DANIEL

Intreaga Biblie poate fi asemanata cu o oglinda plimbata asupra istoriei

omenirii.  Reciproca este valabila, caci intreaga istorie umana poate fi
desprinsa din continutul profetic asezat in cele 66 de carti ale Bibliei.
Cartea lui Daniel poate fi numita pe drept cheia descifrarii mesajelor
profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fara ajutorul
limbilor indicatoare. Tot asa, pentru intregul Scripturii, cartea lui Daniel
este indicatorul principal care ne ajuta sa ne orientam in succesiunea de
evenimente consemnate in profetii.

Domnul Isus il prezinta pe Daniel drept “un crainic al lucrurilor viitoare”

confirmand ceea ce scrisese insusi Daniel despre cartea sa: “Tu insa
Daniele, tine ascunse aceste cuvinte si pecetluieste cartea, pana la
vremea sfarsitului. Atunci multi o vor citi si cunostinta va creste” (Dan.
12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat inceputul acestei “vremi a
sfarsitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel si a declarat
limpede: (De acum) “Cine citeste sa inteleaga” (Matei 24:15).

Titlul: Cartea poarta numele autorului ei, Daniel, care se poate traduce

prin “Dumnezeu este judecatorul”.
Autorul: Desi pare surprinzator, despre acest om extraordinar stim
foarte putine lucruri.
(1) In tinerete a fost dus ca rob din Israel la Babilon. In robie a hotarat sa
nu-si piarda specificul national evreiesc, refuzand sa “se spurce mancand
din bucatele aduse de la masa imparatului” (Dan. 1:8). Pus in scoala, a
dat curand dovada de o intelepciune cu totul iesita din comun, dar mai
ales s-a evidentiat prin capacitatea supranaturala de a patrunde in lumea
lui Dumnezeu si de a primi talmaciri pentru vise si vedenii.

(2) Ca urmare a simpatiei de care s-a bucurat din partea lui

Nebucadnetar, a fost promovat in cele mai inalte dregatorii imperiale. Si
acolo insa si-a pastrat dorinta de a trai ca un evreu cucernic. Din aceasta
cauza, la varsta de 70-75 de ani a fost aruncat intr-o groapa cu lei, din
care Dumnezeu   l-a scapat in chip miraculos. Caracterul sau integru si
apartenenta lui la lumea supraomeneasca a revelatiei divine, l-au ajutat
sa pluteasca asemenea unei corabii peste talazurile framantate ale
istoriei.

Monarhii lumii s-au succedat unul dupa altul: Nebucadnetar a fost urmat
de Belsatar, iar apoi Babilonul a cazut in stapanirea lui Dariu, medul si a
lui Cir, persanul. Simpatizat de toti acestia, Daniel a ramas mereu la
curtea imparateasca, harazit de Dumnezeu sa fie un fel de “crainic
dumnezeiesc” pe langa curtile imperiale ale pamantului. La ceas de
cumpana, el a fost, asemenea poporului ales din care a facut parte, un fel
de constiinta cosmica si de “lumina a Neamurilor”.

Profetul Daniel a murit la Susa, probabil de batranete, la varsta de 90-94

de ani.

Contextul istoric: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a

fost contestata este si continutul supranatural al celor scrise de el. Vise,
vedenii, talmaciri, izbaviri miraculoase din foc sau din gura leilor,
aparitii angelice sunt intrepatrunse intr-o tesatura densa si imposibil de
separat.
De fapt exista un motiv foarte intemeiat pentru care factorul supranatural
este atat de proeminent in aceasta carte. In vremea aceea Israelul se afla
in captivitate. Ierusalimul se gasea in ruina. Chiar si Templul – ultima
speranta a evreilor – fusese ras de pe fata pamantului. Intr-un fel, Iehova,
Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decat dumnezeii Babilonului!
Bel-Merodah il invinsese pe Iehova, sau cel putin asa le placea sa creada
celor din paganul imperiu. Si tot asa erau inclinati sa creada si evreii.
Re’ntoarcerea si refacerea pareau imposibile. Nimeni nu credea in
spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La
urma urmei, de ce s-ar tine Dumnezeu de aceasta promisiune daca nu s-a
tinut de promisiunile facute lui David si Solomon?!
Lucrarile supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai niste raspunsuri
date unor astfel de ganduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din
partea lui Iehova si adresate lui Israel si Neamurilor deopotriva.
Atunci cand Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranitatii
Sale de la Israel si l-a daruit lui Nebucadnetar, El l-a ridicat pe evreul
Daniel si l-a asezat la curtea regala Babiloneana pentru ca prin buzele lui
si prin actiunile lui sa-l invete pe Nebucadnetar despre necesitatea
supunerii inaintea Celui Atotputernic. Incetand sa mai vorbeasca la
Ierusalim, Dumnezeu si-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii,
dovedind Neamurilor ca El exista si ca are ultimul cuvant in
desfasurarea evenimentelor istoriei lumii. In acelasi timp, prin activitatea
lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor ca El continua sa le fie un
Dumnezeu “de aproape”, gata sa le asigure supravietuirea si in stare sa-i
elibereze si acum din robie, tot asa cum a facut-o si atunci cand i-a scos
din tara Egiptului.

Continutul cartii: Cartea lui Daniel este plina de intamplari in care

supranaturalul invadeaza lumea obisnuita si schimba cursul istoriei. A
fost vremea cand poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelatie
deosebita, cu puternice implicatii in desfasurarea ulterioara a istoriei.
Cea mai buna dovada ca aceste evenimente supranaturale s-au petrecut
intocmai si nu au fost produsul fabulatiei o constituie chiar
transformarile uluitoare pe care le-au produs asupra poporului evreu.
Pe durata robiei, evreii si-au schimbat total atitudinea religioasa,
devenind dintr-un popor inclinat spre idolatrie, un popor cu o credinta
monoteista mai tare decat granitul. Cei plecati in robie s-au aflat acolo
din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetarie cu idolii
neamurilor invecinate.

In numai 70 de ani petrecuti in robie, Dumnezeu i-a “curatit” pe evrei in

cuptorul maniei Lui si i-a scos vindecati pentru vecie.  Nu multimea
idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci tocmai acele manifestari
dumnezeiesti supranaturale amintite in cartea profetului Daniel.
De la Ezechiel stim ca Daniel devenise celebru chiar fiind inca in viata.
Si cum s-ar fi putut sa fie altfel dupa intamplari ca cele relatate in
capitolele 2 si 3 ale cartii sale?  Ba inca sub influenta lui Daniel,
Nebucadnetar emisese si celebrele lui proclamatii catre toate popoarele
din Imperiu in care recunostea suveranitatea Dumnezeului evreilor
(cap.4). Asemenea lucruri nu puteau sa-i lase indiferenti pe cei din
Israel. Cu o noua si arzatoare dorinta, ei s-au aplecat asupra scrierilor
profetice ale lui Ieremia (“In anul dintai al domniei lui, eu, Daniel, am
vazut din carti ca trebuiau sa treaca 70 de ani pentru daramaturile
Ierusalimului, dupa numarul anilor despre care vorbise Domnul catre
proorocul Ieremia” – cap.9:2), si ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai
despre caderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar si pe 
cel ce avea sa dea decretul de re’ntoarcere a iudeilor in Canaan si de
rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 si 46).

Cum trebuie sa fi trait evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie sa se

fi uimit ei vazandu-le prinzand viata chiar sub ochii lor? Experientele
din acesti 70 de ani de evenimente supranaturale explica spulberarea
indoielilor si ratacirilor lor si transformarea lor intr-un popor cu o
adorare totala, unica si definitiva pentru Iehova.

Aranjarea cartii este foarte clara: primele 6 capitole sunt istorice, iar
ultimele 6 capitole sunt profetice.
Mesajul cartii: Scopul cartii exprimat in mesajul ei central este expus in
cuvintele repetate emfatic de trei ori in cuprinsul capitolului 4
(4:17,25,32):  “Ca sa stie cei vii ca Cel Prea Inalt stapaneste peste
imparatia oamenilor, ca o da cui ii place”.   Este semnificativ ca acest
mesaj este facut sa ajunga la noi prin gura smeritului Nebucadnetar,
“capul” de aur si cel dintai suveran mondial din acesta “vreme a
Neamurilor”.
O alta caracteristica izbitoare a acestei carti este aceea ca ea este scrisa
in doua limbi. De la capitolul 2:4 pana la capitolul 7 este scrisa in limba
aramaica. Restul textului este scris insa in limba ebraica. Are faptul
acesta vreo semnificatie? Noi credem ca da.
Exista o corespondenta extraordinara intre visul dat de Dumnezeu lui
Nebucadnetar (cap.2) si prima vedenie a lui Daniel (cap.7) Amandoua
ne traseaza cursul general al istoriei din “vremea Neamurilor”.

Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc inspre viitor mai ales din punct
de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, ca-pitolele de la
2 la 7 sunt scrise in aramaica, limba care se vorbea atunci in institutiile
comerciale si diplomatice ale lumii. Aceasta schimbare, de la limba
ebraica din debutul cartii, la limba aramaica din mijlocul ei si apoi
intoarcerea la limba ebraica ilustreaza schimbarea accentului pe care
Dumnezeu il va pune in istoria lumii si mai spune ceva, si anume, ca
Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor,
pastrand doar pentru cei ce stiau limba evreilor detaliile lui
semnificative.

