A realizat: Bîrdan Cristina G-2104

Subiectul 4. Modalități de măsurare a unghiurilor, distanțelor, lungimilor

Sarcini

1. De identificat și de specificat tipurile de unghiuri

2. De descris metodologia de măsurare a unghiurilor cu ajutorul diferitor
instrumente
3. De descris metodologia de măsurare a distanțelor/lungimilor cu ajutorul
diferitor instrumente
4. De descris modalitățile de efectuare a unei ridicări topografice

Sursa:
Ovidiu Iacobescu, Topografie – geodezie, (pag. 16-18, 43-55, 67-81)
Anton Năstase, Gabriela Osaci-Costache, Topografie-Cartografie, Ediţia a II-a revăzută
(pag. 57-73, 73-77, 77-104)
 1. De identificat și de specificat tipurile de unghiuri

Unghiul se definește, în general, ca figura geometrică formată din două drepte

sau semidrepte care se intersectează într-un punct.
Față de definiția geometrică, în topografie fiecare din laturile unghiului poartă
denumirea de direcție sau viză.
Unitățile de măsură folosite în mod curent până acum pentru unghiuri sunt: -
gradul sexagesimal, un astfel de grad, notat 10, fiind definit ca unghi cu vârful în
centrul cercului, ce cuprinde între laturile lui a 360-a parte din circumferința
cercului. - Un cerc are așadar 360 de astfel de grade.
Un grad are ca submultipli: minutul (10 = 60’) și secunda (1’ = 60” și 10 =
60x60” = 3600”). - radianul (1 rad) - egal cu unghiul la centrul cercului care
cuprinde între laturi un arc de cerc de lungime egală cu raza cercului. Un cerc
așadar are 2πrad.

Gradul centezimal este folosit cu precădere în topografie. Necesitatea definirii

lui a apărut în trecut, când trecerea gradațiilor sexagesimale în sistem zecimal
(propriu instrumentelor de calcul obișnuite) punea o problemă suplimentară de
calcul.
Un grad centezimal (1 gon) se definește ca a suta parte dintr-un unghi drept
sau ca unghiul cu vârful în centrul cercului care cuprinde între laturile lui a 400-a
parte din circumferință.
Un grad centezimal are submultipli: - minutul centezimal (1 gon = 100 ͨ ) și -
secunda centezimală (1 ͨ = 100 ͨͨ; 1 gon = 10.000 ͨͨ; 1 ͨͨ= 0,0001gon sau 1 ͨͨ= 0,1mgon –
unde mgon are semnificația miligon sau 1/1.000 dintr-un gon)

Sunt următoarele tipuri de un ghiuri:

a) unghiul orizontal, α, definit de două vize

oarecare în spațiu care pornesc din punctul
S spre direcțiile P1 și P2 și care se obține
în planul orizontal Hs al care trece prin S.
Unghiul orizontal reprezintă unghiul diedru al
planelor verticale V1 și V2 care conțin respectiv
cele două vize. Reamintim că unghiul diedru dintre
două plane (în cazul de față V1 și V2) este format
de cele două perpendiculare pe dreapta de
intersecție a planelor V1 și V2. Cum această
dreaptă este verticală, perpendicularele în S (P1, Hs și P2, Hs) sunt orizontale.
 b) unghiul vertical se măsoară într-un
plan vertical și se poate defini față
de două direcții pe care
instrumentele le pot construi foarte
ușor și sigur: față de orizontala
locului (caz în care se numește
unghi de înclinare, notat cu φ), sau
față de verticala locului (se numește
unghi zenital, notat cu z).
Pentru unghiul de înclinare se atribuie, prin convenție, semnul „+” dacă
direcția este deasupra orizontalei adică terenul urcă (de ex. φ1) și „-“ dacă este
dedesubt (în jos, terenul coboară, cum este φ 2 ).

2. De descris metodologia de măsurare a unghiurilor cu ajutorul diferitor

instrumente
a)echerul topografic
Echerul topografic este un instrument
conceput special pentru a permite
determinarea pe teren a unghiurilor drepte. În
acest scop el este prevăzut cu perechi de
oglinzi sau de prisme dispuse astfel încât să
asigure perpendicularitatea razelor de lumină
care intră şi care ies din interiorul său.
Cu alte cuvinte, privind în ecranul
echerului topografic vom vedea
acele obiecte situate la stânga şi la
dreapta sub un unghi de 900 .
Întrucât oglinzile şi prismele nu se
situează la acelaşi nivel cele două
imagini vor fi suprapuse pe
verticală.

