I.

Fundamentele teoretice ale integrării

Abordarea conceptuală a integrării economice are, deocamdată, drept reper de facto unic
exemplul european, al Comunităţii Economice Europene (CEE), Comunităţilor, Comunităţii
(CE) şi, în fine Uniunii Europene (UE). Ca şi în cazul altor concepte, fapte şi repere ştiinţifice,
practica a luat-o şi aici înaintea studiilor. În spaţiul de faţă vom încerca schiţa unei imagini a
integrării apropiindu-ne alte trei concepte specifice, figurând şi drept faze specifice. Este vorba,
mai întâi, despre uniunea vamală, caracteristică începutului fenomenului integraţionist, apoi
despre convergenţa şi zona monetară optimă, apanaj al integrării avansate, specifică epocii
actuale.
I.3 Fazele integrării
1.
Zonă de liber schimb
Eliminarea barierelor comerciale între economiile membre, coroborată cu păstrarea restricţiilor faţă de
alte economii. Zonele de liber schimb sunt, însă, mai întâi aferente unor suprafeţe mai limitate de
schimburi organizate.
2.
Uniune vamală
Eliminarea tarifelor vamale între ţările membre, coroborată cu adoptarea unui tarif vamal unic faţă de
ţările din afara uniunii.
3.
Piaţă comună
Avansul integrării pe seama altor reglementări în favoarea Uniunii şi de acordare de facilităţi vamale şi de
altă natură. Piaţa bunurilor-serviciilor, capitalurilor şi persoanelor este deplină1.
4.
Uniune economică
Reglementări şi facilităţi avansate, în relaţiile intra-unionale
5.
Uniune economică şi monetară
Uniune economică, plus adoptarea monedei comune, în locul celor naţionale. Politica monetară este
comună, în vreme ce politica fiscală se poate păstra diferenţiată, cu menţiunea atât a unor iniţiative de
armonizare fiscală, cât şi a perspectivei fiscalităţii comune.
2.Istoricul consolidarii UE:9mai 1950-prezent
Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcţia europeană s-a concretizat după cel de al Doilea
Război Mondial. Pe 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe
baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi
Germaniei în cadrul unei organizaţii deschise către celelalte ţări europene.
La apel au răspuns încă patru state, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a
Oţelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către Franţa, Germania, Belgia, Italia,
Luxemburg şi Olanda. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (notă: Tratatul CECO a expirat
în 2002). La 25 martie 1957, cele şase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire
a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom),
denumite generic “Tratatele de la Roma”.
La cele trei Comunităţi au aderat în anii următori nouă state: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie în
1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995. La 1 mai 2004,
zece state au aderat la Uniunea Europeană: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica
Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, s-a
constituit Uniunea Europeană, având la bază cei trei piloni:
1. Comunităţile Europene, permite instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii
(Piaţa unică, transporturi, concurenţă, moneda unică, ocuparea forţei de muncă, sănătate publică, protecţia

1
consumatorilor, cercetare, protecţia mediului, agricultură, ş.a.), urmând obiectivul de coeziune economică
şi socială;
2. Politica externă şi de securitate comună, reprezintă cadrul acţiunilor comune ale statelor membre ale
Uniunii Europene în acest domeniu;
3. Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliţie
şi de justiţie din cele 15 state membre pentru consolidarea securităţii interne.
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, conţinea
prevederi în următoarele domenii: drepturile cetăţenilor (în special, protecţia drepturilor fundamentale),
cooperarea în domeniul securităţii şi justiţiei (integrarea acquis-ului Schengen în competenţele Uniunii
Europene), Politica
externă şi de securitate comună (alegerea unui Înalt Reprezentant pentru PESC) şi consolidarea
democraţiei. Tratatul de la Amsterdam a extins aria politicii de protecţie a consumatorilor, a stabilit ca
obiectiv dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător, a conferit Uniunii Europene o nouă competenţă în
materie de ocupare a forţei de muncă, a consolidat protecţia socială în domeniul egalităţii de şanse şi al
luptei împotriva excluderii.
Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a
fost ratificat de fiecare Stat Membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Tratatul de
la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conţine prevederi pentru a asigura o bună activitate
instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de State Membre, înscriindu-se deci în
viziunea unei reforme instituţionale ale cărei 3 axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare
al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării
între instituţii.
În urma Conferinţei Interguvernamentale, din 17-18 iunie 2004, Şefii de state sau de guverne ale Statelor
Membre au ajuns la un acord referitor la Proiectul de Constituţie şi a fost elaborat o versiune consolidată
provizorie. Textul Constituţiei urmează să fie transpus într-o forma corecta din punct de vedere legal,
după care urmeaza să fie tradus în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene. Semnarea documentului
este prevăzută pentru luna octombrie sau noiembrie a.c., in timpul Presedintiei olandeze, Statele Membre
având apoi doi ani la dispoziţie să ratifice textul Constitutiei.
3.Principalele institutii comunitare
Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, revizuit ulterior prin
tratatele integrării europene, principalele instituţii comunitare sunt:
Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, şi care este ales prin vot direct de către
aceştia
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri), care reprezintă fiecare stat membru
Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale UE
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, care se îngrijeşte de respectarea legilor europene
Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanţarea activităţilor UE
În prezent funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Parlamentul European, Comisia Europeană,
Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat
CJCE) şi Curtea de Conturi.

Criterii de aderare
2
Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi a statului de drept. Orice stat european care respectă aceste principii poate
solicita să devină stat membru al Uniunii. Condiţiile sunt prevăzute în Tratatul privind Uniunea
Europeană (Articolul 6 , Articolul 49 ).

Depunerea cererii de aderare la UE este doar începutul unui proces lung şi riguros. Startul oficial este dat
în momentul în care o ţară îşi depune cererea de aderare – deşi, de cele mai multe ori, acest lucru este
rezultatul unei relaţii bilaterale, deja solide, cu UE. O cerere valabilă atrage după sine o serie de proceduri
de evaluare care pot - sau nu - conduce la invitarea statului să adere la UE. Ritmul în care avansează
fiecare ţară depinde numai de progresele pe care le face aceasta către realizarea obiectivelor noastre
comune.

Cererea depusă de o ţară care doreşte să adere la UE este transmisă Consiliului. Comisia Europeană
contribuie cu o opinie oficială privind ţara solicitantă, iar Consiliul decide dacă acceptă sau nu
candidatura. Odată ce Consiliul decide în unanimitate asupra unui mandat de negociere, negocierile între
ţara candidată şi toate statele membre pot fi oficial deschise. Acest lucru nu se întâmplă, însă, în mod
automat. Ţara solicitantă trebuie să îndeplinească o serie de criterii înainte ca negocierile să demareze.
4. Uniunea vamala - Drept Comunitar
Uniunea vamala este elementul principal al pietei comune. Introducerea sa a fost primul obiectiv urmarit
dupasemnarea Tratatului de la Roma si a continuat pana in 1968.
Cele mai importante masuri includ:
- eliminarea oricaror drepturi de vama si restrictii vamale intre statele membre;
- introducerea unui tarif vamal comun, aplicabil in Comunitatea Europeana bunurilor din tari terte
(venitul obtinut devenind parte din resursele proprii ale Comunitatii);
- politica comerciala comuna ca o dimensiune a uniunii vamale (Comunitatea vorbeste intr-un singur glas
la nivel international).
Procedurile si reglementarile comune au fost incluse in Actul Administrativ Unic (Single Administrative
Act - SAD), care a inlocuit documentele folosite anterior. Odata cu intrarea in vigoare a pietei unice, in
1993, toate controalele de rutina la frontierele interne au fost anulate, la fel ca si formalitatile vamale.
Astfel, serviciile vamale ale statelor membre nu au mai avut responsabilitati privind colectarea taxelor,
TVA si date statistice.
5.Piata comuna.Comunitatea Economica Europeana
La 25 martie 1957 Franta, Germania de Vest, Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg semneaza un tratat la
Roma, stabilind bazele Comunitatii Economice Europene (CEE), cunoscuta de asemenea si ca Piata
Comuna. CEE, care a inceput sa functioneze in ianuarie 1958, a reprezentat un pas important in miscarea
Europei spre uniunea economica si politica.

Pana in 1950, devenise clar ca secolele de suprematie mondiala a Europei Occidentale au luat sfarsit.
Pietele nationale din Europa, izolate una de alta de legi comerciale arhaice, nu se puteau compara cu
gigantica piata de care se bucurau Statele Unite. Iar din estul Europei, se inalta amenintatoare Uniunea
Sovietica, ai carei lideri comunisti comandau vaste teritorii si resurse economice, prin intermediul unui
singur sistem. Multi lideri europeni se temeau de asemenea de posibilitatea reluarii conflictului dintre
adversarii traditionali europeni, cum ar fi Franta si Germania, ipoteza in care economia Europei avea sa
fie prejudiciata si mai mult.

