Clasificarea traumatismelor OMF

I. Fracturi localizate:
1. Ocluzo-faciale: Totale: -transversale (Le Fort I, II, III)
-verticale (mediană, paramediană)
-mixte (Richet, Huet, Bassereau, Walther)
Parțiale: -ale rebordului alveolar
-ale tuberozității

2. Centro-faciale: Totale: -ale oaselor nazale

-ale complexului nazo-etmoido-maxilar
Parțiale: -ale apofizei ascendente a maxilarului
-ale bolții palatine

3. Latero-faciale (ale complexului zigomatic):

Anterioare: -totale (incompletă, disjuncție, cominutivă)
-parțiale (rebord orbitar, planșeu orbitar)
Posterioare (ale arcadei zigomatice)
Mixte (anteroposterioare sau zigomato-malare)
II. Fracturi combinate: - ocluzo-latero-faciale
- ocluzo-centro-faciale
- latero-centro-faciale

III. Fracturi nesistematizate: -dislocații multiple ale masivului facial

-fractura cominutivă a masivului facial

IV. Fracturi asociate: -cranio faciale (masiv facial + craniu)

-pan faciale (masiv facial + craniu + mandibulă)
-cu traumatisme la distanță (abdomen, torace)

Cele asociate pot fi ÎNCHISE (scalpul este intact) sau DESCHISE (ruptura scalpului)

6. Particularităţile clinico-anatomice ale maxilarului inferior şi influenţa lor în evoluţia

leziunilor traumatice
Mandibula este cel mai mare şi mai rezistent os al viscerocraniului, dar prin poziţia sa
proeminentă, este expusă cel mai frecvent traumatismelor cranio-faciale.Aproximativ 70% dintre
fracturile viscerocraniului sunt localizate la nivelul mandibulei, deşi s-a demonstrat experimental
că rezistenţa la impact a osului mandibular este de aproape 4 ori mai mare decât a maxilarului.
Există o serie de particularităţi anatomice ale mandibulei, care influenţează biomecanica
fracturilor acestui os. Mandibula prezintă un segment orizontal în formă de potcoavă (corp
mandibular format din simfiză mentonieră şi două porţiuni laterale), continuat prin intermediul
unghiului mandibular, de o parte şi de alta, cu două segmente verticale (ramuri mandibulare).
Mandibula se fixează de neurocraniu, la nivelul osului temporal, prin intermediul celor două
apofize ale ramului mandibular: condilul mandibular, care intră în alcătuirea ATM, şi apofiza
coronoidă, care prin intermediul m. temporal se fixează de scuama temporalului. În raport cu
viscerocraniul, mandibula este un os mobil, susţinut şi mobilizat de musculatura ridicătoare a
mandibulei, iar raporturile dintre arcadele dentare (ocluzia dentară) ghidează şi limitează
funcţional dinamica mandibulară. Faţă de structurile cervicale, mandibula este ancorată şi
mobilizată prin intermediul musculaturii suprahiodiene, în fapt un complex musculo-ligamentar
cu rol în mişcările de deschidere a gurii (musculatura coborâtoare a mandibulei).
Astfel, mandibula este supusă acţiunii antagoniste a două grupe musculare care o mobiliează:
grupul ridicător, posterior (format din m. maseteri, temporali, pterigoidieni, care mobilizează
mandibula în sus, înainte şi spre lateral) şi grupul coborâtor, suprahioidian, anterior (format din
m. geniohioidieni, milohioidieni, digastrici, care mobilizează mandibula în sensul deschiderii
gurii).
Particularităţile anatomice şi structurale ale osului mandibular, alături de prezenţa dinţilor şi
de influenţele complexe ale muşchilor inseraţi pe mandibulă, au un rol important în biodinamica
fracturilor de mandibulă.
Frecvenţa fracturilor de mandibulă este cea mai mare şi egal distribuită pentru corpul,
unghiul şi condilul mandibular, în timp ce fracturile de ram şi apofiză coronoidă sunt destul de
rare.
Din punct de vedere biomecanic, mandibula prezintă zone de minimă rezistenţă datorate
particularităţilor anatomice ale acestora:
1. Zona parsimfizară, în dreptul caninului inferior- lungimea rădăcinii caninului şi poziţia sa
anatomică în zona de curbură a arcului mandibular subminează rezistenţa osoasă la acest nivel;
2. Gaura mentonieră, situată la nivelul corpului mandibular între cei 2 premolari;
3. Unghiul mandibulei- curbura anatomică de la acest nivel, grosimea osoasă mai redusă,
prezenţa molarilor de minte inferiori incluşi sau semiincluşi reduc considerabil rezistenţa la
impactul direct sau indirect;
4. Colul condilului mandibular- prin forma şi înclinaţia sa anatomică;
5. Procesul alveolar- prezenţa dinţilor şi corticalele subţiri de la acest nivel constituie zone de
minimă rezistenţă; cu toate acestea, fracturile de proces alveolar la mandibulă au o incidenţă mai
redusă decât la maxilar, prin protecţia asigurată de marginea bazilară a mandibulei.