Metodologia Cercetarii Stiintifice Econo

GHEORGHE R BOAC DUMITRU CIUCUR
METODOLOGIA CERCET RII ŞTIIN IFICE

ECONOMICE
Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
R BOAC , GHEORGHE
Metodologia cercetării ştiinţifice economice / Gh. Răboacă,
D. Ciucur. - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004
212 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-582-896-0
I. Ciucur. Dumitru
001.891:33
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004
Redactor: Adela DEAC

Tehnoredactor: Jeanina DR GAN
Vasilichia IONESCU
Coperta: Cornelia PRODAN
Coli tipar: 13,25; Format: 16/61x86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, Sector 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316.97.90 www.SpiruHaret.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Prof. univ. dr. Prof. univ. dr.

GHEORGHE R BOAC DUMITRU CIUCUR
METODOLOGIA
CERCET RII ŞTIIN IFICE
ECONOMICE
– Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită –
EDITURA FUNDA IEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2004

CUPRINS
Cuvânt înainte ……………………………………………………… 9

Cap.1. Ştiinţa economică în perioada contemporană …………… 17
1.1. Ştiinţa. Caracteristici şi tendinţe actuale ……………….. 17
1.1.1. Definirea ştiinţei ………………………………… 18
1.1.2. Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei ………... 20
1.1.3. Schimbări în sistemul corelaţiilor ştiinţei ……….. 22
1.2. Ştiinţa economică în progres …………………………... 23
1.2.1. Realizări principale în ştiinţa economică ………... 23
1.2.2. Procese esenţiale în ştiinţa economică …………... 24
1.2.3. Controverse teoretice şi metodologice în ştiinţa
economică ……………………………………….. 26
1.2.4. Insuficienţe practice şi nevoia reconstrucţiei
ştiinţei economice ………………………………... 29
1.2.5. Perfecţionarea metodologiei de cercetare ştiinţifică –
o necesitate stringentă …………………………… 33
1.3. Contribuţii româneşti la dezvoltarea metodologiei
cercetării ştiinţifice economice …………………………. 33
Concepte de bază …………………………………………………... 39
Întrebări ……………………………………………………………. 40
Texte de analizat …………………………………………………… 41
Referinţe bibliografice ……………………………………………... 43
Cap. 2. Cunoaşterea ştiinţifică economică. Învăţarea şi comunicarea.
Tipurile cercetării ştiinţifice şi structura instituţională
a cercetării ştiinţifice economice româneşti ……………... 47
2.1. Procesul de cunoaştere ştiinţifică economică. Conţinut,
trăsături, particularităţi …………………………………. 47
2.1.1. Caracteristici generale ale cunoaşterii …………... 47
2.1.2. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică ….. 50
2.1.3. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice economice.
Problema economică – teme de cercetare ……….. 52
2.2. Metoda economistului. Valenţe şi erori ………………... 55
2.3. Cunoaşterea ştiinţifică – unitate indestructibilă dintre
învăţare şi creaţie. Formele de comunicare în ştiinţă …. 57
2.3.1. Învăţarea şi creaţia ştiinţifică …………………… 57
2.3.2. Formele de comunicare în ştiinţă ……………….. 59
2.4. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice ………………… 61
2.4.1. Cercetarea ştiinţifică fundamentală …………….. 62
2.4.2. Cercetarea ştiinţifică aplicativă …………………….. 62
2.4.3. Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea experimentală) 63
5

2.5. Structura instituţională a cercetării ştiinţifice economice
în România ……………………………………………... 64
2.5.1. Institutul Naţional de Cercetări Economice ……. 64
2.5.2. Reţeaua cercetării ştiinţifice economice româneşti
din sistemul Ministerului Educaţiei şi Cercetării … 64
2.5.3. Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare
directă academică, aparţinând altor ministere …... 65
Concepte de bază …………………………………………………... 66
Întrebări ……………………………………………………………. 67
Cap. 3. Managementul cercetării ştiinţifice
3.1. Caracterizare generală ………………………………… 73
3.1.1. Principii generale ale managementului cercetării
ştiinţifice ………………………………………… 73
3.1.2. Componentele principale ale managementului
cercetării ştiinţifice ……………………………… 75
3.2. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică ……………... 77
3.2.1. Fazele şi etapele procesului de creaţie în diferite
domenii ştiinţifice ……………………………….. 77
3.2.2. Etapele cercetării ştiinţifice economice …………. 80
3.3. Administrarea programelor de cercetare ştiinţifică ……. 83
3.3.1. Proiectarea temei (temelor) de cercetare ştiinţifică 84
3.3.2. Organizarea activităţii de cercetare a temei.
Cu privire la organizarea în echipă ……………… 85
3.3.3. Principiile de organizare şi funcţionare a echipelor
de cercetare ştiinţifică …………………………... 86
3.3.4. Transmiterea rezultatelor cercetărilor la beneficiari 87
Aprecieri semnificative care întregesc conţinutul Capitolului 3 …... 88
Concepte de bază …………………………………………………... 89
Întrebări ……………………………………………………………. 90
Cap. 4. Documentarea – învăţarea în cercetarea ştiinţifică …….. 95
4.1. Informaţia ştiinţifică economică în perioada contemporană 95
4.1.1. Funcţii şi particularităţi ale informaţiei ştiinţifice … 95
4.1.2. Piaţa informaţiei ştiinţifice ………………………. 97
4.1.3. Informaţia ştiinţifică în calitate de obiect
al producţiei ştiinţifice …………………………... 99
4.2. Locul documentării – învăţării în cercetarea ştiinţifică.
Conţinut, forme, etape …………………………………. 101
4.3. Documentarea bibliografică (livrescă) ………………… 104
4.3.1. Sursele de documentare bibliografică …………… 104
4.3.2. Instrumentele specifice etapelor interne de documentare 105
4.4. Documentarea directă asupra faptelor empirice (practice) 108
6

4.5. Documentarea realizată pe viu, prin contacte cu specialiştii 111
4.6. Reţeaua unităţilor de documentare. Extinderea calcula-
toarelor electronice …………………………………….. 112
4.6.1. Evidenţa naţională pentru documentare ………… 112
4.6.2. Reţeaua românească de unităţi de informare-docu-
mentare şi cooperarea la scară internaţională …... 112
4.6.3. Extinderea continuă a calculatoarelor electronice
în sfera informării-documentării ………………... 113
Concepte de bază …………………………………………………... 115
Întrebări ……………………………………………………………. 116
Cap. 5. Explicarea fenomenului economic. Formularea şi verifi-
carea ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice. Metode,
tehnici şi procedee ………………………………………… 121
5.1. Conţinutul procesului de explicare a fenomenului economic.
Principalele componente ………………………………….. 121
5.2. Ipoteza ştiinţifică. Definiţie şi rol în explicarea fenomenului
economic ……………………………………………….. 124
5.3. Observarea ştiinţifică – condiţie esenţială a formulării
şi verificării ipotezelor şi a explicării fenomenului economic 125
5.4. Elaborarea ipotezelor ştiinţifice. Mijloace de analiză, de iden-
tificare a ipotezelor şi de măsurare a fenomenului economic 127
5.4.1. Abordarea sistemică a fenomenului economic:
tipuri de variabile şi de relaţii cauzale ………….. 127
5.4.1.1. Conceptul de sistem ……………………. 128
5.4.1.2. Relaţia cauzală. Forme şi modalităţi de
identificare şi de ordonare a variabilelor
economice ……………………………… 129
5.4.2. Mijloace şi modalităţi de analiză, de identificare
a variabilelor şi de măsurare economică ………... 133
5.4.2.1. Folosirea mijloacelor logice. Inducţia
şi deducţia ……………………………… 134
5.4.2.1.1. Inferarea prin metoda inductivă.
Forme de inferare inductivă …. 135
5.4.2.1.2. Inferarea prin metoda deductivă.
Forme de inferare deductivă … 137
5.4.2.2. Măsurarea economică şi formularea ipotezelor 139
5.4.2.2.1. Indicatori şi unităţi de măsură 140
5.4.2.2.2. Procedee de măsurare calitativă 144
5.4.2.2.3. Alte procedee de analiză calitativă 147
5.4.2.2.4. Metode de măsurare cantitativă 148
5.4.2.3. Modelul econometric. Mari valenţe de cunoaş-
tere şi limite ……………………………... 154
5.4.2.3.1. Nevoia de modele pentru formu-
larea ipotezei …………………. 154
7

5.4.2.3.2. Stadii şi etape ale unui model.
Tipuri de modele …………….. 156
5.4.2.3.3. Rolul modelului în elaborarea
şi definitivarea ipotezei ……... 157
5.4.2.3.4. Limite ale modelelor şi direcţii
de perfecţionare a modelării mate-
matice a fenomenelor economice 162
5.5. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor
ştiinţifice economice …………………………………… 166
5.5.1. Opinii asupra posibilităţilor de experimentare şi veri-
ficare a ipotezelor şi concluziilor în ştiinţa economică 167
5.5.2. Procedee de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a
concluziilor ştiinţifice. Experimentul, simularea şi scenariul 171
5.5.3. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice ………………. 175
Concepte de bază …………………………………………………... 177
Întrebări ……………………………………………………………. 178
Cap. 6. Redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice economice 185
6.1. Redactarea lucrării ştiinţifice. Etape, reguli, exigenţe …. 186
6.1.1. Etapele redactării ………………………………... 186
6.1.1.1. Elaborarea şi definitivarea planului
de redactare a lucrării …………………... 186
6.1.1.2. Redactarea propriu-zisă a lucrării ……… 187
6.1.1.3. Definitivarea redactării ………………… 188
6.1.2. Reguli privind redactarea lucrării ştiinţifice …….. 189
6.1.2.1. Exigenţe generale privind redactarea …... 189
6.1.2.2. Reguli specifice privind componentele
lucrării ştiinţifice ………………………. 190
6.1.2.3. Reguli practice privind prezentarea grafică
a lucrării ştiinţifice ……………………… 193
6.2. Susţinerea publică a lucrării ştiinţifice ………………… 194
6.2.1. Părţile principale ale discursului (susţinerii publice) 195
6.2.2. Reguli de bază pentru susţinerea publică ………... 196
6.2.2.1. Pregătirea expunerii ……………………. 196
6.2.2.2. Expunerea în public a rezultatelor
cercetării ştiinţifice …………………….. 197
6.2.2.3. Recomandări practice …………………... 197
Concepte de bază …………………………………………………... 199
Întrebări ……………………………………………………………. 200
Referinţe bibliografice …………………………………………….. 202
Ghidul metodologic al elaborării unei lucrări ştiinţifice economice… 203
Premiile Nobel pentru economie …………………………………... 210

CUVÂNT ÎNAINTE
Am elaborat acest manual universitar, pornind de la exigenţele

cercetării ştiinţifice economice şi ale nevoii de implicare tot mai
puternică a acesteia în activitatea economică, în toate structurile
organizaţionale şi niveluri de agregare. Evoluţia economică internă şi
internaţională demonstrează că începutul mileniului trei aduce în
prim planul acţiunii umane eficiente cerinţa transferului de la ştiinţa
economică a societăţii prezente la ştiinţa economică a societăţii
informaţionale, concurenţiale, ecologice.
În acest context, ştiinţa, cercetarea ştiinţifică economică se
manifestă şi trebuie să se manifeste tot mai mult ca un important
neofactor de producţie, de mare eficienţă economică şi social-umană.
Metodologia cercetării ştiinţifice, ca disciplină de învăţământ
universitar, are funcţia esenţială de a ridica şi mai mult performanţele
şi prestigiul profesional al economiştilor, de a dezvolta la studenţi
abilităţile specifice activităţii de creaţie ştiinţifică, făcându-i apţi
pentru a îmbina organic spiritul iscoditor, creator, cu rigorile
profesiei de economist şi ale locului acesteia în economia şi societatea
românească. Prin acest volum dorim să contribuim la înfăptuirea
unor obiective majore, cum sunt: cunoaşterea mai temeinică a speci-
ficului organismului economic şi a instrumentelor utilizabile în cerce-
tarea ştiinţifică economică; cristalizarea unei concepţii economice
avansate, moderne, care să permită cercetarea în profunzime a
realităţilor economice naţionale şi mondiale; deprinderea treptată de
către tinerii cercetători a ştiinţei de redactare şi de susţinere publică
a unei lucrări ştiinţifice; înscrierea pe aceste coordonate, cu mai mult
curaj, a economiştilor români în circuitul mondial al ştiinţei, al teoriei
şi al practicii economice.
Avem în vedere că asemenea obiective corelează setea de
învăţătură şi de cunoaştere cu participarea eficientă a seriilor de
studenţi şi a viitorilor specialişti la aprofundarea, ameliorarea şi
eficientizarea vieţii economico-sociale. Expansiunea educaţiei
multiple evoluează în relaţie directă cu amplificarea creativităţii
9

ştiinţifice, cu sporirea eficienţei cercetării ştiinţifice, în general, şi a
celei economice, în special, într-un tot coerent care reprezintă,
concomitent, ştiinţă, educaţie, cultură, progres economic şi social.
Cercetarea concepută ca proces de cunoaştere ştiinţifică
implică descoperirea şi selectarea informaţiilor, analiza şi
interpretarea lor în spiritul respectului pentru adevăr, structurarea
cunoştinţelor dobândite în noi sisteme şi transformarea lor în acte
operaţionale, conducând la impulsionarea evoluţiei eficiente a
economiei. Pe baza unor cunoştinţe şi deprinderi acumulate în şcoală
şi prin sporirea şi diversificarea acestora în decursul studiilor
universitare, prin stăpânirea unor metode, tehnici şi instrumente
specifice de cercetare economică şi de valorificare a pregătirii
dobândite, viitorul specialist economist devine un factor dinamic,
activ pentru dezvoltarea economico-socială, pe un trend cultural-
informaţional intensiv.
Metodologia cercetării ştiinţifice îi ajută pe cercetătorul
student, pe doctorand, pe tânărul cercetător să-şi formeze şi să-şi
perfecţioneze aptitudinea şi interesul pentru cercetarea ştiinţifică
economică, interpretând corect realitatea economică şi raportând-o
permanent la exigenţele de modernitate şi profitabilitate. În acest
sens, cititorul trebuie să ţină seama de faptul că metodologia
cercetării economice se încadrează într-un context ce poate fi definit
teorie-metodă şi metodă-teorie care asigură tranziţia printr-o serie de
stadii interdependente: stadiul existent al cercetării, stadiul funcţional
al cercetării, stadiul performant al cercetării şi al afirmării ei ca
ştiinţă în rândul celorlalte ştiinţe.
Metodologia cercetării ştiinţifice se înscrie între disciplinele
universitare relativ recente. Primul manual românesc intitulat Intro-
ducere în metodologia cercetării ştiinţifice economice a apărut în
anul 1989, cu scopul revigorării activităţii ştiinţifice şi didactice,
teoretice şi practice româneşti.
Manualul prezent porneşte de la ceea ce s-a scris în ţară şi
străinătate, precum şi, fireşte, de la experienţa de cercetare ştiinţifică şi
didactică a autorilor săi. El ţine seama de transformările importante care
au avut loc în ultimul deceniu, precum şi de tendinţele actuale de
dezvoltare a cercetării ştiinţifice economice. Demersul nostru de a elabora
prezentul manual este complex şi dificil, întrucât ne pune în faţă multiple
probleme, atât de conceptualizare, cât şi de dozaj optim între moştenirea
ştiinţifică prezentă şi necesităţile previzibile, între abordarea teoretică şi
ancorarea în realitatea economică, între fenomenul naţional şi cel
10

internaţional, între subiectivitatea opiniilor noastre şi subiectivitatea
opiniilor altora, pentru o analiză economică mai obiectivă şi eficientă.
Prin acest manual dorim să contribuim la mai buna instruire a
economistului modern, de înalt profesionalism, înzestrat cu o bună
cunoaştere a metodologiei de cercetare economică în concordanţă cu
exigenţele misiunii nobile pe care o are viitorul specialist în
societatea actuală, când investiţia în om continuă să rămână o
speranţă a noastră, a omenirii.
Apreciem această lucrare ca un corolar al activităţii noastre
didactice şi de cercetare ştiinţifică, desfăşurată cu numeroase generaţii
de studenţi, cercetători şi doctoranzi, care ne-au motivat în permanenţă
activitatea de investigaţie ştiinţifică şi de catedră. Ne-am străduit să-i
asigurăm o largă accesibilitate, folosindu-ne de sprijinul real dobândit
prin dialogul fructuos realizat cu studenţii, cu cercetătorii, dar şi cu
doctoranzii noştri, cărora le dedicăm acest manual.
Mulţumiri adresăm tuturor colegilor, colaboratorilor, care,
direct sau indirect, ne-au sprijinit la realizarea prezentei lucrări.
Opiniile specialiştilor exprimate în scrierile lor ne-au oferit mare
satisfacţie profesională şi au constituit o sursă importantă de reflecţie
şi de inspiraţie pe care am folosit-o.
Aşteptăm cu emoţie firească reîntâlnirea cu ,,consumatorul
rege”, adică utilizatorul manualului nostru, încredinţându-l de
disponibilitatea de a recepta toate sugestiile ce vor fi formulate,
pentru a conferi acestei lucrări noi deschideri spre complexul univers
al cunoaşterii.
Autorii
11

12

,,HOT RÂREA MEA INI IAL DE A M CONSACRA
ŞTIIN EI A FOST REZULTATUL DIRECT AL UNEI
DESCOPERIRI CARE ÎNC DIN PRIMA MEA TINERE E NU A
ÎNCETAT NICIODAT S M UMPLE DE ENTUZIASM. ESTE
VORBA DE FAPTUL, NICI PE DEPARTE EVIDENT, C LOGICA
UMAN COINCIDE CU LEGILE CARE GUVERNEAZ
SUCCESIUNILE DE IMPRESII PE CARE LE PRIMIM DIN
LUMEA ÎNCONJUR TOARE ŞI DECI C RA IONAMENTUL
PUR NE PERMITE S OB INEM CUNOŞTIN E DESPRE
MECANISMUL ACESTEI LUMI. ÎN LEGATUR CU ACEASTA
ARE O IMPORTAN EXCEP IONAL FAPTUL C LUMEA
EXTERIOAR EXIST INDEPENDENT DE OM, C EA ESTE
CEVA ABSOLUT, IAR C UTAREA LEGILOR CARE SE APLIC
ACESTUI ABSOLUT MI S-A P RUT A FI CEA MAI SUBLIM
ÎNDELETNICIRE ŞTIIN IFIC DIN CÂTE EXIST PE LUME”.
MAX PLANCK (1858 - 1944)
13

14

Capitolul 1
ŞTIIN A ECONOMIC ÎN PERIOADA

CONTEMPORAN
1.1. Ştiinţa. Caracteristici şi tendinţe actuale

1.1.1. Definirea ştiinţei
1.1.2. Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei
1.1.3. Schimbări în sistemul corelaţiilor ştiinţei
1.2. Ştiinţa economică în progres

1.2.1. Realizări principale în ştiinţa economică
1.2.2. Procese esenţiale în ştiinţa economică
1.2.3. Controverse teoretice şi metodologice în ştiinţa economică
1.2.4. Insuficienţe practice şi nevoia reconstrucţiei ştiinţei economice
1.2.5. Perfecţionarea metodologiei de cercetare ştiinţifică -
o necesitate stringentă
1.3. Contribuţii româneşti la dezvoltarea metodologiei cercetării

ştiinţifice economice
Concepte de bază
Întrebări
Texte de analizat
Referinţe bibliografice
15