In plus, folosirea ambelor limbi este inca o dovada ca Daniel si-a scris
cartea tocmai in acea vreme. Inainte de vremea robiei, evreii n-ar fi
inteles aramaica (vezi 2 Regi 18:26), iar dupa robia babiloneana, ei n-ar
mai fi inteles ebraica, deoarece incetasera sa o mai foloseasca (vezi
Neemia 8:8).  Numai si numai in perioada de timp in care a trait Daniel,
evreii au cunoscut amandoua limbile amintite.

Dumnezeu a asezat chiar in cuprinsul cartii dovada datei evenimentelor

anuntate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tacere pe cei
care vor sa-i conteste valabilitatea, pentru ca de fapt nu vor sa-i
primeasca mesajul.

Cuvinte cheie, teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai

important este felul in care Domnul Isus il remarca pe profetul Daniel
drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16).  Datele
prezentate in cartea lui Daniel  sunt intr-atat de exacte si de clare incat
mai marii iudeilor au interzis cu desavarsire studierea lor, ca nu cumva
poporul sa priceapa ca Isus a fost intr-adevar “Unsul-Mesia”.
Multi alti critici au sustinut cu incapatanare ca amanuntele istorice au
fost adaugate mult mai tarziu in cartea lui Daniel de catre preoti.
Descoperi-rile de la Marea Moarta (intre altele si o copie a cartii lui
Daniel) au dovedit insa zdrobitor de clar ca textul profetic din care a
citat Domnul Isus a existat exact in forma de azi cu sute de ani inainte de
era crestina.
Cartea lui Daniel este cheia profetica a Bibliei. Imaginea ei se reflecta
simetric in cartea Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale
cartii sunt visele profetice ale lui Nebucadnetar  din capitolul 2 si
vedenia despre “cele saptezeci de saptamani” din capitolul 9.

Visul lui Nebucadnetar din capitolul 2 schiteaza istoria imparatiilor

lumii si are un interes deosebit pentru Neamuri. Vedenia lui Daniel din
capitolul 9 este o profetie privitoare la Israel si la evenimentele cheie
prin care va trece acesta.

Visul lui Nebucadnetar

Niciodata nu a visat un muritor un vis mai epocal decat acesta. Impreuna
cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 si o lamureste in
detaliu), acest pasaj anunta ca Dumnezeu s-a hotarat sa renunte pentru
un timp la importanta preponderenta pe care a jucat-o in istoria divina
Israelul si sa aduca in scena “Vremea Neamurilor”, despre care a vorbit
Domnul Isus in Luca 21:24.

Lui Nebucadnetar, preocupat de ceea “ce se va intampla in vremurile de

pe urma” (Dan. 2:28), Dumnezeu ii descopera in vis succesiunea de pu-
teri mondiale care se va desfasura pe pamant incepand cu Imperiul lui si
pana la venirea Imparatiei “care va dainui vesnic” (Dan.2:44.) Aceasta
ultima imparatie pe care Dumnezeu o va aduce pe pamant va fi
instaurata “fara ajutorul vreunei maini” si va acoperi intreg pamantul
(Dan. 2:34,35,45).

Cei dintai crestini au cunoscut si ei aceste profetii din cartea lui Daniel si
le-au dat o interpretare foarte precisa. Iata ce scria Hippol]tus, care a
trait intre anii 160-236 dupa Christos si a fost unul dintre ucenicii lui
Irineu, socotit la randul sau ca unul dintre cei patru mari teologi ai
vremii sale :
“Capul de aur al Chipului, ca si leul corespunzator arata Imperiul
Babilonian; pieptul si bratele de argint impreuna cu simbolul ursului din
cap.7 sunt Imperiul Mezilor si Persilor; pantecele si coapsele de arama
impreuna cu pardosul  (leopardul)  ii arata pe Greci, care au detinut
suprematia incepand cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de
fier ca si fiara  “nespus de grozav de inspaimantatoare si de puternica”  ii
arata pe Romani, care sunt in fruntea lumii in vremea de azi; picioarele
parte de fier si parte de lut, ca si cele zece coarne, sunt simboluri pentru
zece imparatii care nu s-au ridicat inca; celalalt corn mai mic care s-a
ridicat dintre cele zece il arata pe Anticrist; piatra care loveste Chipul si
aduce Judecata asupra intregului pamant este Christos” (“Tretise on
Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag. 210,par.
28).

Partea de profetie care se implinise deja le era foarte clara primilor

crestini. Ei si-au dat seama chiar si ca in perimetrul Imperiului Roman se
vor mai defini inca alte zece forme de guvernamant, aliate intr-o forma
de stapanire comuna, care ii va face loc Anticristului si ca Christos, la
cea de a doua venire a Sa, va pune capat “vremii Neamurilor”,
instaurand chiar aici pe pamant  Imparatia neprihanirii. Cei dintai
crestini nadajduiau inca de pe atunci in venirea Imparatiei. Nu este de
mirare, caci Insusi Domnul ii invatase sa se roage spunand: “Vie
Imparatia Ta” (Mat. 6:10).

Revenind la secventele visului lui Nebucadnetar  si la talmacirea pe care

i-o oferea Daniel  ajungem sa privim la o veritabila perspectiva a istoriei.
Iat-o:

Imperiul Babilonian – a ajuns sa domine lumea de atunci incepand cu

anul 604 inainte de Christos, prin venirea lui Nebucadnetar la putere, ca
un urmas al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit:  “Un
Imperiu de Aur, intr-o epoca de aur”. Realizarile militare, economice si
edilitare din Imperiu au depasit fara termen de comparatie tot ceea ce
omenirea vazuse pana la vremea aceea.
Ca oras, Babilonul era o minunatie a lumii. Zidurile lui erau intinse pe
un perimetru de 90 de km cu fiecare latura lunga de 23 de km, inalt de
70-100 de metri si gros de 25 de metri. In interiorul orasului existau
provizii suficiente pentru a supravietui unui eventual asediu pe o durata
de 20 de ani. Raul Eufrat fusese deviat printre doi pereti dubli ai orasului
si asigura alimentarea cu apa necesara. Nebucadnetar adunase in Babilon
cantitati uriase de aur: cladise temple aurite, statui de aur si el insusi
domnea pe un urias tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al
puterii omenesti si al trairii fara Dumnezeu.

Ca simbol profetic intalnit de multe ori in profetii, Babilonul reprezinta

incercarea oamenilor de a se descurca fara Dumnezeu, sistemul din care
este exclusa inchinarea la Dumnezeu si in care omenirea este organizata
intr-o societate idolatra. In judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu
trebuie sa dainuiasca. Chiar daca el nu-si gaseste un rival pe pamant de
care sa se teama, Dumnezeu Insusi i se ridica impotriva si-l sorteste
pieirii.

Intr-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe
Cir-persanul si cum l-a ajutat in chip providential sa distruga Babilonul,
inlesnindu-i patrunderea in cetate prin niste “porti, care sa nu se mai
inchida”.  Istoria ne spune ca asa a si fost. Acest Cirus-persanul a fost
ajutat  sa asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi batran al lui Cir.
Ei au planuit ca in ajunul unei mari sarbatori din Babilon, cand populatia
orasului se imbata de bucurie, sa devieze intr-o depresiune apele
Eufratului si sa patrunda prin albia goala a raului, pe sub zidul cetatii,
intre cele doua ziduri ale fortificatiei. Totul ar fi ramas insa zadarnic,
daca “cineva” n-ar fi uitat tocmai in seara aceea sa inchida portile de fier
dinspre interiorul cetatii. Dumnezeu hotarase ca falnicul Babilon sa
devina “ca Sodoma si Gomora”, un loc in care nu va mai fi niciodata
popor, ci il vor locui fiarele pustiei si-l vor bantui stafiile (Isaia 13:19-
22). Despre caderea Babilonului (in 538 i.Ch) mai vorbise si Ieremia
(Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani
inainte sa se intample. Amanunte despre luarea Babilonului gasim si in
cartea lui Daniel, in capitolul 5:1-31.
Urmasul lui Nebucadnetar, numit de Daniel: Belsatar, n-a invatat nimic
din experientele tatalui sau si a fost inlaturat de la tron de insusi
Dumnezeu, care-l cantarise in balanta dreptatii Sale si-l gasise usor
(Dan. 5:22-28). Caderea Babilonului a devenit sinonima cu infrangerea
celor ce se ridica impotriva lui Dumnezeu, formand un sistem prosper
pentru o vreme, mandru si arogant in infatisare, dar gol si ignorant in
esenta. Cartea Apocalipsei ne prezinta caderea unui alt Babilon,
Babilonul cel mare. Numirea aceasta este simbolica bine’nteles si face
aluzie la asemanarile care vor exista intre societatea viitorului, in timpul
lui Anticrist si Babilonul istoric. Cititi in acest sens Apocalipsa 18:1- 24.
Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sunt multe. Noi
enumeram doar cateva:

(1) Dumnezeu face ce vrea in istoria lumii (subliniata de trei ori in Dan.
4:17,25,32).

(2) Dumnezeu poate ingadui pentru o vreme nebunia oamenilor.

(3) Mandria merge inaintea caderii.

(4) Oamenii nu invata din experienta trecutului.

