Testarea nr-2 Bat Dumitru gr.

4 f/redusa
1. Comparati conditiile de administrare a probelor in cadrul cercetarilor judecatoresti si
in cursul urmaririi penale.
 conditiile de administrare a probelor in cadrul cercetarilor judecatoresti
Activitate procesuală desfăşurată de către instanţă în strânsă legătură cu părţile,
constând în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea,
verificarea şi prelucrarea ca piese ale dosarului pricinii, a probelor prin prisma cărora urmează
să fie elucidate faptele şi totodată să fie soluţionat litigiul. Instanţa are dreptul şi obligaţia să
ordone orice probă necesară aflării adevărului; totodată, părţile care cunosc faptele procesului
şi mijloacele prin care pot fi dovedite, au drepturi şi obligaţii procedurale precise în legătură
cu procurarea dovezilor. Legea consacră regula că administrarea probelor se face în faţa
instanţei, întreg completul de judecată trebuind să participe la această operaţiune care poate
consta în: dovedirea cu înscrisuri, audierea martorilor, luarea interogatoriului, expertiza,
cercetarea la faţa locului etc.
 conditiile de administrare a probelor in cursul urmaririi penale
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, care constă din activitatea
desfăşurată de organul de urmărire penală, unde sînt administrate şi verificate probe necesare
privind existenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului, stabilirea răspunderii acestuia, ceea
ce este necesar de a se cunoaşte pentru a se trimite cazul în judecată.
Obiectul urmăririi penale constă din colectarea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se vedea dacă poate fi trimisă cauza în
judecată.
Colectarea probelor presupune activitatea de descoperire, fixare, verificare şi apreciere a
probelor prin diferite procedee probatorii prevăzute de lege.
Identificarea făptuitorului prevede că probele colectate trebuie să ajute la depistarea celor care
au săvîrşit infracţiunea
2. Argumentati consecintele distincte in dependenta de diferite temeiuri de achitare.
Cod procedură penală se impune în cazurile în care acțiunea sau inacțiunea cercetată
există, și face parte din elementul material al infracțiunii, dar fie nu este întrunită o
cerință esențială care întregește elementul material (ca spre exemplu în cazul
infracțiunii de înșelăciune când acțiunea sau inacțiunea de inducere în eroare există,
dar nu este îndeplinită cerința esențială a producerii unei pagube), subiectul activ sau
pasiv nu îndeplinește cerințele textului de incriminare (ca în cazul infracțiunii de
delapidare, când acțiunile de însușire, folosire sau traficare a bunurilor aflate în
gestiune sau conservare nu au fost comise de unele din persoanele indicate în textul de
incriminare, ca de exemplu angajatul unei întreprinderi individuale sau al unei
asociații care nu are personalitate juridică), sau nu sunt îndeplinite unele cerințe legate
de latura subiectivă a infracțiunii (precum scopul însușirii în cazul infracțiunii de furt,
în cazul în care spre exemplu autorul sustrage un bun aflat în detenția altuia, fără
acordul acestuia, dar nu în scop de a și-l apropia, ci în scopul unor șicane)”.

