARN a cărui funcţie nu este cunoscută.
Tabelul 2.7.
Principalele caracteristici ale diferitelor tipuri de ARN celular
Tipul de ARN Cantitatea Constanta de Numărul de Greutatea

relativă E.coli sedimentare nucleotide moleculară
ARNm 5 80S; 100S 300-30.000 100.000-
10.000.000
ARNt 15 4S 76-85 25.000-28.000
ARNr 80 16S; 23S 2.200 750.000
bacterial
ARNr plante 18S; 25S
ARN 18S; 28S 5.200 1.700.000
mamifere
ARN-7S 6-7S 130-160 45.000-55.000
ARN-5S 5S 120-121 4.000
ARN mesager (ARNm)

ARN-mesager (ARNm) sau informaţional are rol de a transcrie informaţia
genetică de pe un segment dintr-o catenă de ADN şi de a transmite în citoplasmă, pe
ribozomi, unde se va face translaţia şi sinteza proteică. Transcrierea de ARNm are trei
etape iniţierea, elongarea şi terminare.
Sinteza ARNm se realizează pe matriţa de ADN cu catena 3’-5’, datorită
existenţei secvenţelor de ADN-promotori de care se leagă enzima ARN-polimeraza II şi
se delimitează fragmentul de ADN care va fi copiat. Catena de ADN care serveşte ca
matriţă se numeşte catena minus. De alegerea catenei răspunde şi factorul sigma (σ) care
delimitează începutul transcripţiei.
În zona în care se găseşte promotorul sunt şi aşa numite locuri de recunoaştere (la
eucariote aceste locuri sunt bogate în perechi de baze A-T şi se numesc TATA-box, iar la
procariote se numeşte secvenţa lui Goldberg-Hognes.
Porţiunea codificatoare care se transcrie se numeşte unitatea de transcripţie –
transcripton.
Sinteza ARNm catalizată de enzima ARN-polimeraza II şi în prezenţa factorului

sigma (σ) are direcţia de sinteză 5’-3’. Se termină cu ajutorul factorului “ro” (ρ), prin care
ARN-polimeraza recunoaşte semnalul de terminare şi opreşte transcrierea.
Rezultatul transcripţiei la procariote este ARN poligenic (ARNm policistronic),
pentru că deţine informaţia pentru mai multe gene structurale, ceea ce înseamnă că stă la
baza sintezelor mai multor proteine.
ARNm este activ imediat după ce s-a terminat transcripţia. Este compus din
porţiuni necodificatoare, secvenţe necesare pentru pornirea translaţiei (codonul AUG)
secvenţe pentru translaţia propriu-zisă, secvenţe pentru terminarea translaţiei (codoni
UAA, UAG, UGA) şi din secvenţă necodificataoare terminală.
Fig. 2.27.Tanscripţia ARNm la procariote

Secvenţă Secvenţă
LIDER TRAILER
-5’ AUG ACC CAC UCA -----------CCA GAC CGA UAA 3’
Codoni de Triplete Codoni

INIŢIERE CODIFICATOARE STOP
(GUG, UUG) (UAG,UGA)
Fig. 2.28. Structura unui ARNm la procariote.
La eucariote rezultatul transcripţiei este pre-ARNm, care este modificat încă în

nucleu în ARNm matur. ARNm la eucariote deobicei este monogenic, codifică numai o
singură genă. Schimbarea care suferă pre-ARNm până se transformă în ARNm –matur se
numeşte modificarea postranscriptivă.
Promoter Exon 1 Intron Exon 2 Intron Exon 3 Terminator
Exon 1 Intron Exon 2 Intron Exon 3
Cap Exon 1 Intron Exon 2 Intron Exon 3 Poli A
NUCLEU
Cap Exon 1 Exon 2 Exon 3 Poli A

Membrana
nucleară
CITOPLASMA
Cap Exon 1 Exon 2 Exon 3 Poli A
Fig. 2.28.Transcripţia unei gene în pre-ARNm, maturarea ARNm în nucleu şi splicing-ul

pentru eliminarea fracţiunilor necodificatoare introni.
Etapele modificărilor postranscriptive al ARNm:
1. Legarea guaninei alkilate cu primul nucleotid de la capătul 5’ al ARNm (lider)

printr-o legătură specială (5’-5’) şi formarea unui cap de protecţie contra nucleazelor.
Capul are rol în recunoaşterea ARNm de către ribozom.
2. Metilarea internă de către metiltransferaze, apără lanţul de ARNm împotriva
efectului nucleazelor. După fiecare 500-1000 de baze în urma metilării apare acidul 6-
metilademilic.
3. La capătul 3’ al ARNm se va sintetiza cu ajutorul enzimei poli-A-adenilaza o
secvenţă de semnalizare (A-A-A-A…) numită coadă sau trailer (până la 200 de
nucleotide). Funcţia nu este încă precis cunoscută.
4. Splicing-ul constă în eliminarea din ARNhn (ARN-heterogen nuclear) sau de
pe ARNm al fragmentelor care nu codifică gene (introni) şi unirea fragmentelor
codificatoare (exoni).
Din pre-ARNm cu ajutorul endonucleazei în puncte bine definite între introni şi
exoni legăturile sunt rupte şi apoi sunt excizaţi intronii. Se produce apoi o fosforilare cu
enzima kinaza şi legarea exonilor între ei cu ajutorul enzimei ligaza.
Acidul ribonucleic de transfer (ARNt)

ARN de transfer se mai numeşte ARNt are greutate moleculară mică 25000 Da şi
conţine în jur de 80 (73-93) nucleotide. Molecula este liniară şi în unele porţiuni prin
complementaritatea bazelor şi a formării legăturilor de hidrogen este dublă. Capătul 5’ are
de obicei guanină şi capătul 3’ are secvenţa C-C-A. ARNt are forma unei frunze de trifoi
cu patru foi .
Rolul ARNt este de a duce aminoacizii activaţi la locul de sinteză proteică pe
ribozomi şi aşezarea acestora într-un lanţ polipeptidic după informaţia adusă din nucleu
de către ARNm. Se presupune că avem cel puţin atâtea tipuri de ARNt câţi aminoacizi
sunt în proteine (pentru aminoacidul valină există trei tipuri de ARNt ce corespunde şi
numărul de codoni existenţi). În prezent s-au descoperit 32 de tipuri diferite de ARNt.
Specificitatea ARNt constă în structura primară şi mai ales în porţiunile
monocatenare. Un rol important îl are capătul liber 5’de care se leagă aminoacidul (braţul
acceptor).
Bucla care conţine pseudouridină este locul cu care ARNt se leagă de ribozom în
timpul translaţiei. Aproximativ la mijloc se găseşte bucla care conţine trei nucleotide care
formează anticodoni complementar codonului de pe ARNm. În anticodon se pot găsi de
multe ori nucleotide modificate. Cel mai des apare inozină care este complementară
bazelor U, C şi A, dar numai dacă se găseşte în anticodon pe poziţia 3. Bucla mică este
variabilă se mai numeşte şi “ciot”. O buclă are rolul de a lega enzima activatoare
specifică (aminoacil sintetaza).
Structura ARNt este:

primară: dată de succesiunea nucleotidelor

secundară: datorită legăturilor complementare şi formează bucle
terţiară: constă în distribuirea spaţială şi orientarea în forma literei L.
ARNt se sintetizează pe matriţa ADN cu ajutorul enzimei ARN-polimeraza III.
Prima dată se sintetizează filamente lungi monocatenare care formează mai multe
molecule precursoare pentru ARNt. Precursorii suferă unele modificări datorită enzimelor
de metilare care dau ARNt specificitatea.
Acidul ribonucleic ribozomal (ARNr)

