Manciu (Enculescu) Georgiana Mădălina

Anul I
Grupa 112

Modalități de dezvoltare a mobilități articulare

Mobilitatea – calitate motrică care condiţionează efectuarea eficientă a procedeelor tehnice şi

a altor exerciţii pregătitoare din diferite ramuri de sport sau pentru însuşirea corectă a deprinderilor
motrice de bază şi aplicative. Mobilitatea se asociază cu o bună pregătire fizică, cu mişcările de
coordonare şi asociată unui aparat locomotor bine dezvoltat.
Capacitatea de a executa cu uşurinţă o mişcare amplă este cunoscută sub denumirea de
– mobilitate – sau uneori de flexibilitate, fiind deosebit de importantă în antrenament. Ea reprezintă
o cerinţă prealabilă executării deprinderilor cu amplitudine mare şi dezvolta uşurinţa cu care
sportivul poate să execute mişcările rapide. Succesul executării unor astfel de mişcări depinde de
amplitudinea articulaţiei (sau de întinderea mişcării), care trebuie să fie mai amplă decât cea cerută
de mişcarea respectivă. În consecinţă, e nevoie de o rezervă de mobilitate, pe care sportivul trebuie
să o dezvolte pentru a fi în siguranţă.
O dezvoltare neadecvată a mobilităţii (absenţa rezervei de mobilitate) poate avea diferite
efecte negative, cum ar fi:
– Influenţă negativă asupra învăţării sau perfecţionării diferitelor mişcări;
– Sportivul e predispus la accidentări;
– Influenţă negativă asupra dezvoltării forţei, vitezei şi coordonării;
– Performanţa calitativă a mişcării este limitată.
Mobilitatea este influenţată de formă, tipul şi structura articulaţiei. De asemenea, ligamentele
şi tendoanele influenţează, la rândul lor, mobilitatea: cu cât sunt mai elastice, cu atât amplitudinea
mişcării este mai mare. Muşchii care traversează sau sunt adiacenţi unei articulaţii influenţează
mobilitatea. În orice mişcare, contracţia unui muşchi care acţionează activ (agonişti) este paralelă cu
relaxarea sau întinderea muşchilor antagonişti. Cu cât muşchii antagonişti “cedează” mai uşor, cu
atât energia consumată pentru învingerea rezistenţei lor este mai mică. Capacitatea unei fibre
musculare de a se întinde creşte ca urmare a antrenamentului de mobilitate. Mobilitatea este adesea
limitată, indiferent de volumul de antrenament învestit, dacă muşchii antagonişti nu sunt relaxaţi
sau dacă există deficienţe la nivel de coordonare între contracţie (agonişti) şi relaxare (antagonişti).
În consecinţă, nu e surprinzător faptul că sportivii cu coordonare slabă sunt incapabili să-şi relaxeze
muşchii antagonişti şi nu reuşesc să-şi dezvolte corespunzător mobilitatea.