Marea Britanie si alte state europene au refuzat initial sa faca parte din Piata Comuna si au format in 1960
ca alternativa, o organizatie mai slaba, Asociata Europeana a Liberului Schimb (AELS). Totusi, pana la
inceputul anilor ’60, statele din Piata Comuna au prezentat semnele unei cresteri economice
3
semnificative, iar Marea Britanie s-a razgandit. Datorita legaturilor stranse cu Statele Unite, presedintele
francez Charles de Gaulle a invocat de doua ori dreptul de veto pentru a respinge admiterea Marii
Britanii, iar aceasta nu a intrat in CE pana in ianuarie 1973, cand Irlanda si Danemarca au devenit de
asemenea membri ai Comunitatii. Grecia a devenit membra in 1981, Portugalia si Spania, in 1986, iar
fosta Germanie de Est, a devenit membra, ca parte a Germaniei reunificate, in 1990.

6.Piata unica interna.Liberalizarea miscarii bunurilor,persoanelor,serviciilor

Ce este piaţa unica ?
Piaţa unică europeană constă in circulaţia libera a populaţiei, bunurilor, serviciilor si a capitalului in tarile
membre ca si când ar circula intr-o singura ţara.
Crearea pieţei unice reprezintă esenţa uniunii. Piaţa unica s-a realizat prin adoptarea de către instituţiile
UE si tarile membre a numeroase Directive prin care au fost eliminate barierele tehnice, legale,
birocratice, culturale şi protecţioniste ale statelor membre şi s-a instituit comerţul liber si mişcarea libera
in cadrul uniunii.
Potrivit Comisiei Europene, din 1993, piaţa unica a creat peste 2,5 milioane de locuri de munca si a adus
tarilor membre venituri suplimentare de peste 800 miliarde euro.
Cum lucrează piaţa unica ?
Eliminarea obstacolelor şi deschiderea pieţelor naţionale a condus la creşterea competiţiei intre firme in
beneficul consumatorilor, care au o oferta mai mare de bunuri si servicii la preturi mai mici.
Firmele vânzătoare au acces liber la o piaţa de peste 450 milioane de consumatori in cadrul UE şi
posibilitatea de extindere a activităţii pe piaţa globala.
Libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, populaţiei şi capitalului sunt sprijinite de politici specifice.
Politica anti monopol previne tendinţa firmelor de a controla preturile sau pieţele. Oamenii se pot mişca
liber şi pot lucra in orice ţara a uniunii pentru ca statele membre recunosc calificarea academica si
profesionala a acestora. Guvernele au căzut de acord sa ia decizii care afectează sistemul pieţei unice pe
baza votului majoritarii si nu al unanimităţii care este greu de atins.
Piaţa unica a creat posibilitatea liberalizării pieţei utilităţilor (telecomunicaţii, electricitate, gaz si apa) in
beneficiul consumatorilor care au libertatea de a-si alege furnizorii.
Limitele pieţei unice
Sectorul serviciilor s-a deschis pieţei unice într-un ritm mai lent decât piaţa bunurilor. Spre exemplu
pentru o gama larga de servicii financiare si transporturi exista încă pieţe naţionale separate, in special, in
domeniul transportului aerian si pe calea ferata.
Totodată, mai exista unele bariere tehnice si administrative care trebuie eliminate pentru a asigura fluenta
circulaţiei libere a bunurilor si serviciilor. Aceasta include reticenta unor tari membre de a accepta
reciproc unele standarde si norme sau de a recunoaşte echivalentul calificărilor profesionale. Sistemul de
impozitare diferenţiat reprezintă un alt obstacol al integrării şi eficientei pieţei unice.

Protejarea pieţei unice

Piaţa unica se bazează pe competiţie şi autorităţi de reglementare care guvernează libera circulaţie a
bunurilor si serviciilor. Libera circulaţie a persoanelor este reglementata prin Acordul Schengen, prin care
au fost desfiinţate frontierele externe ale statelor si a fost întărit controlul la frontierele UE, inclusiv in
aeroporturi si porturi. Marea Britanie si Irlanda nu au semnat acordul Shengen si nu se aplica încă in
relaţiile cu statele care au aderat la UE in 2004.
Este necesara creşterea nivelului de protecţie pentru prevenirea pirateriei si a produselor contrafăcute.
Comisia Europeana estimează ca pirateria si produsele contrafăcute costa UE peste 17.000 locuri de
munca anual. De aceea, Comisia si statele membre lucrează la întărirea protecţiei la copyright si patente.
In scopul întăririi protecţiei mărcilor proprii, UE intenţionează sa înfiinţeze o politie fără frontiere si
cooperare in justiţie. Europol este parte a acestei acţiuni. In baza Acordului Schengen politiile naţionale
4
fac schimb de informaţii împotriva celor ce fac fraude, dar proiectul Eurojust prevede ca procurorii,
politia si judecătorii vor forma o echipa de lucru împotriva crimei organizate.

7. Libera circulaţie a mărfurilor

Libera circulaţie a mărfurilor în cadrul pieţei unice are la bază principiul recunoaşterii reciproce a pieţei
unice, care constă în garantarea circulaţiei libere a bunurilor şi serviciilor unui stat membru în celelalte
state membre, chiar dacă acestea sunt produse după norme de calitate şi standarde diferite, cu condiţia
respectării cu stricteţe a regulilor comune de interes general privind sănătatea populaţiei, protecţia
mediului şi a consumatorului.
În cadrul pieţei unice funcţionează, în general, principiul regulii de origine. Acest principiu garantează
concordanţa cu principiul subvenţiei, prin crearea unor reguli detaliate la nivelul UE cu respectarea strictă
a tradiţiilor locale, regionale şi naţionale, care fac posibile menţinerea diversităţii produselor şi a
serviciilor şi integrarea economică.
Comisia monitorizează modul de respectare a acestor principii de statele membre si întocmeşte rapoarte
de evaluare din doi în doi ani, prin care conştientizează statele membre despre problemele existente şi
masurile care se impun.
Acorduri cu terţe ţări. Comunitatea Europeană a încheiat acorduri pentru recunoaşterea reciprocă a
principiului circulaţiei libere a bunurilor şi serviciilor cu: Australia, Canada, Noua Zeelandă şi SUA, în
scopul de a asigura acces efectiv pe pieţele respective a mărfurilor prevăzute în aceste acorduri.
În scopul de a impune recunoaşterea reciprocă a principiului circulaţiei libere a mărfurilor, respectiv
pentru eliminarea sau reducerea barierelor în cale comerţului cu bunuri, Comisia intenţionează să încheie
un acord internaţional în cadrul GATS sub egida OMC.

8. Libera circulaţie a serviciilor

Serviciile au o importanţă crucială pentru piaţa internă comună a UE, deoarece acestea reprezintă între
60% şi 70% din activitatea economică a UE-25 şi aproximativ acelaşi procent din forţa de muncă ocupată
a UE-25.
Principiul care guvernează piaţa internă a serviciilor a fost denumit generic „principiul libertăţi
fundamentale” şi a fost reglementat prin Tratatul Comunităţii Europene. Potrivit acestui principiu,
companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili şi furniza servicii pe teritoriul altor
state membre.
Principiul libertăţii de mişcare a serviciilor a evoluat de-a lungul timpului prin Hotărâri ale Curţii
Europene de Justiţie şi prin reglementari specifice pe domenii, cum sunt: serviciile financiare,
telecomunicaţiile, emisiile şi recunoaşterea calificărilor profesionale.

Cu toate aceste reglementări, în domeniul circulaţiei libere a serviciilor nu s-a atins nivelul
performanţelor la nivelul circulaţiei bunurilor. Summit-ul de la Lisabona (Martie 200) a trasat sarcina
elaborării unei strategii pentru eliminarea barierelor care împiedică circulaţia liberă a serviciilor.

În acest scop, în iulie 2002, Comisia a elaborat Raportul privind piaţa internă a serviciilor prin care s-a
consemnat că există o mare diferenţă între viziunea privind economia integrată a UE şi realitate. Raportul
pune în evidenţă faptul că furnizorii din mediul IMM-urilor au de înfruntat mai multe bariere în comerţul
cu servicii decât firmele mari.

9. Libera circulaţie a capitalului

Principiul liberei circulaţii a capitalului este unul din cele patru principii de bază consfinţite prin Tratatul
Comunităţii Europene (Art. 67) din 1957.