Cantitatea de ARNr este cea mai mare în celule (85-90% din totalul ARN). Este
localizat în ribozomi şi este partea constructivă a acestora în proporţie de 60%, cealaltă
parte de 40% este reprezentată de proteinele de asociere.
ARNr celular are subtipul ARNr-uşor şi ARNr-greu strâns asociate cu ribozomii.
Are o structură tridimensionară cu stabilitate ridicată care nu se modifică în timpul
sintezei proteice. Aşezarea spaţială a moleculei de ARNr este asemănătoare cu ARNt,
adică prezintă porţiuni monocatenare şi bicatenare.
Sinteza ARNr se face pe matriţa ADN sub controlul enzimei ARN-polimeraza I.
Se sintetizează molecule cu o unitate de sedimentare mai mare (S), care mai târziu se rup
în molecule mici. Sinteza de ARNr se face în nucleol la eucariote unde genele pentru
ARNr sunt multiple.
Moleculele de ARNr pot îndeplini şi funcţie enzimatică. Aceasta a fost
demonstrată în anul 1982 când s-a constatat autoclivarea intronilor la Tetrahymena
termophila. ARNr al protozoarelor, din mitocondriile fungilor şi ciupercilor conţine
ribozomi implicaţi în autoclivarea intronilor.
La eucariote mărimea moleculei şi constanţa de sedimentare (S) este diferită de
cea de la procariote. La eucariote avem ARNr de 28 S, 18 S şi 5,8 S iar la procariote 23 S;
16 S; 5 S.
Ribozomii
Din punct de vedere chimic sunt constituiţi din ARN şi proteine (complex
ribonucleo-proteic). Se caracterizează datorită coeficientului de sedimentare la
ultracentrifugare în unităţi Svedberg (S=10-13 sec.).
La eucariote celulele au ribozomi care sedimentează la 80S şi greutatea lor
moleculară este de 4x106 Da. Subunitatea mică are un coeficient de sedimentare de 40 S
şi este alcătuită din ARNr (18S) şi 30 proteine ribozomale. Subunitatea mare are un
coeficient de sedimentare de 60 S şi este alcătuită din ARNr (5 S; 5,8 S şi 23 S) şi 50
proteine ribozomale.
La procariote ribozomii au constanţa de sedimentare de 70 S. Subunitatea mică
are constanţa de sedimentare de 30 S formată din ARN (16 S) şi 21 proteine ribozomale.
Subunitatea mare are un coeficient de sedimentare de 50 S formată din ARNr (5 S şi 23

S) şi 31 proteine ribozomale.
Subunităţile ribozomilor în timpul sintezei proteice se pot asocia şi disocia.
Proteinele din ribozomi au un rol funcţional în dirijarea sintezei proteice şi un rol
structural, proteinele asigură integritatea şi forma ribozomilor.
Pre-ARNr
5’ Intron Exon 18S Intron Exon 5,85S Intron Exon 28S 3’
Exon 18S Exon 5,85S Exon 28S ARNr
18S ARNr
+ 33Proteine
═ Subunitate 40S 28S+5,85 ARNr
A P +5S ARNr
+49 Proteine
═ Subunitate 60S
Situsuri
Fig. 2.29. Formarea ribozomului la eucariote.
Proteinele ribozomilor se sintetizează pe alţi ribozomi în citoplasmă, ajung apoi

în nucleu unde se unesc cu ARNr şi se formează cele două subunităţi mare şi mică.
Subunitatea mare se uneşte cu subunitatea mică după ce ajunge în contact cu ARNm, ce
serveşte drept matriţă în sinteza proteinelor.
În timpul sintezei proteice subunitatea mică serveşte pentru legarea ARNm şi
efectuarea translaţiei şi subunitatea mare dirijează eliberarea proteinelor nou sintetizate.
Alte tipuri de ARN

Celulele mai pot conţine şi alte tipuri de ARN, diferite de cele majore, cu funcţii
vitale: ARN-nuclear heterogen (ARN-hn), ARN-nuclear mic (ARNsn), ARN-
cromozomal (ARNc), ARN mic nucleolar (ARNsno), translation control ARN (ARNtc),
messenger interfering complementary ARN (ARNmic).
2.1.6. Codul genetic
Biodiversitatea vieţuitoarelor, păstrarea şi transmiterea constantă de la o generaţie

la alta a caracteristicilor fiecărei specii este asigurată de un sistem biochimic controlat de
genele din ADN. Fiecare specie “funcţionează” datorită reacţiilor chimice mediate de
enzime, care sunt proteine, la nivelul celular. Celula ca o unitate morfofuncţională are
capacitatea mică de a se autoreproduce. Totalitatea informaţiei ereditare conţinută în
ADNn (nuclear), ADNmt (mitocondrial) şi ADNpl (plastidial) constituie zestrea ereditară
a celulei după care se face biosinteza tuturor tipurilor de proteine pe care celula trebuie să
le producă ca să funcţioneze şi să se reproducă.
Fiecare specie are un mecanism propriu de aşezare a celor 20 de aminoacizi în
molecule de proteine. Aminoacizii se pot repeta în lanţurile polipeptidice de la 100 până
la 100.000 de ori dar succesiunea lor este coordonată de către ARNm care prin
mecanismul de transcripţie primeşte această ordine de la ADN.
Mecanismul biologic de sinteză a proteinelor sub controlul genetic a fost descifrat
de ciberneticianul de origine rusă George Gamow.
El a ajuns la ipoteza că în macromolecula de ADN este codificată biochimic
informaţia genetică pentru sinteza moleculelor de proteine. Ordinea de succesiune a
aminoacizilor în sinteza proteică este coordonată prin intermediul celor 4 baze azotate (A,
U, C, G) din ARNm.
Fig. 2.30. Codul genetic:

1) simplu
2) dublu şi
3) triplu.
(după Niremberg 1963).
S-a pus întrebarea: câte baze azotate codifică un aminoacid ?

Dacă o bază azotată ar codifica un aminoacid, atunci se puteau insera specific
doar 4 aminoacizi.
Dacă două baze codificau un aminoacid, atunci o puteau asigura doar 16
combinaţii (42) şi 4 aminoacizi rămâneau necodificaţi.
Concluzia a fost că numai combinaţiile a trei nucleotide pot asigura
codificarea celor 20 aminoacizi pentru că 43 sau 64 de combinaţii.
Combinaţia a 3 nucleotide se numeşte codon. Din cei 64 de codoni numai 61
codifică aminoacizii. Trei codoni sunt “nonsens” (UGA, UAG şi UAA)
pentru că nu codifică aminoacizii, dar ei marchează sfârşitul mesajului
genetic.
Fig. 2.31 Codul – soare (după Bresch şi Hausmann).
Experienţele făcute la VMT (virusul mozaicului tutunului) şi la bacteriofagul T4

au stabilit că locul de amplasare al unui aminoacid într-o moleculă proteică este codificat
de către trei nucleotide, numite codon.

Un merit deosebit în descifrarea codului genetic au avut Niremberg, Matthaei şi
Ochoa, care au reuşit să sintetizeze diferite polipeptide “in vitro” în soluţii care conţineau
ribozomi, ARNt şi factori proteici. În cazul în care ARNm a fost alcătuit numai din
nucleotide de uracil s-a obţinut peptide polifenilanina, aceasta a demonstrat că tripleta
UUU codifică aminoacidul fenilalanina. Dacă ARNm a fost construit numai din
nucleotide de citozină a rezultat peptidul poliprolina, tripleta CCC codifică prolina.
Aceste experienţe au stabilit atât proporţiile în care participă fiecare nucleotidă cât şi
poziţia lor în codon.
Tabelul 2.8.
Codificarea aminoacizilor în molecula de ADN şi codul genetic transcris în molecula de
ARN
Codul genetic reprezintă ansamblul de reguli şi principii după care informaţia

ereditară codificată în ADN (sau ARN la ribovirusuri şi viroizi) este transcrisă din
genomul organismului de către ARNm şi tradusă la nivelul ribozomilor de către ARNt în
secvenţe specifice de aminoacizi.
2.1.6.1. Caracteristicile codului genetic
Codul genetic are cinci caracteristici de bază: este universal, degenerat,

nesuprapus, se citeşte fără virgule şi ambiguu.
a) Univeralitatea constă în faptul că un anumit codon codifică acelaşi aminoacid

la orice specie indiferent de treapta evolutivă, de la cele mai simple virusuri, bacterii,
plante, animale până la om.
J.Gurdon a provocat sinteza de hemoglobulină de iepure în ovocite de broască
injectate cu ARNm pentru hemoglobulina de iepure., Matthaei şi Niremberg au sintetizat
proteine de VMT prin introducerea de ARN viral într-un sistem celular a Escherichia coli.
Sanger şi colab.(1979) au stabilit că genele mitocondriale umane posedă un cod
genetic propriu diferit de codul genetic standard al genelor nucleare. La Mycoplasma
capricolum, tripleta UGA, codon stop sau terminal, codifică triptofanul în sinteza
proteinelor mitocondriale. Există şi alte specii la care codul genetic mitocondrial
determină alţi aminoacizi decât în cazul codului genetic standard (nuclear).
S-a mai constatat că specificitatea de codare a unei triplete poate fi alta în diferite
gene ale organismului. La om codonul UGA este stop (terminal) după codul genetic
standard, dar la genele pentru enzimele glutamin-peroxidaza şi iodotironin-5’-deionidaza,
codifică selenocisteina (cisteina unde sulful este înlocuit cu seleniu). În transcriere pe
ARNm apar structuri torsionate, care modifică recunoaşterea codonului TERM şi codonul
UGA este recunoscut pentru aminoacidul selenocisteina.
Aceste câteva exemple reprezintă excepţii de la universalitatea codonului genetic.
b) Codul genetic degenerat reiese din existenţa a 64 codoni în loc de 20 necesar

