Închin ofrandă catifeaua de pe suflet!

Cînd ești fetiță, mai ales dacă ai norocul să ai unul dintre acei tați- super-erou, dar nu
cu chiloți peste pantaloni, ci cu strădania bărbatului care e conștient de capacitatea de a avea
grijă de ceea ce e al lui, visezi că peste ani și tu o să ajungi să fii iubită, întocmai ca mama ta,
de un om poate chiar mai bun, căci tata uneori mai are barbă și te zgîrie, iar asta ți se pare
terific.

Dacă însă ai nenorocul să crești în familia aceea, pe care îți promiți în fiecare seară la
culcare, ca n-o să o ai și tu, ajungi la vreo 19-20 de ani să crezi că sigur, si-gur, undeva, cineva
e acolo pentru fiecare dintre noi, doar că viețile, circumstanțele, orgoliile, regulile, în fine,
aproape totul, ne pun o mie și una de piedici în găsirea Lui sau a Ei, a aceluia care pare că
poate, doar cu o privire sau un gest, sau o floare de liliac, să schimbe totul în bine.

Și după cîțiva ani irosiți lîngă Acela, pe care tu credeai că l-ai găsit, dar care nu a făcut
altceva decît să-ți închidă ochii dinspre lume și să te transforme în ceva ce tu nu erai nici în
ruptul capului, și ani la rînd ți-ai spus că nu vei deveni, pleci. Pleci și plîngi ca o proastă, pentru
că, evident, nu mai crezi în nimicurile pe care ți le tot îndrugai prin liceu, seara la culcare,
despre oameni și suflete pentru fiecare dintre noi, nu. Visul tău a luat sfîrșit odată cu ușa pe
care ai trîntit-o de a sărit din balamale, odată cu toate hainele și nimicurile pe care vi le-ați
trimis unul altuia prin mecanicii de la tren. Ai luat și un lacăt, ca să fii sigură că niciunul n-o
să mai fie în stare să ajungă la tine, și ți-ai cumparat și o pereche de ochelari de soare, ochelarii
aia pe care tu ți i-ai dorit mereu, dar care pentru el nu erau decît o altă modalitate ca tu să ieși
în evidență, Doamne ferește! Ei, și primul lucru pe care l-ai făcut după ce ați terminat partajul
caserolelor, a fost să dai jumate din banii din portofel pe ochelarii ăia faini, nu pentru că ți i-ai
fi dorit neapărat, că oricum acum îți aminteau de prostul de te-a ținut patru ani în colivie, dar
voiai să nu-ți mai vadă niciunul privirea aia jucăușă și vicleană cu care l-ai cucerit pe ăla.

Și-ajungi acasă. Te muți de la ai tăi, că ți-e rușine de bîlciul pe care l-ai făcut și nici nu
vrei să auzi vecinele cum rotesc cheia în ușă exact cînd ajungi tu în dreptul lor. Ajungi de unde
ai plecat, din orașul ăla mic, pe care l-ai blestemat toată facultatea, și pornești de la capăt, de la
o pereche de blugi, ochelari de soare, și adidașii roz pe care ți i-ai comandat. Îți eviți toți
prietenii, ăia puțini care au mai rămas prin oraș, și te decizi că aici vrei să ramîi pentru că, în
fond, aici simți că în sfîrșit e liniște. Doar că într-o seară îți sună telefonul (lucru ciudat, pentru
că în urmă cu cîteva luni, el te obligase să renunți la număr) și, lucru și mai ciudat, tu răspunzi.
Iar la capătul celălalt, e aventura pe care tu ai așteptat-o toată viața. Îți crește pulsul, iei cheia
de pe masă, încui și pleci. Atît ai așteptat, să reînveți să trăiești.

E tremurul pe care îl simți, aventura după care tînjea sufletul tău? Cu siguranță! E locul
din dreapta lui,astăzi, garanția fericirii tale? Poate că. Iar dacă se întîmplă să nu fie, din nou,
din cauza regulilor, a orgoliilor, și a Universului, amintește-ți, dragă suflet de catifea, că
internetul e plin de noi perechi de blugi.

Sia