5
Potrivit Comisiei, circulaţia liberă a capitalului face posibilă integrarea, deschiderea, competiţia şi
eficienţa în cadrul pieţei financiare şi a serviciilor şi aduce beneficii mai multe la toţi.
Pentru cetăţeni, circulaţia liberă a capitalului înseamnă abilitatea de a face mai multe operaţiuni în afara
graniţelor, respectiv deschiderea de conturi bancare, cumpărarea de acţiuni ale firmelor străine, investiţii
în domeniile care asigură cel mai bun profit şi tranzacţii imobiliare.
Penru firme acest principiu înseamnă că au dreptul să investească în companii străine şi să ia parte la
managementul acestora. Lista completă a operaţiunilor referitoare la mişcarea capitalului poate să fie
accesată la adresa .
În practică, libera circulaţie a capitalului a început în anul 1990, ca urmare a adoptării Directivei nr.
88/361/EEC, care prevede eliminarea controlului autorităţilor unui stat membru asupra cetăţenilor sau
firmelor altui stat membru care doresc să facă investiţii.
Libera circulaţie a capitalului a fost întărită prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, din 1993, prin care
au fost eliminate toate restricţiile legate de libera circulaţie a capitalului şi plăţilor atât între statele
membre, cât şi între acestea şi terţe ţări. Cu acesta se consideră că în acest domeniu legislaţia este
completă.
După adoptarea Taratului de la Maastricht şi alte ţări din afara zonei UE au adoptat principiul liberei
circulaţii a capitalului, chiar şi în condiţiile în care unele state au solicitat perioade de tranziţie cu privire
la acordarea dreptului cetăţenilor străini de a cumpăra cea de-a doua casă sau pământ agricol.

11.Politica agricolă comunitară a UE

La etapa actuală problema fundamentală a oricărei societățiatît la scara mondială cît și la nivel
integrționist ori național a fost și rămîne securitatea alimentară. În scopul asigurării populației cu hrană
necesară cele 6 țări fondatoare ale UE au convenit acrearea unei piețe comune pentru produsele agricole.
Dar cu condiția promovării unei politici agricole comune de garantare a aprovizionării cu elemente
necasare la prețuri rezonabile pentru cumpărători. Folosirea unei politici în domeniul agriculturii s-a
prevăzut în primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii prezentau în momentul semnări tratatului
de la Roma 25% din populaţia activă. Caracteristica principaă a europei agricole era diversitatea
sistemelor şi structurilor de exploatare şi a metodelor de gestiune şi a politicilor politica agricolă
coomunitară sa dorit a fi într-un astfel de context adică solutia pentru atingerea a 3 categorii de obiective
1 economic+ apromovarea progresului tehnic alocarea optmiqa a resurswelor crestterea productie
adică nivelul de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru consumatori. Şi al treile
obiectiv garantarea securităţii alimentare. Prin politica agricolă comunitară ţările menbre şi-au dorit
atingerea următoarelor obiective:
1. creştere productivităţii în agricultură şi promovarea progresului tehnic
2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole
3. stabilizarea pieţilor
4. garantarea securităţii în aprovizionare
5. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori

Mecanismul de spijinire ale politicii agricole comnitare. Obiectivele tratatului de la Roma privind
agricultura nu putea fi realizată , numai prin funcţionarea mecanismelor pieţii. Mecanismul de intergrare
ales a fost oraganizarea comună a pieţilor. Sistemul de organizare comună a pieţilor a cuprins treptat 91%
din producţia agricolă. Organizarea comună a pieţilor releva 3 elemente definitorii:
1. unicitatea pieţii prin determinarea preţurilor comune
2. garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă
3. un sistem de protecţie la graniţă a pieţii europene pentru asigurarea preferinţei comunitare
La etapa actuală există 3 grupuri de preţuri, în conseciţă preţurile produselor pe piaţa agricolă pot
funcţiona liber în primul rînd între minim sau preţ prag care serveşte baza preţurilor garantate şi un
maximum preţ pplafon, care este preţul indicativ pe baza căruia se declanşează automat importul.
Există preţuri ghid, se fixează anual de către consiliul de miniştri al UE la incheierea companiei
agricole. Aici se includ următoarele forme de preţuri:
1. preţ indicativ
2. preţ de orientare
3. preţ de bază
6
 4. preţuri garantate
Preţurile grarantate cuprind de la preţurile ghid prezentate anterior de consiliul de miniştri. Stabileşte
preţurile garantate la care de achiziţii au obligaţia de a cumpăra produsele agricole. A soua grupă de
preţuri se divizează în preţuri de intervenţe, preţuri de cumărare, preţul minim şi preţul de retragere.
Prin reforma politicii agricole monetare din 1992 dispozitivul de sprijin al agriculturii s-a schimbat,
el nu se mai bazeaza pe sustinerea preturilor agricole ridicate ci pe sprijinirea veniturilor agricole prin
plati compensatorii directe.
Obiectivele estentiale ale politicii agricole comune modificata prin reforma anului 1992 sunt (tratatul
MAASTRI:
1. Mentinerea UE in rindul producatorilor si exportatorilor de produse agricole prin cresterea
competitivitatii fermierilor atit pe piata interna cit si pe pietele externe
2. Reducerea productiei la dimensiunile cererii efective de pe piata
3. Concentrarea ajutorului pentru sustinerea veniturilor agricole care au cel mai mare nivel de
sprijin
4. Incurajarea fermierilor sa nu isi abandoneze terenurile
5. Protejarea mediului inconjurator si dezvoltarea potentialului natural al statelor din domeniul
agriculturii

12.POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile şi
importurile mondiale. Ea joacă un rol important în promovarea comerţului mondial bazat mai ales pe un
sistem multilateral.
- tariful vamal comun;
- schema de preferinţe generalizate (SGP) a UE;
- măsurile de apărare comercială;
- acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare încheiate cu ţările terţe;
- angajamentele comerciale din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).
I. PRINCIPALELE ELEMENTE ALE POLITICII COMERCIALE COMUNE
- Tariful vamal comun
-Tariful Integrat al Comunităţilor Europene (TARIC)
-Acordurile comerciale preferenţiale ale Uniunii Europene
- Licenţe de import şi de export
- Posibilităţi de promovare a produselor agricole
13.Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a Uniunii Economice şi
Monetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unui comitet prezidat de Jacques Delors, la vremea
aceea preşedintele Comisiei Europene, mandatul de a studia şi de a formula propuneri cu privire la
etapele concrete de realizare a acestei uniuni.
Din acest comitet făceau parte guvernatorii băncilor centrale naţionale din Comunitatea Europeană,
precum şi Alexandre Lamfalussy, director general la vremea aceea al Băncii Reglementelor Internaţionale
(BRI), Niels Thygesen, profesor de economie în Danemarca şi Miguel Boyer, la acea dată preşedinte al
Banco Exterior de España.
Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape
distincte, dar evolutive.

Prima etapă a UEM

7
Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a realizării
uniunii economice şi monetare să debuteze la 1 iulie 1990. În principiu, la această dată au fost eliminate
toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre.
Cea de-a doua etapă a UEM, înfiinţarea IME şi a BCE
Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie 1994 a marcat atât debutul celei de-
a doua etape a UEM, cât şi dizolvarea Comitetului guvernatorilor. Existenţa temporară a IME a reflectat,
de asemenea, gradul de integrare monetară din cadrul Comunităţii. IME nu avea nicio atribuţie în
aplicarea politicii monetare în Uniunea Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilor naţionale –
şi nici nu era abilitat să intervină pe piaţa valutară.
Cea de-a treia etapă a UEM, fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb
Cea de-a treia, şi ultima, etapă a UEM a debutat la data de 1 ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a
cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante iniţial la Uniunea Monetară şi
cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE.
14.Politica monetara Europeana
In ultimul deceniu al sec 20 UE s-a inscris pe calea inlocuirii monedelor tarilor membre cu o menda
europeana.Tratatul de la maastri a intrat in vigoare de la 01 noiembrie 1993 unde stipula ca in cele din
urma uniunea monetara ca intra in faza sa finala la 01 ianuarie 1999. Dar dupa intrarea in vigoare a
acestui contract incepind cu 31 iulie si 1august 1993 tarile membre a uniunii s-au pronuntat impotriva
suprimarii sistemului monetar European- pozitie sustinuta numai de Anglia ca o solutie de distrosiune cu
care s-a confruntat sistemul monetary europena in 1992. Ele au semnat ca politicile necesare sustinerii
procesului de creeare a unei uniuni monetare europene sunt determinate .O meneda unica este o conditie
indespensabila pentru a face o piata unica europeana.In acest context apar urmatoarele intrebari:
- este realizarea uniunii monetare un obiectiv valabil
- care sunt cistigurile ce se asteapta de la introducerea unei monede unice
- cit de mari sunt costurile de inlocuire a 15 monede nationale ( din acea perioada) cu euro
- care sunt implicatiile politice si sectoare ale unei monede unice pentru tarile implicate
- care sunt conditiile ce trebuie indeplinite ca moneda sa reziste ca etalon al procesului de
integrare
- de ce sistemul monetary European dupa mai mult de 13 ani de functionare nu a fost
capabil sa evite persiunile speculative care au remarcat functionarea sa pina in 1992