teoretic pentru codificarea celor 20 de aminoacizi, iar un aminoacid poate fi codificat de
unul sau mai mulţi codoni. Astfel, leucina, serina şi arginina pot fi codificaţi de unul din 6
codoni, prolina, treonina şi alanina de către unul din 4 codoni.
Codonii sinonimi codifică acelaşi aminoacid sau aminoacizii înrudiţi ce pot fi
grupaţi în familii. De exemplu glicina este codificată de GGA, GGU, GGG şi GGC. Se
poate observa că aceşti codoni se deosebesc prin ultima bază. Primele două baze dintr-un
codon sunt mai constante şi au o pondere mai mare în codificare, iar baza a treia este mai
mobilă şi poate fi înlocuită mai uşor.
Tripletele AUG şi GUG au rol de iniţiere a sintezei proteice codificând metionina

la eucariote şi formilmetionina la procariote.
Codonii UAA, UAG şi UGA nu codifică aminoacizi ei marchează terminarea
sintezei catenei polipeptidice şi se mai numesc codoni stop, codoni nonsens sau codoni
TERM.
c) Codul genetic este nesuprapus înseamnă că un grup de trei nucleotide

adiacente alcătuiesc un codon şi determină legarea unui aminoacid la locul sintezei
proteice. Nucleotidele din structura fiecărui codon nu sunt implicate în nici un fel în
semnificaţia de cod al tripletelor precedente sau următoare.
d) Codul genetic este fără virgule adică între doi codoni învecinaţi nu există
semne de punctuaţie sau de marcarea sfârşitului unui codon şi începutul altui codon.
Există codoni care marchează începutul citirii mesajului şi se numesc codoni de
iniţiere, codoni care marchează sfârşitul citirii mesajului care se numesc codoni stop,
nonsens sau TERM.
Tripletele AUG şi GUG dacă se află la începutul mesajului sunt codoni de iniţiere
iar dacă sunt aşezaţi în mijlocul mesajului codifică aminoacizi.
Tripletele UAA, UGA şi UAG nu codifică aminoacizi marchează întreruperea
sintezei proteice la sfârşitul genei, însă dacă apar în mijlocul unui heteropoliner determină
oprirea prematură a sintezei proteice, iar proteina finală va fi mai scurtă.
e) Ambiguitatea constă în faptul că un codon are posibilitatea de a specifica mai

mulţi aminoacizi. Codonii AUG şi GUG pot codifica metionina şi formilmetionina şi
uneori tirozina şi triptofanul.
În general sub aspectul corespondenţei codonilor cu aminoacizii, codoni pot fi:
ambigui (un codon specifică mai mulţi aminoacizi);
cu sens (un codon corespunde unui aminoacid);
nonsens (codonii nu specifică aminoacizii);
missens (engl.sens pierdut) sau cu sens greşit (un codon cu sens în urma
mutaţiei este schimbat într-un codon care specifică alt aminoacid).
2.1.6.2. Citirea mesajului genetic
Citirea codului genetic se face numai într-un singur sens, începe cu codon de
iniţiere, codoni cu sens şi se termină cu codoni stop sau nonsens conform caracteristicilor
sale.
În cazul în care se produce o aberaţie prin adiţie (adăugare) sau deleţie (pierdere)
a unei singure baze azotate într-un codon se formează noi tipuri de triplete şi se modifică
mesajul genetic al fragmentului respectiv schimbându-se secvenţa aminoacizilor la

translaţie prin sinteza unui alt tip de proteină.
Reprezentarea selectivă a efectului adiţie-deleţie prezentăm în fig.2.32. Dacă un
codon îşi pierde o bază A, codonul respectiv îşi alătură baza C din tripletul următor
modificându-se în continuare restul de triplete ce duce în final la modificarea
aminoacizilor din proteină.
Asemenea mutaţii apar şi atunci când se pierd două baze dintr-un codon sau se
adaugă una sau două baze (fig.2.32 şi 2.33.). În cazul în care deleţia sau adiţia afectează
toate tripletele nu se produce modificarea în secvenţa aminoacizilor, putem avea unul în
minus sau în plus după caz.
Dacă se adiţionează baze azotate la un codon şi se produce deleţia la alt codon
învecinat se produc dereglări locale, lanţul polinucleotidic rămâne neschimbat, dar
modificările pot afecta structura proteinei (fig.2.34.).
TRANSCRIPŢIA ŞI TRANSLAŢIA CORECTĂ
GGA GAT CAT CAT CAT CAT CAT
CCU CUA GUA GUA GUA GUA GUA
Pro Leu Val Val Val Val Val
DELEŢIA UNEI BAZE
-A
GGA GAT CAT CTC ATC ATC AT
CCU CUA GUA GAG UAG UAG UA
Pro Leu Val Glu STOP STOP
DELEŢIA A DOUĂ BAZE
-AT
GGA GAT CAT CCA TCA TCA T
CCU CUA GUA GGU AGU AGU A
Pro Leu Val Gly Ser Ser

Fig. 2.32. Deleţia bazelor azotate.

ADIŢIA UNEI BAZE
+A
GGA GAT CAT CAA TCA TCA TCA T
CCU CUA GUA GUU AGU AGU AGU A
Pro Leu Val Val Ser Ser Ser
ADIŢIA A DOUĂ BAZE
+AT
GGA GAT CAT CAA TTC ATC ATC AT
CCU CUA GUA GUU AAG UAG UAG UA
Pro Leu Val Val Lys STOP

Fig. 2.33. Inserţia (adiţia) bazelor azotate. Consecinţe.
ISERŢIA UNEI ŞI DELEŢIA ALTEI BAZE
+C -C
GGA GAC TCA TAT CAT CAT CAT
CCU CUG AGU AUA GUA GUA GUA
Pro Leu Ser Ile Val Val Val
Fig. 2.35. Modificări urmate unei inserţii şi deleţii simultane.
2.2. Biosinteza proteinelor

Biosinteza proteinelor este de fapt translaţia sau traducerea informaţiei ereditare
care se realizează pe principiul complementarităţii a codonilor de pe ARNm şi
anticodonilor de pe ARNt pe ribozomi şi formarea lanţurilor de polipeptide prin aşezarea
şi legarea covalent al aminoacizilor potrivit informaţiei ereditare din ADN. O celulă
eucariotă este capabilă să sintetizeze peste 100.000 de tipuri de proteine.
Procesul de biosinteză (translaţiei) a proteinelor se realizează în cinci etape:
activarea aminoacizilor;
iniţierea lanţului polipeptidic;
elongarea lanţului polipeptidic;
terminarea lanţului polipeptidic şi eliberarea acestuia;

prelucrări postranslaţionale ale proteinei sintetizate.
2.2.1. Activarea aminoacizilor
Aminoacizii sunt principalii compuşi organici care intră în componenţa

proteinelor, ei sunt formaţi dintr-un atom de carbon C (atom Cα) la care se ataşează
gruparea aminică (-NH2), gruparea carboxilică (-COOH) şi un lanţ numit grupul R.
(format dintr-un lanţ sau inel de atomi de C care dă specificitatea aminoacizilor).
Structura de bază a unui aminoacid este prezentată în fig.2.36.
Fig. 2.36. Structura generală a unui aminoacid.
Aşezarea celor 20 de aminoacizi în lanţul polipeptidic se realizează prin legături

covalente peptidice, între grupul carboxil al unui aminoacid şi grupul aminic al celuilalt
aminoacid. Legătura peptidică este prezentată în fig.2.37.
Fig. 2.37. Legătura peptidică între

doi aminoacizi se realizează prin
eliminarea unei molecule de apă.
O catenă din lanţul polipeptidic sintetizat pe baza legăturilor covalente peptidice

între aminoacizi prezentăm în fig.2.38. Numerotarea aminoacizilor din lanţul polipeptidic
se începe cu terminaţia –NH2 (amino).
Valină Serină Alanină Lizină Serină