(5) Bogatia si slava lumii sunt puse in cantarul divin si fiecare isi va
primi rasplata.

Imperiul Medo-Persan – a luat fiinta in 538 i.Ch. si a durat 200 de ani,
pana cand a aparut pe scena lumii Alexandru Macedon in 331 i.Ch.
Despre felul in care a cazut Babilonul in mainile medo-persilor gasim
scris in Daniel cap.5 (in special v.30-31). Dupa cum se vede din citirea
textului, caderea Babilonului a fost hotarata de insusi Dumnezeu care o
anuntase de altfel cu aproximativ 100 de ani inainte prin Isaia (13:17-
18). Urmasul lui Nebucadnetar n-a priceput nimic din experienta marelui
imparat (Daniel 5:18-22) si a trebuit sa fie scos din scena istoriei. In
visul lui Nebucadnetar, imperiul Medo-persan corespunde “pieptului si
bratelor de argint” (2:32), iar in vedeniile lui Daniel, el este asemanat cu
“un urs care statea intr-o rana si avea trei coaste in gura intre dinti” (7:5),
dar si cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20. Aceste descrieri s-au potrivit
intocmai cu ca-racteristicile acestui imperiu in care au fost introduse
sisteme de taxare draconice si care si-a intins cuceririle dincolo de Egipt
si pana la granitele Greciei.
Fara indoiala ca, din punct de vedere profetic, evenimentul cel mai
extraordinar din cartea Daniel a fost implinirea absolut exacta a profetiei
despre aparitia si rolul imparatului persan Cir.

Cu aproximativ 100 de ani inainte, Dumnezeu anuntase prin Isaia si

numele acestui imparat si lucrarea pe care o va implini acesta: sa dea
voie evreilor sa se intoarca in patria lor (Isaia 45:1-13).

Pe cand slujea la curtea imparatului Dariu, Daniel  “a vazut din carti”  ca

s-au implinit datele anuntate de profetul Ieremia (25:11) despre robia
evreilor si impreuna cu mai marii poporului iudeu s-au infatisat inaintea
imparatului purtand in maini sulul profetiei lui Isaia. Impresionat de cele
citite, Cir s-a pus imediat pe lucru si carturarul Ezra ne povesteste despre
hotararea luata de el (Ezra 1:1-11).

Dupa 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prabusit

incercand sa cucereasca Grecia.  In planul lui Dumnezeu, venise vremea
lui Alexandru Macedon. In batalia de la Arabela (331 i.Ch.) desi
coplesiti numeric (proportia a fost se pare de douazeci la unu in favoarea
Medo-Persanilor), Grecii au obtinut o victorie zdrobitoare. Imparatul
medo-persan a incercat zadarnic sa-si regrupeze trupele intr-o retragere
strategica. “Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapida dintre feline)
nu le-a  dat nici un timp de ragaz, ci i-a urmarit peste tot cu o iutime
nemai’ntalnita in istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a disparut,
lasandu-i loc lui Alexandru sa se intinda “pana la marginile pamantului” 
(Daniel 8:5).

Imperiul Grec – este asemanat in visul lui Ne-bucadnetar cu “pantecele

si coapsele de arama” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate
mai nimerita, deoarece grecii au fost primii in istoria lumii care au purtat
in afara hainelor obisnuite echipament de razboi facut din arama. Despre
soldatii greci se spunea ca sunt “de arama”.  Coiful, platosele, si scutul
le-au dat grecilor avantaje nete si i-au ajutat sa infranga osti care-i
depaseau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor,
Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta impotriva. El
a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit in vremea aceea, iar dupa aceea,
istoricii spun, a izbucnit in plans, pentru ca nu putea merge mai departe.
Succesul l-a gasit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci
de ani avea deja o putere incomensurabila. El a trait insa ca un smintit in
betii si in serbari in care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar si
campania lui impotriva Indiei, s-a nascut tot din dorinta de a repeta ceea
ce facuse in traditia Olimpului grecesc Bachus si Hercules.

La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri si a

murit in delir dupa 11 zile de chin. Era anul 323 i.Ch.

Influenta imperiului grecesc asupra Israelului a fost adanca si de durata.

Filozofia greaca nu a facut casa prea buna cu religia evreilor, dar
ocupantii s-au impus prin forta armata si viclenia distractiilor. Rezultatul
influentei grecesti a fost o slabire a moralei si o provocare la adresa
atasamentului evreilor fata de Dumnezeu.

Imparatul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cand a

intrat calare in Templu si a oferit pe altar carne de porc (animal necurat
in religia evreilor). El a omorat preotii si a incercat o grecizare fortata a
evreilor. Prin ceea ce a facut, Antioh a intrat in istorie ca un precursor al
lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus in Matei 24:15). Obraznicia
cuceritorilor greci a trezit insa spiritul nationalist in evrei si sub
conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat si si-au dobandit  libertatea.
Aceasta scurta perioada de libertate s-a sfarsit insa repede.  Din cauza
framantarilor interne si a luptelor fraticide, Israelul  a slabit treptat si a
cazut sub stapanirea masinii de razboi romane.

Imperiul Roman. In vedeniile lui, Daniel nu a gasit nici o asemanare

suficient de socanta pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri
mondiale. Profetul scrie: “Era o a patra fiara, nespus de grozav de
inspaimantatoare si puternica” (Daniel 7:7). Nimic n-a putut sa stea
impotriva acestei uriase forte de invazie romana care “avea niste dinti
mari de fier, manca, sfarama, si calca in picioare ce mai ramanea”
(Daniel 7:8).
Roma si-a inceput cuceririle in anul 241 i.Ch., odata cu invadarea
Siciliei. Sub talpile Legiunilor ei au cazut apoi Europa, Asia Mica,
Orientul Mijlociu si coasta de nord a Africii, astfel ca intreaga
Mediterana devenise un lac al Imperiului.
In timp ce alte imperii au durat o perioada masurata in zeci sau sute de
ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dainuit mai bine de
1.500 de ani. Chiar daca ramura de apus a Imperiului a cazut cam pe la
anul 500 d.H., Imperiul Bizantin a continuat pana in 1453 d.H. De
departe, Imperiul roman a fost  cel mai mare dintre imperiile lumii. Din
cele patru puteri mondiale anuntate de Dumnezeu prin visul lui
Nebucadnetar si prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important
intr-un mod aparte:

(1)  El va fi cea din urma forma de stapanire omeneasca asupra

pamantului

(2)  El va fi imperiul in care va lovi  Christos la cea de a doua Sa venire.

Asupra acestui imperiu se merita sa aruncam o privire mai atenta si sa
cautam sa identificam fragmentele de informatii pe care ni le pune la
dispozitie textul profetic.

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei:

a)  Este un imperiu segmentat in doua sectiuni distincte. Textul din Dan.
2:33 ne spune ca in prima lui parte de existenta (“picioare”), imperiul
este unitar si are taria fierului,  in timp ce in cea de a doua parte a
existentei lui (de la fluierele picioarelor in jos) imperiul se infatiseaza
sub forma unei imposibile unitati intre fierul si lutul amestecate
impreuna.  Intr-adevar, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de
Imperiu al Romei si a supus sub talpile invincibilelor ei legiuni toata
suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forta si au dominat prin teroare.
Fara a fi vreodata cucerit (!!!),  acest imperiu al Romei a cazut intr-un fel
de “lesin”, disparand temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte
ca sa faca loc pentru “vremea Bisericii”.

(Noi traim acum in vremea sfarsitului si putem vedea cum imperiul

Romei se reface, ca forma si ca alcatuire, sub numele de “Confederatia
Europeana” sau “Piata Comuna” sau “Comunitatea Europeana”. Exista
astazi un”Parlament European” ca un mugure al unei visate conduceri
unice).

In cea de a doua sa faza, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai

fi unitar, ci fragmentat in zece unitati distincte de guvernamant
simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:1).
Faptul ca imperiul fiarei a patra se reface, este semnul ca vremea
Bisericii este pe sfarsite si ca Dumnezeu este gata sa reia firul profetiilor
lui Daniel.

