ACOPERIREA NEVOILOR PRIN

CONSUM
Fiind elementul esenţial al motivaţiei activităţii
noastre, nevoile capătă în sistemul relaţiilor pe
care le avem în procesul de satisfacere a lor o
puternică amprentă economică deoarece ele
apar numai în relaţia dintre om şi mediul
natural ci şi între oameni, la nivel individual
sau colectiv.
• Din punct de vedere economic, nevoile pot fi
în sens restrâns sau în sens larg:
- în sens restrâns, nevoile se referă la un obiect
sau un serviciu specific. Acest obiect sau
serviciu care satisface o nevoie specifică este
într-o cantitate limitată (dacă ar fi într-o
cantitate nelimitată ar fi un obiect sau un
serviciu cu acces liber) şi necesită pentru a fi
produs un consum de muncă reflectat într-un
cost de producţie;
• - în sens larg, nevoile economice nu reflectă cu
necesitate un obiect sau un serviciu specific, ci
obiecte şi servicii ce pot satisface diverse
nevoi în funcţie de posibilitatea pe care
individul sau colectivitatea o au de a le
obţine, după procurarea celor specifice
• Putem astfel preciza că nevoile sunt nelimitate
(în sens larg) şi pot fi satisfăcute prin utilizarea
unor resurse care, deşi limitate, sunt fie
substituibile fie complementare.
• Aceste resurse – pe care din punct de vedere
economic le considerăm bunuri economice –
se clasifică, la rândul lor, astfel:
• - bunuri consumabile: alimente, energie etc
(dispar printr-o singură utilizare);
• - bunuri de folosinţă îndelungată:
îmbrăcăminte, locuinţă, maşină etc;
• - servicii: aşa-numitele bunuri imateriale
(serviciile de sănătate, învăţământ, cultură,
infrastructură informaţională etc.).
• Consumul constă în utilizarea unui bun sau a
unui serviciu în scopul satisfacerii unei nevoi la
nivel individual sau colectiv.
• Prin natura sa, omul nu poate exista ca individ
şi specie fără a consuma. Consumul variază
mult de la individ la individ, de la ţară la ţară şi
de la o epocă la alta. De asemenea, consumul
variază în funcţie de resursele pe care omul le
are, fie ele materiale sau spirituale.
• Resursele au bază naturală dar nu pot intra în
consumul individului decât prin intermediul
muncii sale, prestate organizat în cadrul
producţiei de bunuri şi servicii.
• Dezvoltarea omului ca individ, specie şi
component al unor structuri sociale este direct
dependentă de dinamica şi calitatea
consumului său.
• La rândul său, consumul depinde de dinamica
şi calitatea producţiei.
• Iată deci, că omul nu poate fi judecat decât în
raport cu producţia pe care o realizează şi cu
consumul de care poate beneficia. Indiferent
de rasă, sex, vârstă, meserie, grad de cultură
sau apartenenţă politică, fiecare dintre noi,
reprezentanţi ai speciei umane, suntem –
înainte de toate, dintotdeauna şi pentru
totdeauna – consumatori ceea ce ne
determină să fim şi producători.
• În calitate de consumator, omul acţionează,
înainte de toate, în funcţie de dinamica şi
structura nevoilor sale, care, la rândul lor, sunt
o funcţie de timp şi spaţiu.
• Din punct de vedere al funcţiei timp, consumul
se poate prezenta ca o expresie a succesiunii
unor faze. Schema acestei succesiuni a fost
concepută de către Jean Fourastie în lucrarea
„Le grand aspoir du XX-e siecle”. Ea se prezintă
astfel:
• - faza I: consumul este predominant alimentar,
bazat pe cereale şi alte produse vegetale
(specifice stadiului de dezvoltare
preindustrial);

• - faza II: consumul alimentar scade din

importanţă (până la 60% din bugetul familial)
şi se îmbunătăţeşte calitatea alimentelor
(specifică zonei europene în a doua jumătate a
sec. XIX);
• - faza III: consumul alimentar se reduce până la 40% din
bugetul familial iar ponderea proteinelor animale devine
prioritară. Creşte substanţial consumul pentru servicii:
învătământ, cultură, sănătate, timp liber (specific zonei
europene şi nord-americane în prima jumătate a secolului
XX);

• - faza IV: consumul de tip “societate de abundenţă”

caracterizat prin reducerea substanţială a părţii din
bugetul familial destinat acoperii necesităţilor fiziologice în
favoarea creşterii spectaculoase a părţii din buget
destinate necesităţilor spirituale şi de civilizaţie: educaţie,
turism, ambient etc. (specifice celei de a doua jumătăţi a
sec XX în aşa numitele ţări industriale dezvoltate).
Determinarea consumului
La nivel microeconomic
a) Consum tipic Cererea se consideră o funcţie descrescătoare a
preţului. Decizia de consum a gospodăriei este dependentă de rata
dobânzii obţinută de la depozitele bancare constituite din
economiile gospodăriei. Cu cât rata dobânzii va fi mai mare cu atât
consumul va fi mai mic.