(grup amino liber) (grup carboxi liber)
Fig. 2.38. Catenă de aminoacizi dintr-un polipeptid. Primul aminoacid valina are
grupare amino liberă şi ultimul aminoacid serină are gruparea carboxil liberă.
Fig. 2.39. Structura chimică a

celor 20 de aminoacizi.
Din fig.2.39. putem observa că toţi aminoacizii au cel puţin o grupare aminică şi
cel puţin o grupare carboxilică, excepţie face aminoacidul prolina care nu posedă
gruparea aminică liberă şi face parte din grupa acizilor iminici.
Activarea aminoacizilor se realizează în două etape. În prima etapă aminoacidul
reacţionează cu ATP (adenozin trifosfat) rezultând un complex aminoacil-AMP.
Pirofosfatul este hidrolizat. În etapa a 2-a complexul aminoacil-AMP cedează
aminoacidul unei molecule de ARNt specifice (aminoacil-ARNt). Activarea
aminoacidului se face cu consum de energie în prezenţa enzimei aminoacil-ARNt-
sintetaza, specifică pentru fiecare aminoacid (vezi fig.2.40.)
Fig. 2.40. Schema generală pentru

activarea aminoacizilor şi ataşarea
lor la ARNt.
2.2.2. Iniţierea lanţului polipeptidic
Iniţierea lanţului polipeptidic începe prin legarea ARNm de subunitatea mică a

ribozomului (30S) cu capătul care conţine codonul de iniţiere AUG, pentru f-Met-ARNt.
Această tripletă (codon de iniţiere) se găseşte în ARNm la capătul 5’(leader), după o
secvenţă de 10-14 nucleotide, care este complementară secvenţei –A-C-C-U-C-C-U-U-A
capătului 3’ al ARNr 16S din subunitatea mică. De situsul P se leagă (din subunitatea
mare) ARNtMET şi subunitatea mare se leagă de subunitatea mică. Prin acest proces ia
naştere complexul de iniţiere al proteosintezei. Factorii de iniţiere sunt 3 (IF1, IF2 şi IF3).
Factorul IF3 previne asocierea prematură a celor două subunităţi ribozomale. Potrivirea
codon-anticodon (codon de iniţiere de pe ARNm şi anticodonul al ARNtMET) necesită
factori de iniţiere IF1 şi IF2. Subunitatea mare a ribozomului pe lângă situsul P (peptidil)
mai are situsul A (aminoacil).
50 S
IF2 IF2
fMet
A
IF1 IF1
GTP ARNt
IF3 IF3 GTP
AUGCCGUAUGCU
30 S
ARNm
IF1
IF3
IF2
GTP
Situsul P Situsul A GDP IF2
Fig. 2.41. Iniţierea lanţului polipeptidic şi realizarea primei legături peptidice.

2.2.3. Elongarea lanţului polipeptidic
Complexul de proteosinteză intră în ciclul de elongare pentru că are situsul P

ocupat dar situsul A este liber. ARNtMET se poziţionează în situsul A unde legătura între
anticodon şi codon este controlată de factori de elongare EFT. Enzima peptidil transferaza
desface radical peptidic din situsul P şi îl întrece în situsul A unde se face legătura
peptidică cu aminoacidul următor (care se găseşte în situsul A) sub controlul enzimei
peptidilsintetaza. După ce s-a realizat legătura peptidică se face translocaţia adică
deplasarea ribozimului pe catena de ARNm în direcţia capătului 3’ cu o tripletă (un
codon). Acest lucru este dirijat de către factorul de elongare EFG. În acest proces ARNt
care a adus la locul de sinteză aminoacidul formilmetionina este eliberat din situsul P,
ARNt care a adus aminoacidul 2 din situsul A trece în situsul P iar situsul A a rămas liber.
Situsul A fiind liber procesul de sinteză poate continua până la terminarea proteosintezei.
Elongarea este de fapt mişcarea ARNm şi peptidil ARNt pe suprafaţa ribozomului cu un
triplet (codon). Mişcarea ARNm pe ribozom (translocaţia) este consumatoare de energie
asigurată de GTP. Acest proces este prezentat schematic în fig.2.41. şi fig.2.42.
Situsul P Sitsul A ARNt cu aa

ARNt fără aa Lanţ de aa
Fig. 2.42. Elongarea lanţului polipeptidic.

2.2.4. Terminarea sintezei lanţului polipeptidic
Terminarea sintezei se face când pe ARNm ce trece prin ribozom apare un codon
stop (UAG, UAA, UGA) în situsul A în timpul translaţiei. Cu ajutorul factorilor de
eliberare RF1 pentru UAG sau UAA şi RF2 pentru UAA şi UGA şi peptidil transferază,
radicalul peptidil se desface de ARNt şi părăseşte ribozomul devenind o proteină activă în
citoplasmă.
Ribozomul se desface din nou în cele două subunităţi fiind pregătit pentru o nouă
sinteză. ARNm după copiere este hidrolizat.
Sinteza proteică necesită un complex de factori, o cantitate mare de energie şi se
desfăşoară foarte rapid (100 aminoacizi pot fi legaţi în 5 secunde).
Factori de
Eliberare
RF
Codon
STOP
ARNt 50S
ARNm
RF
30S
Fig. 2.43. Terminarea sintezei lanţului proteic.

2.2.5. Modificarea postranslaţională a proteinelor
Proteina care se obţine în urma sintezei reprezintă un precursor proteic care

suferă modificări necesare definitivării sintezei şi transformării acestor molecule în
compuşi funcţionali.
În această etapă se elimină formil-metionina iniţiatoare, se hidroxilează unii
aminoacizi (prolina, lizina), unele proteine se pot iodura (tireoglobulina), altele se pot
combina cu molecule neproteice (fosfoproteine, glicoproteine), iar altele se pot desface în
fragmente mai mici (preproinsulina).
2.2.6. Inhibitori ai sintezei proteice
Unele dintre cele mai eficiente antibiotice au acţiunea foarte eficientă prin
inhibarea sintezei proteice la diferite bacterii şi au o anumită selectivitate. Astfel
tetraciclina blochează cuplarea ARNt-aminoacil cu situsul A al ribozomului,
streptomicina blochează tranziţia la complexul de iniţiere a sintezei proteice în etapa de
elongare, cloranfenicolul blochează reacţia peptidil-transferazei a ribozomului,
actinomicina D se cuplează cu molecula de ADN şi blochează activitatea enzimei ARN-
polimeraza, nu se poate astfel sintetiza ARN (Raicu P.,1997).
2.3. Structura proteinelor

Proteinele sunt macromolecule formate din lanţuri de aminoacizi. În natură există
cca. 80 de aminoacizi dar numai 20 dintre ei participă la formarea proteinelor. Lanţurile
de polipeptide se formează prin combinarea grupei carboxilice a unui aminoacid cu
gruparea aminică a altui aminoacid şi se elimină apa (vezi fig. 2.36. şi 2.37.). Această
legătură se numeşte legătura peptidică (CO-NH), este o legătură covalentă stabilă. Lanţul
de polipeptide este format din aşezarea lineară a aminoacizilor lanţul începe cu gruparea
NH2 şi se termină cu gruparea COOH. Partea care începe cu gruparea NH2 se numeşte
capătul 5 şi partea cu gruparea COOH se numeşte capătul 3. Proteinele sunt formate din
unul sau mai multe lanţuri de polipeptide, cuprinzând zeci şi sute de aminoacizi.
Aşezarea aminoacizilor în lanţurile polipeptidice este specifică, fiecare tip de
proteină are o anume secvenţă de aminoacizi care reprezintă structura primară a
proteinelor.
Aşezarea lanţurilor de polipeptide într-o anume formă geometrică formează
structura secundară a proteinelor.
Lanţul de polipeptide se aşează într-o configuraţie energetică cea mai favorabilă
care îi dă aşa numita structură terţiară. Ea apare o structură spaţială unde participă la
formarea lui atât legăturile de hidrogen cât şi legăturile disulfitice între aminoacizii
lanţului proteic.
Structura cuatenară este formată din unirea a două sau mai multe lanţuri proteice.
2.3.1. Structura primară a proteinelor
La polimerii naturali, aceeaşi grupare monomerică se repetă de n ori (celuloză,

cauciuc), în cazul proteinelor secvenţa celor 20 aminoacizi poate face combinaţii aproape
nelimitate şi să determine o variabilitate şi specificitate biologică foarte mare.
Ocitocina (hormon) are molecula lanţului proteic formată din succesiunea a nouă
aminoacizi:
NH2 NH2
Cys-Tyr-Ile-Glu-Asp-Cys-Pro-Leu-Gly-(NH2)
S-S
Ocitocina stimulează contracţia musculaturii netede uterine şi ejecţia laptelui.