Ridicarea unei perpendiculare de pe un aliniament

În acest caz, un operator se plasează între cele două puncte A şi B în care s-a
instalat în prealabil câte un jalon şi privind în echerul topografic se deplasează
înainte sau înapoi (după cum indică săgeţile), până când vede imaginea celor două
jaloane în coincidenţă.
În continuare, un alt operator se va duce cu un jalon la o distanţă oarecare faţă de
aliniament, şi pe cât posibil perpendicular faţă de acesta, şi se va deplasa mai la
stânga sau mai la dreapta, după cum va fi dirijat, până când jalonul său se va vedea
pe deasupra sau pe dedesubtul echerului topografic, în prelungirea imaginii celor
două jaloane din punctele A şi B.
În acest moment vârful sabotului metalic al jalonului fixat de cel de-al doilea
operator se va afla pe punctul C, care indică direcţia perpendicularei.
Procedeul este oarecum invers celui descris anterior, în sensul că operatorul
aflat la o oarecare distanţă de aliniament va fixa jalonul în punctul C din care se
doreşte coborârea unei perpendiculare, în timp ce operatorul aflat pe aliniament se
va deplasa între cele două puncte A şi B până când jalonul din punctul C se va
vedea în prelungirea imaginii celor două jaloane care marchează capetele
aliniamentului. În acest moment operatorul va transmite punctul la sol cu ajutorul
unui fir cu plumb.

Prelungirea unui aliniament peste un obstacol

În practica măsurătorilor topografice este necesar uneori să măsurăm un
aliniament de-a lungul căruia se află un obstacol oarecare (o construcţie, un pâlc de
pădure, un lac).

În această situaţie obstacolul trebuie

ocolit, procedându-se în felul următor:
• cu ajutorul echerului topografic se
ridică o perpendiculară BC;
• din punctul C se ridică
perpendiculara CD, suficient de lungă
pentru a depăşi obstacolul;
• din punctul D se ridică perpendiculara DE, având aceeaşi lungime cu BC;
• din punctul E se ridică perpendiculara EF, încheindu-se astfel prelungirea
aliniamentului AB peste obstacolul aflat în calea sa Distanţa dintre punctele A şi F
va fi egală cu: AF = AB +CD + EF
 Măsurarea unghiurilor , Instalarea în stație

Stația este de fapt un punct topografic fixat (marcat) în teren (prin bornă de
beton, țăruș de lemn sau metalic) pentru a putea fi re-folosit în timp, la nevoie.
Caracteristic fiecărei stații este că aceasta are la partea superioară un reper, al cărui
centru se numește punct matematic: axul fierului care iese din borna de beton
centrul semnului făcut cu un dorn sau burghiu sau axul cuiului dintr-un dop de
lemn bătut într-o țeavă .

Teodolitul - Instalarea în stație

Este
operaţia premergătoare oricărei măsurători şi ea constă
în centrarea şi orizontalizarea aparatului.
Centrarea presupune ca axa verticală a teodolitului
să treacă prin punctul matematic al punctului
topografic. Pentru aceasta se aşează trepiedul deasupra punctului astfel încât partea
sa superioară (care susţine teodolitul) să fie cât mai orizontală şi se deplasează
aparatul în aşa fel încât firul cu plumb sau bastonul de centrare să se plaseze exact
pe punctul matematic al punctului topografic.
La teodolitele de construcţie modernă această operaţie se realizează cu
ajutorul unui dispozitiv optic
Orizontalizarea (calarea) este operaţia prin care cele două cercuri ale
teodolitului sunt aduse în poziţie corectă de lucru.
În primul rând se realizează orizontalizarea cercului orizontal prin acţionarea
celor trei şuruburi de calare sau de orizontalizarea de la baza aparatului şi abia apoi
se trece la orizontalizarea cercului vertical (mai precis a axei sale orizontale faţă de
care se măsoară unghiurile verticale) prin intermediul unui şurub a cărui amplasare
variază în funcţie de tipul teodolitului şi de firma producătoare.
Vizarea semnalelor topografice
Prin operaţia de
vizare a
semnalelor
topografice se
aduce intersecţia
firelor reticulare
peste imaginea
semnalului topografic al punctului vizat din teren, care cuprinde următoarele două
faze:
a. Punerea la punct a lunetei, prin care se realizează claritatea firelor
reticulare în funcţie de dioptriile ochiului operatorului: - se vizează cu
luneta spre un fond deschis (cer sau perete alb); - se priveşte prin ocular şi
se roteşte manşonul acestuia, până când firele reticulare se văd distinct şi
clar;
b. Punerea la punct a imaginii obiectului vizat, cuprinde următoarele
operaţii: - se îndreaptă luneta în direcţia semnalului vizat şi cu ajutorul
dispozitivului de cătare, fixat pe lunetă, se aduce luneta pe direcţia acestuia
şi se blochează mişcările lunetei în plan orizontal şi în plan vertical; - se
priveşte prin ocularul lunetei şi se acţionează de manşonul sau şurubul de
focusare până când se realizează claritatea imaginii semnalului topografic
al punctului vizat.
c. Vizarea semnalului pentru masurarea unghiurilor orizontale În funcţie de
tipul semnalului topografic, se procedează la vizarea acestuia în vederea
măsurării unghiurilor orizontale, pe baza efectuării următoarelor operaţii: -
se aduce imaginea semnalului în câmpul lunetei; - se aduce intersecţia
firelor reticulare peste imaginea semnalului, folosindu-se şuruburile de
fină mişcare a lunetei în plan vertical şi a alidadei cercului orizontal în
 plan orizontal.