In ordine cronologica urmeaza ca, dupa plecarea Bisericii, in imperiu sa

apara “Omul faradelegii, Fiul pierzarii, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1
Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8),  micul corn din vedenia lui Daniel 7:8,
Anticristul, “domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face semne mari
si minuni, va intra in Templul din Ierusalim si se va da drept Dumnezeu,
va face razboi cu sfintii si-i va birui, dar va fi nimicit de  “piatra
desprinsa fara ajutorul vreunei maini omenesti” (Daniel 2:34-35). Acest
Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prapadi la
aratarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8).  Dumnezeu va da apoi
Imparatia in mainile Fiului Omului care va veni pe norii cerului  (Daniel
7:13-14; 1 Corint. 15:24-27;  Ps. 2).

b) Este un imperiu care va avea o putere infricosator de mare. Grozavia

acestui imperiu nu si-a gasit echivalent in nici o creatura de pe fata
pamantului. Textele profetice il numesc pur si simplu “FIARA”.
Impresia pe care a lasat-o asupra lui Daniel a fost una “nespus de grozav
de inspaimantatoare si de puternica”: “Avea dinti mari de fier si manca,
sfarama si calca in picioare ce mai ramanea; era cu totul deosebita de
toate fiarele de mai inainte” (Daniel 7:7) Astazi oamenii au descoperit
energia atomica si armele moderne de distrugere ingrozesc pe toti
locuitorii pamantului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini si pe
amenintarea cu razboiul atomic.

c) Este un imperiu in care totul si toti se vor afla sub controlul celui aflat
la putere. Apocalipsa ne spune ca fara asentimentul Fiarei  “nimeni nu
va putea sa vanda sau sa cumpere” (Apoc.13:15-18).
Mult timp aceasta profetie a parut greu de crezut, dar acum, de cand au
aparut calculatoarele electronice, computerele si credit-cardurile cu
coduri numerice, toata lumea stie ca  acesta este drumul pe care se
indreapta societatea de maine.

d) Este un imperiu cu o inchinare impusa. Forme de inchinare impusa au

mai existat si in alte timpuri, dar ceea ce se va intampla in timpul
domniei Fiarei va intrece orice inchipuire. O a doua personalitate, la fel
de dezumanizata (si numita din acest motiv: “o a doua fiara”), va
indemna tot pamantul sa cada in admiratia Fiarei celei mari:

“Ea lucra cu toata puterea fiarei dinaintea ei (aceiasi putere satanica

deci) si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a
carei rana fusese vindecata. …Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o
icoana fiarei, care avea rana de sabie si traia. I s-a dat putere sa dea
suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie
omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:12-
15).

e) este primul si singurul imperiu care, crezand in Dumnezeu, se va

ridica declarat impotriva Lui. Forme de impotrivire fata de Dumnezeu au
existat intodeauna, dar deobicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei
sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe fata
Anti-Dumnezeu, Anti-Christos. Diavolul insusi o va insufleti dupa
incercarea de atentat sugerata de “rana de moarte care fusese vindecata”
(Apoc.13:12) si ii va transmite impotrivirea lui fata de Stapanul
universului care l-a facut “sa-si piarda vrednicia” si sa devina “Satanah”
(Impotri-vitorul).

Fiara “va intra in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu” (2

Tesal. 2:4).
“El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Prea Inalt, si se va incumeta
sa schimbe vremile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o
vreme, doua vremi si jumatate de vreme” (Daniel 7:25).  “Imparatul va
face ce va dori; se va inalta mai presus de toti dumnezeii si va spune
lucruri ne mai auzite impotriva  Dumnezeului dumnezeilor; si va propasi
pana va trece mania, caci ce este hotarat se va implini. Nu va tine seama
nici de dumnezeii parintilor sai, nici de dorinta femeilor; cu un cuvant,
nu va tine seama de nici un dumnezeu, ci se va slavi pe sine mai pe sus
de toti” (Daniel 11:36-37).

Despre acest imperiu al Antichristului gasim o relatare mult mai

amanuntita in cartea Apoca-lipsei. Pentru studiul de fata este bine sa ne
oprim aici si sa ne amintim ca aceasta ultima forma de guvernamant a
oamenilor, mai rea si mai perversa decat toate celelalte, va fi pedepsita
nu prin interventia vreunei alte structuri sociale, ci prin insasi interventia
lui Dumnezeu, care in persoana lui Christos (“piatra desprinsa fara
ajutorul vreunei maini omenesti” – Daniel 2:34)   se va napusti asupra
chipului vazut de Nebucadnetar, punand capat vremii Neamurilor, si
intemeind o noua Imparatie, care va fi data “poporului sfintilor Celui
Prea Inalt” (Daniel 7:27).

“M-am uitat in timpul vedeniilor mele de noapte si iata ca pe norii

cerului a venit unul ca un fiu al omului; a inaintat spre Cel imbatranit de
zile si a fost adus inaintea Lui. I S-a dat stapanire, slava si putere
imparateasca, pentru ca sa-i slujeasca toate popoarele, neamurile, si
oameni de toate limbile. Stapanirea Lui este o stapanire vesnica, si nu va
trece nicidecum, si imparatia Lui nu va fi nimicita niciodata” (Daniel
7:13-14).
Fara sa staruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadnetar, este
bine totusi sa subliniem doua concluzii care ne afecteaza pe noi, cei de
astazi:

(1). Sfarsitul epocii noastre nu se va produce in urma unei imbunatatiri

treptate care sa culmineze cu venirea Imparatiei cerurilor, ci se va
implini printr-un moment de criza, de prabusire si de catastrofa
neasteptata. In vedenia lui Nebucadnetar, peste degetele de fier si lut se
prabuseste “piatra, deslipita fara ajutorul vreunei maini” (aratata in cap.7
a fi Christos in Imparatia lui Mesianica) si face bucati intreg Chipul,
transformandu-l intr-o pleava luata de vant si imprastiata fara urma
(cap.2:34-35, 43-45).
Iata ce scrie {illiam Ne[all in aceasta privinta:

“Toate visarile moderne despre un Mileniu inainte de venirea lui

Christos sunt erezii nascute dintr-o necugetata incredere in bunatatea
oamenilor sau, si mai grav, din inselare Satanica. “Cand vor zice: “Pace
si liniste!” atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile
nasterii peste femeia insarcinata, si nu va fi chip de scapare” (1
Tesal.5:3).  Christos va face razboi cu lumea actuala si va spulbera
puterile lumii transformandu-le in “pleava purtata de vant”.

(2). Sfarsitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele doua picioare
ale Chipului din visul lui Nebucadnetar sunt o reprezentare fidela a
istoriei. Dupa cate stim, imperiul roman s-a rupt in doua ramuri –
Imperiul de Rasarit si Imperiul de Apus. Despartirea s-a produs in anul
395 d.Ch.
Fara sa riscam prea mult, noi credem ca ne aflam astazi in perioada
descrisa de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis.
Traim astazi o renastere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din
Europa. Slabiciunea fierului amestecat cu lutul, defineste cum nu se
poate mai bine, lipsa de coeziune care exista sub masca unitatii
europene.
“Legaturile omenesti” de care vorbea Daniel exista: casatorii peste
granite, calatorii fara pasapoarte, investitii multinationale, libertatea
companilor de a prelua contracte in alte tari, planul de a avea in curand o
moneda comuna unica, etc. Totusi, dominarea Europei de astazi asupra
lumii nu va mai avea forta si taria Imperiului de altadata. Dominarea
militara va fi inlocuita cu dominarea economica si politica. Subrezenia
partilor componente ii va determina pe cei din noua Europa Unita sa-l
accepte ca unic conducator pe Anticrist. Cu solutiile propuse de el,
lumea va parea ca iese din impas, dar …pacea adevarata nu va fi asezata
decat la venirea Domnului Pacii. Va mai fi un groaznic razboi mondial:
Armaghedonul, sau “ultimul razboi dinaintea pacii”.

CELE 70 DE SAPTAMANI
Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cartii lui Daniel este o profetie
privitoare la Israel si la evenimentele cheie prin care va trece acest popor
“de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pana la
Unsul (Mesia), Carmuitorul” (Dan. 9:25).

Aceasta perioada cuprinde istoria din “vremea Neamurilor”, pana cand

Dumnezeu se va arata si va reaseza Israelul in prerogativele Mesianice
(“toate Neamurile vor fi binecuvantate in samanta ta” – Gen 22:18). Iata
cuprinsul profetiei:

In versetele 24-27 i se spune lui Daniel ca:  “70 de saptamani au fost

hotarate asupra poporului tau”. Aceste 70 de saptamani (sau septade,
deoarece in limba folosita grupa de 7 nu are neaparat semnificatia de
saptamana) sunt impartite in doua grupe, dupa cum urmeaza: primele 69
de saptamani si saptamana a-70-a.

“De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” si pana in ziua

cand Mesia va fi “starpit” au fost hotarate “sapte saptamani si sase zeci
si doua de saptamani”. Facand socotelile ajungem la  69×7=483 de ani
de la decret si pana la moartea lui Mesia. Ramane inca o a 70-a
saptamana de ani,  rezervati pentru vremea sfarsitului, cand un
“domn al unui popor care va veni” va face un legamant trainic cu
Israelul, dar la mijlocul acestei saptamani  va calca legamantul si,
intrand in Templu, se va da drept Dumnezeu.

Pentru a intelege profetia trebuie sa stabilim data la care s-a dat decretul
pentru rezidirea Ierusalimului. Trecand peste cele trei decrete amintite
de Ezra in cartea sa si care au lasat Ierusalimul cu zidurile inca
neridicate, ajungem la porunca data de Artaxerxe ca urmare a cererii
facute de Neemia: “trimite-ma in Iuda, la cetatea mormintelor parintilor
mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui decret
este: “In luna Nisan a anului al douazecelea al imparatului Artarxerxe”
sau in luna Nisan 445 i.Ch.

Dupa obiceiul evreiesc, atunci cand nu ni se precizeaza ziua din luna

este vorba de cea dintai zi a ei. Facand transformarile corespunzatoare
ca-lendarului Iulian, Sir Robert Anderson in colaborare cu “Astronomer
Ro]al” au ajuns la concluzia ca aceasta data a fost 14 Martie 445 i.Ch.
In socotelile profetice se vorbeste in anii luni-solari  de cate 360 de zile
(vezi toate socotelile lui Ioan in cartea Apocalipsei) si daca facem
socotelile de rigoare ajungem exact la ziua in care a intrat Domnul Isus
in Ierusalim. Nu se poate sa nu fi socat de precizia cu care s-au implinit
prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amanunte, evanghelistul
Luca ne spune ca aceste lucruri se intamplau “in cel de al
cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1).   Stiind
ca Tiberiu si-a inceput domnia la 19 August anul 14 d.H. ajungem cu
socoteala la anul 29 d.H. sau exact 483 de ani de la porunca pentru
rezidirea Ierusalimului.