3. Identificati asemanarile si deosebirile dintre apelul impotriva sentintei si recursul

declarat impotriva deciziei instantei de apel.
 Deosebiri
 Apelul- Îl puteţi declara împotriva sentinţelor prin care instanţa a soluţionat prima
dată procesul penal. De asemenea, puteţi să nu fiţi de acord cu temeiul pentru care aţi fost
achitat sau s-a încetat procesul penal faţă de dumneavoastră. Din punct de vedere civil, puteţi
contesta obligarea dumneavoastră la despăgubiri ori cuantumul acestora.  Dacă sunteţi parte
vătămată, puteţi ataca sentinţa numai pe latură penală, fără a putea invoca şi nemulţumiri
privind modul de soluţionare a despăgubirilor ori a altor măsuri de reparare a pagubelor
comise prin infracţiune.   Dacă sunteţi parte civilă ori parte responsabilă civilmente, puteţi
declara apel cu privire atât la latura penală (motivele vizând existenţa faptei şi vinovăţia
făptuitorului), cât şi la latura civilă a cauzei (motivele pentru care nu sunteţi de acord cu
măsurile luate pentru repararea pagubelor cauzate prin infracţiune).  Dacă aţi participat în
proces ca martor, expert, interpret sau apărător, puteţi ataca sentinţa numai cu privire la
greşeli privind cheltuielile judiciare ce v-au fost acordate.    Fără a avea una din calităţile de
mai sus, puteţi face apel dacă prin sentinţă se aduce o vătămare intereselor dumneavoastră
legitime.
Recursul Trebuie să cunoaşteţi că recursul este o cale de atac ordinară, prin care
puteţi invoca motivele pentru care nu sunteţi de acord cu hotărârea dată de instanţa de apel.
Totodată, veţi folosi calea de atac a recursului împotriva sentinţelor privind infracţiunile
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate şi a sentinţelor pronunţate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege. · Regulile de
la apel referitoare la aspectele pe care aveţi dreptul să le criticaţi, termenul în care puteţi
declara recursul şi data de la care trebuie să-l calculaţi, în ce condiţii puteţi să renunţaţi ori să
vă retrageţi recursul, conţinutul cererii de recurs, precum şi formalităţile în faţa instanţei de
recurs şi regula neagravării situaţiei dumneavoastră în propriul recurs, le veţi aplica şi în cazul
în care decideţi să declaraţi recurs. · Este necesar să vă avertizăm, totuşi, că la această instanţă
nu puteţi invoca orice motiv de contestare a hotărârilor date de prima şi de a doua instanţă, să
aduceţi orice argumente, ori să formulaţi noi pretenţii asupra cazului. Instanţa de recurs va
decide numai cu privire la punctele şi chestiunile pe care le-aţi invocat la prima instanţă şi la
instanţa de apel. Instanţa de recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului
din dosarul cauzei, dar şi pe baza oricăror înscrisuri noi, fără să vi se permită să administraţi
alte probe, deoarece legea nu permite. · Soluţiile date de instanţa de recurs sunt aceleaşi cu
cele pe care le poate da şi instanţa de apel. · În urma soluţionării recursului, hotărârea este
definitivă.
4. Proiectati doua situatii in care:
- Instanta de apel a incalcat efectul devolutiv;
Conform Codului de procedură penală în vigoare – în mod expres limitate – limitele
sunt ale efectului devolutiv, nu ale soluţiei care poate fi influenţată şi de efectul extensiv al
recursului. În determinarea efectului devolutiv trebuie, deci, să se aibă în vedere: persoana
celui care a uzat de calea de atac, deoarece manifestarea acesteia este aceea care declanşează
examinarea cauzei de către instanţa de recurs; persoana la care se referă recursul, întrucât,
dacă în proces sunt mai multe părţi, instanţa de recurs nu poate hotărî decât în privinţa acelei
pe care o vizează recurentul – pentru celelalte hotărârea instanţei de apel având caracter
irevocabil şi intrând în puterea autorităţii de lucru judecat în mod absolut; calitatea pe care
recurentul o are în proces, pentru că „puterile jurisdicţiei de recurs” sunt diferite, după cum
recursul a fost declarat de procuror, de inculpat, de partea vătămată, de partea civilă sau de
partea civilmente responsabilă ori de ceilalţi titulari ai dreptului de recurs, căci fiecare apără
interesele proprii; motivele de casare, prevăzute expres de lege, manifestarea principiului
tantum devolutum, quantum recuratum, după care numai atât este devoluat, cât este recurat.
Efectul devolutiv este limitat la temeiurile invocate în art.427 C.proc.pen. RM – în cazul
recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel, precum şi la cele invocate în art.444
C.proc.pen. RM – în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul. Deci, efectul devolutiv al recursului este parţial şi devoluează
pricina în faţa instanţei de casare numai în drept. Devoluează numai chestiunile de drept
substanţial (material) sau formal (procesual), care privesc cauza şi învesteşte instanţa de
casare numai cu controlul în drept, nu şi în fapt, al hotărârii instanţei de apel.3 Conform
art.421 şi art.438 C.proc.pen. RM, pot declara recurs: procurorul, inculpatul, partea vătămată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorul, expertul, interpretul, apărătorul,
precum şi alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-
un act al instanţei. Dintre aceşti titulari ai dreptului de recurs unii – părţile – devoluează
fondul cauzei, ceilalţi – martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum şi alte persoane –
care nu au calitatea propriuzisă de părţi, pot devolua prin recurs numai chestiuni auxiliare sau
adiacente, privitoare fie la cheltuielile de judecată pretense.

- Instanta de recurs a incalcat efectul devolutiv.

Recursul procurorului devoluează atât latura penală, cât şi latura civilă. Întrucât
procurorul reprezinta societatea, iar interesul societăţii este înfăptuirea justiţiei, care
presupune în fiecare cauză penală în parte o exactă stabilire a situaţiei în fapt şi o corectă
aplicare a legii, declaraţia de recurs a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv
integral, atât in rem, cât şi in personam, ceea ce înseamnă că instanţa astfel sesizată are
obligaţia să examineze întreaga cauză indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor
se va înrăutăţi (reformatio in pejus) sau se va uşura (reformatio in melius). Dacă declaraţia de
recurs a procurorului are caracter limitat, fiind restrânsă numai la soluţia laturii penale, civile
sau numai la anumite fapte ori persoane dintre cele la care se referă hotărârea atacată, efectul
devolutiv al recursului este mărginit la aspectele vizate prin recursul declarat. Recursul astfel
declarat se completează cu regula non reformatio in pejus şi cu efectul extensiv al recursului.
Recursul inculpatului devoluează, ca şi recursul procurorului, atât latura penală, cât şi latura
civilă. Dacă declaraţia de recurs a inculpatului are caracter general, în sensul că hotărârea este
atacată global, fără rezerve, efectul devolutiv al recursului – fiind mărginit la interesele
legitime ale recurentului – cuprinde toate interesele legitime ale acestuia. Cu alte cuvinte,
recursul inculpatului devoluează cauza în întregul ei, adică atât latura penală, cât şi latura
civilă, însă numai în limita intereselor celui care l-a declarat sau, altfel spus, în măsura în care
soluţia primei instanţe priveşte situaţia acestuia. Dar, întrucât recursul este declarat în
interesul lui, dacă nu există recursul în defavoare al procurorului, al părţii vătămate ori al
părţii civile, instanţa de recurs, respectând principiul non reformatio în pejus, nu va putea să-i
agraveze situaţia. Recursul părţii vătămate devoluează numai latura penală. În cazul
examinării recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea
de atac apelul, instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute de
art.444 C.proc.pen. RM, însă ea este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor
formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele, dar fără a agrava
situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs. În cazul recursului împotriva hotărârilor
instanţei de apel, instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute
de art.427 C.proc.pen. RM, şi doar în cazul în care au fost invocate în apel sau încălcarea a
avut loc în instanţa de apel.