b) Consumul atipic
Efectul Veblen (T.Veblen – economist 1857-1929)
Consumul anumitor bunuri asigură o funcţie de redistribuire socială.
Astfel, consumul bunurilor cu grad mare de raritate sau a bunurilor de
lux se
caracterizează prin inelasticitatea cererii faţă de preţ. În aceste cazuri
coeficientul de elasticitate poate fi pozitiv.
Efectul Giffen (R.Giffen – sociolog 1860-1912).
Când un preţ la un bun din categoria consumului de bază
(ex. Pâinea)
creşte, gospodăriile cu bugete mici cresc consumul la acest
produs şi reduc
consumul la un produs mai scump dar tot din categoria
produselor de bază (ex. Carnea).

Elasticitatea cererii la acest produs, în raport cu preţul,

devine astfel pozitivă deoarece preţul prodului de bază
la care preţul a crescut rămâne totuşi ieftin, în mod
relativ, faţă de celelalte produse de bază cu preţuri
tradiţional mai ridicate decât produsul de bază.
La nivel macroeconomic
a) Teoria lui J. M. Keynes

J.M.Keynes a explicat consumul global prin dependenţa sa faţă

de venituri. Conform acestei teorii, partea destinată
consumului din totalul venitului (pe care o numeşte
“înclinaţie spre consum”) scade odată cu creşterea venitului.
Partea destinată consumului este din ce în ce mai puţin
importantă deoarece, conform lui Keynes, nevoile sunt
satisfăcute în mod progresiv şi posibilităţile de economisire
sunt din ce în ce mai importante. În concepţia sa, venitul
este egal cu consumul la care se adaugă economiile.
Cu alte cuvinte, când venitul creşte, înclinaţia spre consum
scade în folosul înclinaţiei spre economisire.
• b) Determinarea evoluţiei consumului
• - Legea lui Engel (E.Engel – economist 1821-1896)
Pentru enunţarea legii lui Engel se cere stabilit aşa
numitul „coeficient bugetar” care reprezintă
procentul destinat procurării unui bun sau a unui
serviciu din bugetul destinat consumului total. (se
consideră suma coeficienţilor = 1).
• Legea lui Engel arată că atunci când resursele
bugetare cresc, coeficientul bugetar aferent procurării
bunurilor de primă necesitate (ex. alimente) scade, în
timp ce, coeficientul bugetar aferent procurării
bunurilor mai puţin necesare creşte
Efectul Duesenberry (J.Duesenberry – economist
contemporan)

• Duesenberry consideră că dinamica şi

structura consumului în toate mediile sociale
cresc şi se îmbunătăţesc pe măsura ridicării pe
ansamblu a
• indicatorilor standardului de viaţă, în condiţiile
în care inegalităţile în consum nu pot fi totuşi
înlăturate.
- Teoria “filierii inverse”
Conform aceste teorii, producătorul este acela care
determină dinamica şi structura consumului prin utilizarea
tehnicilor de marketing şi a publicităţii.

- Teoria “fordistă”
Această teorie susţine că rolul principal în apariţia şi
dezvoltarea “producţiei de masă” (modelul fordist) îl are
consumul. Se spune că datorită stimulării prin venituri a
consumului de masă (în principal a bunurilor de consum
îndelungat: electrocasnice, automobil, mobilă) s-a stimulat
un circuit invers prin care producţia de masă a oferit
sursele de venituri suplimentare pentru mărirea şi mai
importantă a consumului. (Societatea de consum)
• Aşa după cum s-a văzut, consumul este o
acţiune economică prin care se procură bunuri
şi servicii în scopul acoperirii unor nevoi, ceea
ce înseamnă distrugerea acestor bunuri şi
servicii imediat sau progresiv, cu ocazia
utilizării lor. Dacă procurarea bunurilor şi
serviciilor este destinată acoperii nevoilor
directe a unor consumatori, atunci este un
consum final.
• Dacă procurarea este destinată acoperii unor
nevoi de producere a altor bunuri sau servicii,
atunci este un consum intermediar (materii
prime, carburant, semifabricate etc.). În
societăţile moderne, cu un grad înalt de
civilizaţie, asistăm la o tendinţă interesantă de
evoluţie a raportului dintre consumul la nivel
individual şi consumul la nivel colectiv.
• Astfel, în ţările Uniunii Europene, în Statele
Unite ale Americii, Canada şi unele ţări din
Asia de Sud-Est, societatea preia din ce în ce
mai multe cheltuieli destinate acoperirii unor
nevoi colective. Din bugetul naţional se
finanţează într-o măsură din ce în ce mai mare
cheltuielile pentru acoperirea nevoilor de
educaţie, de locuinţă (locuinţe sociale), de
întreţinere a infrastructurii rutiere şi de
distribuire a facilităţilor de apă, gaz etc