16

Capitolul 1
ŞTIIN A ECONOMIC ÎN PERIOADA

CONTEMPORAN
Înţelegerea şi însuşirea problemelor de bază, esenţiale ale

metodologiei cercetării ştiinţifice economice ar fi cât se poate de
dificile dacă nu imposibile fără prezentarea, chiar şi sumară, a
principalelor caracteristici definitorii ale ştiinţei în general.
Ştiinţa economică, oricât s-ar particulariza, este şi rămâne o
componentă a ştiinţei în ansamblul său. În această calitate, ştiinţa
economică trebuie să-şi manifeste şi conserve atât elementele sale
particulare, cât şi elementele comune oricărei ştiinţe, în toate etapele
pe care le parcurge civilizaţia umană. Metodele proprii ale ştiinţei
economice se aplică în alte ştiinţe şi invers, afirmându-se astfel nu
numai unitatea ştiinţei, dar şi progresul ei general, comun.
1.1. Ştiinţa. Caracteristici şi tendinţe actuale
Ştiinţa este un fenomen definitoriu, dominant al lumii
contemporane. Dezvoltarea ştiinţei este marcată de o revoluţie ştiinţifică
fără precedent, prin amploarea şi consecinţele sale. Apogeul ştiinţei
contemporane îl reprezintă descifrarea şi relevarea precisă a legilor
alcătuirii şi dezvoltării materiei, a diferitelor ei stări şi modificări, precum
şi producerea eficientă de substanţe şi bunuri care nu există în natură.
Aducând oamenilor focul prometeic al cunoaşterii, revoluţia
ştiinţifică devine adânc implicată în toate împlinirile umane; ea este o
sursă hotărâtoare de optimism pentru toţi locuitorii planetei.
Cu toate că a fost frânată de o serie de factori (nivelul scăzut al
tehnicii, diverse forme ale conştiinţei sociale, intervenţia statului, nivelul
necorespunzător de dezvoltare a învăţământului ş.a.), ştiinţa a înregistrat
ritmuri accelerate în tot cursul formării şi dezvoltării sale. Beneficiind de
o independenţă relativ mai mare decât existenţa socială, şi mai ales de
fermentul proceselor sale intime, ştiinţa contemporană a înregistrat
ritmuri geometrice de afirmare. Spre ilustrare, folosim doar două
exemple: Magellan a făcut ocolul Pământului în aproape 3 ani (între 22
17

septembrie 1519 şi 8 septembrie 1522), pe când primului om în Cosmos
i-au trebuit doar 90 minute. Tot astfel, dacă de la prima armă de foc până
la motorul cu aburi a fost nevoie de 6 secole, între momentul producerii
bombei atomice şi construcţia primei centrale atomice a fost nevoie de
ceva mai mult de 10 ani.
Dintr-o activitate căreia i se comandau serviciile, ştiinţa reuşeşte
în zilele noastre să anticipeze nevoile producţiei şi ale societăţii în
ansamblu. Toate procesele desfăşurate în interiorul ştiinţei au generat
integrarea ei verticală cu producţia, apropiindu-se considerabil de
aceasta, de practică. Teoria ştiinţifică acumulată şi-a sporit astfel contri-
buţia la soluţionarea problemelor economice şi sociale. În acest fel,
dintr-un fapt mai ales de conştiinţă socială, ştiinţa şi-a afirmat cu preg-
nanţă calitatea de componentă de bază a producţiei, de neofactor
nemijlocit de producţie; iau naştere ramuri noi ale ştiinţei (electronica,
radiotehnica, energetica atomică etc.), în baza cărora s-au creat ramuri
industriale speciale. Ştiinţa în ansamblul ei devine o ramură economică
de importanţă vitală; acesteia i se acordă fonduri sporite, efective tot
mai mari de personal; se creează noi laboratoare, institute şi academii de
ştiinţă; a început procesul de industrializare a ştiinţei care îşi accen-
tuează astfel şi mai mult contribuţia şi aşa determinantă la progresul
tehnologic, economic şi la cel social. Structura factorilor de producţie şi
aportul lor la creşterea economică se schimbă substanţial, astfel încât,
criteriul bogăţiei fiecărei naţiuni tinde să devină, tot mai pregnant,
ştiinţa, progresul ştiinţific.
Datorită nivelului atins, ştiinţa este, în acelaşi timp, şi sursă de
îngrijorare, de teamă, în anumite condiţii putându-se crea mari pericole
pentru civilizaţia umană, inclusiv pentru viaţa planetei noastre. Este aici
unul din motivele pentru care ştiinţa este nu doar o problemă naţională,
a fiecărei ţări în parte, ci şi prima dintre problemele globale ale ome-
nirii, în acest tulburător sfârşit de secol şi de mileniu.
Înţelegerea acestor aspecte reclamă analiza atentă a proceselor
din interiorul ştiinţei, deplasările care au loc, corelaţiile ei tradiţionale
cu alte discipline sau domenii atât ale ştiinţei, cât şi ale economiei şi
societăţii în ansamblu.
1.1.1. Definirea ştiinţei
Ştiinţa este un fenomen extrem de complex, astfel că este dificil
de dat o definiţie ştiinţei care să fie unanim acceptată. Ea apare ca un
ansamblu de cunoştinţe despre lume; o bază a concepţiei despre lume;
o formă a conştiinţei sociale (o formă de reflectare a lumii în
18

conştiinţă); o componentă a culturii spirituale; o componentă esenţială
a factorilor de producţie. Această complexitate sporeşte, dacă ţinem
seama că unii specialişti mai adaugă ştiinţei şi alte atribute mai mult
sau mai puţin distincte: fenomen biologic; instrument de adaptare;
latură a cunoaşterii; mijloc de producţie.
Din multitudinea de definiţii noi vom releva doar câteva, pe care
le considerăm semnificative. Aşa de pildă, Tadeusz Katorbinski consi-
deră că „ştiinţa este orice cunoaştere care s-a maturizat suficient de mult
pentru a putea fi predată ca disciplină în învăţământul superior”. Fără a
extinde explicaţia, redăm în cele ce urmează o definiţie dată de Einstein:
„Ştiinţa este încercarea de a face diversitatea haotică a experienţelor
noastre senzoriale să corespundă unui sistem de gândire uniform din
punct de vedere logic”. Deşi este foarte corectă, această definiţie poate
genera confuzie, în sensul că ştiinţa ar trebui să corespundă mai mult
gândirii umane decât conţinutului legic al diversităţii haotice a faptelor.
De aceea, preferăm definiţia potrivit căreia ştiinţa este ,,un ansamblu de
cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”. În mod adiţional, sunt
menţionate şi alte condiţii pentru a fi ştiinţă, şi anume: la baza ştiinţei
stau întotdeauna principii generale, legi, metode, procedee, instrumente
specifice etc. Ştiinţa presupune studierea diferitelor obiecte şi fenomene
din natură şi societate, având drept ţel culegerea şi sintetizarea faptelor
şi datelor. Alţi cercetători precizează că ştiinţa urmăreşte studierea
legilor care guvernează faptele şi pe baza cărora se pot elabora
previziuni ştiinţifice; cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al
realităţii se cristalizează într-o ştiinţă numai atunci când ele sunt reunite
pe baza principiilor şi legilor într-o teorie. În fine, alţi specialişti
apreciază că „prima trăsătură distinctivă a unei ştiinţe este să fie o
cunoaştere bazată pe fapte, organizată astfel încât să explice şi să
rezolve problemele”.
Ştiinţa are o structură, de regulă, cu mai multe laturi care consti-
• materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de

tuie un tot unic, coerent, definit prin:
• ipotezele confirmate şi neconfirmate;

dezvoltare a ştiinţei;
• rezultatele observaţiilor şi experienţelor, generalizările teoretice fă-
• modelul de cercetare a realităţii (metodologia).

cute pe baza materialului faptic (legi, teorii, axiome) şi confirmate de practică;
Asemenea laturi se influenţează permanent, generând o dina-

mică specifică a ştiinţei în timp şi în spaţiu, reflectată în următoarele
sensuri:
19

♦ ştiinţa este cunoaştere exprimată şi fixată într-un sistem
♦ ştiinţa este întotdeauna formulată într-un limbaj de comu-

determinat de semne, construit pe baza unor reguli precise;
♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre legile funcţionării şi

nicare, având o determinare maximă (pentru fiecare nivel istoric dat);
♦ ştiinţa este o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată

dezvoltării obiectelor;
♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe care cresc, se completează

în mod empiric;
continuu. Această completare se realizează cu ajutorul celor mai
♦ ştiinţa este cunoaştere exactă, universală şi verificabilă,

perfecte metode de investigare;
exprimată prin legi (Dicţionarul Petit Robert);

Asemenea cerinţe se înscriu, deci, în patru componente ale ştiin-
ţei (obiectul, structura, metoda şi limbajul), contribuind la cristalizarea
mai multor definiţii date ştiinţei, fiecare având valoarea şi limitele ei.
Totuşi, în ciuda acestui fapt, procesele din interiorul lumii ştiinţei,
îndeosebi din ştiinţele naturii, demonstrează că se conturează tot mai
evident şi un trend al unificării ştiinţei în ansamblul ei, inclusiv în
ştiinţa economică.
1.1.2. Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei
Pentru a înţelege procesele şi tendinţele din interiorul ştiinţei,
este necesar să arătăm, mai întâi, că în dezvoltarea ştiinţei acţionează
• ştiinţa se realizează treptat, prin acumulări sistematice în

mai multe legităţi dintre care menţionăm:
domeniul cunoaşterii. Crearea şi dezvoltarea ştiinţei reprezintă un

proces istoric, mai lung sau mai scurt, în cursul căruia se descoperă
• succesiunea, folosirea şi îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor

mereu noi legi, teorii, axiome;
• drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de

acumulate de generaţiile precedente;
la fenomen la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la alta mai

profundă; ea progresează către o cunoaştere tot mai adâncă şi mai
cuprinzătoare a lumii obiective, apropiindu-se de infinit, asimptotic,
• ştiinţa îşi organizează procesul cunoaşterii de la simplu la

de adevărul absolut;
complex; întotdeauna, mai întâi, au fost studiate formele simple ale

materiei şi, mai apoi, formele cele mai complexe ale acesteia;
20

• legile naturii, societăţii şi gândirii sunt diferite de legile
formulate de om, în ştiinţă. Ele nu sunt acelaşi lucru, nu se suprapun,
pentru că omul de ştiinţă nu creează aceste legi, ci le reflectă mai mult
sau mai puţin fidel. În procesul dezvoltării ştiinţei, gradul de exactitate
a reflectării legilor naturii, societăţii şi gândirii creşte. Ştiinţa are
menirea să aducă cunoaşterea ştiinţifică cât mai aproape de original,
• în ştiinţă, mai mult ca oriunde, acţionează lupta dintre idei

de realitatea care reprezintă obiectul de studiu;
vechi şi idei noi. Ştiinţa, prin esenţa sa, este ostilă spiritului conser-
vator, niciodată nu cedează. De exemplu, lupta dintre teoriile luminii –
• ştiinţele nu sunt rupte şi independente unele de altele; ele se

crepusculară şi ondulatorie – a durat două secole;
dezvoltă în legătură unele cu altele ca urmare a legăturii dintre diferite

forme de mişcare a materiei.
Revoluţia ştiinţifică se datorează însă mai ales unor procese
♦ continuarea împletirii proceselor de diferenţiere şi de inte-

interne ale ştiinţei, dintre care menţionăm:
grare a ştiinţei. Diferenţierea este un proces de separare a unor

domenii dintr-un sistem teoretic şi constituirea lor ca domenii specia-
lizate, de sine stătătoare, cu obiect, metodă şi limbaje separate, proprii.
Procesul opus, de integrare, bazat pe interconexiunile dintre ştiinţe,
constă în împrumutarea reciprocă a metodelor şi limbajului în scopul
aplicării acestora în cercetarea obiectului altei ştiinţe. Acest transfer de
metode, legi, obiective şi limbaje au ajutat la revoluţionarea ramurilor
♦ astăzi s-a subţiat până la dispariţie demarcaţia dintre ştiinţele

ştiinţei şi a ştiinţei ca sistem coerent;
deductive şi inductive; se apreciază că procesul va continua. În acest

sens, Rudolf Carnap precizează că „Nu există diferite ştiinţe, cu
metode esenţial diferite sau cu izvoare cu totul diferite de cunoaştere,
nu există decât ştiinţa”. Din nevoia comunicării permanente dintre
ştiinţe, astăzi se practică tot mai susţinut cercetările ştiinţifice
♦ reconsiderarea rolului gândirii teoretice în mişcarea cunoaş-

interdisciplinare;
terii ştiinţifice spre noi rezultate; gândirea teoretică s-a transformat în

cel mai puternic factor de elaborare de idei fundamentale care stau la
♦ îmbogăţirea arsenalului ştiinţei cu noţiuni, termeni instru-

baza creării unor noi teorii;
mentali care vizează direct nu obiectul de studiu, ci însăşi cunoaşterea

lui, crearea de metateorii şi metaştiinţe;
21

♦ tendinţa de creare de teorii fundamentale care sintetizează
cunoaşterea din diferite domenii ale ştiinţei. Această tendinţă rezultă
din procesul de integrare a ştiinţei care, pe lângă rezultate teoretice
fundamentale, a stat la baza soluţionării şi revoluţionării practicii
♦ tendinţa de dezmembrare a obiectului studiat şi crearea de

economice şi sociale;
relaţii mai simple studiate şi cu ajutorul analizei sistemice. Această

tendinţă îşi are obârşia în altă tendinţă, aceea de diferenţiere, de
♦ matematizarea şi formalizarea cunoaşterii ştiinţifice, pătrunse

separare şi specializare a ştiinţelor;
de ideea de a pune definitiv capăt momentului intuitiv în cadrul

cunoaşterii ştiinţifice. În acest fel, cercetarea ştiinţifică a căpătat un
caracter foarte abstract, fiind greu să stabileşti întotdeauna conexiunea
♦ tendinţa de eliminare a elementului intuitiv din conţinutul

dintre noţiunile sale şi realitatea obiectivă;
teoriilor ştiinţifice şi diminuarea imaginii intuitive a ştiinţei, ca urmare
♦ se manifestă încă tendinţa de includere a momentului intuitiv ca

a dezvoltării furtunoase a sistemelor de limbaj artificial - matematic;
instrument de mişcare spre noi construcţii teoretice; unii specialişti

consideră că lumea a ajuns la saturaţie cu această formalizare şi rigoare
♦ reconsiderarea rolului experienţei; până nu demult, experienţa

logică şi tânjeşte după utilizarea intuiţiei fără de care nu se poate progresa;
preceda noua construcţie teoretică. Astăzi experienţei i se rezervă mai

ales rolul de verigă în verificarea construcţiilor teoretice.
1.1.3. Schimbări în sistemul corelaţiilor ştiinţei
Revoluţia săvârşită în ştiinţă a generat deplasări şi în sfera corela-
ţiilor tradiţionale ale ştiinţei, din afara ştiinţei şi din interiorul acesteia.
Ştiinţa şi-a consolidat locul şi rolul în societate. Ea nu apare doar ca
o formă a conştiinţei sociale; în procesul apropierii şi servirii practicii
economice şi sociale, ştiinţa se manifestă în primul rând ca factor de
producţie; această calitate a ştiinţei se manifestă atât direct, nemijlocit, cât
şi indirect, prin sistemul tehnologic, mult mai puternic însă ca până acum,
devenind principalul neofactor de producţie al societăţii, al înnoirii şi
perfecţionării producţiei, al progresului economic şi social.
În cadrul sistemului ştiinţă - tehnică (tehnologie), ştiinţa nu poate fi abordată
separat de tehnică; ambele sunt probleme de acelaşi gen şi cu aceeaşi metodologie; ele
pot fi înţelese bine în corelaţia lor firească, reciprocă, fiind componentele unui sistem
unic, ştiinţifico-tehnic. Din punct de vedere istoric, ştiinţa a fost percepută aproape
mereu doar ca a doua componentă a acestui sistem , însă din punct de vedere logic,
22

ştiinţa ocupă azi o poziţie de prim plan şi include tehnica, ca un subsistem. Ştiinţa şi
tehnica reprezintă împreună principalul suport al progresului economic şi al progre-
sului social.
În raport cu arta – alt domeniu al creaţiei – diferenţele se adâncesc datorită
revoluţiei săvârşite în ştiinţă. Arta continuă să redea realitatea obiectivă raportată la
om, la subiectivitatea umană, pe când ştiinţa redă realitatea obiectivă, tinzând sau
eliminând orice element subiectiv (ştiinţele naturii, în special). În timp ce arta redă
generalul în simbioză cu individul, ştiinţa redă generalul în forme cât mai depărtate de
individ, în noţiuni, concepte şi teorii cât mai abstracte.
Corelaţiile ştiinţei cu filosofia rămân însă mai complexe. În condiţiile revoluţiei
ştiinţifice contemporane, filosofia nu mai poate fi susţinută ca ştiinţa ştiinţelor, precum
se considera odinioară; ştiinţele naturii au contribuit în mod decisiv la această
„detronare” a filosofiei, aceasta fiind împinsă undeva în afara sistemului ştiinţei sau,
dacă nu, undeva în sfera ştiinţelor de categoria a doua. Ştiinţa pune multe probleme
filosofiei; pe lângă faptul că se îmbogăţeşte continuu pe baza noilor descoperiri
ştiinţifice, filosofia este obligată să se restructureze în corelaţie cu ştiinţa, chiar şi în
cadrul sistemului conştiinţei sociale.
În corelaţiile sale cu ştiinţele sociale, revoluţia ştiinţifică contemporană, săvârşită în
domeniul ştiinţelor naturii (matematică, fizică, chimie, biologie etc.), ridică probleme aproape
similare cu filosofia. Însă posibilităţile ştiinţelor sociale şi, în primul rând, ale ştiinţelor
economice (care ne interesează cu deosebire), par să nu aibă aceeaşi acuitate; în ceea ce
priveşte ştiinţa economică, revoluţia din ştiinţele naturii nu pare să ridice probleme
insurmontabile. Particularităţile ştiinţelor economice, dar şi cele ale ştiinţelor sociale în
ansamblul lor, nu pot constitui un obstacol de netrecut pentru om şi societate ca forme
speciale ale materiei. O serie de rezultate obţinute şi eforturile care se fac continuu par să
confirme afirmaţia de mai sus. O încercare de evaluare vom face şi noi în cele ce urmează.
1.2. Ştiinţa economică în progres

1.2.1. Realizări principale în ştiinţa economică
Ştiinţa economică a progresat considerabil în a doua parte a secolului
XX, fără a ajunge însă în stadiul unei revoluţii ştiinţifice, aşa cum este cazul
într-o serie de domenii ale ştiinţelor naturii. A crescut capacitatea ştiinţei
economice de cunoaştere şi de aprofundare a mecanismelor proceselor şi
fenomenelor economice. Dacă la originile ştiinţei economice Jean Baptist
Say considera că „economia este ştiinţa legilor producţiei, distribuţiei şi
consumului bogăţiilor”, astăzi sfera de cunoaştere a acesteia s-a extins
continuu, atât în domeniul fenomenelor măsurabile, cât şi asupra unor
aspecte şi laturi mai puţin măsurabile, până nu demult, sau chiar
nemăsurabile, calitative. Astfel, astăzi ştiinţa economică nu se mai limitează
la studiul pieţei, integrând şi alte conceptualizări şi orizonturi mai noi.
În consecinţă, alături de principiile clasice fundamentale, cum sunt
raţionalitatea, eficienţa, echilibru-dezechilibru, concurenţa etc., ştiinţa
23

economică s-a îmbogăţit cu noi concepte şi teorii, facilitând apariţia noii
economii clasice, a noii macroeconomii, la ascensiunea keynesismului şi
apoi a postkeynesismului, a instituţionalismului şi, în general, a structura-
lismului, dând naştere teoriei organizaţiilor, economiei convenţiilor,
teoriei incitaţiei, teoriei echităţii, teoriei justiţiei etc. O sferă largă de
extindere au căpătat teoria jocurilor şi teoria haosului, care încearcă să
genereze restructurări majore în ştiinţa economică.
Pe baza noilor conceptualizări şi teoretizări ale economiei, se
conturează şi o tendinţă de reconstruire a ştiinţei economice prin
accentuarea pluralismului teoretic, se încearcă construirea unui statut
de ştiinţă pozitivă şi extinderea dimensiunii sale normative. Şi, cel mai
important aspect, este faptul că, pe bazele arătate mai înainte, au sporit
atât capacitatea ştiinţei economice de cunoaştere, cât şi capacitatea ei
de influenţare şi de previziune a fenomenelor economice.
1.2.2. Procese esenţiale în ştiinţa economică
Ştiinţele economice s-au dezvoltat întotdeauna deschis, în relaţii
strânse cu celelalte domenii ale ştiinţei şi, în primul rând, cu ştiinţele
naturii. Revoluţia din ştiinţele naturii, şi în special, din fizică (teoria
relativităţii şi mecanica cuantică) readuce în discuţie conceptul de
predicţie perfectă - ca unic obiect al ştiinţei, inclusiv al ştiinţelor
economice. Îmbrăţişând ideea că fizica este ştiinţă model, mai mulţi
economişti acceptă în fapt transformarea ştiinţelor economice în
ştiinţe exacte, ca orice altă ştiinţă a naturii. Pe cale de consecinţă,
conceptele, teoriile şi metodologia ştiinţelor economice ar trebui
amplu restructurate. De pildă, teoria echilibrului economic, născută la
timpul său din progresele fizicii mecanice a lui Newton, este pe
punctul de a ceda locul astăzi, pe baza revoluţiei fizicii moderne, în
faţa teoriei haosului, a dezechilibrului. Aşa se explică de ce unii
economişti fac, în măsură tot mai mare, apel la teoria haosului.
Un alt proces major în ştiinţele economice îl reprezintă creşterea
aplicării matematicii în cercetarea fenomenelor economice. Matematica
s-a dovedit a fi un instrument esenţial, indispensabil în elaborarea de modele,
în analiza şi explicarea cu ajutorul acestora a laturilor profunde, mai puţin
vizibile ale proceselor şi fenomenelor economice. Promovarea matematicii în
procesele de cunoaştere şi previzionare a fenomenelor economice contribuie
substanţial la apropierea economistului de adevăr, la accentuarea caracterului
şi statutului ştiinţei economice. Mai marea matematizare a ştiinţelor
economice de cât a altor ştiinţe sociale rezultă, după Alexander Rosenburg,
din faptul că „ştiinţa economică nu este o disciplină, ci o teorie particulară, de
24

tip extremal şi, deci, prin natura sa, matematizabilă”. Cu toate acestea,
economia nu este domeniul supremaţiei absolute a instrumentului matematic.
În acest sens, acad. Anghel Rugină spune că „în realitate, rădăcinile
problemelor zilelor noastre nu pot fi exprimate doar cantitativ”.
Al treilea proces devenit caracteristic în ştiinţa economică este
extinderea experimentării ca modalitate de verificare a ipotezelor
admise. Dacă în anii ’60 experimentarea era considerată un procedeu de
cunoaştere „fără perspective”, începând din anii ’75-’80 se constată o
largă utilizare a acesteia. În această privinţă opiniile economiştilor sunt
practic identice, toţi excluzând din economie posibilitatea experimentării
de laborator, pe oameni şi grupuri de oameni. Este, de pildă, cazul lui
Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel, care spune: „Noi nu putem
realiza experienţele controlate ale chimistului sau biologului. Ca
astronomul şi meteorologul, noi trebuie, în mare măsură, să ne mulţumim
să observăm”. Iar în Enciclopedia britanică (1991) se consemnează că
„nu există nici un laborator în care economiştii să-şi poată testa ipotezele
lor. Economia este, în mod esenţial, o ştiinţă morală”. Cât priveşte
celelalte forme de experiment (teste econometrice, anchete şi sondaje de
opinie, simularea) acestea au un important rol de jucat în analiza
economică, aşa cum foarte bine observă Maurice Allais, alt laureat al
Premiului Nobel, afirmând că „literatura contemporană ne oferă
numeroase exemple de aberaţii care pot fi comise încă de când se
neglijează principiul esenţial că o teorie nu valorează decât în măsura în
care ea este de acord cu faptele observate şi că singura sursă de adevăr
este experienţa. Supunerea datelor experimentării este regula de aur care
domină orice disciplină ştiinţifică”.
În fine, un alt proces de mare amploare în ştiinţele economice îl
constituie promovarea cercetărilor inter- şi multidisciplinare. Este
concluzia care s-a impus în mod firesc după o perioadă de cercetări
specializate asupra unor aspecte şi laturi parţiale, înguste ale
proceselor şi fenomenelor economice. Avea să se confirme încă o dată
spusele lui Hegel că „metoda nu este altceva decât structura între-
gului”. Punând un accent considerabil sporit pe aspectele sociale,
psihologice, istorice, antropologice, ştiinţa economică a devenit tot
mai capabilă să evite simplificări şi largi fenomene reducţioniste,
concluzii şi soluţii sterile pentru practica economică. Alături de
importanţa deosebită a explicării laturilor sociale, se afirmă nevoia
viziunii istorice în ştiinţa economică. Unii oameni de ştiinţă socotesc,
de pildă, că istoria este chiar mai necesară cercetătorului economist
25

