Isi infipse unghiile in parul ei lung si negru, nu o mai vazusem niciodata asa- sleita de puteri,

tipind si urlindu-si tot sufletul afara. Statea ghemuita pe gresia din baie si tipa.. Cind rasarea
soarele insa devenea o alta ea, deschidea cu grija laptopul si avea grija sa-i trimita lui cele mai
calde urari. Il astepta mereu acasa, mereu spera ca poate intr-o zi n-o sa mai trebuiasca sa isi
smulga personalitatea si sa o inlocuiasca cu alta, de dragul lui. Spera ca poate Dumnezeu i-a
adus impreuna ca sa se iubeasca asa cum sint.

Si nu a fost asa. Durere. Atit pot sa citesc atunci cind o privesc in ochi: acest suflet mistuit de
dureri in care se lupta incrincenat, de ani de zile, bucurii si tristeti, dezamagiri si glorii. Si
numai eu pot sa-i citesc durerea, pentru ca numai eu i-am auzit cu adevarat urletul. O mina de
om si un suflet prea mare, in spatele unor ochi care cuprind toate tristetile universului. Si toate
se ingina la final, in acordurile unei iubiri duse la altar.

Sa o vad pe ea in rochita aceea alba de printesa a fost o emotie pe care pe atunci nu stiam sa o
descriu. Ii citeam si atunci tristetile in ochi, le-a purtat cu ea tot timpul, dar tristetea din ziua
aceea, semana leit cu tristetea din seara asta. I-a batut usor in usa si mi-a lasat-o un puhoi de
lacrimi in hol; dupa atitea luni.

Ce e iubirea? De ce avem dreptul sa ne iubim, cind la final nu stim decit sa ucidem? Ar trebui
sa ne fie interzis sa ne apropiem asa unii de altii, ar trebui "puse gratii la intrarea in suflete".

Apara-mi-o, Doamne, de alte tristeti in suflet si-n privire. Reda-i, daca poti, mugurul alb si roz
si pur si sadeste-i in suflet speranta ca e frumoasa si buna. Aprinde-i din nou in priviri licarirea
aceea ghidusa de acum 15 ani, reda-i-o siesi, Doamne!