Cine a citit Evangheliile stie ca Domnul Isus s-a retras intr-un fel de
obscuritate deliberata dupa ce a fost refuzat de mai marii evreilor
asteptand ceea ce El numea  “ceasul”  care-i fusese hotarat.  Era vorba
de ceasul profetic al implinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).

“Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi zice?… Tata, izbaveste-Ma

din CEASUL acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit pana la
CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).
Intr-adevar, in repetate randuri El le-a poruncit ucenicilor sa nu spuna
nimanui despre divinitatea Sa, dar in ziua Floriilor a primit slava
multimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cand fariseii au protestat,
invocand blasfemia si teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a
spus clar: “Aceasta este ziua!” “Va spun ca daca vor tacea ei, pietrele
vor striga!” (Luca 19:40)

Fara a-si face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul si a izbucnit in

plans spunand:”Daca ai fi cunoscut si tu macar in aceasta zi, lucrurile
care puteau sa-ti dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tai. Vor
veni peste tine zile cand vrasmasii tai te vor inconjura cu santuri, te vor
impresura si te vor strange din toate partile; te vor face una cu pamantul,
pe tine si pe copiii tai din mijlocul tau; si nu vor lasa in tine piatra peste
piatra, PENTRU CA N-AI CUNOSCUT VREMEA C”ND AI FOST
CERCETATA” (Luca 19:42-44)
Ierusalimul ar fi trebuit sa stie ca se implinisera cei 483 de ani si ca
venise vremea profetiei rostita de Zaharia: “Imparatul, Carmuitorul
venise bland si calare pe un manz, pe manzul unei magarite” (Zaharia
9:9; Matei 21:4-5).  Se implinisera cei 483 de ani de asteptare. “Unsul”
inainta spre criza suprema a calatoriei lui terestre. Se apropia de
momentul cand avea sa fie “starpit”, si nimeni in afara de El nu stia inca
ce vroise sa spuna Daniel atunci cand adaugase “starpit, si nu va avea
nimic” (9:26). Mantuitorul calatorea inspre Inviere!
Ce se intampla insa cu saptamana a 70-a ? Ea ramane inca in viitor.
Intre “starpirea” Unsului la sfarsitul celei de a 69 saptamani si inceputul
celei de a 70-a saptamani se intinde acum “taina tinuta ascunsa de
veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu
nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfarsitul acestei
perioade, in care harul este “la Neamuri”, Dumnezeu se va intoarce
iarasi inspre Israel. Ii va readuce in patria lor si vor trai impreuna cu
toata omenirea vremea amagitoare a Anticristului. Sub protectia lui
initiala, ei isi vor putea reconstrui Templul, dar la jumatatea saptamanii,
legamantul va fi rupt, Anticristul va intra in Templu dandu-se drept
Dumnezeu si declansand lantul violent de evenimente relatat pe larg in
cartea Apocalipsei https://semnelevremurilor.wordpress.com/
 ARIANISM

În concepția lui Arius, Dumnezeu Fiul era creatorul Universului. Arius

susținea că Fiul este subordonat Tatălui, în timp ce episcopul
Alexandru al Alexandriei susținea că Fiul este egalul Tatălui. Arius
susținea homoiousia (Fiul și Tatăl sunt de substanță similară), în timp
ce episcopul său, Alexandru susținea homoousia (Fiul și Tatăl sunt de
aceeași substanță). Diferență de scriere era de o iota (literă grecească),
dar diferența teologică era enormă. Alexandru a susținut că Dumnezeu
nu se poate schimba, deci Fiul a existat dintotdeauna (altfel
Dumnezeu ar fi suferit o schimbare, iar o ființă perfectă nu poate
suferi schimbări).

Arianismul este o erezie profesată inițial de Arie (cca 250 - 336),

teolog și preot din Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia,
acesta din urmă din școala lui Origen (185-254). Arie, invocând
anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; Ioan 14, 28 ; 17, 3), susține că
ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabilă, și trage
concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea
Tatălui de cea a Fiului, Arie face o diferență între "născut" și
"creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu în mod
adevărat, prin naștere din veci din Tatăl, ci este creat, de aceea
El are un început. Arie a formulat erezia sa spunând: "A fost un
timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, și fără,
Fiul. Fiul nu este de aceeași natură cu Tatăl, dar se deosebește
de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre creaturi, înțelepciunea
creată sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a
creat celelalte creaturi. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu nu ar fi
fost din veșnicie, ci Fiul ar fi fost o ființă creată și subordonată lui
Dumnezeu Tatăl.
Afirmând aceasta, Arie se baza pe unicitatea lui Dumnezeu,
singurul care existǎ în sine. Argumentele sale erau:

 Fiul, care nu existǎ în sine, nu poate fi Dumnezeu; pentru cǎ

Dumnezeu e unul, Fiul nu poate fi Dumnezeu.
 Pentru cǎ Dumnezeu este neschimbǎtor, Fiul, care devenind
om a devenit și schimbǎtor, nu poate fi Dumnezeu.
 Fiul trebuie respectat ca fiind o ființǎ creatǎ, care deși a venit
pe pǎmânt prin Duhul Sfânt, a avut totuși un început.
 Fiul nu poate avea o cunoștințǎ directǎ depre Tatǎl, pentru cǎ
Fiul e într-o altǎ existențǎ.
Această învățătură a fost considerată de către Biserică o erezie,
cunoscută sub numele de arianism. Arianismul a fost combătut cu
argumente teologice (mărturisirea de credință a lui Arie fiind
desființată punct cu punct) și în final condamnat de către Sinodul I
Ecumenic de la Niceea în anul 325. La cererea expresă a
împăratului Constantin cel Mare, sinodul a elaborat
un crez, Crezul de la Niceea, învățăturile lui Arie fiind declarate
eretice. Acest crez arată cǎ Fiul este "homoousion to patri" (de o
ființǎ cu Tatǎl, din aceeași substanțǎ cu el), deci Fiul este în
întregime divin.
Controversa teologică a mai continuat însă multă vreme,
arianismul fiind susținut uneori chiar de către unii împărați (cum a
fost, de exemplu, Constanțiu al II-lea, fiul și urmașul lui Constantin
cel Mare). Astfel, sub influența acestuia, la Sinodul de la Antiohia
din anul 341 s-a scos din crez formularea "Cel de o ființă cu
Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutați. S-a
ajuns până acolo încât sǎ se declare cǎ Fiul era total diferit de
Tatǎl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat
un compromis, termenul "Cel de o ființă" fiind înlocuit cu
"asemǎnǎtor". Dupǎ moartea lui Constanțiu al II-lea, creștinii
ortodocși, majoritari în Vest, și-au consolidat poziția. Şi sub
împǎratul Valens (364-378), adept și el al arianismului, au mai
avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, dar învǎțǎturile
lui Vasile cel Mare și Grigore de Nazians au revalidat Crezul de la
Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere
teologic, în anul 381, când Sinodul II Ecumenic de la
Constantinopol îl condamnă în mod explicit.
Unii istorici consideră că unul dintre motivele prăbușirii și
dispariției regatelor popoarelor "barbare" din apusul Europei
(vandalii, vizigoții și ostrogoții) a fost faptul că regii acestora, fiind
adepți ai arianismului, nu au primit niciun fel de sprijin din partea
populației autohtone (preponderent ortodoxă)[1].
Anumite forme de arianism se regăsesc astăzi în unele curente
neoprotestante. Astfel, unii îi considerǎ pe unitarieni ca fiind
arieni, deoarece ei îl considerǎ pe Hristos ca fiind o simplǎ ființǎ
umanǎ. Învățăturile Martorilor lui Iehova sunt asemǎnǎtoare
arianismului, ei privindu-l pe Arie ca un predecesor al lui Taze
Russell.