decât este matematica. Pe această linie, în ultimele decenii, se remarcă
eforturi pentru elaborarea noii istorii economice.
Dezvoltarea cercetărilor inter- şi multidisciplinare rezultă din nevoia
ştiinţelor economice de verificare a teoriilor, conceptelor şi metodelor sale
de cercetare. Ataşamentul permanent pentru cercetările economice
empirice inter- şi multidisciplinare reprezintă singura modalitate de creare a
unei bogate baze factuale şi de realizare a unor generalizări ştiinţifice
viabile, recunoscute de practica economică. Fără acestea ştiinţa economică
nu poate progresa şi demonstra o tot mai înaltă eficienţă.
1.2.3. Controverse teoretice şi metodologice în
ştiinţa economică
Ştiinţa economică, deşi cunoaşte progrese incontestabile, mani-
festă două slăbiciuni majore: a) include un deficit de realism;
b) constituie un ajutor limitat pentru practică.
O primă explicaţie majoră a acestor neajunsuri constă în faptul
că ştiinţa economică este fondată pe postulatul legilor naturii,
asemănător acelora care domină în astronomie, în fizică, cu totul
inadecvat condiţiilor ştiinţei economice. Marele miracol al fizicii –
existenţa de legi numerice precise, n-a putut să aibă loc în sfera
economiei. Încercarea de extindere a acestui miracol la economie,
pornind de la faptul că fizica este considerată ştiinţă model, s-a făcut
împotriva sau prin negarea proprietăţilor specifice ale obiectului
economiei. În economie, comportamentul uman de masă nu este
reductibil la o ecuaţie sau la un factor de nedeterminare.
Ştiinţa economică implică două particularităţi organice, două
adevărate provocări: a) pe de o parte, funcţionarea sistemului econo-
mic include instabilitatea relaţiilor variabilelor economice şi caracterul
neliniar, puţin predictibil al comportamentului uman; b) formularea
concluziilor şi recomandărilor, în ciuda incertitudinii ambientale,
implică o subiectivitate rezonabilă.
Posibilitatea erorii este inclusă în ştiinţa economică. Riscul este
dominanta majoră a universului economistului, sursa principală de
conflict cu guvernul, cu firma, cu colegii de breaslă. În căutare de
adevăr pur (absolut), economistul nu găseşte decât incertitudine; el
trebuie să ştie că lui accesul la cunoaşterea perfectă îi este interzis. În
loc să aştepte adevăr pur, economistul trebuie să încerce să se apropie
de el, să ofere schiţe şi soluţii pentru eliminarea şi prevenirea
dezechilibrelor. Economistul nu poate face previziuni de cristal
(precise), ci oferă numai recomandări şi indicaţii de tendinţă.
26

Enunţurile ştiinţei economice nu au niciodată gradul de soliditate al
legilor fizicii; aceste enunţuri ale economistului au un grad imperfect
de verificare a condiţiilor de desfăşurare a proceselor şi fenomenelor
economice, întrucât nu se poate cunoaşte precis nivelul nici unui
agregat sau componentă economică dintr-un sistem sau altul cercetat.
Deşi contribuţia lui nu poate fi pusă niciodată la îndoială, el se
înşeală frecvent pentru că ştiinţa economică nu este o ştiinţă exactă (a se
vedea disputa istorică, inclusiv astăzi, între paritatea fixă şi fluctuantă a
ratei de schimb şi multe altele). Dezechilibrele economice nu se datoresc
incapacităţii economiştilor, ci caracterului imperfect al ştiinţei economice;
aceleaşi dezechilibre economice se datoresc nu atât complexităţii, cât mai
ales nelinearităţii fenomenelor şi proceselor economice.
Negându-se toate aceste particularităţi care o disting net de ştiin-
ţele dure ale naturii, ştiinţa economică este marcată de o puternică
ambiguitate, oscilând undeva între ştiinţele dure ale naturii şi
ştiinţele umane. Ştiinţa economică este o ştiinţă umană cu efecte ime-
diate. Ridicarea sau reducerea impozitelor în societate, de exemplu,
atinge imediat interesele oamenilor de toate categoriile, ceea ce nu se
întâmplă în cazul ştiinţelor naturii prin descoperirea unei noi structuri
a celulei cărbunelui.
Deficitul de realism şi sprijinul limitat pentru practică se explică
şi prin tendinţa mai veche, dar care se accentuează astăzi, ca ştiinţa
economică să se refugieze în probleme subtile de logică sau de
echilibre parţiale. Mai concret, această tendinţă îşi are izvorul într-un
puternic parti-pris teoreticist, rezultat mai ales din poziţia lui Milton
Friedman care afirmă că „realismul nu trebuie să fie inclus şi cercetat
în ipotezele de bază; singure predicţiile teoriei permit să se controleze
veridicitatea explicaţiilor lor”. Acesta este de fapt punctul de vedere al
gândirii neoclasice, aflată astăzi într-o poziţie dominantă în gândirea
ştiinţifică economică.
Dominaţia gândirii pure şi a modelului fizicii în ştiinţa econo-
mică are două consecinţe majore:
a) Una de excludere a altor curente şi teorii care nu se
încadrează în liniile de gândire vechi care domină ştiinţa economică
de la naşterea acesteia. Studiile de epocă, factuale, empirice care
contravin „gândirii logice” sunt excluse pe cele mai diferite căi,
inclusiv instituţionale, financiare etc. Din această cauză, se asistă
astăzi la explozia puternică de studii teoretice, undeva separat, de sine
stătător, de colectarea şi acumularea de studii empirice, faptice; se
înţelege astfel de ce acestea din urmă rămân în afara ştiinţei
27

economice, neîncorporate în conţinutul acesteia, în corectarea vechilor
teorii ale ştiinţei economice.
Pe baza celor arătate mai sus, rezultă şi de ce cercetările empiri-
ce nu au nici amploarea necesară, ierarhia valorilor fiindu-le şi ea
potrivnică. Astăzi, nivelul de consideraţie este funcţie de raritate: cu
cât un studiu este mai abstract, mai riguros, mai general, cu atât este
mai distins. Cei ce fac cercetări directe, de firmă sunt consideraţi ca
jucători ai echipei de rezervă.
b) Altă consecinţă este formulată de economiştii mai toleranţi cu
realităţile epocii, care manifestă tendinţa de integrare în ştiinţa econo-
mică a noilor conceptualizări, curente sau teorii. Păstrând o serie de
principii clasice, cum sunt raţionalitatea, echilibrul, concurenţa etc.,
ştiinţa economică în urma integrării unor noi concepte, curente şi
teorii, s-a îmbunătăţit continuu (teoria jocurilor s-a afirmat prin ana-
liza relaţiei conflict - cooperare; teoria incitaţiei conferă contractului
dintre părţi o valoare superioară relaţiei simple de vânzare, cumpărare
etc.). Penetrarea acestora în teoriile dominante a dus la apariţia noii
economii clasice, a noii macroeconomii, la ascensiunea postkeyne-
sismului, instituţionalismului şi, în general, a structuralismului, dând
naştere teoriei organizaţiilor, teoriei convenţiilor, teoriei incitaţiilor,
teoriei echităţii, teoriei justiţiei şi altele.
Aceste noi conceptualizări şi generalizări conturează o tendinţă de
accentuare a pluralismului teoretic şi de reconstruire a ştiinţei economice.
Cu toate acestea, până la atingerea unui asemenea obiectiv care
ar elimina deficitul de realism şi slaba contribuţie la rezolvarea pro-
blemelor practicii, ştiinţa economică rămâne totuşi marcată de
pluralismul ei teoretic, printr-o eterogenitate, prin lipsă de unitate şi
coeziune ştiinţifică. Acest eclectism are consecinţe în plan practic;
fiind o ştiinţă aplicată, cel puţin unele din recomandările economiştilor
sunt arbitrare. Unii rămân ataşaţi, dând prioritate eficienţei asupra
echităţii, apără libera concurenţă şi incitaţia veniturilor capitalului,
alţii consideră că bazele ştiinţei economice sunt false, în măsura în
care aceasta ia în seamă, mai ales, fenomenul economic (economics)
şi nu fenomenul integral, economic şi social (economy).
Această a doua consecinţă este considerată însă răul cel mai mic,
de departe de preferat decât tendinţa de conservare în ştiinţa
economică a unor teorii vechi şi de eliminare a faptelor noi, empirice,
susceptibile de noi conceptualizări şi generalizări, atât de necesare
ştiinţei economice, eliminării deficitului său de realism şi de
incapacitate de a servi şi mai bine practica economică.
28

Deficitul de realism al ştiinţei economice, sumar reliefat, cu toate
ambiguităţile pe care le generează, demonstrează că ştiinţa economică nu
are încă o epistemologie (filosofie) pe care o merită. Acesta rămâne un
domeniu principal de confruntare în ştiinţa economică.
1.2.4. Insuficienţe practice şi nevoia reconstrucţiei

ştiinţei economice
Criticile care se aduc ştiinţei economice şi care-i umbresc
realizările şi progresele incontestabile derivă din aceea că ajută foarte
puţin la soluţionarea unor probleme practice actuale.
Astfel, unii economişti apreciază că economia ar fi subordonat
societatea omenească şi aceasta în ciuda faptului că în epoca actuală
s-au promovat şi acceptat, la scară internaţională, drepturile fun-
damentale ale omului. Or, în practică, economia produce pe mai
departe sărăcie, marginalizare şi excludere socială în rândul atât al
indivizilor, cât şi al naţiunilor. Deşi Aristotel gândea că atunci „când
războaiele de ţesut vor ţese singure, robia oamenilor va lua sfârşit”,
totuşi, astăzi se constată că robia oamenilor n-a dispărut, decalajele
dintre progresul tehnologic şi progresul economic, pe de o parte, şi
progresul social, pe de altă parte, se adâncesc, punând în pericol
solidaritatea şi pacea socială, civilizaţia umană şi chiar existenţa vieţii
pe planeta Pământ. Or, tocmai în legătură cu această împrejurare
oamenii de ştiinţă cu răspundere pentru asemenea pericole apreciază
că „economia este ştiinţă dacă ajută la realizarea unei lumi mai bune”.
Au apărut însă şi probleme noi pe care ştiinţa economică nu le
poate încă soluţiona. Sistemul economic internaţional s-a transformat,
devenind multipolar şi interdependent. Vechea slăbiciune a ştiinţei econo-
mice – firava legătură dintre ea şi practică (acţiune, politică economică) –
s-a reactualizat şi acutizat. În faţa ştiinţei economice stau trei mari
provocări: a) de a asigura dezvoltarea economică şi obţinerea unui
standard de viaţă, conform cu demnitatea umană, în cadrul posibilităţilor
contemporane, pentru o mare parte a lumii; b) de a se asigura, pentru
lumea dezvoltată, tranziţia de la creşterea economică modică, de după a
doua jumătate a anilor ’70, la o creştere economică mai accentuată,
similară celei din primele decenii postbelice; c) pentru ţările ex-socialiste
trecerea de la sistemul economiei planificate centralizat, la un nou tip de
economie, prin intermediul economiei de piaţă.
Comisia de învăţământ economic superior a Asociaţiei Economiş-
tilor Americani avea să conchidă, cu puţini ani în urmă, că „aşa cum sunt
29

studiate ciclurile doctorale, ştiinţele economice sunt rupte (despărţite)
mult de problemele lumii reale”. Referindu-se la fenomenele de simpli-
ficare, la îngrădirea accesului noilor concepte şi teorii în imperiul ştiinţei
economice, la excesul de abstractizare şi modelare, cunoscutul economist
american Robert Solow, laureat al Premiului Nobel, afirmă sec că
„economiştii de meserie nu se lasă prinşi în astfel de simplificări”.
Reconstrucţia ştiinţelor economice moderne nu are nevoie de
statutul de ştiinţă pozitivă; ea poate avea un statut normativ şi o
eficienţă considerabil sporită, dacă se realizează trei condiţii comple-
♦ să se revină la conţinutul descriptiv puternic, chiar dacă acesta

mentare:
♦ să se prefere investigaţii empirice faţă de ipotezele generale de

se face cu preţul abandonării unor teorii generale, fără aplicare;
♦ să se conceapă o altă manieră de a articula dimensiunile

raţionalitate;
normative şi pozitive ale ştiinţei economice.

Abandonarea mitului ştiinţei economice ca ştiinţă exactă, a
naturii, echivalează cu abandonarea ideii că se poate determina în mod
ştiinţific un ideal, un optim definit odată pentru totdeauna. Această
• în amonte, pentru principiile explicite şi implicite pe care se

muncă a omului de ştiinţă reclamă un dublu efort de clarificare:
• în aval, pentru clarificarea consecinţelor diferitelor ipoteze

construiesc raţionamentele;
asupra firmei, economiei şi societăţii în ansamblu.

În efortul de reconstrucţie a ştiinţei economice, profesorul
Morgenstern subliniază că, condiţia esenţială a progresului ştiinţei
economice este „perfecţionarea spatelui empiric al acestei ştiinţe. Până nu
sunt acumulate suficiente date şi fapte pentru generalizare, matematizarea
va fi prematură”. Ipotezele extrase din abstract sau din introspecţie şi nu
din viaţa reală, din cercetarea ei profundă, sunt considerate unul din
semnalele subdezvoltării ştiinţei economice. Acest fapt se înţelege de la
sine, ori de câte ori comportamentul care prevalează în model nu este
conform cu cel care prevalează în viaţa economică reală.
Referindu-se la nevoia imperioasă a cercetărilor empirice în
vederea acumulării volumului necesar de fapte pentru generalizare,
profesorul român Nicolae Ivanciu Văleanu, unul din cei mai de vază
în materie de gândire economică, aduce ca exemplu opera lui Fr. List,
cunoscut economist german, pe care o caracterizează astfel: „Econo-
mia politică era înţeleasă de el ca o ştiinţă experimentală, orientată
30

spre cercetarea datelor empirice, fără pretenţii de profunde genera-
lizări teoretice care ar duce-o în mocirla scolasticii”.
Actualizarea pe baza faptelor reale a ştiinţei economice este demon-
strată cu aceeaşi ardoare de economiştii practicieni. Astfel, economişti
practicieni de firmă susţin că firma interpretează, extrapolează,
proiectează pe baza unei teorii. Mult mai util ar fi – arată ei – ca teoria
respectivă să fie bine actualizată, astfel ca aceste teorii să avanseze, să
progreseze şi să se îmbogăţească sub impulsul cercetătorilor universitari a
căror meserie este şi nu de către economiştii de firmă care se pricep la
aplicarea teoriei.
Ştiinţa economică îşi poate dobândi realismul şi eficienţa
practică în măsura în care se fereşte şi de excesul de matematizare,
dacă aceasta nu are la bază acumularea de fapte economice. Cel mai
bine caracterizează această tendinţă chiar cunoscutul economist ame-
rican, Milton Friedman, care subliniază că „utilizarea largă a matema-
ticilor a ridicat considerabil puterea analizei economice, dar ea este
frecvent folosită pentru a impresiona, mai de grabă, decât de a
informa”. În această privinţă, ilustrul economist îl citează pe un alt
cunoscut economist, Alfred Marshall, care face economiştilor urmă-
toarele recomandări, deosebit de instructive pentru scopul cursului
nostru:
a. utilizaţi matematica, ca un limbaj stenografic, mai de grabă, decât ca un
instrument de investigaţie;
b. continuaţi până terminaţi;
c. traduceţi în engleză;
d. ilustraţi atunci prin exemple care sunt importante în viaţa reală (subl.
ns. – Gh.R.,D.C.);
e. dacă aţi eşuat asupra punctului d, găsiţi exemple importante din viaţa reală;
ardeţi şi punctul c, pentru că eu am făcut-o frecvent”.
Concluzia pe care o desprindem de aici este că modelarea este
necesară, indispensabilă în cadrul cercetării fenomenelor şi proceselor
economice reale şi nu pentru a steriliza ştiinţa economică.
Ştiinţa economică actuală evidenţiază rolul încă puţin cunoscut
şi utilizat al studiilor istorice. Dacă economiştii au vizibila tendinţă de
simplificare excesivă, istoricii, dimpotrivă, analizează evenimentele
actuale în toată complexitatea lor. Economiştii n-au clarviziunea
necesară, dar ei o pot căpăta prin studiul experienţei istorice; aceasta
protejează împotriva miopiei specialistului, împotriva tendinţelor de
simplificare abuzivă. Se spune adeseori că nu poţi fi un bun economist
fără o formaţie matematică; or, astăzi se apreciază că nu există în şi
mai mare măsură economist fără o formaţie istorică.
31

Stimularea cercetărilor empirice, pluri- şi interdisciplinare recla-
mă schimbarea scării de valori în aprecierea economiştilor. Astfel, este
necesar să se acorde o mai mare consideraţie facultăţilor de observare
decât celor de abstractizare, iar perspicacitatea istoricului să fie plasată
înainte de rigoarea matematicianului, dacă vrem să nu navigăm în
abstract şi fără eficienţa necesară în ştiinţa economică.
Reconstruirea ştiinţei economice pe baza intensificării studiilor
• corijarea şi completarea teoriilor curente, ca urmare a lărgirii

inter- şi multidisciplinare urmează să se realizeze prin:
• acordarea unei mai mari atenţii studiului structurilor econo-

bazei sale factuale;
mice concrete, factorilor ce influenţează funcţionarea economiei,

obiectivelor, mijloacelor şi consecinţelor diverselor tipuri de acţiune
practică etc.
Deci, pe de o parte, avem de a face cu nevoia reală de a înrădăcina
munca teoretică în cunoaşterea faptelor şi a comportamentelor individuale
sau ale întreprinderilor.
Pe de altă parte, sub aspect metodologic, se propune completarea
principiului studierii comportamentelor individuale şi a interacţiunii lor,
prin prevalarea noţiunilor de raţionalitate şi de echilibru cu analiza reac-
ţiilor grupurilor socio-economice, adăugându-se categoriilor socio-pro-
fesionale, caracteristicile de vârstă, sex, statut etc. Această metodo-
logie permite evitarea acaparării inventivităţii de către logica pură şi
înlăturarea unor bariere în calea cercetărilor interdisciplinare. Apelul
la sociologie, psihanaliză, antropologie şi acceptarea deschiderii către
alte discipline complementare ar putea favoriza şi articularea mai bună
a aspectelor cognitive, normative şi pozitive ale ştiinţei economice
actuale.
Asemenea abordări pluridisciplinare ale faptelor concrete ar
favoriza îmbunătăţirea vigorii ştiinţei economice şi de aici perfec-
ţionarea manualelor şi cursurilor, în special, în sensul evitării predării
ştiinţei prin cazuri simple sau prin simplificarea excesivă a realităţii.
(Economia nu poate fi interpretată doar prin concepte proconcuren-
ţiale, de tipul laissez-faire.)
Deci, s-ar cere părăsirea simplismului şi, mai ales, a excesului de
abstractizări sau de modelare a economiei; abordarea interdisciplinară
ar întări considerabil forţa ştiinţei economice, ar ameliora formarea
economiştilor, apropiindu-i de realităţi şi, mai ales, ar spori incidenţa
teoriei economice asupra creşterii economice.
32

Programele analitice, pe lângă transmiterea de cunoştinţe, trebuie să
prevadă şi studiul legăturilor dintre analiza teoretică şi practica
economică, adică probleme de politică economică, cum sunt: inegalitatea,
sărăcia şi mediul ambiant etc. Pe o astfel de bază ştiinţa economică se
deblochează şi contribuie la realizarea bunăstării umanităţii.
Depăşirea contradicţiei şi crizei actuale a ştiinţei economice şi
deblocarea procesului de învăţare în învăţământul superior se pot
realiza prin abordarea problematicii vieţii reale, completată cu studiul
doctrinelor şi curentelor de gândire, aşa cum s-au cristalizat ele în
decursul deceniilor.
1.2.5. Perfecţionarea metodologiei de cercetare

ştiinţifică – o necesitate stringentă
Metodologia de cercetare ştiinţifică economică este adânc şi
permanent implicată atât în progresele, cât şi în insuficienţele ştiinţei
economice. De aceea, vom supune reflecţiei cititorului adevărul una-
nim recunoscut, conform căruia în laboratorul ştiinţei moderne „dacă
cercetătorul nu este echipat cu firul Ariadnei se rătăceşte”.
Complicatele meandre ale cercetării ştiinţifice moderne pot fi
• compatibilitatea legilor gândirii cu legile naturii;

străbătute cu succes, dacă sunt cunoscute o serie de reguli de aur:
• compatibilitatea gândirii şi metodei cu legile realităţii obiective;

• flexiunea regulilor metodologice cu legile realităţii obiective;
• identitatea gândirii abstracte să se supună identităţii concrete;
• metoda nu este altceva decât structura întregului (Hegel);
• de elaborarea unor norme logice-metodice cuprinzătoare depinde
însuşi progresul ştiinţei.
1.3. Contribuţii româneşti la dezvoltarea metodologiei

cercetării ştiinţifice economice
Dinamismul specific al economiei sub influenţa progresului
tehnico-ştiinţific a adus în faţa cercetării ştiinţifice economice
probleme noi, a căror rezolvare solicită tot mai intens pe economişti,
precum şi pe ceilalţi specialişti. Concomitent, se depun eforturi
susţinute pentru perfecţionarea metodologiei de cercetare ştiinţifică
economică, ştiut fiind faptul că metodologia nu este o problemă
aparte, ci una derivată din afirmarea mai viguroasă a ştiinţei
economice.
33