De mai multe ori un unghi izolat se poate

măsura prin metoda repetiției.
Unghiul a se măsoară folosind alternativ
mișcarea înregistratoare și cea generală.
Cu luneta în poziția I și mișcarea
înregistratoare se vizează și se reține
citirea spre A (cA), apoi spre B (cB). Cu
mișcarea generală, păstrând la limb (cB),
se vizează din nou spre A, se eliberează
mișcarea înregistratoare și se înregistrează a doua citire spre B (cB2), după care
operația se repetă de un număr de ori, la a „n”-a citire obținând valoarea (cB)n. Se
face observația că valorile care depășesc un cerc (400 gon) sunt considerate în
continuare (citirea + 400 gon).
Stațiile totale au în meniul lor și metoda repetiției, care se aplică în mai mulți pași
respectiv - apelarea funcției din meniu (spre ex. REP – repetition), apariția
afișajului specific, în care plecarea se face automat de la 0,000gon și numărul
repetițiilor (Reps) este 0; - punctarea semnalului din A, ca viză de origine, folosind
tasta corespunzătoare (de ex. Take BS =vizați înapoi); - afișarea gradației și
înregistrarea ei, urmată de OK; - vizarea semnalului din B și declanșarea
comenzilor necesare încheierii primei măsurători; - repetarea operațiilor pornind
din A, cu afișarea mediei unghiului (Ave) funcție de numărul de măsurători (Reps).

Măsurarea unghiurilor verticale

Unghiurile verticale se
măsoară dintr-o singură
viză, întrucât cealaltă este
întotdeauna realizată de
aparat (obișnuit direcția
zenit). Măsurarea cu ST,
teodolite sau tahimetre În
cazul măsurării la distanțe mici, (sub 400m) cu un tahimetru clasic, se folosește o
stadie (miră) verticală. Etapele de măsurare sunt: (figura 4.10a): - se instalează
aparatul în A și se măsoară înălțimea I (de ex. I = 1,73m); - cu luneta în poziția I se
vizează stadia verticală din B, ducând firul nivelor pe gradația stadiei egală cu I
(1,73), linia de viză devenind astfel paralelă cu linia terenului.

Măsurarea cu ST, teodolite sau tahimetre

se repetă operația cu luneta în poziția a II-a (suma valorilor din cele două poziții
trebuie să fie aproximativ 400 gon) Folosind stația totală (ST) și un ansamblu jalon
+ prismă (figura 4.10b), etapele sunt: - se instalează ST în A, la înălțimea hi,
introdusă în memorie, - cu luneta în poziția I se vizează jalonul +prisma vertical
din B, instalat de obicei la o altă înălțime, hp ≠ hi, ducând firul nivelor pe centrul
prismei și se declanșează măsurătoarea. În cazul din figura 4.10b linia de viză nu
este paralelă cu linia terenului).
În cazul distanțelor mari (peste 400m), se vizează semnale specifice, ducând firul
nivelor la înălțimi bine precizate, așa cum s-a prezentat în figura 4.6: la partea
superioară a fluturelui în cazul piramidelor, la partea superioară a bulbului în care
este încastrată crucea în cazul turlelor de biserică, sau la partea superioară a
coșurilor înalte, când acestea reprezintă semnale.
Pentru ST se poate folosi ca semnal și ansamblul prismă (sau panou de prisme)
+jalon. Se vizează în ambele poziții ale lunetei, verificând valorile obținute.