1
 Mobilitatea este influenţată de vârstă şi de sex, în sensul că persoanele mai tinere şi fetele au,
în comparaţie cu băieţii o mobilitate mai mare. Mobilitatea maximă este atinsă la vârsta de 15-16
ani.
În mod similar, amplitudinea unei mişcări creşte după o încălzire obişnuită, deoarece
activitatea fizică progresivă intensifica irigarea sanguină a muşchiului, determinând o mai mare
elasticitate musculară. În consecinţă, executarea unor exerciţii de stretching înainte de
încălzire (teorie acceptată, se pare, de numeroşi sportivi americani) nu este recomandată.
Aşa cum se arată în succesiunea exerciţiilor efectuate în timpul pregătirii organismului pentru
efort, exerciţiile de mobilitate urmează după diferite tipuri de mijloace din şcoala alergării sau din
gimnastică. În timp ce sportivul executa mişcările de mobilitate, temperatura muşchilor creşte, ceea
ce favorizează întinderea fibrelor musculare fără să cauzeze traumatisme.
Oboseala şi starea emoţională influenţează semnificativ performanţă la nivel de mobilitate. O
stare emoţională pozitivă are o influenţă bună asupra mobilităţii, dar nu şi stările depresive. În mod
similar, mobilitatea este afectată de oboseală ca urmare a unei stări generale de epuizare sau
oboseala acumulată spre sfârşitul şedinţei de antrenament.
 Metode de dezvoltare a mobilităţii:
– Metoda activă, cuprinzând o metodă statică şi una balistică – este o tehnică prin care se
obţine o mobilitate maximă a articulaţiei, exclusiv prin activarea musculară. Această metodă se
referă la gradul de flexie a muşchiului agonist, precum şi la relaxarea şi cedarea la o astfel de forţă
de către muşchii antagonişti. În cazul în care se foloseşte o metodă statică, sportivul flexează două
segmente ale unui membru până la punctul extrem de mobilitate, menţinând poziţia timp de 6-12
secunde. Sportivul realizează metoda balistică prin balansări active ale unui segment al membrului
mobil faţă de un alt segment imobil.
– Metoda pasivă – permite dobândirea unei mobilităţi maxime cu ajutorul unor exerciţii cu
partener sau prin folosirea de greutăţi. În primul caz, partenerul tine sau apăsă un membru până la
punctul maxim de mobilitate fără implicarea activă a subiectului. Această metodă poate fi aplicată
pentru următoarele articulaţii: talo crurală, coxo-femurala, coloana vertebrală, scapulo-
humerala, radio carpiană. Se recomanda folosirea de greutăţi (haltere, gantere) pentru dezvoltarea
mobilităţii gleznei, genunchiului şi umerilor. Nu o recomand însă pentru articulaţiile: coxo-femurala
sau a coloanei vertebrale, deoarece greutatea poate depăşi toleranta sportivului sau poate apăsa
asupra a două segmente ale unei articulaţii îndoindu-le peste limite, ceea ce poate duce la eventuale
rupturi musculare. În orice caz, greutatea trebuie să fie redusă, aplicată cu atenţie şi crescută
progresiv. Un astfel de antrenament trebuie efectuat întotdeauna sub strictă supraveghere a
preparatorului fizic.

2
 – Metoda combinată sau facilitarea proprioceptiva neuromusculara (FPN) – solicită sportivul
să flecteze activ segmentul până la limita articulaţiei, după care să execute o contracţie izometrică
maximă la rezistenţa opusă de un partener. Sportivul flectează voluntar segmentul până Ia un unghi
ce depăşeşte limitele anterioare. Execută acelaşi lucru printr-o contracţie izometrică mai amplă şi
mai puternică faţă de o rezistenţa opusă de un partener. Pentru a răspunde necesitaţilor
metodologice, contracţia izometrică se menţine timp de 4-6 secunde şi se efectuează în serii de
repetări până Ia limita toleranţei fizice a sportivului.
Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă următoarele cerinţe şi indicaţii metodice:
- exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii , vor fi selecţionate în funcţie de cerinţele
fiecărei ramuri de sport sau deprinderi motrice de bază şi aplicative la nivelul pregătirii
subiecţilor;
- se va căuta efectuarea exerciţiilor speciale pentru mobilitate, dar şi a celor de tehnică
cu amplitudă mare;
- paralel cu exerciţiile de mobilitate se recomandă şi folosirea exerciţiilor de forţă;
- înainte de a efectua exerciţiile de mobilitate se impune o bună încălzire a aparatului
locomotor...;
- exerciţii de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei la încălzire sau între
exerciţii de forţă şi rezistenţă, iar ca temă de lecţie după încălzire sau realizarea obiectivelor
lecţiei;
- nu se recomandă exerciţii de mobilitate când organismul este obosit, după eforturi de
forţă sau rezistenţă, deoarece exerciţiile nu mai au eficacitatea dorită;
- asupra mobilităţii trebuie să se acţioneze zilnic (+- 2) ori pe zi +- retrospectivă;
- mobilitatea se dezvoltă relativ uşor până la 15 ani.