A. Contribuţia profesorului Anghel N. Rugină
În stadiul actual – aşa cum arată savantul american de origine română Anghel
Rugină – „profesiunea economiştilor nu dispune de un aparat metodologic adecvat,
capabil să arate precis până unde şi în ce împrejurări rezultatele (modelele) din trecut
şi din prezent sunt adecvate şi valabile...”1
Aprecierea savantului român este legată de faptul că ştiinţa economică încă nu
este despovărată de balastul ideologic. În această direcţie, Anghel Rugină afirmă că
„profesiunea economică de astăzi îşi pierde credibilitatea din cauză că lucrează într-o
casă a ştiinţei care este divizată şi dezbinată”. Este aici vorba de ştiinţa economică
modernă, bazată pe dezechilibru, care este în opoziţie cu ştiinţa economică clasică,
bazată pe conceptul de echilibru stabil. În faţa acestei opoziţii, cu ample şi pasionante
dispute, Anghel Rugină notează că „Nici un progres durabil nu este posibil – nici în
teorie, nici în practică – până când acest handicap, această dilemă metodologică
moştenită din trecut nu este rezolvată în mod real şi corespunzător”.
Meritul savantului român este cu atât mai mare cu cât în cartea sa Principia
Oeconomica se schiţează o soluţie originală pentru ieşirea din impasul metodologic în
care se află ştiinţa economică. Sintetizând cele două şcoli, clasică şi modernă, Anghel
Rugină elaborează o Tabelă de orientare pentru ştiinţa economică, conform căreia
sunt cercetate simultan dezechilibrul şi echilibrul, demonstrându-se că, pe baza acestei
Tabele, cele două şcoli nu sunt contradictorii, ci complementare. Este o contribuţie
care poate să uşureze considerabil sarcina armonizării acestora, ieşirea din impas şi
progresul ştiinţei economice, creşterea aportului acesteia la soluţionarea problemelor
economice practice. Anghel Rugină apreciază chiar că, dacă acest nou program de
cercetare este înţeles corect şi aplicat sistematic „poate să ne ducă spre o a treia
revoluţie în gândirea economică, capabilă să reconcilieze metodologia trecutului cu
cea a prezentului, deschizând astfel drumul pentru dezvoltarea unei metodologii mai
cuprinzătoare şi liberă de contradicţii a viitorului”.
B. Metoda integrală de cercetare ştiinţifică economică a
prof.univ.dr.doc. Nicolae N. Constantinescu
Dezvăluind rădăcinile istorice ale dezbaterilor metodologice contemporane şi
evidenţiind lupta perpetuă pentru metodă în ştiinţa economică, profesorul Nicolae N.
Constantinescu îşi defineşte concepţia şi contribuţia sa incontestabilă la perfecţionarea
metodologiei de cercetare ştiinţifică economică, propunând economiştilor metoda
integrală de cercetare a vieţii economice.
Considerând că progresul ştiinţei economice, capacitatea acesteia de a asigura
soluţionarea gravelor probleme care stau în faţa lumii contemporane, profesorul
Nicolae N. Constantinescu subliniază expres că „Metoda de cercetare în ştiinţa
economică trebuie să fie integrală şi să înglobeze tot ce s-a obţinut pozitiv până
astăzi, evitând unilateralitatea şi superficialitatea”.
1
Ştiinţa economică trebuie să fie un set de principii coerente şi nu pur
şi simplu o „cutie de instrumente” (după expresia cunoscutei economiste Joan
Violet Robinson) care nu poate conduce decât la o „teorie abstractă fără
relevanţă practică”. A se vedea Anghel N. Rugină, Principia Oeconomica,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993 p.39-40.
34

În definirea conţinutului metodei sale integrale, profesorul Nicolae N.
Constantinescu porneşte de la problema centrală a ştiinţei economice – determinismul sau
conexiunea generală a proceselor şi fenomenelor economice. Se atrage însă atenţia că nu
este vorba de un determinism univoc, care nu lasă loc pentru nou (combătut chiar de
Hegel), iar în ceea ce priveşte determinismul dialectic, înţelegerea lui trebuie să fie corectă,
într-o „viziune profundă, largă, atotcuprinzătoare şi lipsită de dogme”, privind fenomenele
şi procesele economice.
Pornind de la particularităţile ştiinţei economice, autorul metodei integrale reco-
mandă economiştilor să recurgă la forţa abstracţiei ştiinţifice. Abstracţia ştiinţifică în
procesul de cercetare este capacitatea cercetătorului de a elimina ceea ce este neesenţial,
secundar şi accidental, concomitent cu păstrarea mintală, în formă generalizată a caracteris-
ticilor esenţiale ale fenomenului economic. De aceea, se cere acordarea unei mult mai mari
atenţii noţiunilor, conceptelor şi categoriilor economice care, în calitatea lor de abstracţii
ştiinţifice, trebuie să se supună permanent cerinţei de precizie, concizie şi rigoare ştiinţifică.
Având în vedere legătura internă a proceselor şi fenomenelor economice,
profesorul Nicolae N. Constantinescu subliniază că cercetarea ştiinţifică economică –
desfăşurându-se de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la abstract la
concret – trebuie să ţină seama că „forţa motrice a mişcării o constituie
contradicţiile interne” ale fenomenelor şi proceselor economice.
O caracteristică esenţială a metodei integrale de cercetare ştiinţifică economică
o reprezintă exigenţa examinării, pe cât este posibil, a totalităţii faptelor şi datelor
reale vizând problema cercetată.
În studierea realităţii economice este necesară o examinare atentă a faptelor, fără de
care orice generalizare sau concluzie ar fi neştiinţifice. Simpla observare şi înregistrare a
faptelor nu este suficientă, fără o generalizare teoretică, fără o cunoaştere aprofundată. În
acest scop, metoda inducţiei se cere împletită strâns cu metoda deducţiei.
Metoda integrală de cercetare a vieţii economice presupune descompunerea întregului
în părţi componente, adică analiza şi împletirea strânsă a acesteia cu sinteza; pentru că numai
astfel se poate verifica măsura în care întregul se poate reconstitui pe baza analizei detaliate a
tuturor părţilor procesului sau fenomenului economic studiat.
Metoda integrală de cercetare economică a profesorului Nicolae N.
Constantinescu include şi cerinţa, de mare însemnătate, de împletire a gândirii logice
cu evoluţia istorică. Studiul faptelor economice cu ajutorul gândirii logice, abstracte
este corect, ştiinţific, numai dacă nu conduce la deformarea evoluţiei aceloraşi fapte în
decursul timpului. Faptul este absolut firesc pentru că, după cum observă autorul
metodei integrale de cercetare ştiinţifică economică, metoda logică „nu este altceva
decât metoda istorică degajată de forma istorică şi de elementele întâmplătoare” ale
faptelor vieţii economice reale.
Întrucât ştiinţa economică este o ştiinţă a intereselor materiale, iar mişcarea
acestor interese este problema fundamentală a gândirii economico - sociale, metoda
integrală de cercetare a vieţii economice propusă de profesorul Nicolae N.
Constantinescu presupune ca economistul să dezvăluie şi să ţină seama de întregul
sistem de interese, armonioase şi (sau) conflictuale. El trebuie să aibă în vedere în
• metoda integrală de cercetare include cerinţa cunoaşterii profunde,

activitatea sa următoarele aspecte:
continue a mecanismelor care stau la baza tuturor proceselor şi fenomenelor
35

economice, ca şi îmbunătăţirea permanentă a formulării fiecărei legi economice
• metoda integrală de cercetare economică precizează, în mod expres, nevoia

obiective, a întregului sistem de legi economice;
împletirii organice a analizei cantitative cu analiza calitativă. În consecinţă,

subliniază profesorul N. N. Constantinescu „alături de metodele de cercetare calitativă
şi cu respectarea lor, metodele cantitative, statistice şi matematice fac parte organică
din sistemul metodologic al ştiinţei economice”;
• metoda integrală presupune utilizarea de procedee statistice şi matematice
care trebuie să servească, în mod eficace, atât la cercetarea cantitativă, cât şi la
studierea conexiunilor decurgând din calitatea fenomenului (procesului), din unitatea
calitativă şi cantitativă a acestuia. Altfel, concluziile oricărui calcul, corect în sine, nu
vor fi realiste şi nu vor servi practicii economice şi sociale şi mai credem că nici
eforturilor ce se depun pentru eliminarea obstacolelor din calea unificării ştiinţelor sau
cel puţin pentru consolidarea fondului lor de exigenţe comune.
Metoda integrală de cercetare a vieţii economice include şi modelarea
economico-matematică. Datorită complexităţii mari a fenomenului sau procesului
economic, modelarea economico-matematică ne permite să surprindem într-un sistem
teoretic sub formă de ecuaţii, inecuaţii, funcţii etc. doar elementele şi relaţiile
esenţiale. Astfel realizat, modelul economico-matematic este o simplificare logică a
obiectului cunoaşterii, dar care trebuie să exprime cu fidelitate condiţionarea cauzală a
stării acestuia şi a specificului lui. Diminuarea sau absenţa realismului său conduc la
denaturarea premiselor, la pierderea caracterului său ştiinţific. De aici decurg atât
necesitatea cunoaşterii temeinice a realităţii, cât şi nevoia construirii modelului în
concordanţă cu aceste realităţi ale fenomenului cercetat.
Autorul metodei integrale de cercetare a vieţii economice mai include şi
cerinţa verificării datelor, concluziilor, ipotezelor, teoriilor şi modelelor fie pe
calea experimentului (atât cât este posibil în economie), fie prin confruntarea cu viaţa
practică, aceasta reprezentând întotdeauna criteriul fundamental al verificării oricărei
teorii şi al oricărei politici economice.
În fine, în metoda integrală de cercetare ştiinţifică economică, profesorul
Nicolae N. Constantinescu include, în mod firesc, cerinţa promovării interdisci-
plinarităţii ca o caracteristică fundamentală pentru evitarea unor concluzii simpliste,
sau şi mai rău, rupte de practică, de viaţă.
Concepţia profesorului Nicolae N. Constantinescu asupra metodei sale inte-
grale se caracterizează prin aceea că este un sistem deschis, elastic. Astfel, autorul
remarcă expres că „metoda se completează cu tehnicile de cercetare şi se particu-
larizează în funcţie de ramura în care se aplică”.
C. Contribuţii ale prof.univ.dr. Emilian Dobrescu
la măsurarea fenomenului economic
Opera ştiinţifică a profesorului univ.dr. Emilian Dobrescu conţine şi o importantă
şi valoroasă contribuţie metodologică. Ea ilustrează în modul cel mai convingător, ca şi
în cazul altor mari economişti contemporani, că afirmarea economiei ca ştiinţă,
aprofundarea teoriei economice şi sprijinirea pe această cale a practicii sunt posibile doar
prin pregătirea şi folosirea unor metodologii ştiinţifice riguroase.
Componenta metodologică a operei ştiinţifice a savantului econometrist este
realizată pe fondul capacităţii sale speciale de observare şi cunoaştere a fenomenului
36

economic cu ajutorul metodelor statistico-matematice, una din cele mai noi şi
importante tendinţe în ştiinţă, în general, şi în ştiinţa economică, în special.
Profund şi abil cunoscător al teoriei economice şi al instrumentarului modern de
calcul şi analiză, profesorul Emilian Dobrescu realizează în opera sa ştiinţifică,
numeroase contribuţii metodologice în cercetarea unei mari varietăţi de probleme
centrale ale creşterii economice, cum sunt: măsurarea productivităţii muncii sociale şi a
factorilor determinanţi ai acesteia; măsurarea şi optimizarea relaţiilor dintre procesele
investiţionale şi venitul naţional din perspectiva posibilităţilor de creştere a consumului;
optimizarea exportului şi creşterea venitului naţional; măsurarea conţinutului de muncă
şi a energointensivităţii produselor, în baza căreia s-au evidenţiat aspecte esenţiale ale
comportamentului agenţilor economici şi al economiei în ansamblu.
În condiţii de dificultate maximă ale tranziţiei României la economia de piaţă,
profesorul Emilian Dobrescu conduce şi realizează, în premieră ştiinţifică internă şi
internaţională, „Macromodelul economiei româneşti de tranziţie”. După 1997, acest model,
pe baza unor actualizări anuale, asigură predicţia unor indicatori economici principali, care
sunt utilizaţi tot mai larg în practica managementului guvernamental românesc.
Remarcabil este şi faptul că macromodelul economiei româneşti de tranziţie,
deşi a devenit funcţional în practica românească, este menţinut de profesorul Emilian
Dobrescu în permanent proces de perfecţionare de la o ediţie la alta.
Cuprinsul tematic al macromodelului în versiunea sa cea mai recentă (ediţia a
3-a), axat aproape în exclusivitate pe aspectele metodologice ale construirii lui,
sintetizează în fapt vasta experienţă de analiză şi calcul, de modelare şi cunoaştere
ştiinţifică acumulată de profesorul Emilian Dobrescu în multe din lucrările sale
ştiinţifice anterioare.
Cu toate acestea, în opera ştiinţifică, metodologică, teoretică şi practică a
profesorului Emilian Dobrescu nu se regăseşte încă o sinteză metodologică. Aceasta se
explică nu prin teama de critică, uneori aspră şi nedreaptă, ce se face studiilor care operează
cu abstracţii şi generalizări ştiinţifice, ci prin încărcătura ştiinţifică şi psihologică a
savantului român, prin convingerea acestuia asupra nevoii ca fiecare fenomen economic să
fie studiat cu o metodă şi metodologie adecvate particulari-tăţilor şi complexităţii lui, în
raport cu structurile sale factoriale, cu ipostazele sale statice şi dinamice, cu nevoile de
testare şi verificare a relaţiilor dintre variabilele economice şi sociale. Acesta este de fapt
modelul metodologic de cercetare a fenomenului economic prin care s-a afirmat cu vigoare
profesorul Emilian Dobrescu în ştiinţa economică românească şi universală.
Modelul de cercetare ştiinţifică al profesorului Emilian Dobrescu este un
irezistibil stimulent pentru studenţi şi cercetători în însuşirea metodologiei de cercetare,
a instrumentelor şi tehnicilor moderne de investigare ştiinţifică a fenomenului economic.
D. Contribuţia prof.univ.dr. Tudorel Postolache

la afirmarea ştiinţei economice
Opera ştiinţifică a prof.univ.dr. Tudorel Postolache este o împletire a studiilor
de metodologie cu elaborarea şi clarificarea unei largi tematici teoretice, iar în alte
cazuri a unor probleme economice stringente de natură practică, de cel mai larg
interes naţional şi chiar dincolo de acesta.
Componenta metodologică a activităţii ştiinţifice a profesorului Tudorel
Postolache cuprinde studii de epistemologie economică, precum şi studii de metodo-
37

logia cercetării ştiinţifice economice pe care autorul le-a predat, pentru prima dată în
România, studenţilor din învăţământul economic superior.
Aceeaşi operă ştiinţifică include şi multe alte contribuţii teoretico-metodo-
logice, deosebit de utile pentru clarificarea unor fenomene economice contemporane
de importanţă globală, cum ar fi: Capitalismul contemporan şi categoriile economice;
Geneză şi tranziţie ale tensionărilor din sistemul naţional al economiei politice;
Analiza comparativă a economiilor naţionale contemporane, în care se fundamentează
şi aplică un model complex de tipologizare, bazat pe cuantificarea unor criterii vizând
potenţialul şi nivelul de dezvoltare; Tratatul de economie contemporană (vol.II), în
care se face o analiză comparativă a mecanismelor economice contemporane şi a
tipologiei economiilor naţionale; Restructurări în economia politică, în cadrul căreia
se elaborează o teorie a mecanismului intern al economiei politice ca ştiinţă şi se
formulează patru faze principale ale dezvoltării acesteia: criza, starea de subdez-
voltare, accelerarea progresului ştiinţific şi saltul calitativ. În această categorie se
înscriu şi alte studii de conjunctură economică internaţională, cicluri lungi şi ciclul
secular, capitalismul monopolist de stat ş.a.
Contribuţii metodologice de mare valoare sunt realizate de autor şi în vederea
satisfacerii unor nevoi practice, imperioase, cum sunt acelea ale tranziţiei României la
economia de piaţă. Aici se pot circumscrie problemele structurale esenţiale ale economiei
României, cum este şi aceea a tranziţiei de la preponderenţa produselor muncă-intensive,
energo-intensive, capital-intensive, la produse cultural-informaţional-intensive.
În această categorie prof. Tudorel Postolache realizează şi o altă lucrare macro-
economică de tip scenariu, intitulată Un projet ouvert privind România anilor 2020
(Editura Expert, Bucureşti). În legătură cu această lucrare naţională însuşi autorul ei,
prof.univ.dr. Tudorel Postolache menţionează că avem de-a face cu „încă un exemplu de
lucrare, care şi-a dovedit necesitatea de a fi realizată sub formă de metodologie şi
concepţie. Este vorba de a face inventarul avuţiei naţionale, în general, al patrimoniului
economic, în special, o acţiune de importanţă capitală în scopul de a putea aprecia şi
cuantifica resursele materiale, umane, ştiinţifice şi culturale ale ţării noastre, pentru a
elabora Strategia de dezvoltare a României şi a integrării ei în Uniunea Europeană.
Fără unirea eforturilor instituţiilor statului – în primul rând, sistemul de finanţe
şi statistica, reţeaua de cercetare fundamentală – care ar trebui să definească
metodologiile de calcul ale valorilor economice, ale operelor de artă, ale filmelor etc.,
care au devenit un veritabil nucleu al economiei cultural-informaţionale, al
administraţiei centrale şi locale – nu se poate încă începe această acţiune de evaluare.
Or, utilitatea sa este în afară de orice îndoială. Aş dori să subliniez, arată autorul în
mod cu totul special, preocuparea care a început să fie centrală în importantele lucrări
ale Comisiei (Comisia pentru elaborarea Strategiei, al cărei preşedinte este însuşi
prof.univ.dr. Tudorel Postolache – subl.ns.) de a stabili, pe de o parte, avantajele
comparative ale ţării noastre şi avantajele de fond ale integrării României în structurile
europene şi, pe de altă parte, de a delimita nucleele de contradicţii şi de
incompatibilităţi obiective, acestea fiind deosebit de importante pentru ca integrarea
să fie eficace. Noi trebuie să identificăm realitatea aşa cum este ea în prezent şi nu
aceea care s-ar dori să existe.
Eu aş spune – afirmă prof. Tudorel Postolache – că motivul de a exista un astfel
de elaborat strategic este exact acela de a identifica contradicţiile şi incompatibilităţile nu
doar în sine, ci şi pentru a încerca să schiţăm variante de decizie anticipative.
38

CONCEPTE DE BAZ
• Ştiinţa - ştiinţă economică

• Sistemul ştiinţei economice
• Ştiinţă economică normativă – ştiinţă economică pozitivă
• Metodă de cercetare
• Metodologia cercetării economice
• Reguli metodologice de aur
• Realitate empirică
• Logică
• Gândire, raţionament
• Legitate ştiinţifică
• Reconstrucţia ştiinţei economice
39

ÎNTREB RI
1. Care sunt caracteristicile şi tendinţele actuale ale ştiinţei

economice?
2. Explicaţi legităţile şi procesele interne ale ştiinţei economice!
3. Care sunt principalele realizări în ştiinţa economică?
4. Analizaţi controversele teoretice şi metodologice din ştiinţa
economică!
5. În ce constau insuficienţele practice ale ştiinţei economice?
6. Ce înseamnă perfecţionarea metodologiei de cercetare ştiinţifică
şi care sunt împrejurările ce determină necesitatea acesteia?
7. Prezentaţi principalele contribuţii ale unor savanţi români la
dezvoltarea metodologiei cercetării economice!
8. Ce se înţelege prin ştiinţă economică în progres?
40

TEXTE DE ANALIZAT
,,ŞTIIN A ECONOMIC POZITIV ESTE ÎN PRINCIPIU

INDEPENDENT DE ORICE POZI IE ETIC SAU JUDECAT
NORMATIV PARTICULAR . AŞA CUM SPUNEA KEYNES,
EA SE OCUP DE ,,CEEA CE ESTE”, NU DE ,,CEEA CE
TREBUIE S FIE”. SARCINA EI ESTE S NE OFERE UN
SISTEM DE GENERALIZ RI CARE S POAT FI UTILIZATE
PENTRU FORMULAREA DE PREDIC II CORECTE DESPRE
CONSECIN ELE ORIC REI SCHIMB RI A CIRCUMSTAN-
ELOR. REUŞITA EI CERE JUDECAT ÎN FUNC IE DE
PRECIZIA, AMPLOAREA ŞI CONFORMITATEA CU EXPE-
RIEN A A PREDIC IILOR PE CARE LE GENEREAZ ”.
DANIEL M. HAUSMAN
,,L SÂND LA O PARTE ŞTIIN ELE NATURII, PROFESIA