Sinodul I Ecumenic de la Niceea, ţinut în anul 325, a

reprezentat un punct de răscruce în istoria creştinismului. Pe
lângă condamnarea directă şi explicită a ereziei ariene,
Sinodul a prezentat pentru prima dată o mărturisire de
credinţă oficială, care cuprindea de fapt primele 7 articole de
credinţă ale viitorului Crez Niceo-Constantinopolitan. Printre
persoanele care au jucat un rol foarte important în cadrul
acestui Sinod s-au numărat Sfinţii Atanasie cel Mare, Nicolae
şi Spiridon al Trimitundei. Principalul scop al materialului
actual îl constituie, însă, prezentarea evenimentelor legate de
erezia ariană şi reprezentanţii marcanţi ai acesteia.
Cadrul de dezvoltare al ereziei ariene
Cu toate că a oferit o moştenire importantă prin canoanele şi
mărturisirea de credinţă păstrate, Sinodul I Ecumenic nu a avut
acest scop esenţial. Iniţial, tot ceea ce s-a dorit a fost o clarificare
a dreptei credinţe în faţa doctrinei prezentate de preotul Arie. Vom
încerca să prezentăm într-un mod cât se poate de obiectiv
persoana lui Arie şi modalitatea în care acesta a dezvoltat erezia
sa, precum şi elementele esenţiale ale acesteia. În prezentare vor
fi incluse, de asemenea, amănunte legate de mediul în care
erezia a înflorit şi care au fost principalii săi susţinători ulteriori.
Arie (260-336) era originar din nordul Africii, localitatea în care s-a
născut rămânând încă necunoscută. Datele corecte cu privire la
el sunt extrem de greu de obţinut, din cauza prezentărilor uşor
tendenţioase făcute chiar de creştinii dreptcredincioşi. A fost la
început o personalitate marcantă a comunităţii din Alexandria,
unde fusese hirotonit preot de episcopul Achilas în jurul anului
311. Începând cu anul 312 a devenit un apropiat al Sfântului
Alexandru, episcop proaspăt ales al Alexandriei după moartea lui
Achillas. Datările privind începutul propovăduirii sale eretice
variază între 312 şi 320. Este foarte probabil ca doctrina eretică
să fi încolţit în mintea sa ceva mai devreme de 320, dar a devenit
o certitudine în jurul acestui an. Claudio Moreschinni subliniază
aspectele esenţiale ale ereziei ariene: "Fiul, nefiind Dumnezeu
adevărat, nu putea să fie decât creatură, chiar dacă cea mai
perfectă dintre creaturi. Ceea ce nu reprezintă un impediment
pentru ca Tatăl să fie Tată, doar că acesta este părinte pentru o
fiinţă diferită de El. Este adevărat că Fiul este numit Dumnezeu,
dar numai într-un sens impropriu: El este bun şi înţelept, se
bucură de prerogativa de a fi fost creat direct de Dumnezeu, în
vreme ce celelalte creaturi au fost create prin Fiul. În schimb,
existenţa sa nu se identifică nicidecum cu realitatea divină: El
este pentru totdeauna contingent. (...) Mântuirea pe care Hristos o
aduce oamenilor nu constă într-o înnoire a naturii lor, săvârşită
graţie înălţării, prin Hristos, a aceleiaşi naturi umane, ci în oferirea
unui model de viaţă şi în revelarea credinţei adevărate" (Claudio
Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi, greceşti şi
latine, vol. II/1, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 37).
Conflictul cu Alexandru de Alexandria
Claudio Moreschinni consideră că, la început, episcopul
Alexandru nu a considerat nicidecum părerea lui Arie ca fiind
eretică, ci doar extremistă. Acest aspect este foarte important,
pentru că ne clarifică faptul că sursele de inspiraţie ale lui Arie
puteau fi considerate drept destul de valide. În mod clar, Arie a
fost influenţat în părerea sa de teologia origenistă şi de filosofia
de sorginte neo-platonică, dar, în acelaşi timp s-a diferenţiat
destul de mult de amândouă. Operele lui Origen nu conţineau în
nici un caz păreri ariene, dar erau susceptibile de a-L fi prezentat
pe Fiul lui Dumnezeu drept inferior Tatălui. Părerea aceasta nu
fusese considerată încă greşită, deoarece îşi găsea
corespondentul şi în scrierile altor Părinţi, cum ar fi Iustin Martirul
şi Filosoful. Cu toate acestea, trebuie specificat că, în primele
secole, teologia trinitară a cunoscut prima precizare importantă şi
total corectă abia în anul 325, odată cu Sinodul I Ecumenic.
Revenind la conflictul dintre Arie şi episcopul Alexandru trebuie
precizat că acesta din urmă a fost surprins de îndrăzneala
preotului intelectual care considera că poate avea dreptate fără
urmă de îndoială. Aşa cum remarcă foarte bine Claudio
Moreschinni, Arie a efectuat un pas strategic fundamental.
Observând că Alexandru nu îi susţine ideile, a încercat să obţină
ajutorul altor episcopi în demersul său. A trimis scrisori la foştii săi
prieteni, ajunşi între timp în poziţii importante şi, totodată, şi-a
notat ideile într-o operă în versuri intitulată Banchetul.
Moreschinni notează că "era în versuri în stil popular; asupra lor
insistau adversarii lui Arie remarcând că, într-un asemenea stil,
doctrinele sale eretice puteau să fie învăţate cu uşurinţă şi de
persoane analfabete. Sigur este că Arie ţintea cu această operă,
plăcută şi depotrivă uşor de reţinut, să atingă o largă răspândire a
propriilor idei" (p. 38). Arie nu poate fi considerat în nici un caz un
ignorant, deşi a fost prezentat astfel. Ştia foarte bine să atragă de
partea sa atât mulţimile, cât şi eventualii episcopi care i-ar fi putut
sări în ajutor.
Elita episcopală ariană
În rândul arienilor celebri s-au numărat Eusebiu de Cezareea,
Eusebiu de Nicomidia, Asterie Sofistul sau Eusebiu de Emesa.
Fiecare dintre aceştia a jucat un rol important la un moment dat,
dar primii doi au reuşit într-adevăr să reprezinte arianismul la cel
mai înalt nivel. Cu toate acestea, Eusebiu de Cezareea nu poate
fi considerat decât un reprezentant al "semiarianismului" pentru
că avea păreri diferite faţă de Arie în multe privinţe. Este totodată
curios că arianismul iniţial şi cel de la finalul secolului al IV-lea
împărtăşeau foarte puţine idei comune, rămânând două doctrine
care de-abia se mai asemănau. Dacă încercăm să comparăm
părerile lui Arie şi pe cele ale lui Eunomiu spre exemplu,
observăm că sunt foarte puţine puncte comune. Însă persoana
care a susţinut cel mai mult arianismul şi este păstrat în memoria
istoriei Bisericii drept un artizan eficace al păstrării doctrinei
eretice şi al propagării ei după condamnarea acesteia este
episcopul Eusebiu al Nicomidiei. Spirit pătrunzător, inteligent, dar
şi foarte viclean, acesta a fost unul dintre prietenii apropiaţi ai
ereticului Arie. Se pare că ar fi studiat în tinereţe împreună cu
acesta. Influenţa sa asupra organizării comunităţilor ariene după
perioada Sinodului I Ecumenic a fost atât de mare, încât arienii au
început să mai fie numiţi şi "eusebieni". Profesorul Stylianos
Papadopoulos afirma că "Eusebiu de Nicomidia a fost un bărbat
cu voinţă şi foarte activ, atât în avanscenă, cât şi în culise. A
acceptat printre cei dintâi erezia lui Arie, din care pricină a şi fost
condamnat. La Sinodul de la Niceea a fost prezentat ca inculpat.
Acolo s-a dezis şde concepţiile sale arieneţ şi a semnat Simbolul
de credinţă, ca să evite o situaţie mai rea, însă imediat după
Sinod şi-a început activitatea filoariană, fapt care a dus la exilarea
sa. Şi-a continuat, însă, atât de intens şi de meşteşugit lucrarea
sa, încât nu numai că s-a reîntors la scaunul său din Nicomidia, ci
a şi ajuns să organizeze el însuşi ecleziastic arianismul şi să-l
impună la curtea imperială şi în Răsărit în general" (Patrologie,
vol.II/1, Editura Bizantină, 2009, p.150). De asemenea, Eusebiu al
Nicomidiei a avut ocazia de a se reîntoarce la curtea imperială
unde a plănuit amplu introducerea ereziei ariene. L-a botezat pe
patul de moarte pe împăratul Constantin cel Mare şi a fost ales
chiar episcop de Constantinopol între 339 şi 342, anul morţii sale.
Cu toate că a încercat să provoace revocarea hotărârii de la
Niceea, în cele din urmă a dat greş. Nu a putut să convoace un
sinod care să înlăture condamnarea efectuată de primul Sinod
Ecumenic şi, după moartea sa, arienii au început să se
diferenţieze în mai multe categorii. La finalul secolului al IV-lea,
deja, doctrina iniţială devenise doar un mit, punctele comune
rămânând foarte puţine. În următorul material vom insista asupra
persoanelor ortodoxe care au avut un rol esenţial la primul Sinod
Ecumenic, arătând şi cum au dovedit o bună cunoaştere şi
precizare a credinţei creştine, urmând ca, apoi, să discutăm
mărturisirea de credinţă a primului Sinod Ecumenic.
 Cele șapte Sinoade Ecumenice

Sinoadele au fost adunări ale conducătorilor Bisericii de pretutindeni, ținute cu scopul

de a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple
discuții. Majoritatea sinoadelor au fost locale, cu excepția a șapte sinoade, denumite
ecumenice (generale), ale căror hotărâri au avut o aplicare universale. Prima întâlnire a
conducătorilor Bisericii a avut loc la Ierusalimul, în primul secol, când Apostolii s-au
întâlnit pentru a lămuri unele aspecte de învățătură (Fapte 6:1-7).

Cele șapte Sinoade Ecumenice acoperă perioada dintre anii 325 și 757 d.Hr., iar
hotărârile lor reprezintă temelia învățăturii creștine acceptate de ramurile răsăriteană și
apuseană a Bisericii. Deciziile acestor Sinoade au fost luate sub călăuzirea Duhului
Sfânt, așa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.

La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care
guvernează administrarea Bisericii.

