Bourul

Conform Muzeului Paleontologic de la Universitatea din Oslo, bourii au evoluat

în India, acum două milioane de ani, au migrat spre Orientul Apropiat, ajungând
în Europa acum 250.000 de ani. O descendentă directă a speciei este Bos taurus,
popular vaca. Vaca domestică sud-asiatică, zebu, poate fi descendentă a altei specii
înrudite, gaurul, deși unii consideră că e doar o specie care a evoluat separat din
bouri. Vacile moderne sunt mult mai mici decât strămoșii sălbatici: înălțimea unei
vaci domestice este de 1,4 metri, în timp ce bourii atingeau 1,75 metri.
Bourii au fost desenați în multe picturi rupestre, ca cele de
a Lascaux și Livernon din Franța, indicând răspândirea acestui animal, a cărui forță
vitală îi era atribuită calități magice. Bourul a supraviețuit Epocii Fierului
în Anatolia și Orientul Apropiat, fiind considerat animal sacru, Taurul Lunar fiind
asociat cu Marea Zeiță și apoi cu Mithra.
Era simbolul Principatului Moldovei, acum făcând parte din stema națională
a României și din stema de stat a Republicii Moldova.
Într-o săpătură arheologică din Peterborough, Anglia a fost descoperit un craniu
de bour în care partea din față a fost scoasă, dar coarnele au rămas atașate. Se
presupune că uciderea bourului a fost un act de sacrificiu cu semnificație religioasă.
Ultimul bour sălbatic în viață înregistrat a fost vânat de braconieri în 1627 în
pădurea Jaktorów, Polonia.
În anii 1920, doi îngrijitori germani de grădină zoologică — frații Heinz și Lutz
Heck — au creat Vaca Heck sau „bourul recreat“ prin selectarea raselor domestice
cele mai apropiate morfologic de bourul sălbatic, în care trăsături primitive pot
reapărea. Rezultatul poartă o asemănare fizică incompletă cu ceea ce se știe despre
bourii sălbatici.

Bourul era mai mare şi mai solid construit decât vitele domestice sau chiar cele
sălbatice, mai mare chiar decât zimbrul, ruda sa sălbatică cu care este cel mai adesea
confundat cu toate că aveau înfăţişări sensibil diferite.
  Taurii de bour erau de culoare neagră complet, cu excepţia unei dungi albicioase
care se întindea pe toată lungimea spatelui, detaliu care s-a mai păstrat şi astăzi la
unele rase veci de vite, care poartă încă unele gene comune cu ale bourului.
 Vacile şi viţeii aveau un colorit diferit, în nuanţe de maron-roşcat. Dacă privim
o reconstituire a bourului taur, ne pare cumva un taur supradimensionat de corrida.
 Cu toate acestea, sunt diferenţe mari între cele două exemplare. Lăsăm la o parte
că pe baza scheletelor de bour, specialiştii au calculat că un asemenea mascul adult
putea atinge chiar 1.500 kilograme greutate, comparativ cu cele 400-500 kilograme
ale taurilor de corrida, bourii aveau şi alte diferenţe.
Pe timpul primăverii şi verii, bourii se hrăneau cu ierburi diverse, graminee şi
frunze ale arborilor şi arbuştilor, plus fructe de pădure. Iarna, scurmau zăpada în
căutarea ierbii uscate, asemeni cerbilor, bizonilor, zimbrilor şi altor erbivore din
prezent. Tot în anotimpul alb, se hrăneau cu scoarţă de copac şi ramurile mici ale
arbuştilor.
A fost vânat cu aceeaşi ardoare de oamenii de peşteră, apoi de triburile tracilor,
grecilor, germanicilor, celţilor, romanilor, până la nobilii polonezi care au fost ultimii
oameni ce i-au pus cruce definitiv bourului.
 Prin urmare vânarea celui mai mare şi mai periculos mamifer sălbatic european,
a fost din cele mai vechi timpuri o probă iniţiatică rezervată exclusiv războinicilor cei
mai viteşi, care aveau astfel ocazia să-şi demonstreze bărbăţia şi să-şi consolideze
poziţia socială între cei mai buni luptători din comunitate.

Sursa:
https://www.descopera.ro
https://ro.wikipedia.org