ECONOMIC DE AST ZI ÎŞI PIERDE CREDIBILITATEA DIN
CAUZ C LUCREAZ ÎNTR-O CAS A ŞTIIN EI CARE ESTE
DIVIZAT ŞI DEZBINAT : ÎNTRUCÂT ŞTIIN A ECONOMIC
MODERN BAZAT PE DEZECHILIBRU SE CONCEPE ŞI
CONSIDER ÎN OPOZI IE CU ŞTIIN A ECONOMIC
CLASIC BAZAT PE ECHILIBRUL STABIL SAU PE UN
SUBSTITUT AL ACESTEIA. NICI UN PROGRES DURABIL NU
ESTE POSIBIL – NICI ÎN TEORIE ŞI NICI ÎN PRACTIC – PÂN
CÂND ACEST HANDICAP, ACEAST DILEM METODO-
LOGIC MOŞTENIT DIN TRECUT NU ESTE REZOLVAT ÎN
MOD REAL ŞI CORESPUNZ TOR. ÎN ACEST SCOP, UTILIZ M
AICI UN PROGRAM DE CERCETARE NOU, DENUMIT
ABORDARE SIMULTAN PRIN PRISMA ECHILIBRULUI ŞI
DEZECHILIBRULUI, SAU MAI CLAR SPUS – PRIN PRISMA
ECHILIBRULUI VERSUS (VS) DEZECHILIBRU, CARE, DAC
ESTE ÎN ELES CORECT ŞI APLICAT SISTEMATIC, POATE S
NE DUC SPRE O A TREIA REVOLU IE ÎN GÂNDIREA
ECONOMIC , CAPABIL S RECONCILIEZE METODOLOGIA
TRECUTULUI CU CEA A PREZENTULUI, DESCHIZÂND
41

ASTFEL DRUMUL PENTRU DEZVOLTAREA UNEI METODO-
LOGII MAI CUPRINZ TOARE ŞI LIBER DE CONTRADIC II
A VIITORULUI. ACESTA ESTE SCOPUL FINAL AL UNOR
PRINCIPIA OECONOMICA ...”.
ANGHEL N. RUGIN
A DEVENIT, TOT MAI EVIDENT FAPTUL C F R O TEORIE
SUFICIENT DEZVOLTAT , BINE STRUCTURAT ŞI ADUS LA ZI,
AC IUNEA POLITIC APLICAT ÎN ECONOMIE ESTE OARB , EA BÂJBÂIE
DUP SOLU II, FACE ALEGERI LA ÎNTÂMPLARE, ESTE SUPUS LA TOT
FELUL DE CAPCANE ŞI DE EŞECURI, ADESEORI CU URM RI
DEZASTRUOASE ÎN VIA A ECONOMIC ŞI SOCIAL .
NU SE POATE AFIRMA C ŞTIIN A ECONOMIC AR FI INSUFICIENT
DEZVOLTAT SAU C AR FI DEFICITAR ÎN ABORDAREA DIFERITELOR
DOMENII DE SPECIALITATE ... CEEA CE APARE AST ZI EXTREM DE DEFICITAR
NU ESTE DEZVOLTAREA, CI COMUNICAREA DINTRE DISCIPLINELE ŞI
SUBDISCIPLINELE ŞTIIN IFICE, PRECUM ŞI DINTRE GRUPURILE ŞTIIN IFICE ŞI
TEORIILE DIFERITELOR DOMENII, PRIN ABORD RI INTERDISCIPLINARE.
EXTREM DE DEFICITAR ESTE ŞI LEG TURA TEORIILOR ŞI A
SUBDISCIPLINELOR ECONOMICE, CU TEORIILE ŞI AC IUNILE POLITICE
V ZUTE PRIN PRISMA DIFERITELOR DOCTRINE.
DEFICIEN E SERIOASE EXIST ŞI ÎN CEEA CE PRIVEŞTE MODUL
CUM SE ASIGUR LEG TURA DINTRE TEORIE ŞI PRACTICA ECONOMIC .
DE EXEMPLU, MULT TIMP S-A CREZUT C POLITICA ECONOMIC ESTE O
SIMPL APLICARE PRACTIC A TEORIEI ECONOMICE GENERALE ŞI C O
ASEMENEA ÎNDELETNICIRE AR REPREZENTA MAI MULT O ART PE CARE
AR PUTEA-O ÎNDEPLINI ORICE OM ÎNZESTRAT CU UN ANUMIT TALENT ŞI
ÎNARMAT CU ANUMITE CUNOŞTIN E ECONOMICE TEORETICE. ÎN URMA
UNOR ANALIZE MAI RIGUROASE S-A PUTUT CONSTATA ÎNS C
POLITICA ECONOMIC NU ESTE O SIMPL APLICARE A TEORIEI
ECONOMICE. POLITICA ECONOMIC DEP ŞEŞTE FRONTIERELE STRÂMTE
ALE ARIEI ECONOMICE, EA CUPRINZÂND ŞI SFERA POLITIC . MAI PRECIS,
O DAT CU INTRODUCEREA ASPECTELOR POLITICE ÎN STUDIILE
ECONOMICE, TEORIA ECONOMIC SE APROPIE MAI MULT DE REALITATE.
EA ÎŞI SCHIMB ŞI STATUTUL ŞI FUNC IA: DE LA INSTRUMENT AL
CUNOAŞTERII TEORETICE LA INSTRUMENT SAU GHID ÎN AC IUNEA
POLITIC PRACTIC ...
TREBUIE AFIRMAT CU TOAT VIGOAREA C VREMEA INTUI IEI,
A IMPROVIZA IILOR ŞI A DOGMELOR A APUS DEMULT, IAR ACOLO
UNDE ELE MAI PERSIST SE PRODUC GREŞELI ENORME, CU GRAVE
CONSECIN E ECONOMICE.
AUREL IANCU
42

REFERIN E BIBLIOGRAFICE
• Bell D., Cristall I., The crisis in Economic Theory, Basic
• Blaug, Mark, Teoria economică în retrospectivă (Introducere: A

Books, New York, 1981;
progresat teoria economică?, p.35-42; Capitolul 17: Post Scriptum meto-
• Butler, E., Hayek. His contribution to the political and economic

dologic, p. 733-748), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992;
• Constantinescu, N. N., Probleme ale metodologiei de cercetare

thought of our time, Temple Smith, London, 1983;
în ştiinţa economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998, 135 p.;

• Didier, Michel, Economie, regulile jocului, Editura Humanitas,
• Hausman, Daniel, Filozofia ştiinţei economice (Capitolul

Bucureşti, 1994, 319 p.;
Friedman, Milton: Metodologia ştiinţei economice pozitive), Editura
• Heyne, Paul, Modul economic de gândire (Mersul economiei de

Humanitas, Bucureşti, 1993, 370 p.;
• Iancu, A., Ştiinţa economică şi interferenţele ei, Editura

piaţă libere), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, 476 p.;
• Iancu, A., Politică şi economie. Repere ale unui sistem eco-

Economică, Bucureşti, 1993;
nomic performant, Centrul Român de Economie Comparată şi Con-
• Ivanciu, Nicolae, Văleanu, Tratat de doctrine economice,

sensuală, Editura Expert, Bucureşti, 2000;
• Kopnin, P. V., Bazele logice ale ştiinţei, Editura Politică,

Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1996;
• Manoilescu, Mihail, Încercări în filozofia ştiinţelor

• Mecu, Constantin, Enache Constantin (coordonatori), Econo-

economice, Editura Monitorului Oficial, 1938;
mie politică, vol. 1 şi 2, Editura Fundaţiei România de Mâine,
• Mladenatz, Gr., Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică,

Bucureşti, 2004;
• Marchal, André, Metode scientifique et science économique,

Tiporex, Bucureşti, 1947;
vol. I, Paris, Edition M. Th. Genin, 1952;

43

• Murgescu, Costin, Mersul ideilor economice la români, vol. I,
• Peterson, L. Wills, Principles of Economics Micro, Seventh

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987;
• Popper, Karl, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi

Edition Irwin, Homewood, Ilinois, 1989;
• Postolache, Tudorel, Restructurări în economia politică,

Enciclopedică, Bucureşti, 1981;
• Rugină, Anghel, Principia Oeconomica, Editura Academiei

Editura Politică, Bucureşti, 1981;
• Rugină, Anghel, Toward a Third Revolution in Economic

Române, Bucureşti, 1993;
• Russu, Corneliu (coordonator), Ştiinţa economică – cunoaştere

Thinking, International Journal of Social Economics, vol. 10, nr. 1, 1983;
şi construcţie de realitate economică. Condiţii logice ale raţionamentelor

specifice ştiinţei economice (Capitolul 1: Introducere în metodologia
cercetării ştiinţei economice, p. 5-16), „Probleme Economice”, nr. 6, 1998,
Centrul de Informare şi Documentare Bucureşti al Institutului Naţional de
• Ruzza, R., Elements d’épistemologie pour economistes, Presses

Cercetări Economice, 53 p.;
• Samuelson, Alain, Les grands courants de la pensée économique,

Universitaires de Grenoble, 1986;
• Sava, Sorica, Cercetarea ştiinţifică şi mediul universitar, în

Presses Universitaires de Grenoble, 1988;
• Thomson, George, Inspiraţie şi descoperire, Editura Enciclo-

Mersul ideilor, „Tribuna Economică”, nr. 2, 22 mai 1997;
• *** Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală. Antologie,

pedică Română, Bucureşti, 1973;
• *** La science économique est-elle en crise?, Culegere de

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, 210 p.;
articole şi studii, în Problémes économiques, nr. 2444-2445, 1-8 noiembrie

1995, 79 p.
44

Capitolul 2
CUNOAŞTEREA ŞTIIN IFIC ECONOMIC .

ÎNV AREA ŞI COMUNICAREA. TIPURILE
CERCET RII ŞTIIN IFICE ŞI STRUCTURA
INSTITU IONAL A CERCET RII ŞTIIN IFICE
ECONOMICE ROMÂNEŞTI
2.1. Procesul de cunoaştere ştiinţifică-economică. Conţinut, trăsă-

turi, particularităţi
2.1.1. Caracteristici generale ale cunoaşterii
2.1.2. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică
2.1.3. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice-economice. Proble-
mă economică – temă de cercetare
2.2. Metoda economistului. Valenţe şi erori
2.3. Cunoaşterea ştiinţifică – unitate indestructibilă dintre învă-

ţare şi creaţie. Formele de comunicare în ştiinţă
2.3.1. Învăţarea şi creaţia ştiinţifică
2.3.2. Formele de comunicare în ştiinţă
2.4. Tipurile (formele)cercetării ştiinţifice

2.4.1. Cercetarea ştiinţifică fundamentală
2.4.2. Cercetarea ştiinţifică aplicativă
2.4.3. Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea experimentală)
2.5. Structura instituţională a cercetării ştiinţifice economice în

România
2.5.1. Institutul Naţional de Cercetări Economice
2.5.2. Reţeaua cercetării ştiinţifice economice româneşti din siste-
mul Ministerului Educaţiei şi Cercetării
2.5.3. Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare directă acade-
mică, aparţinând altor ministere
Concepte de bază
Întrebări
Texte de analizat
45

46

Capitolul 2
CUNOAŞTEREA ŞTIIN IFIC ECONOMIC .

ÎNV AREA ŞI COMUNICAREA. TIPURILE
CERCET RII ŞTIIN IFICE ŞI STRUCTURA
INSTITU IONAL A CERCET RII ŞTIIN IFICE
ECONOMICE ROMÂNEŞTI
2.1. Procesul de cunoaştere ştiinţifică economică.
Conţinut, trăsături, particularităţi
2.1.1. Caracteristici generale ale cunoaşterii
Fiecare ştiinţă, din domeniul naturii şi al vieţii umane, are un
conţinut propriu, un nucleu paradigmatic, cu ajutorul căruia se
afirmă ca ştiinţă şi se delimitează de alte ştiinţe.
• un tablou complet al formelor pe care le îmbracă un cuvânt;

Prin nucleu paradigmatic al unei ştiinţe îndeobşte se înţeleg:
• totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt;

• o normă, mai multe norme sau modele;
• un set de propoziţii, teze (enunţuri), concepte şi metode de
investigaţie, cu un pronunţat caracter normativ, dezvoltat pentru a crea
• totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg accep-

sau pentru a face descoperiri într-un anumit domeniu;
tate de comunitatea ştiinţifică respectivă, care constituie modelul pro-

blemelor de cercetare ştiinţifică şi al soluţiilor (ipotezelor) explorate.
Rezultă că nucleul paradigmatic este nucleul durabil al oricărei
ştiinţe, este „zestrea” ei, cu care se defineşte şi îşi îndeplineşte
funcţiile sociale.
Zestrea paradigmatică a fiecărei ştiinţe se află în curs de apro-
fundare şi de extindere în cadrul fiecărei ştiinţe, în lumina noilor date,
informaţii şi fapte empirice, a noilor metode, tehnici şi instrumente de
investigaţie şi a perfecţionării celor existente. Această căutare, menită
să ridice eficienţa oricărei ştiinţe, este permanentă, atât în ştiinţa
economică, precum şi în oricare altă ştiinţă.
Cunoaşterea, în general, este un proces în cadrul căruia oamenii
îşi construiesc imagini, noţiuni, concepţii şi teorii despre realitatea
înconjurătoare şi, desigur, despre ei înşişi. Toate acestea nu au un scop
în sine, ci servesc nevoile practice, ceea ce necesită şi construirea de
instrumente şi mijloace de acţiune practică.
47

Activitatea de cunoaştere a apărut timpuriu, o dată cu omul, cu societatea. Ea
s-a desprins de alte activităţi practice şi s-a definit ca activitate ştiinţifică mult mai
târziu, în baza adâncirii diviziunii sociale a muncii. Astăzi cercetarea ştiinţifică se
numără în rândul ramurilor economiei naţionale, în fruntea acestora, constituind
motorul dezvoltării, al creşterii economice şi al progresului social.
Cunoaşterea este un proces complex de reflectare a realităţii
practice în conştiinţa oamenilor şi în activitatea lor productivă; ea este
o apropiere permanentă, infinită a omului de fenomenele şi procesele
naturii şi societăţii. Cunoaşterea se realizează însă treptat, gradual,
înaintând de la perceperea fenomenului la sesizarea esenţei, la cunoaş-
terea tot mai aprofundată a legăturilor funcţionale, a repetabilităţilor
fenomenelor economice.
Cunoaşterea, în fiecare moment, este o reflectare aproximativ-
exactă a realităţii. Rezultatele cunoaşterii-verificate în practica economică
şi socială - sunt cunoştinţe autentice, adevărate, care se mişcă permanent
dinspre adevăruri relative spre adevăruri absolute, fără ca acestea din
urmă să poată fi atinse, în special în ştiinţa economică.
Cunoştinţele autentice (adevărul) se disting de cele false în
funcţie de concordanţa sau neconcordanţa lor cu faptele empirice
(realitatea).
Cunoaşterea ştiinţifică – formă a cunoaşterii umane în general –
are un conţinut complex. Deosebit de elocvent rezultă acest fapt dacă
examinăm conţinutul termenului de epistemologie.
În limba greacă, episteme = cunoaştere adevărată, de profunzime, iar logos =
ştiinţă. Deci, epistemologia nu este altceva decât ştiinţa cunoaşterii. Platon realiza o
delimitare a lui episteme de doxa, care nu era altceva decât cunoaştere superficială a
faptelor empirice.
Mijlocul de realizare a lui episteme (cunoaşterii ştiinţifice) este raţiunea, singura
capabilă să aibă acces la lumea pură a ideilor, adică a conceptelor, principiilor, teoriilor.
Dimpotrivă, lucrurile sensibile, concrete sunt observabile de oricine; ele sunt efemere şi
relative în faţa ştiinţei.
Obiectul de studiu al epistemologiei (ştiinţa cunoaşterii) nu se rezumă numai la
teorie, adică la principiile, legile şi ipotezele (sub aspectul evoluţiei istorice şi al
valorii lor de cunoaştere), ci cuprinde şi studiul metodelor de cunoaştere, metodologia
cunoaşterii ştiinţifice.
Metoda, în greaca veche (methodos) este un cuvânt compus din meta = după şi odos =
cale, drum. Deci, în traducere românească liberă methodos înseamnă „după un drum, o cale
anume”. Prin acest anume, înţelegem că metoda nu poate fi subiectivă, arbitrară. În fine, din
aceeaşi precizare înţelegem că metoda este un analog al domeniului în care se circumscrie
cunoaşterea ştiinţifică. Diferenţele de metode şi de metodologii ne fac aproape întotdeauna
incompatibili în planul rezultatelor, al teoriilor.
Sistemul teoretic (legi, principii, teorii, concepte) stă la baza
formulării sistemului de principii şi norme metodologice (coerente,
riguroase, asemenea oricărui sistem). Convertirea sistemului teoretic
48

în sistemul de norme şi metodologii nu înseamnă o transpunere
mecanică, în sensul că orice principiu şi lege reclamă o corespondenţă
specială în domeniul metodologiei.
Metoda, la rândul ei, operează în fiecare domeniu, în mod
mijlocit, prin intermediul ipotezelor şi al teoriilor anterioare. Bine
elaborată, metoda le ordonează pe acestea şi le orientează în direcţiile
fecunde ale cunoaşterii ştiinţifice.
Comparativ cu teoria, metoda are un anumit specific. Astfel,
teoria, ideea presupun abstragerea şi izolarea unor aspecte şi laturi ale
proceselor şi fenomenelor reale. Dimpotrivă, construcţia metodei
vizează întreaga amploare a demersului cunoaşterii, mişcarea activă,
ordonată, a cercetătorului către fenomenul cercetat, indicând direcţia
şi traseele de urmat spre a se ajunge la cunoştinţe adevărate, noi.
În concluzie, dacă metoda este o abstracţie a mişcării reale, atotcu-
prinzătoare, teoria este o mişcare a abstracţiei teoretice parţiale. De aceea
Hegel, referindu-se la metodă, spunea că „metoda este structura întregului”.
Metoda şi metodologia sunt entităţi complexe. Văzute din perspec-
tiva teoriei sistemelor, metoda şi metodologia îşi dezvăluie o alcătuire pe
• nivelul metodei şi al metodologiei de maximă generalitate;

trei nivele:
• nivelul metodei şi al metodologiei de graniţă, elaborat pentru

mai multe ştiinţe particulare (metoda experimentală, metoda calculului
• nivelul metodei şi metodologiei specifice, diferite de la o

statistic ş.a.);
disciplină ştiinţifică la alta.

Regulile metodologice îi permit economistului să înainteze pe
calea ştiinţei cunoaşterii certe. Astfel, savantul şi filosoful francez
Descartes (1596-1650), evidenţiind rolul decisiv al metodei în cadrul
ştiinţei, arată că „metoda constă în acele reguli sigure şi simple, graţie
cărora oricine le va urma fără a se abate de la ele, nu va lua niciodată
nimic fals drept adevărat şi ... va ajunge la cunoaşterea adevărată de
care este capabil”.
În acelaşi timp, o ghidare metodologică prea severă, o folosire
rigidă a metodelor este nu numai anevoioasă, dar şi dăunătoare
ştiinţei; ştiinţa ar deveni mai dogmatică şi mai puţin adaptabilă. Să nu
uităm că, metodologia, adevăratul tezaur de metode constituit în
decurs de milenii s-a acumulat în bătălia omului de ştiinţă cu
necunoscutul; pe baza metodelor şi metodologiei, o parte din necu-
noscut a devenit cunoscut; dar aceste metode şi metodologii urmează
să se confrunte şi să se verifice în procesul de escaladare a necunos-
cutului rămas (infinit şi mai complex).
49