Măsurarea expeditivă a înclinării terenului

Uneori, pentru măsurarea înclinării
terenului, se apelează la măsurători
mai puțin riguroase, dar rapide, care
răspund cerințelor de precizie.
Instrumentele sunt ușor de utilizat,
principiul construcție fiind bazat pe
suspendarea unui cerc vertical
gradat, care joacă rolul eclimetrului
(instrument topografic care servește la
determinarea distanței zenitale a unui punct sau
a diferenței de nivel între două zone cotate.).
Dintre instrumentele mai folosite se menționează:
- clisimetre clasice (figura 4.11b), care sunt de dimensiuni reduse (cca 10 cm,
cântărind câteva sute de grame). Modelul din figură are un tambur gradat pe care
sunt înscrise gradații pe două scale: una care oferă înclinarea în grade, alta în
procente, cu precizia de 1%).
- clisimetre digitale (figura 4.11b), la care înclinarea vizei se poate citi direct pe un
display sub forma de unghi sau pantă, exprimată în procente.
3. De descris metodologia de măsurare a distanțelor/lungimilor cu ajutorul
diferitor instrumente
Măsurarea distanțelor cu ruleta sau
panglica
În cazul distanțelor mari, pe care ruleta
sau panglica se aplică de mai multe ori,
condiția de bază care trebuie îndeplinită
la măsurarea directă a distanțelor este ca
operația să se facă numai pe porțiuni de
pantă continuă. Practic, măsurarea directă se
face în scopul de a determina distanța
redusă la orizont, parcurgând în teren
următoarele etape:
a) jalonarea aliniamentelor – este
obligatorie pentru lungimi care
depășesc 2-300m sau lungimea a
două rulete și constă în aranjarea de
jaloane, aflate în planul vertical al
punctelor de capăt. Rolul jalonării este ca în timpul măsurătorii să se
păstreze direcția dată de punctele de capăt, evitând ieșirile din aliniament.
Dacă operatorul se plasează în unul din capetele distanței de măsurat,
marcate prin jaloane verticale, jalonarea se face spre ,așa încât jaloanele
verticale din 1, 2, … să fie în același plan.
b) degajarea terenului pe aliniament - constă în eventuala îndepărtare a unor
obstacole (vegetație arbustivă sau ierboasă, obstacole mici), în scopul de a se
putea realiza o bună întindere a panglicii;
c) împărțirea distanței în porțiuni de pantă continua. Delimitarea tronsoanelor
pentru un teren oarecare se face prin picheții 1, 2 .., realizând astfel cerința
de bază enunțată.
d) măsurarea elementelor necesare: lungimi înclinate și unghiuri verticale- se
face pentru fiecare panou delimitat anterior. Distanțele se măsoară de două
ori (înainte și înapoi), întinzând panglica eventual cu ajutorul fișelor
metalice pe aliniamentul jalonat. Unghiurile verticale se măsoară cu un
instrument topografic cu eclimetru (tahimetru, teodolit), sau cu un
 clisimetru;
e) aplicarea de corecții distanțelor măsurate, dacă acestea sunt necesare.
Corecția de etalonare se aduce dacă, la compararea lungimii panglicii cu un
etalon, sunt depistate diferențe. Aceste diferențe sunt de fapt erori
sistematice, acționând asupra rezultatului măsurătorii la fiecare aplicare a
panglicii. Efectul erorii sistematice poate fi eliminat, dacă aceasta este
depistată.
f) reducerea distanțelor la orizont, pentru cazul terenului din figura 6.3., constă
în determinarea distanțelor orizontale di pentru fiecare tronson și însumarea
lor.
În lucrările obișnuite, pentru distanțe mici, se poate
obține direct distanța orizontală, integral sau pe
porțiuni, fără împărțirea în porțiuni de pantă
continuă, folosind ruleta bine întinsă și firul cu
plumb sau alt reper vertical .
Când terenul este plan și neted
(drumuri asfaltate, alte
suprafețe amenajate), distanța
se poate măsura ușor cu roata.
Distanța rezultă prin
contorizarea numărul de ture,
pentru un perimetru al roții cunoscut, cu un dispozitiv
integrator mecanic sau electronic , care se poate aduce la zero
sau poate cumula distanțele măsurate.