Înlocuirea unui aminoacid produce schimbări radicale în activitatea biologică a acestui
hormon.
Insulina, hormonul care controlează metabolismul glucidelor, are molecula
formată din două lanţuri polipeptidice: lanţul A format din 21 de aminoacizi şi lanţul B
format din 30 de aminoacizi (fig. 2.44.). Lanţurile A sunt identice la om, porc, câine.
Iepure, iar lanţurile B sunt identice la taurine, porc, câine,cal. Variaţiile între specii apar
deobicei în lanţul A la aminoacizii din poziţia 8, 9 şi 10 (tabelul 2.9.), dar sau observat şi
alte variaţii în poziţiile 4, 13, 14, 15 şi 18 ale lanţului mai ales în cazul insulinei izolate de
la unele specii acvatice. În cazul lanţului B singurul aminoacid invariabil este cel din
poziţia 26, fenilalanina. Lanţul B este identic la om şi la elefant.
Tabelul 2.9.
Variabilitatea conţinutului în aminoacizi a lanţului A al insulinei la diferite
specii.
Specificare Poziţia 8 Poziţia 9 Poziţia 10
Taurine Ala Ser Val
Suine Thr Ser Ileu
Ovine Ala Gly Val
Cabaline Thr Gly Ileu
Om Thr Ser Ileu
Câine Thr Ser Ileu
Iepure Thr Ser Ileu
Fig. 2.44. Structura primară a insulinei(după Gârban Z. 1996).
În cazul citocromului c, care participă la procesele de transfer electronic din

organisme, avem un singur lanţ proteic format din 104 aminoacizi. Studiul efectuat la
peste 25 de specii a arătat că 35 de aminoacizi sunt constant invariabili, iar ceilalţi diferă
de la o specie la alta mai mult sau mai puţin în funcţie de divergenţa speciilor. Această
diferenţă poate fi corelată cu diferenţele filogenetice dintre speciile respective. Cu cât
divergenţa speciilor s-a produs mai de timpuriu cu atât avem deosebiri mai mari în
structura primară a lanţului proteic (tabelul 2.10.).
Tabelul 2.10.
Variabilitatea numărului de aminoaczi, funcţie de momentul divergenţei, la
diferite specii în cazul citocromului c.
Specificare Aminoacizi diferiţi Momentul divergenţei

(milioane de ani în urmă)
Om - maimuţă 1 50-60
Om - cal 12 70-75
Om - câine 10 70-75
Suine-taurine- 0
ovine
Cabaline-taurine 3 6o-65
Mamifere - păsări 10-15 280
Vertebrate - drojdii 43-48 1.100
Poziţia unor aminoacizi în lanţurile polipeptidice este esenţială pentru ca proteina

să fie activă şi funcţională, modificarea produce în general scăderea sau abolirea funcţiei.
În cazul poziţiilor accesorii a altor aminoacizi din lanţurile polipeptidice, modificarea
produce influenţe minore ale activităţii specifice.
2.3.2. Structura secundară a proteinelor
Structura secundară a proteinelor este dată de aranjarea în spaţiu a catenei

polipeptidice şi de legăturile ce se stabilesc între catene. Datorită legăturilor de hidrogen
macromolecula proteică nu este întinsă şi poate adopta o formă de spirală sau o formă
pliată (fig.2.45.).
Fig. 2.45. Conformaţia spiralată (sub formă de α-helix) şi plan- pliată a macromoleculei
proteice.
Catena polipeptidică răsucită sub forma α-helix are sensul unui şurub de dreapta
datorită configuraţiei L-aminoacizilor componenţi. În interiorul α-helixului se crează
punţi de hidrogen între grupările amidice. Cu cât avem mai multe legături de hidrogen cu
atât molecula este mai stabilă.
În cazul proteinelor de tip α-helix gradul de spiralizare diferă de la o proteină la
alta (tabelul 2.11.):
Tabelul 2.11.
Forme structurale α-helix la diferite macromolecule proteice.
Macromolecula proteică % α-helix

α-chimotripsină 5
α -ribonuclează 15
α -carboxipeptidază 30
α -insulină 66
α -miogobină 77
În cazul conformaţiei β-plan-pliate forma este asigurată de ansamblul tuturor

legăturilor de hidrogen intercatenare, este caracteristică pentru numeroase proteide
fibrilare.
2.3.3. Structura terţiară a proteinelor
Caracteristic pentru structura terţiară a proteinelor este aranjarea catenelor

macromoleculare helicoidale proteice neordonat în spaţiu într-o formă foarte stabilă din
punct de vedere termodinamic. Structura terţiară a proteinelor este caracteristică
proteinelor globulare (mioglobina, hemoglobina etc.)
Fig. 2.46. Structura terţială

tridimensională a mioglobinei (după
Perutz şi Kendrew citat de Gârban 1996).
Lanţul proteic al mioglobinei conţine 153 de aminoacizi desfăşuraţi într-o singură

catenă polipeptidică şi o grupare prostetică – hemul. Lanţul mioglobinei este constituit
din opt regiuni α-helix răsucite spre dreapta separate prin şapte regiuni nehelicoidale
având o conformaţie contorsionată (forma de ghem).
2.3.4. Structura cuaternară a proteinelor
Structura cuaternară a proteinelor apare prin unirea şi interacţiunea unor catene

polipeptidice independente (protomeri) care au o structură primară, secundară şi terţiară,
pentru realizarea unor anumite funcţii.
Fig. 2.47. Structura cuaternală a proteinei

hemoglobina (Hb) (după Perutz citat de Gârban
1966).
Hemoglobina (Hg) este formată din unirea a două catene polipeptidice de tip α cu
141 de aminoacizi fiecare ce conţin molecule de hem şi două catene polipeptidice de tip β
cu 146 de aminoacizi fiecare ce conţin molecule de hem, adică din unirea a doi protomeri
α şi doi protomeri β .
Protomerii individuali sunt deobicei inactivi din punct de vedere biologic, prin
asocierea protomerilor se formează diprotomeri sau tetraprotomeri activi enzimatic.
Fig. 2.48. Alternanţa conformaţiilor helicate şi plan pliate în structurile secundare,

terţiare şi cuatrnare a proteinelor (după Alberts 2002 citat de Seyffert 2003).
În stucturile secundare, terţiale şi cuaternare a proteinelor pot apare şi alterna

fragmente polipeptidice cu conformaţia α-helicată şi β-plan-pliată (vezi fig.2.48.). O
astfel de structură conferă proteinelor o mare diversitate şi specificitate.
Proteinele îndeplinesc în organism diferite funcţii:

structurală, sunt componente diferite organite celulare;
enzimatică, acţionează biocatalizatori în diferite reacţii chimice;
transport de membrane la nivelul celulei;
hormonale – prin dirijarea diferitelor procese metabolice în organism.
2.4. Conceptul de gene
2.4.1. Dogma centrală a geneticii
Dogma centrală a geneticii postulează: o genă → un ARNmesager→ o proteină

sau ADN→ ARN→ proteine:
ADN Catena codificatoare 5’>>>----------TTC----------->>>3’

(codoni)
Catena complementară 3’<<<----------AAG----------<<<5’
(anti-codoni)
ARNm Transcriere mesaj 5’>>>----------UUC---------->>>3’
(codoni)
ARNt Traducere mesaj 3’<<<AAG<<<5’
(anti-codoni)
Proteine Aminoacizi Amino>>>Fenilalanina>>>Carboxi
Johansen în 1909 introduce pentru prima dată noţiunea de “genă”, considerând că

această este unitatea materialului genetic care nu prezintă subdiviziuni.
În concepţia clasică gena este considerabilă o unitate funcţională, mutaţională şi
de recombinare.
În concepţia actuală gena este considerată o porţiune sau un segment din
macromolecula de ADN sau ARN (la ribovirusuri) formată dintr-o anumită secvenţă de
nucleotide care prin procesul de transcripţie şi translaţie condiţionează succesiunea
aminoacizilor dintr-un lanţ polipeptidic în procesul de sinteză proteică, prin decodificarea
informaţiei ereditare.
Gena funcţionează ca unitate funcţională (cistron) care controlează sinteze
proteice specifice şi prezintă subdiviziuni de mutaţie şi recombinare.
Dimensiunea genei variază în funcţie de mărimea informaţiei ereditare pe care o
codifică şi funcţionează ca un întreg în sinteza lanţului de polipeptide.
2.4.2. Funcţia autocatalitică şi heterocatalitică a genei
Gena are două funcţii principale: autocatalitică şi heterocatalitică.

Funcţia autocatalitică este reprezentată prin posibilitatea de ADN de a se replica
după modelul semiconservativ. Realizarea funcţiei autocatalitice este condiţia esenţială a
existenţei de sine stătătoare a tuturor speciilor în natură.
Funcţia heterocatalitică a genei se realizează prin posibilitatea de transcripţie şi
translaţie a informaţiei genetice. În procesul transcripţiei informaţiei ereditare de pe ADN
intervine ARNm, care este monocatenar, şi aduce în citoplasmă informaţia ereditară unde
la nivelul ribozomilor se face translaţia. Translaţia (traducerea sau descifrarea)
informaţiei genetice se face cu ajutorul ARNt şi ARNr. Informaţia genetică este tradusă
într-o anumită secvenţă de aminoacizi din lanţul polipeptidic al proteinelor.
2.4.3. Tipuri şi denumirea convenţională a genelor
Încă de la G.Mendel se cunoaşte faptul că genele fac parte din grupe opozabile
(dominante-recesive) notate cu A sau a, + sau -.
Au fost identificate şi nominalizate convenţional numeroase gene (50) din care
cele mai importante sunt:
gene structurale: controlează sinteza unei secvenţe de aminoacizi şi ocupă un
anume locus pe cromozom;
gene operatoare: controlează activitatea genelor structurale dintr-un cistron;
gene reglatoare: localizate pe cromozomi autozomi;
gene complementare: situate pe cromozomi diferiţi sau loci diferiţi, dar
activitatea se complementează în vederea determinării unui genotip;
gene epistatice: blochează efectele unor gene nealele;
gene extraxromozomiale: se găsesc în citoplasmă şi organite celulare;
gene hipermorfe: au efecte mai evidente decât alelele de tip sălbatic;
gene incomplet legate de sex: situat în regiunile omoloage al cromozomului
X şi Y;
gene inhibitoare: manifestă inhibarea activităţii altor gene;
gene letale: determină moartea purtătorului ei (pot fi situate pe autosomi şi pe
heterosomi);
gene majore (oligogene): efecte evidente, influenţează un grup mai mare de
gene nealele;
gene minore (poligene): evidente la caractere cantitative;
gene mutatoare: măresc frecvenţa mutaţiilor;
gene silenţioase: duc la pierderea activităţii enzimei, în stare homozigotă duc
la apariţia bolilor înnăscute de metabolism;
gene transpozabile (săritoare): trec dintr-un situs în altul la acelaşi sau la