Crearea sistemului monetar European

Bazele sistemului monetary European au fost puse in decembrie 1969 la HAGA la conferinta
sefilor de
stat si de govern cind s-a prezintat un plan de actiune ( Planul VERNER) care a esuat atit din cauza crizei
sistemului monetary de la Retrocuts cit si a shocurilor petrolire din 1970.
Operationalitatea si funstionalitatea operative ale sistemului monetary European au la baza uniunea
monetara europeana cu moneda ECU care e o meneda comuna in sensul ca se raporteaza la un cos comun
de monede europene si reciproc aceste monede se raporteaza la ECU.Spre deosebire de uniunea monetara
de contul European care era definite prin raportarea la Aur.
ECU e formata din ponderile insumate ale monedelor europene.Ponderea fiecarei monede in cos era
determinata de performantele economice ale fiecarei tari membre raportate la celelalte .In principal
evaluate prin pondereea PIB national in cel comunitar ca si a schimburilor economice intracomunitare
ale fiecarei tari in totalul comunitar .Aici fiecare moneda Europeana se raporteaza la ECU in baza
cursului sau sau a ratei de schimb.
Pina la inceputul anului 1992 la sistemul monetary European au aderat noi tari europene care au devenit
membri la CEE si ca atare structura ECU cuprindea in total 12 monede fata de cele 9 monede initial a
anului 1990 (marca germana, florinul olandez,francul Belgian, lira irlandeze, lira italiana, francul francez,
escudo portughez,peseta spaniola, lira sterlina.
Sistemul monetary European este un system al ratelor de schimb stabile dar ajustabile.Cursul fiecarei
monede pe pietele valutare nu putea depasi decit 2.25 sutimi.Aici sunt unele limite paritare,unele exceptii
la +\- 6% pentru lira sterlina pentru lira italiana ,peseta spaniola si escudo portughez care au fost accpetate
ca exceptii temporare la inceputul anilor 1990.Cursul monetary European fata de ECU se stabileste zilnic
in functie de piata .A existat ECU official si ECU privat, ECU official era definiti prin continutul sau in

8
Aur si dolari americani.ECU privat era definit ca si ECU official insa creearea sa era realizata de bancile
comerciale spre deosebire de ECU official care era creat de fondul European.
Trecerea la sistemul monetary Europeana ECU - euro
In plan economic si monetary au fost determinate unele zone monetare optimale care pune in evidenta o
anumita incompatibilitate intre existenta unui system de rate de schimb fixe a unei mobiltati perfecte a
capitalurilor si in al treilea rind – o politica monetare autonoma
15.Instituţiile Uniunii Europene
Parlamentul
Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele.
Consiliul
Consiliul este principalul organ de decizie al UE. Consiliul reprezintă statele membre, iar la reuniuni
participă un ministru din fiecare guvern al statelor UE.
Preşedinţia
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare şase luni. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru
UE preia controlul agendei Consiliului şi prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni,
promovând deciziile legislative şi politice şi negociind pentru realizarea unui compromis între statele
membre.
Comisia Europeană
Comisia este independentă de guvernele naţionale. Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele
UE ca tot unitar. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului
European (PE) şi Consiliului.
Curtea de Justiţie
Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate
statele membre, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor. Spre exemplu, Curtea se
asigură că instanţele naţionale nu pronunţă decizii diferite în acelaşi caz.
Curtea de Conturi
Responsabilitatea Curţii este de a verifica dacă resursele financiare ale Uniunii provenind de la
contribuabili sunt corect percepute şi dacă cheltuielile sunt efectuate în mod legal, economic şi în vederea
atingerii obiectivelor cărora le sunt destinate. Rolul său este de a se asigura că aceşti contribuabili primesc
valoare maximă pentru banii pe care îi plătesc şi are competenţa de a verifica orice persoană sau
organizaţie care utilizează fonduri ale Uniunii Europene.
16.Bugetul Uniunii Europene
Bugetul Uniunii Europene este actul care autorizează în fiecare an finanţarea ansamblului activităţilor şi
intervenţiilor comunitare. În funcţie de acesta pot fi observate în fiecare an priorităţile şi orientările
politice comunitare. Evoluţia sa de-a lungul timpului reflectă transformările succesive ale construcţiei
europene. În 1970, bugetul comunităţii era de 3,6 miliarde ecu ( la 1 ian. 1999, 1ecu = 1 euro) şi era
constituit aproape în totalitate din fonduri pentru cheltuielile legate de politica agricolă comună. Astăzi
bugetul UE este dotat cu aproximativ 93 miliarde€. Se pot regăsi aici toate politicile UE: cheltuielile
politicii agricole comune, politica de dezvoltare regională, cheltuieli de cercetare, educaţie, formare,
acţiuni de cooperare internaţională etc.
Tratatul de constituire a CEE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam (art. 268-280 ), este cel care
reglementează procedurile de alcătuire şi adoptare a bugetului. Astfel, Comisia Europeană trebuie să
elaboreze un draft de proiect bugetar, pornind de la estimări ale nevoilor economice şi priorităţilor
politice ale Uniunii pentru anul care urmează. Acest document este prezentat Consiliului Uniunii, care îl
adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel un proiect de buget. Acest proiect este transmis
Parlamentului European. Puterile acestuia din urmă asupra bugetului depind de natura cheltuielilor:
pentru cheltuielile obligatorii (aprox. 40% din total), parlamentul poate doar propune modificări, iar
stabilirea nivelului final al fondurilor alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte
cheltuieli, neobligatorii, Parlamentul poate modifica proiectul de buget. Trebuie observat însă faptul că
parlamentului îi revine rolul cel mai important, devenind astfel "autoritatea bugetară" a Uniunii.
Din 1998, bugetul anual al Uniunii este stabilit în concordanţă cu un plan financiar pe termen mediu, care
defineşte limitele anuale ale cheltuielilor comunitare. În 1999, în cadrul negocierilor "Agendei 2000",
legate de priorităţile viitoare ale UE, au fost stabilite şi adoptate liniile directoare ale politicii bugetare pe
9
o perioadă de 7 ani, între 2000 şi 2006. Fixându-se aceste perspective bugetare pe mai mulţi ani, adoptate
atât de Consiliul UE, cât şi de Parlamentul European, s-a creat un cadru care facilitează adoptarea anuală
a bugetului şi controloul asupra evoluţiei cheltuielilor. Perspectivele financiare pe 2000-2006 au inclus şi
credite pentru lărgirea Uniunii.