MĂSURAREA INDIRECTĂ A DISTANȚELOR PE CALE OPTICĂ

Măsurarea indirectă a distanței presupune în principiu determinarea altor elemente
care se află într-o relație de calcul cu distanța.
Măsurarea pe cale optică se realizează în prezent din ce în ce mai rar, întrucât nu
prezintă nici precizia și nici randamentul măsurării prin unde.
Până acum 25-30 de ani în urmă, acest tip de măsurători a ocupat la noi primul loc
în lucrările curente. În prezent mai poate fi
util doar la
unele
determinări ale
distanței cu
nivelmetre

În principiu,
măsurarea se
 face cu ajutorul unui instrument de măsură și a unei rigle
gradate. În cazul în care, la măsurarea distanței dintre două
puncte, se instalează într-unul instrumentul și în celălalt rigla
gradată, instrumentul se numește tahimetru, iar dacă rigla
gradată face parte chiar din aparatul de măsură, acesta se
numește telemetru. Varietatea tahimetrelor și a telemetrelor
folosite în măsurarea distanței este deosebit de mare, dar ne
vom opri doar asupra celor mai utilizate – tahimetrele stadimetre, care au pentru
măsurarea distanței pe planul reticul și fire stadimetrice și folosesc ca riglă gradată
o stadie (miră).

Stadiile obișnuite sunt construite din lemn sau aliaje pe bază de aluminiu, au
lungimi de 3 sau 4 m și sunt pliabile sau telescopice.
Gradarea este centimetrică, pe fond alb, cu culori contrastante (negru, roșu), care
alternează la fiecare metru întreg. Pe mire sunt înscriși decimetrii; în cadrul lor
centimetrii sunt cel mai adesea grupați câte 5, sub forma literei E, pentru a ușura
citirea numărului generator .
Se consideră cazul unui teren orizontal între punctul S, ca punct de stație, și
punctul R, în care se instalează în poziție verticală o stadie .
Dacă se vizează pe stadie gradația egală cu înălțimea instrumentului în stație,
atunci axa de viză este orizontală și perpendiculară pe stadie.
se prezintă, mult simplificat, elementele care intervin în măsurătoare, având
următoarea semnificație: a, b = firele stadimetrice ale planului reticul, dispuse
simetric față de firul orizontal reticular –c;
O = centrul optic al obiectivului, h = distanța dintre firele stadimetrice în planul
reticul, V-V’ = axul principal, f2 = distanța plan reticul – centru optic ,
A, B, C = puncte care corespund proiecției pe stadie a firelor de pe planul reticul,
AB = H distanța pe stadie între proiecția firelor stadimetrice (număr generator),
f1 = distanța centru optic – stadie, d- distanța centru optic – axa verticală,
D = distanța S-R.

Radiații electromagnetice
Instrumentele topografice moderne măsoară indirect distanța, folosind unde din
spectrul radiațiilor electromagnetice ca purtător al semnalului.
 În acest context este considerată utilă reamintirea unor noțiuni legate de
caracteristicile și modul de propagare a undelor.
Sub aspect fizic, undele electromagnetice reprezintă o formă dinamică a energiei
care nu se manifestă decât în interacțiunea ei cu materia, fiind generată de
schimbarea în timp a mărimii sau direcției unuia din cele din două câmpuri
componente – electric și magnetic.
Undele sunt forma prin care se propagă energia electromagnetică, motiv pentru
care sunt numite și radiații electromagnetice. O undă este produsă de un element
oscilant (sursă) și este definită prin următorii parametri :
Elemente caracteristice ale unei unde
 frecvența f, ca număr de oscilații al sursei în unitatea de timp;
 perioada T, adică timpul necesar unei oscilații complete;
 viteza de propagare a fazei undei, v, ca element de bază în măsurarea
distanțelor;
 lungimea de undă, λ, ca distanță între două puncte consecutive ale aceleiași
faze sau distanța parcursă de undă cu viteza v în timpul unii perioade;
 amplitudinea, A, dată de valorile extreme ale oscilației
 pulsația, ω, sau frecvența unghiulară a oscilației și faza undei Φ=ωt+φ, unde
φ este faza inițială a mișcării, la momentul t0 = 0.