Biserica Romano-Catolică acceptă ca ecumenice și unele sinoade ulterioare, organizate

numai de autoritățile romano-catolice. Aceste sinoade sau concilii, după cum sunt
numite în Apus, dintre care ultimul este al doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965), nu
sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea sau autoritatea adevăratelor
Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una dintre deciziile acestor concilii regionale apusene
nu sunt valabile în Biserica Ortodoxă. Pentru a înțelege mai bine motivele convocării lor
și deciziile care au fost adoptate, cele șapte Sinoade Ecumenice sunt prezentate în
continuare în ordine cronologică.

Primul Sinod Ecumenic

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare pe 20 mai

325. Sinodul s-a întrunit la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind deschis oficial
chiar de către Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotărâri, inclusiv Crezul de la Niceea
(prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi și a stabilit data ținerii Paștilor.

Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arius, un preot din
Alexandria, susținea că Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu și că nu este egal cu
Tatăl, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta că dacă Iisus a fost născut,
atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu,
atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intenția inițială a lui Arius era să
răspundă unei alte erezii, prin care se făcea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei
Treimi (sabelianism).

Arius era un predicator iscusit și a reușit să atragă de partea lui un număr de episcopi.
Biserica a intrat în prima și poate cea mai profundă divizare a credinței. Până atunci,
mărturisirile de credință erau rostite sub forma unui Crez de către candidații la botez. Un
Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodului de către Eusebiu
din Nicomedia, însă a fost respins imediat. În cele din urmă a fost acceptat un alt Crez,
reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important homoousis,
însemnând „de aceeași ființă” (de aceeași esență). Astfel s-a adoptat ca ortodoxă
(corectă) afirmația că Iisus este „de aceeași ființă” cu Tatăl. Acest Crez este cunoscut
ca fiind Crezul de la Niceea și este următorul:

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor

văzutelor și nevăzutelor.

Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl
mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri și s-a făcut
om, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și s-a făcut om.

Și s-a răstignit pentru noi în timpul lui Ponțiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat și a înviat a
treia zi, după Scripturi.

Și s-a suit la ceruri și sade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece
viii și morții, a cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Arius a fost excomunicat. Ulterior a declarat că renunță la ideile sale și a fost reprimit în
Biserică, însă după puțin timp a fost iarăși excomunicat dat fiind că își răspândea în
continuare învățătura neortodoxă. Ideile sale sunt susținute astăzi de secta iehoviștilor.

O altă hotărâre a acestui Sinod a fost formula calendaristică pentru data ținerii Paștilor:
duminica de după prima lună plină, după echinocțiul de primăvară și după Paștile
evreilor - condiții simultane.

Sinodul a stabilit și alte chestiuni de importanță bisericească, privind aspecte de natură

morală și teritorială, atât pentru cler, cât și pentru laici. Un anume participant, diaconul
Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei prin mărturisirea lui de
credință și prin redactarea unui Crez care îi poartă numele.

Un alt participant, care prin argumentarea lui a respins obligativitatea celibatului pentru
toate treptele de clerici, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie.
El suferise atâtea torturi în timpul prigoanei lui Maximilian, încât și-a atras prin urmele
de pe trup cinstirea din partea celorlalți episcopi, iar recomandările sale s-au bucurat de
mare respect.

Numărul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai
este numit și Sinodul celor 318 Părinți. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este
prăznuită în Biserica Ortodoxă în a șaptea duminică după Paști.
Al doilea Sinod Ecumenic

Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de împăratul Theodosius I la Constantinopol,

în 381, la care au participat 150 de episcopi. Theodosius s-a dovedit un apărător al
credinței ortodoxe, iar intenția lui de convocare a Sinodului a fost eradicarea completă a
arianismului și condamnarea ereticilor Makedonis și Apolinaris, formulând învățătura
despre unitatea Sfintei Treimi și despre deplina umanitate a lui Hristos.

Makedonis învăța că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere

(„dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui și
Fiului. Această idee e susținută astăzi de secta iehoviștilor. Sinodul a condamnat
această învățătură și a formulat învățătura despre Sfânta Treime. Aceasta afirmă că
există „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, proclamând că Duhul Sfânt este Dumnezeu,
egal cu Tatăl și cu Fiul, de aceeași ființă cu Aceștia. Aceasta a devenit baza învățăturii
creștine.

Crezul de la Niceea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci

propoziții care stabileau învățătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea
morților și viața veacului viitor:

Și [cred] în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, care
împreună cu Tatăl și Fiul este închinat și slăvit, care a grăit prin proroci.

Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică,

Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină. Amin.

Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau

Simbolul Credinței. În privința privilegiilor ierarhice, Sinodul a stabilit că Episcopul de
Constantinopol are întâietate peste toate Bisericile, mai puțin peste cea a Romei. Doi
dintre episcopii care au avut un rol important în dezvoltarea învățăturii creștine au fost
Sf. Grigore Teologul (sau Grigore de Nazianz, care a prezidat Sinodul) și Sf. Grigore de
Nyssa.

Al treilea Sinod Ecumenic

Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de către împăratul

Theodosius. Sinodul a condamnat învățătura lui Nestorius, Arhiepiscopul
Constantinopolului, care învăța că în Hristosul întrupat au existat două persoane
separate, una divină și una omenească.

Nestorius accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine, învățând că
Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus din Nazaret), nu pe Dumnezeu („Cuvântul” sau
Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvântul”) doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un
templu, iar Hristos ar fi fost doar un „purtător de Dumnezeu”. Această învățătură era
vădit contrară învățăturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singură Persoană -
Dumnezeu și Om în același timp.

Una dintre ideile lui Nestorius era respingerea denumirii de Theotokos (Născătoare de

Dumnezeu) acordată Fecioarei Maria. Nestorius o numea pe
Maria Hristotokos (Născătoare de Hristos) sau Anthropotokos (Născătoare de om),
dând astfel naștere „controversei hristologice”.

A mărturisi într-un fel sau în altul nu era lipsit de importanță. Accentuarea unei naturi
sau firi în dauna celeilalte însemna a-l face pe Hristos mai mult Dumnezeu și mai puțin
om (atunci nu ar mai fi fost omul potrivit să mântuiască lumea și să judece lumea la
sfârșitul veacurilor) sau mai mult om și mai puțin Dumnezeu (contrar chiar cuvintelor lui
Hristos și afectând autoritatea Sa).

Sinodul a reafirmat învățătura Bisericii cum că Domnul nostru Iisus Hristos este o
singură persoană, nu două persoane separate. S-a hotărât că Domnul Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, cu un suflet
rațional și cu trup. Unirea celor două firi ale lui Hristos se face în așa fel încât una nu o
tulbură pe cealaltă. Sinodul a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic și
liturgic în Biserică. De asemenea, s-a confirmat Crezul niceo-constantinopolitan și s-a
interzis orice adăugare sau eliminare din acesta.

La acest Sinod au participat două sute de episcopi, prin care și Sf. Chiril al Alexandriei,
un apărător al Ortodoxiei care a luptat pentru respingerea și anatemizarea lui Nestorius.

Al patrulea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a Constantinopolului,

de către împăratul Marcian și soția lui Pulcheria. Motivul principal a fost o altă
controversă privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit respectat din
Constantinopol, susținea că firea umană (mai puțin desăvârșită) a lui Hristos ar fi fost
complet absorbită de firea Sa divină, cele două firi fiind astfel confundate într-una. Prin
această unire, Eutih susținea că Hristos ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a
numit „monofizism” („o singură fire”). Sinodul a condamnat această învățătură și a
stabilit că au existat două firi desăvârșite în una persoană a lui Hristos, unite „în mod
neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit”.

Învățătura adoptată în final de către Sinod s-a bazat în mare parte pe un document
redactat de Leo, episcopul Romei (papa), care nu a putut participa la Sinod decât prin
reprezentanți. Majoritatea celor prezenți au susținut formularea lui Leo, dar au trebuit să
o armonizeze cu învățătura Sf. Chiril al Alexandriei, având unele dificultăți din cauza
diferențelor de limbă dintre cei doi (latină și greacă). Învățătura finală nu a fost primită
de episcopii din Egipt care au considerat-o a fi semi-nestoriană, ei declarând în schimb
că susțin întru totul formularea lui Chiril. Neacceptarea de către egipteni a hotărârii
sinodale a reprezentat începutul unui drum diferit pentru bisericile lor, în următoarele
două sute de ani aceștia organizându-se separat de restul Biserici (egiptenii, etiopienii
și armenii alcătuiesc azi „Biserica Ortodoxă Orientală”, fiind acuzați - în mod greșit - de
monofizismul lui Eutih).

La Sinod au participat 650 de episcopi. Printre celelalte hotărâri adoptate s-a aflat una
neacceptată de Biserica Romei: canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol
primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel hotărârea de la al doilea Sinod Ecumenic
care dădea întâietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai puțin
peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod îi acorda Arhiepiscopului de
Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul
Constantinopolului, făcându-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsă de apuseni cu
explicația că „trebuie păstrate atribuțiile patriarhiilor răsăritene inițiale”.

Al cincilea Sinod Ecumenic

Al cincilea Sinod Ecumenic s-a ținut la Constantinopol, în 553, fiind convocat de

împăratul Iustinian I în încercarea de a-i aduce pe necalcedonieni înapoi în sânul
Bisericii. Nu numai că unele biserici din Orient se organizaseră acum separat de trupul
Bisericii, dar și erezia monofizită continuase după condamnarea lui Eutih și emiterea
Mărturisirii de la Calcedon.