17.Uniunea Europeană în lume

Conştientă de importanţa sa mondială din punct de vedere economic şi comercial, Uniunea Europeană îşi
foloseşte influenţa atât în interes propriu, cât şi în interesul celorlalţi. Uniunea promovează prosperitatea
şi sprijină valorile democratice în lumea întreagă; în acelaşi timp, aceasta sprijină consolidarea stabilităţii
şi bunăstării pentru cetăţenii din interiorul frontierelor sale. Integrarea de noi state membre în UE
consolidează rolul acesteia pe scena internaţională. UE este cel mai mare partener comercial mondial, dar,
în acelaşi timp, este cel mai mare furnizor de ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare. Uniunea a creat o
politică externă şi de securitate proactivă, cu posibilitatea de a efectua misiuni de gestionare a crizelor şi
de menţinere a păcii în Europa şi în întreaga lume. În contextul internaţional complex de astăzi, UE a
adăugat noi instrumente la instrumentele tradiţionale ale politicii externe. A preluat, de exemplu, iniţiativa
pentru a rezolva aspecte precum încălzirea planetară şi schimbările climatice. Problemele globale necesită
soluţii globale.
Mărimea şi puterea economică generează responsabilităţi. Uniunea este cel mai mare furnizor de asistenţă
financiară şi de consultanţă pentru ţările mai sărace. Confruntată în prezent cu o ordine mondială
complexă şi fragilă, Uniunea se implică din ce în ce mai mult în prevenirea conflictelor, în menţinerea
păcii şi în activităţile de combatere a terorismului, sprijinind eforturile de reconstrucţie a Irakului şi
Afganistanului. Uniunea a preluat iniţiativa în abordarea problemei încălzirii planetei şi a emisiilor de
gaze cu efect de seră.
În momentul creării sale în anii '50, ambiţia Uniunii Europene era să reunească naţiunile şi popoarele
Europei care suportaseră consecinţele celui de-al doilea război mondial.
Necesitatea de a-şi dezvolta relaţiile externe rezulta în mod esenţial din două surse. În momentul în care
cele şase ţări membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat barierele comerciale interne, acestea
au trebuit să-şi asume în mod colectiv relaţiile lor comerciale cu ţările terţe. Acest lucru a condus la
crearea politicii comerciale comune, primul domeniu în care ţările Uniunii au cedat din suveranitatea lor
pentru interesul comun. În acelaşi timp, statele membre s-au pus de acord să împartă o parte a costurilor
financiare de asistenţă a fostelor lor colonii, în special în Africa, în măsura în care acestea accedeau la
independenţă.
Noi membri au aderat la Uniunea Europeană, iar Uniunea şi-a asumat mai multe responsabilităţi. În
consecinţă, Uniunea a trebuit să-şi definească mai departe relaţiile cu restul lumii şi cu organizaţiile
internaţionale.
Politica comercială externă comună este o componentă-cheie a relaţiilor Uniunii Europene cu restul lumii.
Aceasta operează pe două niveluri complementare. În primul rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC), aceasta este implicată activ în stabilirea regulilor sistemului multilateral de comerţ
internaţional, împreună cu partenerii săi din întreaga lume. În al doilea rând, Uniunea negociază propriile
sale acorduri comerciale bilaterale cu ţări şi cu regiuni. Aceasta depune un efort deosebit pentru a permite
un acces uşor al produselor din ţările în curs de dezvoltare pe piaţa comunitară şi pentru a promova
dezvoltarea economică şi socială prin intermediul relaţiilor comerciale.
În momentul creării sale în anii '50, ambiţia Uniunii Europene era să reunească naţiunile şi popoarele
Europei care suportaseră consecinţele celui de-al doilea război mondial.
Necesitatea de a-şi dezvolta relaţiile externe rezulta în mod esenţial din două surse. În momentul în care
cele şase ţări membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat barierele comerciale interne, acestea
10
au trebuit să-şi asume în mod colectiv relaţiile lor comerciale cu ţările terţe. Acest lucru a condus la
crearea politicii comerciale comune, primul domeniu în care ţările Uniunii au cedat din suveranitatea lor
pentru interesul comun. În acelaşi timp, statele membre s-au pus de acord să împartă o parte a costurilor
financiare de asistenţă a fostelor lor colonii, în special în Africa, în măsura în care acestea accedeau la
independenţă.
Noi membri au aderat la Uniunea Europeană, iar Uniunea şi-a asumat mai multe responsabilităţi. În
consecinţă, Uniunea a trebuit să-şi definească mai departe relaţiile cu restul lumii şi cu organizaţiile
internaţionale.
Politica comercială externă comună este o componentă-cheie a relaţiilor Uniunii Europene cu restul lumii.
Aceasta operează pe două niveluri complementare. În primul rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC), aceasta este implicată activ în stabilirea regulilor sistemului multilateral de comerţ
internaţional, împreună cu partenerii săi din întreaga lume. În al doilea rând, Uniunea negociază propriile
sale acorduri comerciale bilaterale cu ţări şi cu regiuni. Aceasta depune un efort deosebit pentru a permite
un acces uşor al produselor din ţările în curs de dezvoltare pe piaţa comunitară şi pentru a promova
dezvoltarea economică şi socială prin intermediul relaţiilor comerciale.

18.Relatiile comerciale ale UE cu terte tari

Europa face parte si colaboreaza activ cu OMC. Astfel accepta si aplica principiul Natiunii Celei mai
Favorizate tuturor tarilor membre si aplica Sistemul Preferintelor Generalizate tarilor mai putin
dezvoltate. In plus mentine acorduri specifice cu determinate grupuri de tari.
Este convenabila clasificarea tarilor neeuropene in urmatoarele grupuri:
Tari Mediteraneene
In ceea ce priveste tarile din sudul Mediteranei, care prin apropierea geografica, prin afinitatile istorice si
culturale si prin fluxurile migratoare existente si potentiale, sunt asociati de importanta fundamentala,
Uniunea a incheiat in mod traditional o politica de integrare regionala denumita "focar global
mediteranean". Vecinii mditeraneeni ai Uniunii au fost printre primii care sa stabileasca cu ea relatii
economice si comerciale particulare. Aceste tari constituie asociati importanti pentru Uniune. Nu sunt
doar asociati comerciali de prim rang ci unii dintre ei intretin si legaturi istorice si culturale cu anumite
state membre.
Uniunea are legaturi cu majoritatea tarilor mediteraneene prin acorduri de asociere sau de cooperare.
Cipru, Malta si Turcia au legaturi cu Uniunea prin acorduri de asociere destinate sa stabileasca in mod
progresiv cu aceasta o uniune vamala. Toti si-au prezentat oficial candidatura la adeziune (Turcia in 1987,
Cipru si Malta in 1990), dar numai candidatura cipriota a obtinut avizul favorabil al Comisiei.
Tarile din Magreb (Algeria, Maroc si Tunis), din Machrek (Egipt, Iordania, Liban, Siria si teritoriile
palestine) la fel ca si Israel au relatii cu Uniunea prin intermediul acordurilor de cooperare ce
imbratiseaza comertul, cooperarea industriala si asistenta tehnica si financiara.
ACP
Procesul de decolonializare initiat la inceputul anilor saizeci a cerut transformarea legaturilor cu vechile
colonii ale tarilor membre intr-o asociatie cu caracter diferit intre tarile suverane, avand legatura cu
articolul 310 (vechiul articol 238) al Tratatului CE. Astazi 71 de tari din Africa, Caraibe si Pacific (ACP),
detin o relatie privilegiata cu CE in virtutea Conventiilor de la Lomé. Aceste conventii sunt insotite de o
inzestrare financiara sub forma de subventii si imprumuturi bonificate care sunt destinate finantarii, prin
intermediul Fondului European de Dezvoltare (FED), programe de investitii economice si sociale in tarile
ACP. Cooperarea cu aceste tari cuprinde si sectoarele industrial si agrar.
America Latina si Asia
11
Cooperarea intre Uniune si tarile din Asia si America Latina este mai putin structurata. Tarile in curs de
dezvoltare din acele zone se bucura de sistemul de preferinte generalizate, ce acorda exporturilor lor un
tratament preferential si anumite ajutoare financiare. S-au semnat acorduri de cooperare intre Uniune si
Argentina, Brazilia, Mexic si Uruguay, la fel si cu tarile Grupului Andin (Bolivia, Ecuator, Columbia,
Peru si Venezuela) cu obiectivul sprijinirii integrarii economice regionale. Dupa Consiliul European de la
Madrid din 1995, ce tinde sa intareasca asocierea dintre Uniunea Europeana si tarile Americii Latine,
Comunitatea a decis sa aprofundeze cooperarea sa in jurul a trei axe: reforma institutionala si
consolidarea procesului democratic, lupta impotriva saraciei si marginalizarea sociala si in final sprijinul
pentru reformele economice.
Relatiile dintre Uniunea Europeana si Asia se bazeaza pe o "noua strategie asiatica" adoptata in Consiliul
European de la Essen din decembrie 1994. Aceasta strategie are ca obiect dezvoltarea relatiilor comune in
mediul comertului si cooperarii industriale si intari cooperarea in domeniul cresterii investitiilor,
cooperarea intre intreprinderi, investigarea si dezvoltarea.
Alte tari dezvoltate
Pentru Statele Unite, Europa in constructie este atat un aliat care comparte aceleasi valori, cat si un
concurent tehnologic si comercial. Declaratia transatlantica semnata pe 20 noiembrie 1990 intre Statele
Unite si Comunitatea Europeana si statele sale membre consacra ajutorul politic pe care Washington-ul il
acorda in mod traditional existentei unui aliat european democratic si stabil. Alianta politica si strategica
ce uneste numeroase tari ale Uniunii si Statelor Unite in cadrul Aliantei Atlantice a contribuit la
relativizarea atingerii conflictelor comerciale care s-au desfasurat in relatie cu produsele agricole, otelul
sau aeronautica. In baza noului program transatlantic adoptat in decembrie 1995, s-au organizat doua
reuniuni intre Uniunea Europeana si Statele Unite pentru a discuta diferitele medii de cooperare. Dupa
profundele convulsii suferite de catre panorama internationala la finalul acestui secol si la sfarsitul
razboiului rece in particular, aliatii se gasesc in fata necesitatii definirii din nou a legaturii transatlantic
19.Extinderea UE şi euro
La 1 mai 2004, zece noi state membre au aderat la Uniunea Europeană, şi anume Republica Cehă, Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia şi Ungaria. Doi ani şi opt luni mai târziu, la
1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană s-a extins prin aderarea Bulgariei şi a României.
Aderarea la zona euro
Noile state vor adopta moneda euro numai în situaţia în care vor îndeplini anumite criterii economice,
respectiv un grad semnificativ de stabilitate a preţurilor, o situaţie fiscală solidă, cursuri de schimb stabile
şi convergenţa ratelor dobânzilor pe termen lung. Membrii actuali ai zonei euro trebuie să îndeplinească
aceleaşi criterii.
Rapoartele de convergenţă
Banca Centrală Europeană contribuie la procesul decizional privind viitoarele ţări membre ale zonei euro
prin elaborarea rapoartelor de convergenţă care analizează măsura în care ţările respective îndeplinesc
condiţiile necesare pentru adoptarea euro.
Participarea în cadrul organelor de decizie
Guvernatorii băncilor centrale ale noilor state membre UE sunt acum membri ai Consiliului general al
BCE, în schimb nu pot face parte din principalul organ de decizie – Consiliul guvernatorilor – înainte ca
ţările respective să adopte moneda euro. De asemenea, experţii băncilor centrale ale statelor membre sunt
membri ai comitetelor Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
Procesul de extindere
Ţările candidate trebuie să demonstreze că vor fi capabile să-şi asume în întregime rolul de membri ai
Uniunii – pentru aceasta trebuie să obţină sprijinul cetăţenilor şi să respecte standarde şi norme europene
stricte de ordin politic, juridic şi tehnic.
Procedurile de admitere în UE sunt vaste, garantând că noile state membre aderă numai atunci când
îndeplinesc toate cerinţele şi doar după ce instituţiile UE, guvernele statelor membre şi guvernele ţărilor
în cauză îşi vor fi exprimat acordul în mod activ. Cerinţele au fost explicate din ce în ce mai clar de-a
lungul evoluţiei Uniunii Europene, pentru a oferi orientare ţărilor care doresc să adere şi pentru a menţine
UE pe calea integrării.
12
Ţările care doresc să adere la UE pot parcurge diversele etape ale procesului de integrare doar după ce
toate condiţiile pentru fiecare etapă au fost respectate. Astfel, perspectiva integrării acţionează ca un
stimulent pentru promovarea reformelor. Politica UE cu privire la extindere garantează faptul că acest
proces este gestionat foarte scrupulos, astfel încât procesul de aderare să aducă beneficii ambelor părţi
implicate, UE şi ţările în curs de aderare.
Integrarea Europeană