Principiul măsurării distanțelor cu stații totale (ST)

Măsurarea electronică a distanțelor se realizează în cadrul ST
cu dispozitivul EDM (Electronic Distance Measurement) sau
DEM (Dispozitiv Electronic de Măsurare – echivalent în
limba română), folosind unde din spectrul electromagnetic.
După cum s-a arătat, se folosesc unde cu lungime de undă
mică ca purtătoare de semnal și unde cu lungimi de undă
mare ca semnale pe care se realizează măsurătorile.
Constructiv, la început s-au folosit dispozitive instalate pe
teodolite clasice (distomate), care emiteau unde paralel cu
axa de viză, fiind nevoie de un ansamblu special prismă –
panou de vizare.

Etape în măsurarea efectivă a distanței

Stația totală este aptă să măsoare distanțe după ce a fost instalată corect deasupra
punctului matematic de la sol, parcurgându-se o serie de etape:
- configurarea stației totale, în conformitate cu cartea tehnică (alegerea unităților
de măsură pentru: distanțe, unghiuri, temperatură, presiune, umiditate);
 - introducerea corecțiilor atmosferice, având în vedere că viteza semnalului se
modifică funcție de densitatea aerului, temperatură (măsurată la umbră) și
presiune.
Valoarea corecției, exprimată în ppm ( = parts per milion, echivalent cu milimetri/
kilometru măsurat), se preia din nomograme și se introduce prin tastatură, sau se
deduce automat la modelele noi, pe baza parametrilor atmosferici măsurați
continuu în instrument; - introducerea constantei prismei, înscrisă pe aceasta și
valabilă pe toată durata utilizării aceleiași prisme;
- determinarea și înregistrarea în memorie a înălțimilor de lucru pentru instrument
(hi ) și pentru prisma reflectoare (hp sau hr),
- poziționarea suportului prismei (jalonului) vertical și centrat pe punctul vizat și
direcționarea lunetei spre instrument prin intermediul colimatorului
- vizarea și punctarea prismei în centrul ei sau al panoului de vizare,
- măsurarea efectivă, executată la comandă prin acționarea tastei specifice, care
declanșează fasciculul EDM. După o scurtă așteptare, maxim 3s pentru distanțe
peste 1.000m, pe display apare valoarea distanței înclinate, dată cu 3 zecimale.
Dacă rezultatul nu apare afișat, un mesaj de eroare arată cauza: starea bateriei,
punctarea deficitară, orientarea greșită a prismei (nu reflectă radiațiile spre ST),
condiții atmosferice neprielnice (umiditate excesivă) etc.
Odată cu măsurarea are loc și înregistrarea automată în memorie. De reținut că, în
modul curent de lucru, ST măsoară distanțele în același timp (odată) cu unghiul
orizontal și vertical corespunzător punctului vizat.

Alte instrumente de măsurare prin unde

Pentru anumite categorii de
lucrări, mai ales în
construcții, se pot folosi
lasere de aliniament și
poziționare. Efectiv este
vorba de realizarea unor
aliniamente, de poziționarea
rapidă a unui punct în cadrul unui sistem de axe local (de ex. pereții unei încăperi),
precum și de măsurarea cu precizie a unor distanțe. Avantajul unor asemenea
determinări îl constituie fasciculul laser, care devine vizibil prin consistența sa, se
proiectează sub formă punctuală (spot luminos) și
este reflectat de orice suprafață ± netedă. Laserele
de aliniament sunt folosite pentru realizarea unui
traseu rectiliniu riguros necesar în diferite situații ,
mai ales în lucrări de construcții - montaj.
 Instrumentele folosite sunt de forme
diferite, specifice unor categorii de lucrări,
toate emițând un fascicul laser ce se
orizontalizează/ verticalizează automat,
având ca sursă un tub de gaz heliu – neon.
Laserele de poziționare permit stabilirea
poziției planimetrice a unui punct în cadrul
unui sistem de coordonate local, la distanțe
până la 50-60m .
Un astfel de instrument, amplasat în punctul A de un operator, culege prin
fasciculul de raze rotativ datele de pe trei mire cu coduri de bare și calculează rapid
coordonatele punctului xA, yA.
Telemetrul sau „ruleta” laser este un dispozitiv portabil, de dimensiuni
comparabile cu ale unui telefon mobil, ce permite măsurarea distanțelor scurte, sub
100m, folosind un fascicul laser vizibil, a cărui urmă se vede punctiform (spot
luminos) pe detaliul până la care se măsoară distanța (perete, arbore etc).