cromozomi diferiţi;
gene temporale: controlează ordinea intrării, în funcţia genelor structurale şi
reglatoare (organizează).
2.4.4. Mecanisme de reglare a activităţii genelor
Organismele vii au un volum mai mare de informaţie ereditară stocată faţă de cât
s-ar putea realiza în procesul de sinteză proteică la un anumit moment dat în celulă. Se
presupune că numai aproximativ 10% din informaţia ereditară este într-un anumit timp
transcrisă în ARNm, ARNt şi ARNr. Această activitate a genelor este controlată de nişte
mecanisme complexe numite mecanisme de reglare.
În sisteme celulare bacteriale cele mai simple, genele sunt activatate şi
dezactivate în funcţie de cerinţele celulei. E.coli are aproximativ 2000 de gene care nu
funcţionează toate deodată dar funcţionează după nevoile celulei care se găseşte într-un
anumit mediu nutritiv. În cazul în care în mediu în care se găsesc bacteriile se adaugă un
anumit aminoacid, celulele sistează producţia de enzime pentru acel aminoacid. Celulele
au capacitatea de reglare a metabolismului propriu.
Mecanismele de reglare funcţionează în aşa fel încât într-un moment dat să fie
aleasă calea metabolică optimală. Informaţia ereditară are prin aceasta nu numai
capacitatea de autoreplicare dar şi capacitatea de autoreglare. Reglarea sintezei proteice
se realizează la nivelul transcripţiei şi translaţiei.
Gena este un fragment de ADN care aduce informaţia pentru moleculele
funcţionale ARN care pot fi ARNm, ARNt, ARNr. Fragmente de ADN de pe care se
transcrie ARNm sunt gene structurale în afară de aceste gene în ADN mai avem gene
reglatoare de două tipuri:
gene reglatoare propriu-zise, aduce informaţia pentru proteine
represoare=represori;
operatoare şi promotor – aceste gene nu se transcriu.
Promotorul este fragmentul de ADN pe care se leagă ARN-polimeraza şi
direcţionează sinteza de ARNm în timpul transcripţiei.
Gena operatoare este localizată după promotor înaintea genei sau a genelor
structurale. Rolul genei operatoare este de a cupla şi a decupla (bloca sau debloca)
activitatea genelor structurale. La procariote între operator şi genele structurale se găseşte
atenuator (aşa numita catenă conducătoare). Din acest loc începe transcripţia.
2.4.4.1. Operonul
Operonul este un fragment de ADN care conţine următoare segmente diferenţiate

funcţional: promotor, operator şi gene structurale.
Promotorul şi operatorul sunt segmente reglatoare ale ADN.
Operonul este controlat de o genă reglatoare cu ajutorul unei proteine care
conţine informaţia genei reglatoare şi care este represorul. Represorul are proprietatea de
a se cupla cu operatorul.
Gena reglatoare nu este obligatoriu să se afle pe ADN în vecinătatea
promotorului şi operatorului.
La începutul operonului se găseşte o secvenţă de nucleotide ale operatorului prin
care produsul (proteina) genei reglatoare comandă operonul.
Gena Reglatoare Gene Structurale
P R P O S1 S2
Promotor Operator
Fig. 2.49. Prezentarea schematică a unui operon cu două gene structurale.
Modelul de activitate al operonului a fost propus de Jacobs şi Monod în 1961 şi

în principiu este valabil şi astăzi.
2.4.4.2. Reglarea expresiei genice la eubacterii
2.4.4.2.1. Operonul lactozei
Este cel mai cunoscut exemplu de reglare a activităţi genice şi a fost studiat la
E.coli. La această bacterie pentru metabolizarea lactozei sunt necesare două enzime: β-
galactozidaza (desface lactoza în glucoză şi galactoză) şi galactozid-permeaza (este cea
care asigură trecerea lactozei prin membrana celulară în interiorul celulei). Modul de
intrare a lactozei în celulă prin peretele celular cu ajutorul enzimei galactozid permeaza şi
desfacerea lactozei în galactoză şi glucoză este prezentat schematic în fig.2.50.
Operonul lac este format din trei gene structurale şi o serie de elemente
reglatoare. Genele structurale sunt: lac Z (codifică β-galactozidaza), lac Y (codifică
galactozid-permeaza) şi lac A (codifică β-galactozid-transacetilaza). β-galactozid-
transacetilaza acetilează lactoza şi alte β-galactozide cu ajutorul acetil-CoA.
Elemente reglatoare sunt: gena lac I (codifică represorul), promotorul (conţine un
situs de recunoaştere a AMPc şi un situs de legare a ARN-polimerazei) şi regiunea
operator (lac O) situată în structura operonului lângă gena structurală lac Z.
Regiunea operator nu este un cistron şi nu codifică nici un produs, are o lungime
de 35 pb şi are rolul de recunoaştere şi legare pentru represorul specific operonului.
Fig. 2.50. Modul de intrare a

lactozei prin peretele celular
în citoplasmă favorizat de
enzima galctozid permeaza şi
desfacerea enzimatică a
lactozei în glucoză şi
galactoză.
ARN-polimeraza, proteina CRP (proteina receptor pentru AMPc) şi proteina

represor controlează exprimarea genelor lac, fiecare are secvenţe specifice de legare în
segmentul promotor-operator.
Iniţierea transcrierii începe cu desfacerea moleculei de ADN dublu catenar şi
formarea complexului de iniţiere la nivelul segmentelor din promotor bogat în legături A-
T, aici este şi situsul de intrare al ARN-polimerazei, iar proteina CRP facilitează
menţinerea conformaţiei acestui situs.
Molecula de ARNm al operonului lac copiază informaţia pe catena de sens a

ADN. ARNm policistronic transcris conţine mai multe semnale de start pentru iniţierea
traducerii. Transcrierea genetică a operonului lac este controlată pozitiv şi negativ.
Controlul negativ este realizat de către represorul codificat de gena lacI, care se
leagă de operator şi împiedică transcrierea în absenţa lactozei (inducţie). În cazul în care
lactoza sau alt inductor este prezent în mediu se cuplează cu represorul şi îl inactivează,
permiţând trascrierea operonului (ARN policistronic) şi operonul funcţionează.
Controlul pozitiv se realizează atunci când în mediu avem lactoză şi glucoză.
Activitatea operonului lac porneşte numai după ce a fost toată glucoza consumată din
mediu. Acest lucru înseamnă că pentru iniţierea transcrierii ARNm policistronic, pe lângă
prezentul inductor (lactoza) mai este nevoie de încă un element. Activitatea acestui
element este reglată de concentraţia glucozei iar efectul inhibitor al glucozei asupra
Operonul lac
Plac Gene
PI (promotor) structurale
(promotor)
lacI lacZ lacY lacA

(1040 pb) (3072 pb) (1252 pb) (609 pb)
lacI Situs lacY

represor lac CRP O1 β-galactozid
monomer-38 kDa Operator permeaza
activă sub forma (35 pb) 30 kDa
de tetramer
lacZ lacA
β-galactozidaza β-galactozid
monomer-116 kDa transacetilaza
activă sub forma de monomer-30 kDa
tetramer activă sub forma
de dimer
Fig. 2.51. Operonul lac, prezentare schematică.

operonului lac este indirect. În cazul operonului lac lipsa glucozei face ca în celulă să
existe în cantitate mai mare molecule de AMPciclic (AMPc) (adenozin monofosfat).
Dacă glucoza este prezentă în mediu nivelul AMPc scade. Despre modul în care glucoza
controlează AMPc se ştie puţin, dar este sigur că AMPc reglează operonul lac.
Complexul CRP-AMPc este un reglator pozitiv care intervine în sinteza ARN. În
cazul în care se produc mutaţii la nivelul genei cya (codifică enzima adenilciclaza pentru
sinteza AMPc) sau a genei CRP (codifică sinteza proteinei receptor pentru AMPc) se
produce o inhibare a sintezei de ARNm-lac.
ARN a) Operon blocat

polimeraza
Pi lacI P O lacZ lacY lacA
Operon blocat, nu
se sintetizează
ARNm ARNm şi proteine
Ribozomi
Represor
b) Operon funcţional
ARN
polimeraza
blocat
ARNm
Ribozomi ARNm-ribozomi
Modificarea
conformaţiei
I I
Permeaza
Lactoza β-galactozidaza Transacetilaza
Fig. 2.52. Operonul lac- modul de reglare.