20.Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) reprezintă baza juridică a relaţiilor dintre

Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Acordul a fost semnat la 28 noiembrie 1994 şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1998 pentru o durată iniţială de 10 ani. Acest aranjament asigură baza colaborării cu UE
în domeniul politic, comercial, economic, juridic, cultural-ştiinţific şi are ca obiective susţinerea
Moldovei pentru:

a) consolidarea democraţiei şi statului de drept cu respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor prin

asigurarea cadrului corespunzător al dialogului politic;

b) dezvoltarea durabilă a economiei şi finalizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă prin
promovarea schimburilor comerciale, investiţiilor şi relaţiilor economice armonioase.

Relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană sunt instituţionalizate prin intermediul celor trei structuri
responsabile pentru intensificarea dialogului politic şi monitorizarea implementării APC: Consiliul de
Cooperare RM-UE, Comitetul de Cooperare RM-UE şi Subcomitete de Cooperare RM-UE şi Comitetul
de Cooperare Parlamentară RM-UE.

21.Republica Moldova a semnat la 22 februarie 2005 la Bruxelles Planul de

Acţiuni RM-UE în cadrul Politicii Europene de Vecinătate (PEV). Planul de Acţiuni RM-UE este un
document care include obiective strategice şi acţiuni concrete pentru atingerea acestor obiective.
Implementarea Planului de Acţiuni va avansa semnificativ armonizarea legislaţiei Moldovei, a normelor
şi standardelor sale cu cele ale UE. Îndeplinirea obiectivelor şi acţiunilor incluse în Planul de Acţiuni va
crea condiţii pentru avansarea la un alt grad al relaţiilor cu UE.

22.Politica de integrare europeană a Moldovei se bazează pe doi piloni principali: (i)

realizarea Planului de Acţiuni Moldova-UE şi (ii) valorificarea posibilităţilor ce derivă din participarea
Moldovei la iniţiativele regionale din Europa de Sud-Est – Pactul de Stabilitate, Procesul de Cooperare în
Europa de Sud-Est (SEECP) şi viitorul acord CEFTA modificat. Acestea sunt două direcţii prioritare ale
proceselor de integrare europeană a Moldovei, care deseori se suprapun şi se complementează.
Există un consens politic în ceea ce priveşte realizarea celor două obiective prioritare ale Republicii
Moldova: integrarea europeană şi reintegrarea ţării.
La 24 martie 2005 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului RM privind parteneriatul politic pentru
realizarea obiectivelor integrării europene, care prevede consensul larg al celor patru fracţiuni
parlamentare în ceea ce priveşte promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului strategic spre
integrarea europeană. Drept urmare a acestei Declaraţii, Parlamentul RM a adoptat un şir de măsuri
legislative importante pentru consolidarea democraţiei şi statului de drept în Republica Moldova, care au
fost elaborate cu participarea societăţii civile şi a opoziţiei.
Republica Moldova întreprinde eforturi pentru lansarea pe parcursul anului 2007 a discuţiilor asupra
avansării acestui cadru juridic pentru obţinerea de către ţara noastră a unui statut diferit de acel a unui stat
vecin.

13
La 4 mai 2006, Republica Moldova a fost acceptată în calitate de membru cu drepturi depline în cadrul
Procesului de Cooperare în Europa Sud Est (SEECP), ceea ce confirmă încă o data apartenenţa Republicii
Moldova la spaţiul Sud-Est European şi deschide noi perspective cadrului de relaţii între RM şi UE.
Pentru consolidarea poziţiei Republicii Moldova în vederea avansării pe calea integrării europene, se
impune în primul rând implementarea deplină şi în termenii stabiliţi a Planului de Acţiuni RM-UE.
În plan instituţional a fost stabilit mecanismul de coordonare şi monitorizare a implementării Planului de
Acţiuni, prin crearea celor patru Comisii Interministeriale, activitatea cărora este coordonată de patru
ministere-cadru. Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene îi revine rolul de monitorizare şi
coordonare generală.
În cadrul procesului de implementare a Planului de Acţiuni atribuim o importanţă deosebită procesul de
coordonare a reformelor în conformitate cu standardele şi experienţa statelor membre ale Uniunii
23.Politica Europeana de vecinătate
UE întreprinde acţiuni menite să aducă avantaje concrete vecinilor săi
Cu un an în urmă, Uniunea Europeană prezenta propuneri în favoarea unor relaţii mai strânse cu ţările
vecine. Iată că acum UE îşi intensifică eforturile pentru a garanta că politica sa de vecinătate are efecte
pozitive asupra tuturor ţărilor implicate. Comunicarea publicată de Comisie pe această temă face bilanţul
progreselor realizate până în prezent şi avansează noi propuneri.