Aşadar, economistul trebuie să abordeze metoda, metodologia şi cu
rigoarea necesară, dar şi cu flexibilitatea pe care o cere lumea empirică a
proceselor şi fenomenelor economice. Metoda trebuie să se subordoneze
cunoaşterii fenomenului, să asigure accesul economistului cercetător la
general, la legile şi structurile universale ale faptelor empirice.
Tezaurul, cultura metodologică, nu reprezintă, aşadar, un produs
secundar al procesului de cunoaştere. Metodologia este de fapt calea
ştiinţei, este instrumentul care asigură adâncirea infinită a cunoaşterii
ştiinţifice.
În calitatea sa de componentă a ştiinţei economice, alături de
teorie, metodologia cercetării ştiinţifice economice poate fi considerată
un îndrumar, precum Firul Adriadnei din Mitologia greacă. Ea poate fi
definită ca un ansamblu de etape, de subetape, de metode, tehnici şi
instrumente de investigare ştiinţifică a fenomenului economic.
Metodologia ştiinţei, ca şi teoria ştiinţifică au evoluat împreună din antichitate până
în zilele noastre. Metodologia generală a ştiinţei îşi are izvorul în antichitate (Socrate 469-
399 î.Hr.; Platon 427-342 î.Hr.; Aristotel 384-322 î.Hr.), când s-a iniţiat teoria noţiunilor,
deducţiei, inducţiei şi demonstraţiei; mari contribuţii la ştiinţa modernă şi la metodologia
ştiinţei s-au adus în epoca Renaşterii (Descartes ş.a.).
În fine, epoca contemporană cunoaşte adevărate revoluţii în ştiinţele naturii şi,
în special, în metodologiile lor. Aceste revoluţii (Thomas Kuhn) sunt însă expresia
abandonării anumitor moduri de gândire şi de cercetare şi înlocuirea lor cu altele noi,
incompatibile cu cele precedente. Este mai mult ca sigur că aceasta ar fi soluţia
eficientă şi în ştiinţa economică (!)
2.1.2. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică
Cunoaşterea ştiinţifică – după desluşirea conţinutului său, aşa
cum am arătat – poate fi acum uşor diferenţiată de cunoaşterea
comună (doxa, în limba greacă). Această deosebire o putem evidenţia
pe mai multe planuri:
a) sub aspectul formei: cercetarea ştiinţifică se concretizează şi
circulă mai ales sub forma unor teorii ştiinţifice care explică proce-
sele şi fenomenele şi pot sta la baza prevederii acestora; cunoaşterea
comună, în schimb, nu are o armătură teoretică, formează un conglo-
merat eterogen de cunoştinţe practice, aplicative şi care se însuşesc şi
dezvoltă în procesul muncii, în special pe cale de ucenicie, practic,
oarecum spontan, sub presiunea trebuinţelor;
b) sub aspectul metodei: cercetarea ştiinţifică are o perspectivă
metodologică, este organizată şi elaborată, ea distinge şi determină şi
proprietăţile calitative ale fenomenelor cercetate, conexiunile dintre ele,
cu ajutorul unor metode care permit înregistrarea, clasificarea, măsurarea
tuturor caracteristicilor cantitative. Cercetarea comună nu ajunge la
adevăruri riguroase şi controlabile. De exemplu, ea deosebeşte culorile cu
50

ajutorul senzaţiilor vizuale; de aceea ea cuprinde multe aparenţe înşelă-
toare în plan perceptiv şi multe erori în plan logic; acestea se explică prin
apartenenţa cunoaşterii comune la inductivismul naiv, căruia îi este
specifică cercetarea adevărului prin reducerea la simţuri. Dimpotrivă,
cunoaşterea ştiinţifică apelează la metode riguroase care diferenţiază
culorile pe baza frecvenţei oscilaţiilor electromagnetice;
c) sub aspectul procedeelor de verificare a ipotezelor: în timp
ce cunoaşterea comună se bazează pe o singură modalitate de verificare
a ipotezelor – încercarea, lipsită de rigoare, cercetarea ştiinţifică dispune
de criterii, tehnici şi teste complexe de verificare a adevărului, a ipotezelor
sale; are o putere explicativă şi predictivă mult mai mare şi în creştere;
d) sub aspectul limbajului: cercetarea ştiinţifică utilizează un
limbaj specializat, cu un înalt grad de abstractizare, simbolic şi
matematic, diferenţiat de la o ştiinţă la alta, cu reguli sintactice,
semantice şi pragmatice pentru ridicarea preciziei, obiectivităţii, ade-
vărului şi eficienţei; este un limbaj superior, în mare măsură deosebit
de limbajul obişnuit, specific cunoaşterii comune.
Cunoaşterea ştiinţifică este un edificiu complex, corelat riguros, siste-
matic, care se desfăşoară prin observaţii şi experiment, ipoteze, elaborare de
teorii testabile, demersuri de modelare, de axiomatizare şi de formalizare.
Cunoaşterea ştiinţifică economică – chiar dacă acum nu
garantează absolut realizarea scopurilor ce îşi propune, este singura
cale disponibilă a economistului pentru a se apropia în mod sigur de
obiectivul fixat, de adevăr, pentru îmbogăţirea acestuia şi lărgirea
gamei de mijloace şi modalităţi necesare atingerii lui.
Cunoaşterea ştiinţifică se realizează la două niveluri distincte, dar
strâns legate reciproc. Astfel, cunoaşterea empirică rezidă într-o
reflectare a obiectelor şi proceselor studiate de cercetător, de om.
Metodele ei specifice de reflectare sunt observaţia şi descrierea. Deşi
omului nu-i este proprie doar o cunoaştere senzorială pură, cunoaşterea
empirică are totuşi acest pronunţat caracter (senzorial); culegerea,
observarea şi descrierea faptelor şi datelor conţin în mod evident
manifestările exterioare, fenomenale, proprietăţi ale obiectelor şi
fenomenelor cunoscute, oricare ar fi acestea. Procesele de cunoaştere
empirică se structurează, în special, în senzaţii, percepţii şi reprezentări.
Cunoaşterea teoretică reprezintă o treaptă superioară de adâncire a
cunoaşterii prin intermediul gândirii abstracte, realizându-se pătrunderea în
esenţa proceselor şi fenomenelor economice, identificarea legăturilor
interne, a cauzelor şi mecanismelor lor de existenţă, a legilor care guvernea-
ză. Cunoaşterea teoretică are loc pe baza prelucrării mai adânci a datelor şi
cunoştinţelor empirice, cu ajutorul analizei şi sintezei, inducţiei şi deducţiei.
Cunoaşterea teoretică presupune elaborarea de teorii care să explice
51

procesele şi fenomenele economice, cu ajutorul noţiunilor, categoriilor
judecăţilor şi raţionamentelor, al ipotezelor, al altor teorii sau legi etc.
În cadrul cunoaşterii ştiinţifice teoretice se realizează: o distanţare
de cunoaşterea comună, întemeiată mai mult pe bunul-simţ; o depăşire a
automatismelor mentale, derivate din experienţa cotidiană de cunoaştere;
o puternică şi judicioasă utilizare a matematicii şi statisticii; o susţinută
folosire a unor metode noi (modelare, formalizare etc.).
Cunoaşterea ştiinţifică rezultă deci din îmbinarea observaţiei
empirice (sensibile) cu activitatea de gândire, a intelectualului. Immanuel
Kant, în Critica raţiunii pure afirma că „ideile fără conţinut intuitiv sunt
goale, iar intuiţiile fără concepte sunt oarbe... Numai din faptul că ele se
unesc poate să rezulte cunoaşterea”.
Cunoaşterea ştiinţifică cere ca o teorie să satisfacă mai multe
exigenţe elementare, şi anume:
• să aibă coerenţă logică, adică enunţurile teoretice să se afle în stare de
• să fie deductibilă, respectiv enunţurile să decurgă logic unele din altele;

compatibilitate reciprocă;
• să aibă completitudine (saturaţie), ceea ce reclamă ca teoria ştiinţifică să

acopere explicativ întregul domeniu la care se referă, să identifice şi să formuleze
toate relaţiile esenţiale pe care le implică o bună cunoaştere a unui proces sau feno-
• să fie verificabilă, respectiv orice teorie ştiinţifică să fie legată de practică,

men economic;
de viaţa economică; ea trebuie să fie testabilă, să fie verificabilă pe cale experi-

mentală, de laborator sau în practică, pe scară largă.
2.1.3. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice

economice. Problema economică. Teme de cercetare
Dacă ştiinţele naturii, aşa cum am văzut, sunt definite drept cu-
noaştere exactă, universală şi verificabilă în timp ce ştiinţa economică
poate fi definită doar ca o cunoaştere veridică şi verificabilă pe cale
experimentală înţelegem că fenomenul economic „materia primă”a
ştiinţelor economice se deosebeşte esenţialmente de fenomenele altor ştiinţe.
În nici un caz, economişti nu-şi pot forma vreun complex faţă de
ştiinţele naturii în sensul că ştiinţa economică ar fi „mai puţin” ştiinţă. Se
poate cel mult afirma că ştiinţele economice nu sunt ştiinţe exacte şi
universale. Dar, de la această recunoaştere se poate totuşi face, fără nici o
concesie, precizarea că ştiinţa economică este doar cunoaştere veridică
şi verificabilă. Nimic mai mult! Dacă vom cerceta fenomenul economic
în ceea ce el poate avea ceva comun şi specific cu fenomenele naturii,
vom putea spune chiar că ştiinţa economică este mai dificilă, mai
complexă decât ştiinţele naturii datorită complexităţii şi particularităţilor
fenomenelor economice.
52

Vom înţelege această complexitate şi diferenţele dintre conţinutul
ştiinţelor economice şi cel al ştiinţelor naturii dacă examinăm în cele ce
♦ fenomenele economice se interferează şi se asociază cu cele-

urmează principalele particularităţi ale fenomenului economic:
lalte tipuri de fenomene sociale, „noneconomice”. De aici rezultă nu

numai nevoia ca cercetarea să decupeze aceste fenomene, dar şi să le
studieze inter şi multidisciplinar, să „convertească” fenomenele non-
economice în efecte economice, potrivit exigenţei formulate de Hegel că
♦ fenomenele economice se nasc şi evoluează diferit, înregistrând

„metoda înseamnă întregul”, adică fenomenul în complexitatea acestuia;
o serie de influenţe care variază în plan spaţial, de la o ţară la alta, şi

uneori chiar în interiorul unei ţări, precum şi în plan temporal, de la o
♦ explicarea fenomenelor şi proceselor economice este afectată de

perioadă la alta;
♦ ştiinţele economice au un pronunţat caracter aleatoriu,

interesele şi aspiraţiile variate ale oamenilor, de comportamentele acestora;
♦ ştiinţele economice au un caracter istoric, folosirea criteriului istoric

probabilistic, ca o consecinţă a particularităţilor subliniate mai sus;
♦ măsurarea fenomenelor economice este nu numai indispensabilă,

apare indispensabil în elucidarea proceselor şi fenomenelor economice;
dar şi extrem de dificilă, în condiţiile tuturor particularităţilor menţionate.*

Teoria economică – în genere acceptată ca fiind o reflectare
conceptuală, sintetică, cu ajutorul abstracţiilor, a realităţii obiective –
• funcţia explicativă, cu ajutorul căreia se pun în evidenţă

îndeplineşte o serie de funcţii, cum sunt:
cauzele care determină un fenomen economic sau altul, precum şi

relaţiile cu alte fenomene economice, sociale, politice etc. Această
funcţie se execută prin faptul că teoria economică are un puternic
• funcţia predictivă, în virtutea aceluiaşi conţinut cognitiv

conţinut cognitiv-informaţional;
informaţional, permite să se formuleze (prescrie) soluţii eficiente

problemelor care reclamă rezolvarea, precum şi previziuni (soluţii)
• funcţia rezumativă este necesară pentru că teoria economică se

asupra evoluţiei fenomenelor economice;
concretizează în enunţuri deosebit de sintetice asupra unor mari cantităţi

de informaţii empirice; această funcţie are un rol sistematizator,
eliminând enunţurile redundante (abundenţa inutilă de expresii), care nu
aduc nimic în planul cunoaşterii ştiinţifice şi îngreunează atât comu-
nicarea, cât şi asimilarea informaţiei ştiinţifice.
*
Pentru aceste particularităţi ale fenomenului economic, vezi Capitolul V,
paragraful 5.5.1., pp. 167-171.
53

Cunoaşterea ştiinţifică scoate la iveală în permanenţă probleme
economice. Orice problemă economică rezultă din confruntarea
teoriei existente cu faptele empirice noi. Dacă în economie faptele
empirice se înnoiesc permanent, în timp ce teoria existentă este
elaborată pe baza faptelor economice din trecut, ea se cere reanalizată
şi reformulată. De altfel, în ştiinţă, în general, există o preocupare
permanentă de verificare a teoriilor sale, întrucât orice teorie are un
conţinut ştiinţific istoriceşte limitat, exprimând doar parţial realitatea
şi deci nu epuizează complexitatea vieţii practice.
De la începuturile constituirii ca activitate umană, ştiinţa a fost
asociată cu o atitudine critică faţă de ea însăşi. Descartes a formulat
principiul metodologic fundamental al cercetării ştiinţifice – principiul
îndoielii.
Din pasiune pentru certitudine (era şi matematician), Descartes considera că
ştiinţa trebuie să depăşească opinia aproximativă şi să se ridice la claritatea evidenţei.
De aceea, el considera că trebuie promovată îndoiala metodică, radicală, până când
întâlneşti ceva de care să-ţi fie absolut imposibil să te îndoieşti. Astfel, de la îndoiala
clar exprimată în acel celebru dubito ergo cogito, Descartes ajunge la nu mai puţin
celebrul model de adevăr cert cogito ergo sum.
Conform acestui principiu, nici o cunoaştere ştiinţifică nu
trebuie considerată un adevăr indiscutabil; tot ceea ce se cunoaşte, de
la faptele empirice până la concepte, principii, teorii şi legi economice
trebuie supus în permanenţă unei analize critice constructive.
Problemele economice apar întotdeauna când unele fapte nu mai
pot fi explicate pe baza teoriilor şi a cunoştinţelor existente. Ele reprezintă
conştientizarea noastră asupra îngustimii, insuficienţei cunoaşterii
ştiinţifice în raport cu realitatea economică.
Geneza problemelor economice poate fi ilustrată şi în schema
care urmează, pe baza interrelaţiilor dintre factorii lor determinanţi:
Fapte empirice
economice
Metodologia
Teoria economică ştiinţei economice
Probleme economice
de clarificat (studiat)
Problemele economice care se cer clarificate pot fi rezultatul rămâ-

nerii în urmă a unei laturi sau a alteia a activităţii economice, cum ar fi:
54

• insuficienta dezvoltare a unei activităţi economice în raport cu
noile dimensiuni şi structuri viitoare ale nevoii sociale;
• rămânerea în urmă a profitabilităţii în raport cu posibilităţile
oferite de progresul ştiinţific şi tehnic;
• necesitatea adaptării (restructurării) economiei în raport cu
• necesitatea asigurării coerenţei teoretice, pe de o parte, şi dintre

noile exigenţe ale societăţii democratice;
teoria economică şi fenomenele economice practice, pe de altă parte.

Problemele economice – teoretice sau de analiză economică
practică – devin teme de cercetare şi se propun spre a fi abordate şi
soluţionate cercetării ştiinţifice.
Cunoaşterea insuficienţei teoriei în raport cu faptele empirice
este momentul cel mai dificil şi, totodată, cel mai fertil al cercetării
ştiinţifice economice. Pe bună dreptate se afirmă că este mai greu să se
formuleze corect o întrebare (o ipoteză ştiinţifică, problemă econo-
mică) decât să se răspundă la o întrebare bine pusă.
Cunoaşterea, explicarea şi deci rezolvarea problemelor econo-
mice constituie conţinutul specific al activităţii de cercetare ştiin-
ţifică economică.
Tot acest proces de soluţionare a unei probleme economice se
realizează pe baza a două demersuri:
a) Un demers creator-constructiv, în cadrul căruia se elaborează
şi formulează ipotezele;
b) Un demers critic-valorizator, în cadrul căruia are loc verifi-
carea (testarea) continuă a ipotezelor.
Ambele aspecte sunt abordate pe larg în Capitolul 5.
2.2. Metoda economistului.Valenţe şi erori

Ca semn de recunoaştere şi distincţie, activitatea de cercetare
ştiinţifică-economică este denumită curent drept metoda economis-
tului. Astăzi, metoda economistului este considerată o metodă de
analiză care se răspândeşte, se aprofundează şi acoperă practic toate
domeniile economiei. Aceasta este o metodă care a anihilat graniţele
dintre subdisciplinele economice, realizând practic „sistemul ştiinţelor
economice”, o metodă care este exportată în alte ştiinţe sociale (socio-
logie, psihologie, etică etc.), care o percep ca metodă a economistului.
Economiştilor le revine, evident, sarcina de a continua să consoli-
deze şi să demonstreze forţa mereu mai puternică a metodei lor. Acestora
le revin, desigur, nu numai meritele, dar şi neajunsurile metodei lor.
55

Metoda economistului de cercetare propriu-zisă este răspunză-
toare de lipsurile ştiinţei economice (deficitul de realism, sprijinul li-
mitat pentru practică etc.) analizate în capitolul 1. Metoda economis-
tului este răspunzătoare şi de măsura în care sunt valorificate particu-
larităţile ştiinţei economice (fenomenele economice sunt extrem de
complexe, multifactorial determinate, aleatorii, probabilistice, cu un
grad ridicat de risc, un control imperfect al condiţiilor de reproducere
şi de observare, se desfăşoară sub imperiul intereselor etc.) prezentate
în Capitolul 2.
Împlinirile ştiinţei economice, utilizarea metodelor de cercetare
ştiinţifică în corelaţie riguroasă cu particularităţile fiecărei probleme
economice, în vederea afirmării şi mai puternice a ştiinţei economice, sunt
dependente covârşitor de eliminarea erorilor pe care economiştii încă le mai
comit. Dintre acestea, în cele ce urmează, vom menţiona doar pe cele mai
importante, în speranţa că, în acest fel, vom trezi un şi mai mare interes
pentru aprofundarea problematicii pe cât de importantă, pe atât de complexă
a cercetării ştiinţifice-economice. Asemenea erori sau limite sunt:
a) Manifestarea unei reticenţe faţă de confruntarea teoriei economice cu
faptele empirice cotidiene.
Din această cauză unele teorii rămân abstracte, nebazate în măsura necesară pe
observarea realităţii.
b) Realizarea lentă a observării realităţii practice şi aprofundării
cauzalităţii, care determină un fenomen economic sau altul. Această carenţă impune
cunoaşterea esenţei ascunse, a mecanismelor şi interacţiunilor fenomenelor economice
care nu sunt accesibile cunoaşterii comune. Cunoaşterea ştiinţifică presupune ca
aceste interacţiuni şi mecanisme ascunse să fie elucidate şi valorificate în cel mai înalt
grad cu putinţă şi într-un ritm alert.
c) Ipoteza nu este întotdeauna formulată riguros, pe baza vieţii economice reale.
Realitatea arată că este de preferat întotdeauna o ipoteză întemeiată pe fapte
empirice unei ipoteze generale, fără suport practic; în jurul ipotezelor de bază ale
fiecărui fenomen economic se cer organizate mai multe discuţii între economişti.
d) Uneori se acţionează pentru o idee ca soluţie unică. Experienţa contro-
lată, în vederea validării uneia sau alteia dintre ipoteze, în loc să fie negată, ar trebui
să genereze eforturi de a se găsi soluţii viabile de realizare.
e) În condiţiile în care fenomenul economic este foarte complex, multifactorial
determinat, în loc de invocarea tuturor dificultăţilor, în mare măsură reale,
economiştii ar trebui să se străduiască să găsească soluţii, să organizeze statistici
de date şi metode de separare a variabilelor explicative ale fenomenului economic.
f) Considerând că fizica este o ştiinţă model, mai mulţi economişti împru-
mută concluzii şi metode ale ştiinţei fizice moderne (fizica cuantică), pe care le
aplică şi fenomenelor economice, exagerându-se rolul incertitudinii, al predicţiei şi
obiectivităţii concluziilor şi în ştiinţa economică, în dezacord cu particularităţile
proceselor şi fenomenelor economice.
g) Are loc un proces excesiv, nejustificat de matematizare, fără o bază
factuală asigurată pentru generalizări, un suport empiric insuficient pentru
56

modelare. Astfel, modelul matematic adeseori este diferit de modelul observat în viaţa
reală. Economistul american Milton Friedman avertizează că unii economişti fac
aceste excese mai mult pentru a impresiona decât pentru a informa.
h) Se manifestă uneori subevaluarea cunoaşterii istorice, a rolului istoriei, a
faptului concret istoric. O asemenea eroare determină cerinţa întăririi studiilor
multidisciplinare şi a studiilor de caz, menite să combată tendinţele de simplificare, de
abstractizare, de teorii abstracte, fără utilitate corespunzătoare pentru practică.
i) Este necesar un dublu efort al economistului: pe de o parte, în amonte, pentru
verificarea principiilor pe care se întemeiază cercetarea propriu-zisă, iar pe de altă parte, în aval,
pentru verificarea mai bună a ipotezelor şi concluziilor oricărei cercetări ştiinţifice.
j) Se impune împiedicarea oricăror filtre, monopoluri şi mercantilizări
care blochează dezbaterea ştiinţifică reală, favorizând accesul mass-mediei către
oamenii politici şi masele de cetăţeni, numai al curentelor şi teoriilor convenabile
lumii de afaceri.
În concluzie, din multitudinea de erori pe care economiştii le săvârşesc rezultă că, într-o
formă sau alta, metodologia cercetării ştiinţifice economice, dintr-un factor de consolidare a
ştiinţei economice, a funcţiilor sale explicative şi predictive, obiec-tive, ajunge şi după opinia
unor cercetători români, să simplifice şi să caricaturizeze realitatea economică, să promoveze
ipoteze şi concluzii abstracte, nerealiste, chiar false*.
Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă trebuie, deci, să valorizeze realitatea în
interesul perfecţionării şi actualizării teoriei economice şi al sprijinirii practicii macro
şi microeconomice, prin concluzii şi soluţii de cea mai înaltă eficienţă economică.
Dar să vedem care sunt conţinutul şi sfera cercetării ştiinţifice propriu-zise
de a cărei realizare depind în cel mai înalt grad evitarea erorilor şi accentuarea
utilităţii practice a ştiinţei economice.
2.3. Cunoaşterea ştiinţifică – unitate indestructibilă dintre

învăţare şi creaţie. Formele de comunicare în ştiinţă
2.3.1. Învăţarea şi creaţia ştiinţifică
Cunoaşterea ştiinţifică este un proces complex dacă o privim şi
din perspectiva altor componente ale sale.
Conţinutul cunoaşterii ştiinţifice este dat, fireşte, de creaţia
ştiinţifică. Aceasta este componenta ei decisivă, definitorie.
Cunoaşterea ştiinţifică include, după opinia noastră, şi un seg-
ment de învăţare ştiinţifică (de asimilare). Aceasta se referă, în primul
rând, la procesul de învăţare ştiinţifică, sistematică prin şcoală,
contribuind la realizarea progresului ştiinţific şi tehnic încorporat în
forţa de muncă, conform schemei care urmează:
*
A se vedea Victor Stoica, Metodologia cercetării ştiinţifice falsifică
realitatea economică, comunicare la Sesiunea ştiinţifică organizată de
Institutul de Cercetări Financiare şi Monetare „Victor Slăvescu”, Bucureşti,
noiembrie, 1998.
57

Din sistemul de învăţare ştiinţifică, în mod firesc, nu face parte
învăţarea prin ucenicie, la locul de muncă.
În contextul cursului de metodologie a cercetării ştiinţifice eco-
nomice, învăţarea se extinde nu numai în sfera documentării ştiinţifice,
ci şi asupra procesului de explicare a fenomenului economic. În fine,
învăţarea se reia cu fiecare nouă temă de cercetare ştiinţifică
Cele două componente ale cunoaşterii ştiinţifice, cea de cunoaş-
tere ştiinţifică (1) şi cea de învăţare (2), se intersectează şi suprapun pe
zona învăţământului universitar:
- în învăţământul superior este vorba de un învăţământ profesio-
nal aprofundat şi, în bună măsură, actualizat în raport cu noile realizări
ştiinţifice şi tehnice;
- în învăţământul superior, studenţii învaţă să facă cercetare ştiinţi-
fică şi efectuează practic această activitate sub îndrumarea profesorilor.
Introducerea în conţinutul cunoaşterii ştiinţifice a învăţării ştiin-
ţifice este legată şi de împrejurarea că fiecare temă nouă de cercetare
în cursul vieţii de muncă reprezintă o învăţare atât în fazele incipiente,
cât şi finale ale cercetării. Nimeni nu poate crea nimic înainte de a
învăţa perfect, riguros creaţia înaintaşilor.
Acceptarea includerii învăţării ştiinţifice în ansamblul său
în conţinutul cunoaşterii ştiinţifice, alături de creaţia ştiinţifică nu
înseamnă că am nega într-un fel oarecare diferenţele nete dintre aceste
două componente ale cunoaşterii ştiinţifice.
Astfel, a crea înseamnă a urma întotdeauna alte trasee (circuite
informaţionale) şi cu alte interconexiuni, în timp ce a învăţa are
semnificaţia de a repeta de mai multe ori aceleaşi trasee, în cadrul
unor conexiuni stabilite.
Din această particularitate organică a procesului de învăţare
înţelegem că:
- nu orice învăţare se converteşte în creaţie ştiinţifică;
58