Concentraţia de AMPc în E.coli este invers proporţională cu concentraţia

glucozei: scade concentraţia glucozei creşte concentraţia de AMPc şi invers. Acesta este
de fapt principiul de reglare pozitiv al operonului lac.
Fig. 2.53. Adenozin monofosfat ciclic (AMPc) derivă din adenozin trifosfat prin acţiunea
enzimei adenilat-ciclaza.
Glocoza Activator catabolic

pentru proteine CAP
AMPc
Nu se face sinteza ARNm
ARN
polimeraza
Fig. 2.54. Efectul glucozei şi AMPc asupra operonului lac. Prezenţa glucozei
influenţează concentraţia AMPc negativ şi nu se sintetizează ARNm.
Activator catabolic pentru

Concentraţia proteine CAP se cuplează
glocozei scade cu AMPc şi activează ARN
polimeraza
A
Z Y A
Se face sinteza ARNm şi a proteinelor
Fig. 2.55. Efectul glucozei şi AMPc asupra operonului lac. Consumul de glucoză duce la
creşterea AMPc; AMPc împreună cu CAP formează un complex care activează ARN
polimeraza şi începe sinteza de ARNm şi de enzime: β-galactozidaza, permeaza şi
transacetilaza.
2.4.4.2.2. Inducţia – represia, modul de reglare a operonului
2.4.4.2.2.1. Represia
În cazul represiei efector numit corepresor modifică structura represorului prin

faptul că se leagă de operator. Cuplarea represorului cu operator blochează transcripţia
genelor structurale ale operonului. Acest blocaj acţionează asupra enzimei ARN-
polimeraza din promotor şi nu permite să se sintetizeze ARNm (fig.2.52.a).
2.4.4.2.2.2. Inducţia
În cazul inducţiei represorul se cuplează cu un efector care nu permite legarea

acestuia cu operator. Un astfel de efector se numeşte inductor. Represorul inactivat nu
blochează secvenţa de nucleotide de la operator şi enzima ARN-polimeraza din zona
promotorului poate să înceapă transcripţia genelor structurale (fig.2.52.b).
2.4.4.2.3. Reglarea sintezei enzimelor
În celule avem două tipuri de enzime:

enzime constitutive, care se produc într-o cantitate constantă, indiferent de
cerinţele celulei şi de condiţiile de mediu (enzime glicolitice);
enzime induse, se găsesc în celule în cantităţi foarte mici, dar în prezenţa
substratului inductor cantitatea lor se măreşte.
Sinteza proteinelor şi protein-enzimelor poate fi reglată prin:
inducţie enzimatică
represie enzimatică
represie catabolică
2.4.4.2.3.1. Inducţia enzimatică
Celulele E. coli folosesc ca sursă de energie glucoza. În mediu cu glucoza

suficientă se sintetizează cam 5 molecule de β - galactozidază. Această enzimă scindează
lactoza în glucoză şi galactoză. În mediu în care se găseşte sursa de energie lactoza în
timp scurt (1-2 min) se sintetizează 5.000 molecule de β - galactozidază. β -
galactozidaza indusă hidrolizează lactoza şi E. coli are energia asigurată.
2.4.4.2.3.2. Represia enzimatică
Prin represie enzimatică corepresorul opreşte sinteza enzimelor care în

majoritatea cazurilor participă la biosinteza aminoacizilor.
Histidina este produsul final unei serii de reacţii care conduc la sintetizarea ei.
Prin adăugare de histidină în mediu se opreşte sinteza histidinei.
Un astfel de tip de reacţie se numeşte retroinhibiţie..
2.4.4.2.3.2. Represia catabolică
E. coli poate în absenţa glucozei să metabolizeze lactoza. După adăugarea

glucozei chiar dacă avem β - galactozidaza în mediu se consumă mai întâi glucoza şi
numai la urmă, când nu mai este glucoza, lactoza.
2.4.4.3. Reglarea expresiei genice la eucariote
Reglarea sintezei proteice la organisme pluricelulare, eucariote se deosebeşte

foarte mult de proteosinteza organismelor eucariote unicelulare. În organismele
superioare posibilităţile inducţiei şi represiei uneia sau a mai multor enzime este limitat.
Modificarea programului de sinteză proteică se realizează în timpul diferenţierii celulelor
şi dezvoltării embrionare şi post embrionare. Aceste modificări privesc întotdeauna tot
setul de enzime şi sunt controlate hormonal. Rol important în acest proces îl au
componentele proteice ale cromatinei.
Activitatea hormonală în sinteza proteinelor se realizează prin două modalităţi:
hormonii steroizi trec prin membrana citoplasmatică în celulă unde se
cuplează cu receptor specific. Complexul receptor-hormon format induce
transcripţia genelor structurale respective.
ceilalţi hormoni activează enzima adenilciclaza a membranei celulare.
Semnalul de reglare mai departe se transmite cu ajutorul AMPc care devine
efector comun în majoritatea organismelor.
Reglarea sintezei proteice la eucariote se poate exemplifica prin mai multe
modele. Unul din modele - modelul Eider presupune că, fiecare genă la eucariote are mai
mulţi promotori de care se poate lega ARN-polimeraza. Funcţia promotorului este
controlată de receptor, care reprezintă segmentul de reglare. Dacă receptorul este blocat
de către proteina de reglare, ARN-polimeraza se poate lega de promotor. Proteinele de
reglare se sintetizează prin transcripţia şi translaţia genelor de reglatoare. Datorită faptului
că gena (genele structurale) au mai mulţi promotori, ARNm se poate sintetiza în mai
multe programe proteosintetice. Funcţie de numărul promotorilor şi receptorilor ARN-
polimeraza transcrie împreună cu gene structurale şi secvenţe 3’ mai scurte sau mai lungi
ale segmentului de reglare, atunci ARN aferent este heterogen (ARNhn – ARN nuclear
heterogen) care este precursorul ARNm.
2.4.4.3.1. Diferenţe în expresia genelor la procariote şi eucariote
Datorită faptului că organismele procariote nu au nucleu iar cele eucariote au un

nucleu bine definit există mai multe diferenţe semnificative în ceeace priveşte expresia
genelor în sinteza proteică.
Tabelul 2.12.
Diferenţe între procariote şi eucariote în expresia genelor
Procariote Eucariote
Un ARNm poate fi policistronic şi poate Un ARNm aduce informaţia pentru sinteza
codifica mai multe proteine. unei singure proteine (monocistronic).
ADN din cromatină nu este permanent ADN are o formă stabilă, este compactat
împachetat. de către histone.
ADN conţine rareori porţiuni „extra” ADN conţine regiuni mari de ADN
necodificatoare. repetitiv.
Mai mult de 95% din ADN codifică ADN are foarte multe porţiuni care nu
proteine. codifică proteine (aproximativ 98% din
ADN uman nu codifică proteine).
Genele sunt aşezate pe segmentul ADN Genele conţin porţiuni codificatoare
contiguu. (exoni) şi porţiuni necodificatoare
(introni), este necesar „spicingul”.
Tot ARNm este sintetizat de o singură Trei ARN polimeraze diferite participă la
ARN polimerază. sinteza diferiţilor ARNm.
ARNm estre tradus direct prin procesul ARNm este sintetizat în nucleu şi procesat
transcripţiei. înainte de a fi transportat în citoplasmă
2.4.4.4. Mecanisme reparatorii
Molecula de ADN, purtătoare informaţiei ereditare, este destul de stabilă, dar este
supusă unor permanente modificări datorită tautomerizării spontane şi a factorilor
mutageni. Mutaţiile produc la nivelul ADN modificări structurale care duc la modificarea
informaţiei ereditare şi în ultima instanţă şi la moarte. În fig.2.56. prezentăm cele mai
frecvente tipuri de mutaţii.
În celula somatică umană avem în jur de 50-100.000 de gene. Aproximativ 5.000
de baze purinice se pierd pe zi din ADN datorită temperaturii (disrupţii termice) la
nivelul legăturii N-glicozidică între baze azotate purinice şi deoxiriboza. Dezaminarea
spontană a citozinei în uracil produce modificări la nivelul împerecherii bazelor.
Radiaţiile UV solare produc apariţia dimerilor de timină. Dacă procesul mutagen nu este
foarte accentuat, atunci celula prin nişte mecanisme proprii poate reduce efectul
frecvenţei mutaţiilor. Toate aceste mecanisme de apărare a celulelor faţă de mutaţii se
numesc procese reparatorii.
Rolul proceselor reparatorii este de a păstra integritatea moleculelor de ADN şi
de a asigura transmiterea integră la urmaşi a informaţiei ereditare.
Procesele reparatorii pot acţiona înaintea replicaţiei (prereplicative), în timpul
replicaţiei sau postreplicativă.
A G A CBuCA C T
INSERŢIA UNEI
BAZE FALSE
(Bu = 5-bromuracil) TCTGAGTGA
A G A C T CA C T
PIERDEREA
UNEI BAZE TCTG GTGA
A G A C A AT C T
FORMAREA
DIMERILOR
TCTGTTAGT
T=T
AGACCGACT
CROSSLINK
TCTGGCTGA
RUPEREA A G A C T CA C T
UNEI CATENE
TCTGAGTGA
RUPEREA A A G A C T CA C T
DOUĂ
CATENE TCTGAGTGA
Fig. 2.56. Prezentarea schematică a celor mai frecvente tipuri de alterare a ADN.
2.4.4.4.1. Repararea prereplicativă
Acest proces are loc înaintea replicării moleculei de ADN şi este specific
diferitelor grupe de organisme. Se poate realiza prin următoare mecanisme:
inversia procesului cauzal;
excizie;
tolerare;
fără reparare;
prin ocolire (bypassing).
Repararea fotoenzimatică se realizează în prezenţa enzimei de fotoreactivare