Propunerile au ca obiectiv:
să amelioreze accesul ţărilor partenere la piaţa unică europeană;
să faciliteze deplasările pe termen scurt;
să stabilizeze zonele de conflict şi să abordeze, împreună cu părţile implicate, anumite conflicte îngheţate;
să implusioneze dezvoltarea economică oferind stimulente pentru reforme în domenii precum energia,
cercetarea şi educaţia.
Rezultatele obţinute începând de anul trecut şi până în prezent sunt încurajatoare. Printre propunerile care
au fost deja puse în aplicare se numără o iniţiativă pentru regiunea Mării Negre, crearea unui fond de
investiţii pentru politica de vecinătate şi a unui mecanism de finanţare a activităţilor în materie de
guvernare.
Politica europeană de vecinătate a fost iniţiată în 2004, pentru a aborda, împreună cu statele vecine,
probleme precum securitatea, protecţia mediului, energia şi imigraţia. Această politică oferă ţărilor pentru
care aderarea nu constituie o perspectivă viabilă, posibilitatea unor relaţiile mai strânse cu Uniunea
Europeană. În prezent, la această iniţiativă iau parte 16 ţări
25.Planul de acţiuni RM-UE
-Pregatirea Moldovei pentru integrarea in Spatiul European de Cercetare (ERA) si in cadrul Programelor
--Comunitare de Cercetare-Dezvoltare in baza excelentei stiintifice.
-Implementarea strategiei informationale apropriate pentru a facilita participarea adecvata a savantilor la
Acordul de cooperare stiintifica si dezvoltare tehnologica (C&DT).
-Estimarea capacitatii structurilor de cercetare in Moldova cu scopul integrarii lor in Spatiul European de
Cercetare.
-Dezvoltarea capacitatii Moldovei in domeniul cercetarii si dezvoltarii tehnologice pentru a sustine
economia si societatea.
-Consolidarea resurselor umane, materiale si institutionale in scopul imbunatatirii capacitatilor de
cercetare-dezvoltare tehnologica si inovare, inclusiv prin intermediul actiunilor INTAS, EUREKA si
COST.
-Sustinerea integrarii Moldovei in schimburi stiintifice la nivel inalt.
-Consolidarea participarii Moldovei la programele de studii internationale Marie Curie, incluzind sprijinul
mecanismelor corespunzatoare de revenire.
-Promovarea participarii savantilor Moldovei la dezbateri si foruri internationale.
26.Facilitatile obtinute de RM in contextual evolutiei raporturilor cu UE
Acordurile de facilitare a vizelor si de readmisie incheiate intre UE si Moldova au primit avizul
Parlamentului European, marfurile moldovenesti vor putea fi scutite de taxele la export, Chisinaul pare
disponibil sa initieze negocieri asupra unui nou cadru juridic in colaborarea cu UE si totusi apropierea de
Moscova - ilustrata prin numeroase intalniri ale presedintelui Voronin cu omologul sau de la Kremlin -
pare sa contrasteze cu orientarea proeuropeana declarata a autoritatilor moldovene.

14
Deputatii europeni au votat cele doua acorduri incheiate recent intre Republica Moldova si UE – de
facilitare a obtinerii vizelor si de readmisie -, o formalitate la nivelul legislativului de la Strasbourg, in
conditiile in care acest domeniu nu are nevoie de procedura de codecizie a Parlamentul European. Cele
doua acorduri au suscitat nemultumire la Bucuresti, intrucat in ele apare mentiunea “limba
moldoveneasca”, concept nerecunoscut de partea romana.
Prin urmare, in Parlamentul European, reprezentantii PSD s-au opus acestor acorduri, ei votand impotriva
lor sau abtinandu-se de la vot. Acestia au aratat, printr-o declaratie scrisa, ca nu sunt "impotriva substantei
acestor acorduri, ci a utilizarii conceptului stalinist de limba moldoveneasca, inventat de regimul sovietic
spre a diviza natiunea (culturala) romana". In plus, eurodeputatii PSD au mai declarat ca "mentionarea
limbii moldovenesti este nula" in ceea ce ii priveste.
27.Perspectivele de dezvoltare a relatiilor RM-UE in viitorul apropiat
Ministrul Andrei Stratan s-a referit la ultimele evoluţii în procesul de integrare europeană a Republicii
Moldova. În ultima perioadă, relaţiile RM — UE cunosc o dinamizare energică, accentul fiind pus pe
lansarea în prima jumătate a anului viitor a negocierilor asupra unui nou cadru juridic RM — UE, ceea ce
va permite ridicarea relaţiilor de cooperare cu UE la un alt nivel. Astfel, atât în cadrul unui şir de
evenimente europene desfăşurate recent, cât şi pe parcursul numeroaselor întrevederi din ultima perioadă
cu oficialii europeni, partea moldovenească şi-a expus poziţia vis-a-vis de viitorul relaţiilor RM — UE.

Pe data de 25 octombrie curent, la Chişinău se va întruni Comitetul de Cooperare RM — UE, în cadrul

căruia vor fi abordate ultimele evoluţii în vederea implementării Planului de Acţiuni RM — UE şi viitorul
relaţiilor RM — UE. Ţara noastră consideră că, practic, toate prevederile concrete ale documentului
menţionat au fost realizate şi de aceea solicită lansarea negocierilor asupra unui nou cadru juridic RM —
UE. Partea moldovenească a propus Comisiei Europene desfăşurarea publică a şedinţei, cu invitarea
societăţii civile, a jurnaliştilor.

Ministrul a ţinut să precizeze că, ţinând cont de situaţia complicată în interiorul UE care se datorează
ultimei extinderi, necesităţii promovării unei reforme interne a UE şi poziţiei negative a majorităţii ţărilor
membre faţă de o eventuală extindere în viitorul apropiat, partea moldovenească a decis să nu se
concentreze asupra denumirii documentului, ci asupra conţinutului acestuia. Noul document ar trebui să
fie bazat pe obţinerea treptată a dreptului la cele patru libertăţi: dreptul la libera circulaţie a persoanelor,
capitalului, serviciilor şi mărfurilor. Republica Moldova a făcut deja paşi concreţi în această direcţie şi
Acordul de Facilitare a regimului de Vize şi Readmisie, semnat recent la Bruxelles, precum şi Preferinţele
Comerciale Autonome care urmează să fie acordate ţării noastre la începutul anului viitor sunt exemple
elocvente în acest sens.

În ceea ce priveşte implementarea Planului de Acţiuni RM — UE, în viziunea părţii moldoveneşti va fi

finalizată către sfârşitul anului curent, fără careva rezerve. Totodată, Ministrul a remarcat că documentul
menţionat conţine multe prevederi extrem de generale şi greu de evaluat. Se au în vedere, în special,
prevederile privind drepturile omului, combaterea corupţiei, libertatea mass-media, independenţa justiţiei.
Aceste probleme poartă un caracter complex şi pot fi perfecţionate la infinit. Conform ultimului raport al
Transparency International, situaţia în Republica Moldova este mai bună decât în statele vecine, deci
aproape de standardele minime ale UE.
28.Politica Comuna in Domeniul Energiei in UE
UE are nevoie de o politică comună „revoluţionară“ în domeniul energiei
Schimbarea climei ne afectează pe toţi
Dezbaterea asupra caracterului durabil şi competitiv şi a siguranţei energiei în UE a fost relansată
săptămâna aceasta în Parlament. O conferinţă de presă organizată de comisarul responsabil cu energia,
Andris Piebalgs şi de preşedintele Comisiei pentru industrie, cercetare şi energie, Giles Chichester, a
oferit deputaţilor europeni ocazia de a reacţiona la propunerile recente ale Comisiei în domeniul
energetic.
Comisia Europeană a lansat ieri comunicarea „O politică energetică pentru Europa“, în care abordează
securitatea energetică şi schimbările climaterice, prezentând detaliile unei politici energetice comune
europene şi propunând o „nouă revoluţie industrială“.
„Zilele energiei ieftine pentru Europa au luat sfârşit“ spune Comisia Europeană în comunicarea sa de ieri.
Comunicarea Comisiei a fost precedată de o rezoluţie a Parlamentului European, pe acelaşi subiect,
adoptată în decembrie anul trecut.
15
Dezbaterea are loc într-un context dificil: o dispută energetică între Rusia şi Belarus, rezultate
nesatisfăcătoare ale protocolului de la Kyoto, lipsa unui consens european asupra energiei nucleare.
UE are nevoie de siguranţă, competitivitate şi viabilitate în domeniul energetic
Parlamentul şi Comisia sunt de acord că UE are nevoie de o politică energetică comună, ale cărei
obiective sunt siguranţa, competitivitatea şi viabilitatea în domeniul energetic. Aceste obiective sunt
interdependente şi implică protejarea mediului înconjurător. Pentru atingerea lor Comisia propune un plan
de acţiune ce include paşi concreţi şi scopuri clare:
creşterea eficienţei energetice cu cel puţin 20% până în 2020
intensificarea folosirii surselor de energie regenerabile cu un obiectiv de 20% din energia totală până în
acelaşi an (faţă de 25% în rezoluţia Parlamentului European din decembrie)
biocombustibilii să reprezinte cel puţin 10% din combustibilii pentru transport până în 2020
creşterea cheltuielilor pentru cercetarea în domeniul energetic cu 50% în următorii şapte ani
finalizarea pieţei interne pentru electricitate şi gaz şi o liberalizare reală a electricităţii şi gazului, „o
separare clară între producţia şi distribuţia de energie“
Din punct de vedere politic, comunicarea susţine dezvoltarea unei politici energetice externe comune,
pentru a „vorbi cu o singură voce“ cu ţările terţe şi pentru a putea dezvolta cu furnizorii relaţii bazate pe
transparenţă şi reciprocitate.
Din punctul de vedere al autorului raportului adoptat la Parlament în decembrie, Eluned Morgan,
comunicarea Comisiei „nu este o mare revoluţie“, dar coincide în anumite puncte cu propunerile
Parlamentului. Dumneaei a mai criticat „lipsa de ambiţie“ a Comisiei Europene - părere împărtăşită şi de
majoritatea Verzilor (Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană).