Disputele personale dintre episcopi și amestecul Statului în problemele teologice și

bisericești generaseră o situație nefericită în Biserică, situație pe care nici măcar
autoritatea și influența lui Iustinian nu putuseră să o soluționeze.

Iustinian a luat inițial apărarea necalcedonienilor, însă ulterior a trecut de partea

ortodocșilor. Împărăteasa Theodora i-a încurajat pe necalcedonieni să genereze noi
probleme, punând în discuție poziția teologică a trei iluștri teologi care muriseră deja de
un secol. Aceștia erau episcopi antiohieni și părinți renumiți, Theodor din Mopsuestia,
Theodoret din Cir și Iba din Edessa. Acuzația era că scrierile celor trei erau pătrunse de
nestorianism, fiind condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.

Acuzatorii necalcedonieni doreau condamnarea celor trei, chiar dacă aceștia erau morți.
Determinat de amploarea acestei controverse, Iustinian a convocat acest al cincilea
Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de
Eutih, Patriarhul de Constantinopol.

Au participat 165 de episcopi. Scrierile celor trei au fost condamnate, iar autorii
anatemizați. Această hotărâre a fost acceptată cu greu în Apus. În timpul Sinodului a
apărut o dispută între episcopii răsăriteni și cei apuseni privind anatemizarea morților.
De asemenea, inițial papa Vigilius nu a fost de acord cu anatemizarea celor trei, ceea
ce l-a pus în conflict cu împăratul Iustinian. Pentru un timp numele papei a fost șters de
pe pagina cu semnături a hotărârilor sinodale. Ruptura permanentă între Răsărit și
Apus a fost evitată prin eforturile lui Iustinian.
Spre nemulțumirea necalcedonienilor, Sinodul a confirmat învățătura Bisericii privind
dubla natură a lui Hristos și a reafirmat că El este Dumnezeu desăvârșit și Om
desăvârșit. Împăratul Iustinian și-a mărturisit credința ortodoxă sub forma cunoscutului
imn bisericesc „Fiul unul-născut și Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta
Liturghie. Pentru o prezentare mai amplă a acestui Sinod, apăsați aici.

Al șaselea Sinod Ecumenic

Al șaselea Sinod Ecumenic s-a ținut la Constantinopol în 680, fiind convocat de

împăratul Constantin IV Pogonat. La el au participat 170 de episcopi.

În ciuda hotărârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte și a măsurilor
luate, controversa privind cele două firi ale lui Hristos a continuat să producă tulburare
în Biserică și în Stat. Această controversă a condus în cele din urmă la crearea unor
biserici organizate independent, cum ar fi cea egipteană (copții), armeană, etiopiană și
altele (denumite astăzi „biserici necalcedoniene”).

Ca rezultat al eforturilor împăciuitoare ale împăratului Heraklios pentru aducerea

necalcedonienilor înapoi în Biserică într-o vreme în care Imperiul era amenințat de
perși, a început să se răspândească o nouă învățătură privind persoana lui Hristos. Se
afirma că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voie. Această învățătură s-a
numit „monotelism” și a fost propusă inițial ca un compromis între necalcedonieni și
ortodocși.

Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât și Papa Honorius, au acceptat formularea

împăratului, prin care existau în Hristos două firi, însă un singur „mod de lucru”. În
afirmarea învățăturii însă, Papa a folosit nefericita expresie „o singură voie” în Hristos,
care înlocuia expresia „o singură energie” asupra căreia conveniseră ambele părți.

După dezbateri aprinse, al șaselea Sinod Ecumenic a reușit să stingă controversa

monotelită. Monotelismul a fost condamnat împreună cu susținătorii lui.

Sinodul a stabilit că „Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu
lucrând minuni, înviind din morți și urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale
vieții. Fiecare fire își exercită propria ei voie”. Natura dumnezeiască a lui Hristos a avut
o misiune specifică de îndeplinit și la fel natura Lui umană, fără ca acestea să se
amestece, să se schimbe sau să lupte una împotriva alteia. „Cele două firi (naturi)
distincte și activitățile lor specifice au fost în mod tainic unite în una Persoană
Dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos.” Din nefericire, necalcedonienii nu au primit
nici hotărârile acestui Sinod, încercările de reconciliere oprindu-se atunci, fiind cumva
reluate abia în epoca modernă, prin discuții firave la nivel de biserici naționale.

Sinodul Trulan („al cinci-șaselea Sinod”)

Acesta nu este al șaptelea Sinod Ecumenic, ci mai degradă o completare la Sinoadele

Ecumenice al cincilea și al șaselea. El s-a ținut la Constantinopol în sala de sub cupola
cea mare („trullos”) a palatului împărătesc. De aceea se numește Sinodul Trulan, în
greacă fiind numit „al cinci-șaselea”, iar în latină „quinisext”.

Sinodul a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodul Ecumenic al cincilea, cât și
al șaselea dezbătuseră exclusiv problema hristologică, fără a discuta chestiuni de ordin
bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Sinoadelor Ecumenice
anterioare, având în vedere că prin al doilea canon el a ratificat toate canoanele și
deciziile celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea așa-numitele „Optzeci și cinci
de Canoane Apostolice”, canoanele sinoadelor locale și cele mai importante dintre
canoanele principalilor Părinți ai Bisericii, acordându-le astfel autoritate ecumenică.

Canoanele disciplinare ale acestui Sinod, deși nu au fost acceptate de Papă iar în
Răsărit au fost respectate numai parțial, au contribuit semnificativ la amplificarea
diferențelor între Răsărit și Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 și 48 privind căsătoria
clericilor, altele referitoare la vârsta pentru hirotonire erau contrare practicilor din Apus,
practici pe care Roma nu a acceptat să le schimbe conform hotărârilor acestui Sinod.
Oricum, același Sinod a întărit prin al șaselea canon o practică aparte din Răsărit,
potrivit căreia o persoană nu se mai putea căsători după ce a fost hirotonită într-una
dintre treptele preoțești. Astfel, pentru prima oară, preoției ca Taină i se acorda
întâietate față de Taina Cununiei. Deși nu există nici o justificare dogmatică pentru
această inferioritate a Tainei Cununiei, interzicerea căsătoriei după hirotonire continuă
până în ziua de azi în Biserica Ortodoxă.

Al șaptelea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a dezbătut în principal controversa referitoare la icoane și la locul lor în

închinarea ortodoxă. El a fost convocat la Niceea în 787, de către împărăteasa Irina, la
cererea lui Trasios, Patriarh de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.

Cu aproximativ o sută de ani în urmă, controversa iconoclastă (împotriva icoanelor)

zguduise încă o dată temelia Bisericii și a Statului în Imperiul Bizantin. Excesele
religioase și unele false minuni atribuite icoanelor au făcut ca cinstirea icoanelor și
închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu să aducă a idolatrie. Aceasta a generat
la rândul ei cealaltă extremă, prin care iconoclastii doreau eliminarea completă a
icoanelor din viața liturgică a Bisericii. Iconofilii considerau că icoanele serveau la
păstrarea învățăturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic
de exprimare a divinului prin artă și frumusețe.

Sinodul a stabilit învățătura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu închinate (slăvite
ca Dumnezeu). Răspunzând invitației împărătesei de a participa la Sinod, Papa Adrian
a răspuns printr-o scrisoare prin care sprijinea cinstirea icoanelor, dar nu și închinarea
(slăvirea) care i se cuvine numai lui Dumnezeu.

Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică conținea și un paragraf

important pentru justificarea folosirii și cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxă până în
ziua de azi: „Spunem că sfintele icoane, pictate, în mozaic sau din alte materiale,
trebuie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte și pe vesmintele
liturgice, pe pereți, pe mobilă, în case și de-a lungul drumurilor, și anume icoanele
Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu
Născătoarea, ale îngerilor și ale tuturor celor sfințiți. Mereu când sunt privite aceste
reprezentări, ele îi fac pe cei care le privesc să-și aducă aminte și să iubească prototipul
lor. Spunem, de asemenea, că ele trebuie sărutate și că sunt obiecte de venerare și
cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevărată închinare (latreia), care îi este
rezervată numai Lui care este ținta credinței noastre și care are o fire dumnezeiască.
Venerarea adusă unei icoane este de fapt transmisă prototipului ei. Cel care venerează
icoana îl venerează în realitate pe cel reprezentat în ea”.

Sinodul a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ și disciplinar,

condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de către autoritatea
statală și construirea de mănăstiri mixte. Totuși, în ciuda recunoașterii de către Papă a
acestui Sinod, Carol cel Mare al Franței a refuzat să-l recunoască nu numai ca
ecumenic, ci în totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotărârea de venerare a icoanelor
și, ca urmare a opoziției lui, în anul 794 s-a ținut la Frankfurt un sinod prin care se
condamna venerarea icoanelor și se respingea întregul Sinod. Acest Sinod al șaptelea
a fost recunoscut în Apus abia la sfârșitul secolului al 9-lea, însă fără acele hotărâri care
erau contrare practicilor deja împământenite în Biserica Romei.

Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub împărăteasa

Theodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala Sfânta Sofia.
Călugări și preoți au mers în procesiune și au reașezat icoanele la locul lor de cinste.
Ziua respectivă s-a numit „Triumful Ortodoxiei” și până în prezent este sărbătorită anual
printr-o slujbă aparte în prima duminică din Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”.