- pericolul instalării conservatorismului şi al învechirii
cunoştinţelor este considerabil şi chiar foarte actual, inclusiv în
învăţământul din ţările dezvoltate.
Combaterea acestui pericol se realizează însă, astăzi, în lume, pe
scară largă, prin promovarea metodelor active, gândirii de învăţare şi
prin organizarea activităţii de cercetare ştiinţifică, în învăţământul
superior, a cadrelor didactice. Este şi motivul pentru care economistul
american Robert Solow, laureat al Premiului Nobel, adresa studenţilor
chemarea de a contribui la verificarea oricărei teorii, noţiuni sau
afirmaţii din manualele de învăţământ.
2.3.2. Formele de comunicare în ştiinţă
Asimilarea şi incorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în formarea
(ştiinţifică) a forţei de muncă şi în producţia de bunuri şi alte servicii
se realizează prin comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice în principal
prin intermediul lucrărilor ştiinţifice, al literaturii de specialitate.
Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea
forme de comunicare a informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea, în cele
ce urmează, reţinem ca fiind mai importante următoarele:
A. Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare:
• Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care abordează o
problemă, o formă sau o zonă teritorială; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare
privind căile, direcţiile şi perspectivele de evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate.
Este destinată publicării în editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute, până
• Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii,

la câteva mii de pagini.
teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte

starea de dezvoltare a unei teorii ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi
conţine câteva volume şi mai multe mii de pagini.
• Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile,
principiile, teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu principiile
• Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile îmbunătăţirii şi comple-

didactice destinate formării profesionale a specialiştilor.
• Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare pot fi

tării se numesc Note de curs.
asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul
• Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă indis-

publicării în editură.
pensabile în planul informaţiei generale de specialitate. Cu unele excepţii, majoritatea

nu includ rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumu-lările existente într-un
domeniu al ştiinţei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar
numărul de pagini este variabil.
59

B. Lucrări, pre şi postconsacrare,
vizând verificarea ipotezelor existente
şi formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare:
• Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care solu-
ţionează unele probleme şi formulează altele noi, atât în planul ipotezelor, cât şi al
metodelor de cercetare; prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare din
ştiinţe. Dimensiunile studiului ştiinţific sunt mult mai reduse (decât lucrările
precedente), de regulă situându-se între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică imediat,
independent în broşuri sau în cadrul unor culegeri; altele mai târziu, în funcţie de
confidenţialitate şi alte interese.
• Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau
principalele probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de
• Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind

specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă până la 20 de pagini.
principalele constatări şi soluţii practice pentru un agent economic (firmă, stat etc.), în
special când studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză
specială se poate publica sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a
opiniei publice ştiinţifice.
• Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul în care
concluziile ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române sau altor foruri
ştiinţifice interne şi internaţionale.
• Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu
ştiinţific individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de bază, însoţită de
analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de
dezbatere ştiinţifică înaintea publicării; este rodul unor cercetări îndelungate,
individuale sau de echipă. Se prezintă scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de
comunicări ştiinţifice, unde se expun în 5-15 minute.
• Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup,
destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrânsă
(conferinţă, simpozion etc.), în vederea explorării unor soluţii şi desprinderii unor
concluzii şi propuneri generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la scara
firmei, ramurii, ţării şi la scară internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în limbă
străină, după caz, de regulă, cu dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între
5-15 minute, în funcţie de locul referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi de
importanţa acestuia, apreciată de moderator. În cazul anumitor reuniuni ştiinţifice,
naţionale sau internaţionale, raportul ştiinţific se transmite înainte organizatorilor şi se
• Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune ştiinţifică

studiază de cei interesaţi, astfel că în zona respectivă se trece direct la dezbatere.
prin care autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de un autor

de comunicare sau de referat ştiinţific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în
formă scrisă ea cuprinde până la 6 pagini.
60

C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice:
• Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului
într-o problemă de interes major, ca şi opiniile altor oameni de ştiinţă, într-o formă cât
mai accesibilă şi pe cât posibil literară. Prin acesta se urmăreşte formarea şi cucerirea
opiniei publice pentru o problemă de atitudine economică, socială, culturală etc. Eseul
ştiinţific se adresează în mod firesc unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul
ştiinţific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, broşură sau ale
• Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se

unei cărţi.
ca instrument de cultură ştiinţifică, de convieţuire şi acceptare a unor produse, servicii

sau schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în
• Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ distincte de

viaţa socială, în plan naţional sau global.
semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului
ştiinţific şi de plasare a unei lucrări ştiinţifice în rândul celorlalte din literatura
domeniului, existente în ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze
astfel de lucrări, însă cele mai izbutite sunt, de regulă, ale acelora care stăpânesc
domeniul ştiinţific căruia îi aparţine lucrarea ştiinţifică.
• Teza de doctorat şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile
unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de început a unei cariere
ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a studiilor universitare.
Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura
economică de specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice,
documentele primare indispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, for-
mării specialiştilor şi inovării producţiei de bunuri şi de servicii în
societatea modernă.
2.4. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice
Procesul cunoaşterii ştiinţifice, atât cât a putut fi prezentat într-un
paragraf precedent, ne-a arătat că actul de creaţie şi cercetarea
ştiinţifică sunt nediferenţiate, apărând ca activitate omogenă, specifică
persoanelor abilitate prin datele native de creativitate ştiinţifică (har
ştiinţific), ca şi prin datele instruirii ştiinţifice, ale profesionalismului.
Şi, într-adevăr, ea poate să fie definită omogen în felul următor:
cercetarea ştiinţifică – un concept care are circulaţie astăzi şi sub
denumirea de cercetare-dezvoltare (C-D) – este definită generic ca o
activitate sistematică şi creatoare, menită să sporească volumul de
cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea
acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii.
Cu toate acestea, cercetarea ştiinţifică (C-D), în teoria
economică, dar şi în practică în general, în întreaga lume, inclusiv în
sfera instituţiilor internaţionale de specialitate, este diferenţiată şi
clasificată în trei mari categorii:
61

2.4.1. Cercetarea ştiinţifică fundamentală
Aceasta este o activitate teoretică sau experimentală fundamen-
tală care are ca scop principal acumularea de noi cunoştinţe privind
aspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără să
aibă în vedere o aplicaţie deosebită sau specifică.
Ea este menită să descifreze legile naturii, gândirii şi societăţii şi să
asigure astfel noi deschideri care împing mai departe cunoaşterea
ştiinţifică, progresul tehnologic, progresul economic şi progresul social.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă
cercetarea fundamentală experimentală, orientată către aplicaţii
practice de viitor. Sub acest aspect ne mărginim să ilustrăm, ca
exemplu de cercetare fundamentală în economie, studiul resurselor
planetare, în prezent şi în viitor (formare şi utilizare), precum şi
soluţiile de acoperire a resurselor o dată cu protecţia mediului, care
polarizează puternic lumea ştiinţifică (în neomalthusieni convinşi, în
pesimişti prudenţi, în optimişti prudenţi şi în optimişti entuziaşti).
Din ambele categorii de cercetare ştiinţifică fundamentală menţio-
năm câteva domenii: creştere economică şi modelare; destructurare,
structurare şi dezvoltare; structuri economico-sociale instituţionale şi
decizionale şi transformarea acestora; analiza proceselor economice,
variante de politici economice şi predicţie în economiile aflate în tranziţie
şi în economii de piaţă; probleme financiare, fiscale şi monetare; sectorul
public şi restructurarea acestuia; competiţia, firma şi managementul
firmei; sistemul ştiinţei, tehnologiei şi informaţiei; relaţia politică – eco-
nomie - societate; relaţii economice internaţionale şi integrarea regională;
cercetări multidisciplinare, interdisciplinare şi de epistemologie econo-
mică. (Subprogramul „Ştiinţe economice”, din Programul de Cercetare
Ştiinţifică Fundamentală al Academiei Române.
2.4.2. Cercetarea ştiinţifică aplicativă
Reprezintă este o activitate de investigare originală în scopul
acumulării de noi cunoştinţe, dar orientată, în principal, spre un scop
sau un obiectiv practic specific.
Cercetarea aplicativă, potrivit acestei definiţii, foloseşte rezulta-
tele celorlalte forme de cercetare ştiinţifică (fundamentală şi de
dezvoltare), inclusiv cunoştinţele empirice acumulate în practică, în
vederea convertirii lor în tehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi
utilaje, în produse noi, în măsuri concrete de organizare, de conducere
economică, în studierea pieţei, în exporturi etc.
62

2.4.3. Cercetarea şi dezvoltarea
(dezvoltarea experimentală)
Constituie o activitate sistematică, în care se folosesc cunoştin-
ţele existente acumulate de pe urma cercetării şi/sau a experienţei
practice, în vederea lansării în fabricaţie de noi materiale, produse şi
dispozitive, introducerii de noi procedee, sisteme şi servicii sau
îmbunătăţirii substanţiale a celor deja existente.
Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea experimentală) sunt,
aşadar, consacrate utilizării rezultatelor cercetării ştiinţifice fundamen-
tale şi ale cercetării ştiinţifice aplicative pentru obţinerea unor soluţii
de principiu, pentru proiectare, executare şi încercare de prototipuri
experimentale şi de produse, proiectare de echipamente şi utilaje
destinate unor noi procese tehnologice etc.
În cadrul acestei forme de cercetare-dezvoltare (dezvoltare expe-
• proiectarea mentală a activităţii economice, materiale, artis-

rimentală) pot fi distinse două momente caracteristice:
• execuţia proiectelor pe cale manuală sau cu mijloace tehnice.

tice, sociale etc.;
Şi astăzi, dar mai ales la începutul civilizaţiei, aceste două momente

de creaţie se realizau împreună de aceiaşi indivizi. Ele s-au separat ca
domenii distincte pe baza adâncirii diviziunii sociale a muncii.
Existenţa celor trei tipuri de cercetare ştiinţifică ridică perma-
nent întrebarea: care din acestea trei este cea mai demnă, cea mai
nobilă şi cea mai utilă? Unii, indirect, negând aceste categorii,
apreciază că sunt greu de definit aceste trei tipuri care se resping
reciproc, fie prin obiectul lor, fie prin rezultatele lor, fie prin utilizarea
ce poate să fie dată din rezultatele lor. Trei argumente sunt invocate:
Un prim argument: se întâmplă frecvent ca un element de soluţie materială a
unei probleme să conducă la formularea de noi principii importante; dar se întâmplă şi
invers, că satisfacerea curiozităţii de cunoaştere ştiinţifică conduce la noi aplicaţii
practice foarte interesante;
Al doilea argument: cercetarea experimentală şi aplicativă se alimentează şi
se întreţin reciproc şi furnizează materiile prime şi utilajele pe care, până la urmă,
dezvoltarea tehnologică le utilizează şi le perfecţionează progresiv până o aduce în
stadiul utilizării generale;
Al treilea argument: separarea celor trei tipuri de cercetare ştiinţifică este
difuză. Se are în vedere că cercetarea determină nevoile, indică soluţiile şi furnizează
mijloacele de a concretiza aceste soluţii. În aceste condiţii, orice tentativă de a
diferenţia cercetarea ştiinţifică devine un demers nou pentru cercetător, în special
pentru că şi într-un tip şi în altul de cercetare el a recurs la aceeaşi metodă ştiinţifică şi
la efectuarea alegerii între aceleaşi serii de reguli de procedură. Cu toate acestea,
distincţia dintre cercetarea ştiinţifică fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare
63

tehnologică rămâne utilă, în special din perspectiva managementului cercetării ştiin-
ţifice, întrucât o astfel de diferenţiere furnizează o estimare a termenului necesar
pentru ca rezultatele cercetării ştiinţifice să ajungă la stadiul de progres tehnic, iar
politica de finanţare să se subordoneze, în mod adecvat, fără simplificări sau
prejudecăţi frecvent întâlnite în practica noastră românească din ultimii douăzeci de
ani, şi înainte şi după decembrie 1989.
2.5. Structura instituţională a cercetării

ştiinţifice economice în România
Cercetarea ştiinţifică economică, ştiinţa românească este în bună
măsură organizată în cadrul Academiei Române, instituţia supremă
care elaborează orientările ştiinţifice pe domeniile ei mari.
Astfel, în cadrul Academiei Române, al Secţiei de Ştiinţe Econo-
mice, Juridice şi de Sociologie există:
2.5.1. Institutul Naţional de Cercetări Economice care
are în alcătuirea sa un număr de institute de cercetare ce acoperă o mare
parte din sfera cercetării ştiinţifice, cum sunt:
♦ Institutul de Economie Naţională;
♦ Institutul de Economie Mondială;
♦ Institutul de Economia Industriei;
♦ Institutul de Economie Agrară;
♦ Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii;
♦ Institutul de Finanţe, Monedă şi Probleme Valutare;
♦ Institutul de Prognoză Economică;
♦ Centrul de Cercetări Demografice;
♦ Centrul de Cercetare Economică Asistată pe Calculator;
♦ Centrul de Cercetări Complexe;
♦ Centrul de Informare şi Documentare Economică.
Toate institutele economice ale Institutului Naţional de Cercetări
Economice aparţinând de Academia Română, efectuează atât cercetări
ştiinţifice fundamentale, cât şi cercetări ştiinţifice aplicative pentru
nevoile speciale practice.
2.5.2. Reţeaua cercetării ştiinţifice economice româneşti
din sistemul Ministerului Educaţiei şi Cercetării
Cercetarea ştiinţifică economică românească s-a extins şi con-
centrat mult, începând din anul 2001, într-un cadru considerat mai
propice, o dată cu crearea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Ea se
desfăşoară în universităţi publice şi private, în marile centre univer-
sitare cu învăţământ economic (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara,
64

Craiova), dar şi în alte municipii unde învăţământul economic, după
anul 1989, fiinţează, în special, sub forma învăţământului privat.
De menţionat că, în învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică de
tip fundamental deţine proporţiile cele mai mari, servind atât nevoile
învăţământului, ale perfecţionării cursurilor, ale procesului de învăţământ,
cât şi nevoile ştiinţei în general, deci de tip, de asemenea, academic. Însă,
în învăţământul superior, o pondere crescândă, cu mari posibilităţi vii-
toare de extindere, o deţine şi cercetarea ştiinţifică aplicativă. Aceasta se
execută pentru nevoile practicii din diferite firme, publice şi private, din
diferite zone geografice ale ţării, inclusiv pentru nevoi guvernamentale.
2.5.3. Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare
directă academică, aparţinând altor ministere
În această categorie se includ unităţi cum sunt: Institututl Naţional pentru
Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, Institutul de Protecţia
Muncii (ambele aparţin Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale), Institutul de
Economie Agrară (Ministerul Agriculturii) ş.a. Asemenea unităţi de cercetare, deşi nu
au subordonare directă Academiei, totuşi ţin seama de orientarea generală a
Academiei sub aspectul metodologiei de cercetare.
Academia Română, institutele acesteia, ca şi reţeaua de universităţi a

Ministerului Educaţiei şi Cercetării dispun şi de unele edituri şi reviste în care se
publică toate principalele realizări ştiinţifice ale cercetătorilor români şi străini,
aspecte din activi-tatea depusă în fiecare an.
Posibilităţile proprii de publicare se integrează într-o reţea şi mai largă de edituri
şi cotidiene economice, în care se publică atât rezultate ale cercetătorilor şi cadrelor
didactice, cât şi studiile şi cercetările altor specialişti din economie, ministere şi firme
(Economistul, Adevărul economic, Tribuna economică, Capital, Bursa etc.)
O problemă fundamentală o constituie finanţarea cercetării ştiinţifice.
Îmbunătăţirea radicală a finanţării cercetării ştiinţifice în
România ar evita scurgerea „neobservată” a valorilor umane în afara
cercetării ştiinţifice şi în afara ţării. De asemenea, aceasta ar asigura o
creştere a gradului de valorificare a potenţialului de cercetare ştiin-
ţifică, inclusiv sporirea cantitativă şi calitativă a acesteia în raport cu
nevoile urgente ale relansării şi, mai ales, cu sporirea capacităţii de
competiţie a economiei româneşti.
65

CONCEPTE DE BAZ
• Nucleu paradigmatic
• Teorie
• Sistem teoretic
• Metodă-metodologie
• Cunoaştere ştiinţifică
• Cunoaştere comună
• Fenomen economic
• Problemă economică
• Temă de cercetare ştiinţifică
• Învăţarea ştiinţifică
• Creaţia ştiinţifică
• Comunicare în ştiinţă
• Tip de cercetare ştiinţifică
• Structură instituţională de cercetare
66

ÎNTREB RI
1. Ce este nucleul paradigmatic al ştiinţei?

2. Explicaţi ce este metoda şi metodologia în ştiinţă?
3. Examinaţi diferenţele între cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaş-
terea comună!
4. Cum evoluează cunoaşterea economică? Care sunt trăsăturile
şi particularităţile acestui proces?
5. Explicaţi principalele erori pe care le fac economiştii.
6. Care este esenţa învăţării şi a creaţiei ştiinţifice?
7. Prezentaţi şi interpretaţi (prin prisma avantajelor şi limitelor)
diferite forme de învăţare în decursul timpului!
8. Care sunt tipurile cercetării ştiinţifice?
9. Explicaţi necesitatea şi posibilitatea diferitelor tipuri de
cercetare ştiinţifică.
10. Care este structura instituţională a cercetării ştiinţifice în
condiţiile progresului ştiinţifico-tehnic actual?
11. Analizaţi caracterul dinamic al structurii instituţionale a
cercetării ştiinţifice!
12. Examinaţi structura instituţională a cercetării ştiinţifice
economice în România!
67

TEXTE DE ANALIZAT
,,ÎN CONDI IILE CONTEMPORANE, LUMEA ECONO-

MIC NU POATE FI V ZUT ŞI ÎN ELEAS DOAR
FRAGMENTAR, PE COMPONENTE, CI ÎN COMPLEXITATEA
EI, ÎN UNITATEA SISTEMATIC ŞI INTERDEPENDEN A
CELULELOR SALE, A COMPONENTELOR ŞI A CONTRADIC-
IILOR SISTEMULUI. OR, ACEST LUCRU PRESUPUNE O
CUNOAŞTERE EFECTIV A REALIT ILOR ŞI PRACTICILOR
ECONOMICE ŞI SOCIALE, S SE RA IONEZE LOGIC CÂT
MAI CORECT ŞI OBIECTIV ASUPRA ÎNTREGULUI SISTEM DE
INTERESE ECONOMICO-SOCIALE EXISTENT ÎN LUME, CA ŞI
ASUPRA PRINCIPALELOR SALE P R I CONSTITUTIVE,
INCLUSIV A RAPORTURILOR DINTRE ELE”.
NICOLAE N. CONSTANTINESCU
,,IDEILE F R CON INUT INTUITIV SUNT GOALE, IAR

INTUI IILE F R CONCEPTE SUNT OARBE ... NUMAI DIN
FAPTUL C ELE SE UNESC POATE IZVORÎ CUNOAŞTEREA”.
IMMANUEL KANT
,,S-AU SPUS MULTE DESPRE METODA ŞTIIN IFIC ŞI

AU FOST ADUSE NUMEROASE OMAGII CARE NU ÎNTOT-
DEAUNA ERAU REZULTATUL UNEI BUNE INFORM RI.
METODA ŞTIIN IFIC NU ESTE – CUM CREDEA BACON –
UN DRUM LARG CARE DUCE LA DESCOPERIRI ÎN MUNCA
DE CERCETARE. EA ESTE MAI DEGRAB UN ANSAMBLU
DE RECOMAND RI, UNELE DE ORDIN GENERAL, ALTELE
DE ORDIN SPECIAL, CARE POT CONTRIBUI LA ORIENTAREA
EXPLORATORULUI ÎN DRUMUL S U PRIN JUNGLA FAPTE-
LOR APARENT ARBITRARE. CERCETAREA ŞTIIN IFIC
ESTE O ART , ŞI PENTRU CEL CE PRACTIC O ART ,
REGULILE, DAC SUNT PREA RIGIDE, POT S FAC MAI
MULT R U DECÂT BINE. DE FAPT, ŞTIIN ELE SE
DEOSEBESC ATÂT DE MULT ÎNTRE ELE, ÎNCÂT NU E
LUCRU UŞOR S G SEŞTI O REGUL CARE S LI S
POAT APLICA TUTUROR, F R EXCEP IE" (SUBLI-
NIEREA NOASTR – GH. R., D.C.)”.
GEORGE THOMSON
68

• Aristotel, Organon, IV, Topica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
• Bacon, F., Novum Organum, Editura de Stat pentru Literatură

1963;
• Descartes, R., Discurs asupra metodei (Colecţia de texte

Ştiinţifică şi Didactică, Bucureşti, 1951;
filozofice), Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică,
• Hegel, G. W. F., Enciclopedia ştiinţelor filozofice, Editura

Bucureşti, 1951;
• Kant, Immanuel, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică,

Academiei, Bucureşti, 1962.
• Blaga, L., Despre conştiinţa filozofică, Editura Facla, Timi-

Bucureşti, 1969;
• Botezatu, P., Dimensiunile adevărului, în volumul Adevărul

şoara, 1974;
• Bunge, M., Teoria ştiinţifică, în volumul Epistemologie.