(fotoliaza) care desface dimerii pirimidinici (T=T) induşi de radţiaţii UV, fără să elimine
baza din catenă. (fig.2.57.)
La întuneric enzima se ataşează pe ADN, în jurul dimerilor T=T. Enzima devine
activă în prezenţa radiaţiilor luminoase vizibile (radiaţia albastră) şi desface dimerii de
timină. Acest proces poate funcţiona şi în cazul altor tipuri de dimeri citozină-timină şi
citozină-citozină.
Fig. 2.57. Repararea fotoenzimatică a dimerilor T=T.
Repararea prin excizie constă în eliminarea nucleotidelor greşite (lezate) şi

refacerea printr-o nouă sinteză a segmentului de ADN. Procesul de reparare se realizează
în mai multe etape:
a) endonucleaza recunoaşte şi hidrolizează legăturile fosfodiesterice 5’-3’ la
catena afectată (endonucleaza de restricţie) şi bazele afectate se desfac de resturile
deoxiribozei;
b) exonucleaza îndepărtează produsul de excizie prin secţionare continuă a
catenei 3’-5’;
c) ADN-polimeraza I prin proces de biosinteză (ADN reparatorie) utilizând ca
matriţă catena nealterată resintetisează corect nucleotide în fragmentul afectat;
d) ADN-ligaza leagă capeţii fragmentului resintetizat de catena neafectată.
Repararea cu ajutorul ADN-glicozidazei constă în desfacerea legăturilor N-

glicozidice (baze şi glucide) a bazei afectate urmată de apariţia unui situs apurinic sau
apirimidinic (AP) în care enducleaza poate repara tipul sălbatic.
Fig. 2.58. Procese reparatorii prin excizia unei baze şi prin excizia nucleotidelor.
2.4.4.4.2. Repararea postreplicativă
Repararea postreplicativă se realizează atunci când după replicare, datorită

factorilor mutageni, legăturile fosfodiesterice sunt rupte, catenele nou sintetizate nu sunt
continue (există spaţii fără nucleotide), când are loc ruperea structurii bicatenare a ADN.
Acest tip de reparare reface prin recombinare genetică leziunile provocate de raze
X, dimeri cauzaţi de raze UV şi de alte procese.
În aceste procese un rol însemnat îl au genele lexA şi recF care dirijează
replicarea corectă, prin substituirea catenei afectate cu o catenă intactă în prezenţa ADN-
polimerazei şi ligazei.
Repararea ADN prin inducerea sistemului SOS se realizează când la nivelul
moleculei de ADN există un număr mare de alterări pe care mecanismele menţionate
anterior nu le pot repara. Sistemul inductibil SOS prin gena reglatoare lexA sintetizează
un represor pentru genele sistemului. Gena recA sintetizează o proteină reglatoare.
Lezarea ADN poate bloca replicarea şi activarea proteinei recA. Proteina recA se poate
transforma într-o protează care scindează represorul lexA şi se induce activitatea genelor
sistemului SOS, producându-se astfel deblocarea şi continuarea relicării ADN.

Capitolul II

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

II

CAPITOLUL II: BAZELE BIOCHIMICE ŞI

CAPITOLUL II: BAZELE BIOCHIMICE ŞI

2.1. Acizii nucleici ............................................................................................................ 23

2.1.6.1. Caracteristicile codului genetic .................................................................... 63

2.4.4.2.3.2. Represia catabolică ...................................................................... 94

2.1. Acizii nucleici

Acizii nucleici sunt biomacromolecule care conţin informaţia ereditară şi

2.1.1. Compoziţia chimică a acizilor nucleici

Acizii nucleici sunt macromolecule compuse din multiple unităţi numite

Baze purinice Baze pirimidinice Deoxiriboza

Baze purinice Baze pirimidinice Riboza

Componenţii ADN ARN

Fig.2.2. Componenţii acizilor nucleici

Simbolurile prescurtate internaţionale ale bazelor azotate din paranteze formate

2.1.2. Componente structurale

Componentele structurale ale acizilor nucleici, cum am prezentat anterior, sunt:

Pentozele au o configuraţie β-D-furanozică şi natura lor determină tipurile de

În figura următoare prezentăm structura ciclică a pentozelor:

Fig. 2.3. Structura ciclică a pentozelor.

2.1.2.2. Baze azotate

Bazele azotate heterociclice (nucleobaze sau nucleotide) sunt de două feluri :

Fig. 2.4. Pirimidina şi principalele baze pirimidinice

metil–citozină (5-MC) şi 5-hidroximetil-citozină (HMC) în loc de citozină; 5-hidroximeti-

Fig. 2.5. Purina şi principalele baze purinice.

2.1.2.3. Nucleotide şi nucleozide

pirimidin-nucleozid purin nucleozid

Fig 2.6. Structura moleculară a nucleotizilor.

Nucleozidele în molecula acidului nucleic sunt legate între ele cu ajutorul

Bază Bază Bază

Fig. 2.7. Monoesteri ribonucleotidici (sus) şi deoxiribonucleotidici (jos).

Nucleozidele în molecula acidului nucleic sunt legate între ele cu radicali ai

2.1.3. Structura ADN

Caracteristicile biologice ale ADN-ului depind de structura sa spaţială deosebită.

Fig. 2.9. ADN dublu catenar

Fig. 2.10. Lanţul de polinucleotide cu

ADN dublu catenar are următoarele proprietăţi:

Fig. 2.11. Legătura dublă (A=T) şi

6. Împerecherea bazelor şi aşezarea lor sub un unghi de torsiunea de 36o, la B-

Fig. 2.12. Diferite unghiuri interne

7. Legăturile zahăr-fosfat formează exteriorul spiralei iar bazele azotate

2.1.3.1. Structura primară a ADN

Fig. 2.13. Succesiunea nucleotidelor în ADN şi legătura 5’-3’ fosfodiesterică.

Spermă 28,7 27,2 22,2 20,7

Cantitatea nucleotidelor purinice şi pirimidinice din ADN la o specie este

Variaţia raportului A + T / G + C nu este întâmplătoare, iar la specii înrudite este

2.1.3.2. Structura secundară a ADN

Structura secundară este reprezentată de împerecherile complementare ale bazelor

ADN-B ADN-A ADN-Z

Fig. 2.14. Diferite conformaţii ale ADN.

2.1.3.3. Structura terţiară a ADN

Structura terţiară a ADN este reprezentată de configuraţia tridimensională

Fig. 2.14. Aranjarea filamentelor ADN în nucleozomi şi cromatină (după Houssier-1977,

La realizarea structurilor terţiare ale ADN un rol fundamental îl au enzimele

2.1.3.4. Structura cuaternară a ADN

Moleculele de ADN dublu catenare liniare la eucariote sunt superspiralizate

Filament de ADN dublu spiralat

Fragment de cromozom maxim spiralizat în

Fig. 2.15. Aranjarea structurală a materialului ereditar în cromozom.

Nucleozomii alcătuiesc fibra nucleohistonică de 11 nm care suferă o spiralizare

2.1.4. Proprietăţi fizico-chimice ale ADN

Dimensiunea moleculelor de ADN se poate aprecia prin:

b) Tehnici de autoradiografie permit evidenţierea moleculelor de ADN care au

2.1.4.1. Denaturarea şi renaturarea