29.Piata unica de electricitate

Piata unica de electricitate va asigura, progresiv, o piata competitiva de electricitate in Uniunea

Europeana contribuind astfel la indeplinirea celor trei obiective ale politicilor energetice europene si
anume: cresterea competitivitatii prin oferta unor servicii cat mai bune catre consumatorii de energie,
imbunatatirea protectiei mediului si cresterea securitatii resurselor de energie.
De ce a fost creata piata unica de electricitate si care sunt urmarile?
Pentru a creste eficienta prin introducerea fortelor competitive pe piata de electricitate.
Nivelul preturilor la electricitate, in prezent, variaza enorm intre Statele Membre. Acest lucru determina
distorsiuni inacceptabile in conditiile de competitie de pe piata unica. In plus, cresterea eficientei conduce
la scaderea preturilor.Electricitatea in Uniunea Europeana este mai scumpa decat in alte tari implicate in
comert cu industria europeana, cum ar fi SUA si Australia.
Obligatiile publice importante cum ar fi asigurarea furnizarii de electricitate catre toti consumatorii,
protectia celor dezavantajati si protectia mediului pot fi atinse in conditiile unei piete unice.
O piata interconectata necesita o capacitate de rezerva mult mai mica (capacitate de rezerva care de
regula este scumpa).
Introducerea competitiei inseamna ca producatorii de electricitate vor putea utiliza cel mai bine
resursele, cu deseuri mai reduse, deseuri care deasemeni sunt scumpe si poluante.
Introducerea competitiei da dreptul utilizatorilor de a-si alege furnizorul propriu de electricitate. Ei isi
pot alege, de exemplu, pe cel mai apropiat, ieftin sau de calitate furnizor.
Companiile de electricitate isi vor imbunatati serviciile pentru mentinerea clientilor sau pentru
castigarea unora noi.
Preturi mai mici la electricitate vor duce la preturi mai mici la productie si in final la preturi mai mici la
produse.

30.Piata unica Europeana de gaz

16
 In prezent au loc schimbari fundamentale in sectorul European al gazelor naturale, prin adoptarea in
1998 a Directivei privind gazele naturale. In deceniul urmator, prin consultari si negocieri,se finalizaeza
schimbarile majore preconizate. Schimbarile s-au declansat din 1998, Statele Membre

pregatind implementarea Directivei in vederea deschiderii pietei si competitiei inca din 10 august 2000,
data la care Statele Membre au transpus Directiva in legislatia nationala. Companiile de gaze europene de
pe piata, furnizorii de gaz, si operatorii de sistem s-au pregatit pentru deschiderea pietei catre competitie
si s-au reorganizat intern, in concordanta cu noile reguli. In contextul noii piete, companiile vor furniza
servicii la preturi competitive si asigura transparenta pentru consumatori.

Obiectivul de baza al pietei unice pentru gaze naturale este integrarea pietelor nationale care sunt
impartite in diferite sectoare dominate de catre unul sau mai multi operatori. Prin deschiderea catre
competitie a pietelor nationale si prin integrarea a peste 15 piete nationale intr-una singura si libera

de obstacole artificiale in comertul peste granita (export-import) va fi creata o adevarata competitie.

31.Protocolul de la Kyoto si angajamentele asumate de UE

Protocolul de la Kyoto este respectat cu sfinţenie de Uniunea Europeană. UE estimează că îşi va împlini
toate obiectivele până în 2012, când protocolul se va încheia. Uniunea speră ca anul viitor la Copenhaga
să se semneze un nou acord global de mediu.

Din raportul anual al Comisiei privind progresele înregistrate reiese că UE şi majoritatea statelor membre
sunt capabile să îşi respecte angajamentele asumate în cadrul protocolului de la Kyoto în vederea
reducerii sau limitării emisiilor de gaze cu efect de seră. Cele mai recente estimări ale statelor membre
indică faptul că

UE-15 îşi va realiza obiectivul de reducere a emisiilor cu 8%, combinând politicile şi măsurile deja luate,
achiziţionarea de credite de emisii din proiecte desfăşurate în ţări terţe şi activităţile din domeniul
silviculturii, prin intermediul cărora carbonul este absorbit din atmosferă.

ANGAJAMENTE
În cadrul protocolului de la Kyoto, cele 15 state care erau membre ale UE la data la care protocolul a fost
adoptat (UE-15) şi-au luat angajamentul de a îşi reduce emisiile colective de gaze cu efect de seră în
perioada 2008-2012 cu 8% sub nivelurile dintr-un an de referinţă ales (1990 în majoritatea cazurilor).
Acest angajament comun a fost tradus în obiective de emisii diferenţiate la nivel naţional pentru fiecare
stat membru UE-15, al căror caracter obligatoriu este prevăzut de legislaţia europeană. Pentru emisiile din
UE-27
nu există nici un obiectiv comun. Zece din cele douăsprezece state membre care au aderat la UE în 2004
şi în 2007 şi-au luat angajamente individuale în cadrul protocolului, care vizează reducerea emisiilor
respectivelor state cu 6% sau, după caz, cu 8% faţă de nivelurile din anul de referinţă până în 2008-2012.
Cipru şi Malta sunt singurele state care nu au nici un obiectiv de emisii.

32.IMPACTUL SECTORULUI ENERGETIC ASUPRA MEDIULUI

Energia este esenţială pentru bunăstarea economică şi socială, pentru bunul mers al
majorităţii activităţilor industriale şi comerciale. Cu toate acestea, producţia şi consumul de energie

17
exercită presiuni considerabile asupra mediului, care includ contribuţii la schimbările climatice,
deteriorarea ecosistemelor naturale, deteriorarea mediului construit şi producerea de efecte adverse
asupra sănătăţii umane.
Sectorul energetic presupune activităţi ce au ca scop principal obţinerea de energie electrică
şi energie calorică necesare încălzirii sau pentru incinerarea deşeurilor.
Sectorul energetic cuprinde următoarele activităţi: extracţia şi prepararea cărbunelui,
extracţia petrolului şi gazelor naturale, extracţia şi prepararea minereurilor radioactive, industria de
prelucrare a ţiţeiului, producţia, transportul şi distribuţia de energie electrică şi termică, gaze şi apă
caldă.
Energia există în diferite forme definite ca energie mecanică, energie termică, energie
chimică, energie electrică, energie radiantă şi energie atomică.
Creşterea vertiginoasă a necesarului de energie, o componentă de bază în evoluţia omenirii,
s-a realizat, în decursul mai multor generaţii, prin ignorarea totală a efectului pe care îl are asupra
mediului, înregistrându-se numeroase accidente ecologice, unele cu efecte iremediabile.
Dintre sursele de energie, centralele termo-electrice reprezintă sursa cea mai importantă
care poluează aerul prin procesele de combustie şi care generează emisii de gaze cu efect de seră.
Energia nucleară furnizează o proporţie redusă din totalul energiei necesare iar energia
solară constituie o rezervă a viitorului.
Masuri ale UE de reducere a impacutlui sectorului energetic asupra mediului
(eficienta energetica,conservarea energiei,mangemnetul utilizarii
energiei,resurse regenerabile)
In scopul reducerii impactului sectorului energetic asupra mediului ambiant la nivel naţional au fost
stabilite următoarele obiective strategice pe durată medie şi lungă: înlocuirea tipurilor de combustibili
fosili cu o pondere mai mare de poluare cu gazele naturale, gazele petroliere lichefiate şi biocombustibili;
elaborarea şi implementarea reglementărilor tehnice şi normativelor naţionale în conformitate cu
standardele UE, în vederea reducerii emisiilor nocive din sectorul energetic şi transport; elaborarea şi
implementarea unor mecanisme economice care ar stimula protecţia mediului ambiant; Promovarea în
rîndurile consumatorilor a aparatelor şi utilajelor cu o eficienţă energetică înaltă; sporirea eficienţei
energetice în clădiri prin intermediul alinierii la standardele UE; utilizarea schemelor creative de finanţare
prin transpunerea programelor de succes implementate în alte ţări; implementarea metodelor avansate de
management energetic, precum şi transferul de noi tehnologii; extinderea numărului de proiecte din
cadrul Mecanismului Dezvoltării Nepoluante a Protocolului de la Kyoto.

18