despre adevăr, Editura Junimea, Iaşi, 1981;
• Constantinescu, N. N., Metodă şi tehnică în ştiinţa economică,

Orientări contemporane, Editura Politică, Bucureşti, 1974;
• Dobre, Acsinte, Introducere în filozofia ştiinţei, Universitatea

Editura Economică, Bucureşti, 1998;
• Dobrotă, Niţă (coordonator), Dicţionar de economie, Editura

Politehnică Bucureşti, 1998, 259 p.;
• Drăgănescu Mihai, Informaţia materiei, Editura Academiei

Economică, Bucureşti, 1999;
• Ferné, Georges, Information technology, în World Science

Române, Bucureşti, 1990, 253 p.;
• Grecu, C., Problema ştiinţifică, în volumul Teoria cunoaşterii

Report, UNESCO Publishing, 1996;
ştiinţifice, Editura Academiei, Bucureşti, 1982;

• Louis De Broglie, Certitudinile şi incertitudinile ştiinţei,
• Năstase, Gabriel, Informarea şi documentarea tehnico-ştiinţifică,

Editura Politică, Bucureşti, 1980, 300 p.;
în Inventică şi Economie, nr. 2-3/1998, publicată de Tribuna economică;

• Neacşu, Ioan, Instruire şi învăţare, Editura Ştiinţifică, Bucu-
reşti, 1990, 342 p.;
69

• Pârvu, I., Teoria adevărului, în volumul Teoria cunoaşterii
ştiinţifice, Editura Academiei, Bucureşti, 1982;
• Popa, C., Teoria cunoaşterii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
• Popper, K., Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-
• Rowntree, D., Învaţă cum să înveţi, Editura Didactică şi Peda-

pedică, Bucureşti, 1981, 458 p.;
• Teleşpan, Constantin, Informaţia - nou vector de creştere

gogică, Bucureşti, 1980;
economică, în Inventică şi Economie, nr. 8/august 1997, publicată de

Tribuna economică.
70

Capitolul 3
MANAGEMENTUL CERCET RII ŞTIIN IFICE
3.1. Caracterizare generală

3.1.1. Principii generale ale managementului cercetării ştiinţifice
3.1.2. Componentele principale ale managementului cercetării
ştiinţifice
3.2. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică

domenii ştiinţifice
3.2.2. Etapele cercetării ştiinţifice economice
3.3. Administrarea programelor de cercetare ştiinţifică

3.3.1. Proiectarea temei (temelor) de cercetare ştiinţifică
3.3.2. Organizarea activităţii de cercetare a temei. Cu privire la
organizarea în echipă
3.3.3. Principiile de organizare şi funcţionare a echipelor de cercetare
ştiinţifică
3.3.4. Transmiterea rezultatelor cercetărilor la beneficiari
Aprecieri semnificative care întregesc conţinutul Capitolului 3

Concepte de bază
Întrebări
Texte de analizat
71

72

Capitolul 3
MANAGEMENTUL CERCET RII ŞTIIN IFICE
Managementul este o condiţie esenţială, un factor de creştere

economică, o resursă indispensabilă a desfăşurării eficiente a oricărei
activităţi, în orice ramură şi sector, atât în sfera muncii fizice, cât şi în
cea a muncii intelectuale.
Oricât de paradoxal ar părea poate la prima vedere, manage-
mentul este o cerinţă absolut necesară a eficienţei în sfera creaţiei, în
general, şi a creaţiei ştiinţifice, în special.
Managementul este o cerinţă a eficienţei în toate momentele şi
etapele desfăşurării cercetării ştiinţifice, de la nivelul cercetătorului, al
echipei de cercetare, al centrului sau institutului de cercetare, până la
nivelul ramurii cercetare-dezvoltare, inclusiv.
Fiecare din aceste momente, etape sau trepte ale cercetării-
dezvoltării are particularităţi distinctive. Asupra aspectelor lor
specifice ne vom opri în cele ce urmează, însă nu înainte de a prezenta
aspectele comune, cele mai generale.
3.1. Caracterizare generală
Managementul cercetării ştiinţifice constituie ansamblul
elementelor cu caracter organizaţional, informaţional, motivaţional şi
decizional cu ajutorul cărora se desfăşoară activitatea de cercetare
ştiinţifică şi se asigură eficienţa acesteia.
El implică acţiuni multiple de organizare, programare (planificare),
gestiune, conducere şi evaluare a activităţii de cercetare ştiinţifică la toate
structurile şi nivelurile acesteia.
Managementul asigură modelarea corespunzătoare a eforturilor de
cercetare ştiinţifică, minimizarea costurilor, concomitent cu obţinerea
unor efecte, a unei eficienţe maxime. Aceste obiective se realizează prin
management, cu ajutorul mai multor principii, reguli şi exigenţe.
3.1.1. Principii generale ale managementului
cercetării ştiinţifice
Principiile generale ale managementului cercetării ştiinţifice
sunt rezultatul impactului unor cerinţe cu caracter general cu aspectele
cele mai importante ale conţinutului şi condiţiilor de muncă din
cercetarea ştiinţifică. Ele s-au cristalizat treptat printr-o laborioasă
73

experienţă şi acţiune de sintetizare şi de generalizare a elementelor
esenţiale, comune cercetării, privită ca unitate întreagă. Aceste
principii sunt:
a. Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele,
instrumentele etc.) de realizare a managementului şi caracteris-
ticile generale, interne ale cercetării ştiinţifice
Buna şi permanenta compatibilitate între cele două laturi
menţionate se cer realizate într-o dublă ipostază, atât static, în fiecare
moment, cât şi într-o ipostază dinamică, în sensul că tendinţele din
sfera activităţii de cercetare, fie că sunt pozitive sau negative, trebuie
să-şi găsească reflectarea în sfera managementului, a mijloacelor şi
instrumentelor de realizare, a combinaţiilor dintre acestea.
Orice incompatibilitate care se observă, chiar sub formă
incipientă, a neconcordanţelor mărunte conduce la disfuncţionalităţi
care afectează cel mai adesea eficienţa economică, atât în echipă, în
institutul de cercetare, la scara ramurii cercetare-dezvoltare, cât şi la
beneficiarii cercetării ştiinţifice.
b. Principiul managementului participativ
Participarea individului la actul de management tinde să devină
un principiu mai larg în multe domenii şi sectoare de activitate. În
cercetarea ştiinţifică principiul participării s-a impus mai mult şi mai
timpuriu, întrucât cercetătorii pot să influenţeze, să determine eficienţa
muncii în proporţii mult mai mari decât în cazul muncii fizice şi al
muncii intelectuale obişnuite.
Fiecare cercetător privit separat are datele sale particulare native,
ca şi cele de pregătire, de voinţă, de experienţă. Acestea îl obligă să
realizeze într-un anumit fel etapele cercetării unei teme, să le respecte
riguros şi cu consumuri proprii de timp, după cum alt cercetător, cu
experienţă mai mare, cu simţ de observaţie şi de intuiţie mai ridicat, cu
o mai bună stăpânire a metodelor de cercetare, poate să realizeze
etapele cercetării într-un mod aparte, cu timpi mult mai mici şi cu
rezultate superioare. Dacă privim acum principiul participării la
munca în echipă de cercetare, efectele sale benefice pot fi miracu-
loase. Vom vedea toate acestea în partea finală a capitolului.
Din aceste caracteristici, participarea cercetătorului la
managementul cercetării ştiinţifice se realizează nu numai în procesul
muncii propriu-zise, ci pe toate treptele ierarhice în echipă, în
institutul (centrul) de cercetare, ca şi la nivelul economiei naţionale.
De exemplu, oamenii de ştiinţă şi cercetătorii care decid asupra
direcţiilor dezvoltării ştiinţei participă alături de organisme guverna-
74

mentale specializate la formularea politicii ştiinţei şi buna corelare a
acesteia cu strategia de dezvoltare economică şi socială.
c. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar
din cercetarea ştiinţifică
Atragerea valorilor şi stabilizarea acestora în cercetarea ştiinţifică
(în echipă, în institut) şi asigurarea eficienţei cercetării ştiinţifice depind
covârşitor de motivaţia cercetătorului. Motivaţia presupune cumularea
pregătirii, vocaţiei şi chemării, a capacităţii de voinţă (renunţare la multe
plăceri ale vieţii), cu stimulente corespunzătoare privind o bună
remunerare, o bună stabilire şi creştere a salariului de bază, o bună
cointeresare la rezultate, o benefică participare la distribuirea profitului,
precum şi cu posibilitatea cumpărării de acţiuni, de obţinerea unor
procente din drepturile de brevetare şi de vânzare a acestora etc.
d. Principiul eficienţei
Principiul eficienţei – care sintetizează toate principiile precedente –
este funcţia - scop a oricărei cercetări ştiinţifice. Eficienţa este un principiu
general pentru toate tipurile de cercetare ştiinţifică (fundamentală,
aplicativă şi de dezvoltare). Dar acest principiu se promovează şi se
realizează într-un mod specific, particular pentru fiecare dintre tipurile
cercetării ştiinţifice.
Principiul eficienţei presupune luarea în considerare atât a
eficienţei interne (cheltuieli, venituri, beneficii), în cadrul echipei sau
al institutului, cât şi a eficienţei externe, adică a efectelor, a costurilor
şi profitului ce se obţin de la beneficiari (agenţi producători, alţi
agenţi, cetăţenii în calitate de consumatori).
Din acest punct de vedere, principiul eficienţei nu poate fi abordat
doar sub aspect financiar îngust, ca rentabilitate (foarte importantă şi chiar
decisivă), ci şi sub aspectul orizontului mediu şi lung, din perspectiva
ameliorării vieţii pe pământ şi a protecţiei mediului ambiant, a conservării
şi ameliorării calităţii lui, a apei, a aerului şi a solului.
3.1.2. Componentele principale ale managementului
Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit
din patru subsisteme, între care: organizatoric, informaţional,
decizional şi cel al metodelor şi tehnicilor specifice de gestiune.
a. Subsistemul organizatoric este alcătuit din două categorii de organizare:
una formală şi alta informală.
Organizarea formală este reprezentată de structurile în care se desfăşoară cerce-
tarea (ateliere, sectoare, secţii, departamente sau laboratoare), precum şi structurile
auxiliare şi administrativ-manageriale. Ele se stabilesc prin regulamentul de organizare şi
funcţionare, prin organigrame, descrieri şi evaluări de posturi etc. Aceste structuri sunt
75

flexibile, putându-se modifica, în sensul extinderii sau diminuării, după nevoile şi
priorităţile institutului de cercetare ştiinţifică.
Organizarea informală constă în totalitatea interacţiunilor umane şi a elemen-
telor cu caracter organizatoric care se constituie, în procesul muncii, în mod spontan şi
natural. Componentele organizării informale sunt: grupa informală, norma de conduită
a grupei, relaţiile informale şi leaderul informal.
b. Subsistemul informaţional desemnează totalitatea datelor, informaţiilor,
circuitelor informaţionale, fluxurilor informaţionale, procedeelor şi mijloacelor de
tratare a datelor existente într-o unitate de cercetare ştiinţifică în vederea asigurării
posibilităţii de urmărire şi îndeplinirea obiectivelor de cercetare.
Componentele informaţionale sunt: datele, informaţiile, fluxul informaţional, procedura
informaţională, mijloacele de tratare a informaţiilor.
Subsistemul informaţional, adecvat muncii de cercetare ştiinţifică, reprezintă un
veritabil ansamblu circulatoriu complex, jucând un rol hotărâtor în realizarea unui
management operativ, eficient.
c. Subsistemul decizional asigură conceperea şi materializarea unui tot
coerent de decizii în cadrul institutului sau centrului de cercetare ştiinţifică. El vizează
tehnologia elaborării şi adoptării deciziilor, precum şi acţiunile multiple pentru
înfăptuirea acestora în domeniul cercetării ştiinţifice.
Asemănător sistemului nervos central din organismul uman, subsistemul decizional
este componenta cea mai activă a sistemului de management, care favorizează posibilitatea
obţinerii unui profit maxim.
• declanşează acţiunile personalului de cercetare, auxiliar şi administrativ în

Subsistemul decizional are două funcţii principale:
cadrul firmei, între subunităţi şi în interiorul acestora;

• orientează şi supraveghează direcţiile de dezvoltare a institutului de cercetare
ştiinţifică şi a componentelor acestuia.
Prin cele două funcţii se cuplează acţiunile personalului cu capacităţile structu-
ral-organizatorice privind realizarea programelor de cercetare ştiinţifică;
d. Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii în cercetarea ştiinţifică
Acest subsistem are trei funcţii principale, şi anume:
• asigurarea suportului logistic, metodologic pentru întregul lanţ al procesului
• scientizarea muncii de management;

de management;
• perfecţionarea personalului de management şi de execuţie din firma de cerce-

tare ştiinţifică.
Cunoaşterea acestor subsisteme şi a funcţiilor lor dă posibilitatea proiectării şi
realizării dimensiunilor lor pe fiecare nivel ierarhic.
În concluzie, întregul management al cercetării ştiinţifice trebuie să
ţină seama, în toate componentele, etapele şi principiile lui, de conţinutul
procesului de cercetare ştiinţifică, de faptul că acesta este un act de muncă
intelectuală intensă, de creaţie cu numeroase renunţări, care împleteşte
transpiraţia frunţii cu „năduşeala” minţii, care include pe lângă momente
ale logicii şi altele care depăşesc orice logică.
76

Dacă managementul cercetării ştiinţifice ţine seama în modul cel
mai profund de aceste particularităţi, atunci şi numai atunci se obţine
eficienţa înaltă a actului de creaţie, de cercetare ştiinţifică.
3.2. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică
Cunoaşterea ştiinţifică, după cum am văzut, este un proces
complex. Am arătat că aceasta include un moment al învăţării ştiin-
ţifice şi unul al creaţiei ştiinţifice, care se autonomizează şi se
intercondiţionează permanent.
În acest paragraf putem şi trebuie să le examinăm mai apro-
fundat pe fiecare din aceste componente, astfel încât să înţelegem mai
bine nu numai deosebirile, dar şi interdependenţele şi unitatea lor în
ansamblul procesului cunoaşterii ştiinţifice.
O astfel de tentativă se dovedeşte dificilă, pentru că în ştiinţă, în
general, etapele cercetării ştiinţifice, ale creaţiei ştiinţifice fac obiectul
unor diferenţe şi chiar controverse destul de aprinse.
domenii ştiinţifice
Opiniile diverşilor cercetători privind structura procesului de creaţie
ştiinţifică variază, cel puţin la prima vedere, în limite destul de largi.
• Formarea ipotezei (fază pregătitoare);
Într-o schemă aparent simplificată, M. Stein propune numai trei faze:
• Testarea ipotezei (fază de investigare propriu-zisă);

• Comunicarea (fază de finalizare).
Tot o schemă simplificată, în trei faze, propun şi cercetătorii Kaufman şi
Köstler, şi anume:
• Faza logică;
• Faza intuitivă (include incubarea şi iluminarea);
• Faza critică (verificarea şi finalizarea).
După A. Moles, procesul de creaţie cuprinde cinci faze:
a. Percepţia şi documentarea (echivalează cu pregătirea);
b. Selecţia şi incubarea;
c. Iluminarea;
d. Verificarea;
e. Difuziunea şi socializarea (legate de verificare).
A. Osborn propune tot cinci faze, diferite, şi anume:
• Orientarea (definirea problemei şi delimitarea ei);
• Pregătirea;
• Analiza şi ideaţia (producerea de idei);
• Incubarea;
• Evaluarea.
Un alt cunoscut cercetător, K. Steinbuch propune o tipologie mai sofisticată,
cuprinzând şase faze, astfel:
77

♦ Problematizarea;
♦ Explorarea;
♦ Latenţa;
♦ Regresia euristică;
♦ Elaborarea;
♦ Canonizarea (impunerea soluţiei).
În fine, un alt cercetător, G. Wallas propune o clasificare mai larg acceptată de
cercetători şi cu circulaţie frecventă în literatura de specialitate, sub forma a patru faze
(mai condensate):
a. Pregătirea;
b. Incubarea;
c. Iluminarea;
d. Verificarea.
Să explicităm pe scurt aceste patru faze, încercând să le asociem şi fazele
promovate de ceilalţi cercetători.
a. Faza de pregătire - cuprinde operaţiuni de debut, raţionale
• identificarea, delimitarea şi formularea problemei ce trebuie

cum sunt:
• documentarea şi colectarea de informaţii;

rezolvată;
• prelucrarea informaţiilor colectate, analiza şi sinteza acestora;

• cercetarea diferitelor soluţii existente.
Pregătirea este faza esenţialmente logică şi obligatorie, dar
oricum, rămâne o fază iniţială, de pregătire, necesară, însă insuficientă
pentru rezolvarea problemelor şi găsirea de soluţii noi, creative.
b. Faza de incubare - include elemente operaţionale neexplicate
sau insuficient explicate, ascunzând, după A. D. Moor, „misterul
central al procesului de creaţie”. Faza de incubare se caracterizează
printr-o stare de concentrare a cercetătorului, prin eforturi repetate de
găsire a soluţiei, prin eforturi conştiente, pe bază de raţionamente
logice, angajând gândirea, memoria activă. După încercări repetate,
neîncununate de succes, problema se fixează în subconştient, în me-
moria pasivă (9/10 din informaţiile acumulate de creierul uman;
numai 1/10 revine memoriei active).
Starea de concentrare, fără să dea rezultat, este înlocuită de o
stare de relaxare, când problema de rezolvat pare să fi fost dată uitării;
are loc o îndepărtare de planul real al problemei, în favoarea unei
mişcări (evoluţii) în plan imaginar.
Planul real - vegheat de un cenzor logic, pentru a preveni
abateri de la datele reale ale problemei, include raporturi apropiate,
strânse între cauză-efect, în timp ce planul imaginar implică gândirea
subconştientă, necenzurată, informaţii nelegate logic de problemă şi
raporturi îndepărtate între cauză-efect.
78

Incubarea este o fază intuitivă, constând în operaţiuni de gândire
divergentă, cu asociere a informaţiilor din memoria pasivă cu datele reale
• acţiunea gândirii conştiente, de concentrare asupra problemei;

ale problemei. Pe scurt, incubarea are următoarele momente caracteristice:
• fixarea problemei în subconştient;

• acţiunea gândirii subconştiente, în condiţiile în care cerce-
tătorul se relaxează şi se detaşează de problemă. Stările de concentrare
şi relaxare se alternează de mai multe ori, astfel că durata incubării
poate fi foarte lungă, de la câteva zile, săptămâni şi luni, până la ani
întregi, în funcţie de complexitatea problemei.
c. Faza de iluminare este punctul culminant al procesului
creativ, o fază de inspiraţie, când ideea soluţiei apare brusc, simplă şi
evidentă. Iluminarea apare în momentele de relaxare a cercetătorului,
în timpul unor activităţi care nu au nici o legătură cu problema – la
culcare, la trezire, la plimbare, la spectacol etc. Ca rezultat al incu-
bării, iluminarea are semnificaţia unei reveniri neaşteptate din planul
imaginar în planul real, provocată de o asociere întâmplătoare de
informaţii. Se produce o încrucişare între imaginar şi real (subcon-
ştient şi conştient), când datele din planul imaginar se cuplează (sunt
compatibile) cu datele din planul real, din care rezultă un nou aran-
jament, o nouă configuraţie a datelor: informaţiile stocate în memoria
pasivă împreună cu informaţiile legate logic de problemă sunt reactua-
lizate într-o nouă conexiune. O idee nouă nu este altceva decât un
ansamblu de informaţii reactualizate în cadrul unui nou aranja-
ment. De altfel, experienţa trecută (informaţia stocată) este remode-
lată ori de câte ori revine în memorie.
Sub aspect psiho-fiziologic, comparativ cu un calculator electro-
nic, mecanismul iluminării se explică astfel: creierul este o reţea de
circuite informaţionale care îşi schimbă configuraţia în funcţie de
informaţiile nou primite; iluminarea se produce când, după multe
încercări nereuşite, reţeaua (existentă) adoptă o configuraţie compati-
bilă cu informaţiile nou primite. De aici rezultă deosebirea arătată de
noi în capitolul precedent, între a învăţa şi a crea.
După unii autori, procesul propriu-zis de creaţie (lăsând de o
parte fazele de pregătire şi de verificare) nu este decât un ocol creativ,
• părăsirea planului real;

adică:
• căutarea unui stimul în planul imaginar (pentru legarea infor-
• revenirea în planul real (când stimulul conduce la legătura căutată).

maţiilor apărute în subconştient cu datele reale);
79

Deci, momentele părăsirii planului real şi cel al căutării unui
stimul în planul imaginar corespund fazei de incubare, iar momentul
revenirii în planul real corespunde fazei de iluminare.
Momentul iluminării, de apariţie a soluţiei (dacă apare), este
absolut imprevizibil *.
d. Faza de verificare este în întregime o fază logică a procesului
de creativitate. În cazul acesteia are loc finalizarea actului creativ, când
descoperirea, invenţia sau inovaţia încetează să mai fie proprietatea
creatorului, devenind un bun al societăţii în cadrul căreia se valorifică.
În concluzie, se cere menţionat că fazele procesului sunt greu
izolabile, producându-se frecvente reveniri de la o fază ulterioară la
una anterioară. Calea spre soluţie este foarte anevoioasă, pretinzând
din partea cercetătorului tenacitate şi răbdare, o mare cheltuială de
energie nervoasă.
3.2.2. Etapele cercetării ştiinţifice economice
În cercetarea ştiinţifică economică sunt valabile, în linii mari,
cele mai multe din fazele şi etapele creaţiei ştiinţifice, din alte
domenii. Există însă şi o serie de particularităţi implicite şi explicite la
care ne vom opri în caracterizarea generală, pe care o vom face
fiecăreia din etapele şi fazele cercetării ştiinţifice.
a) Alegerea temei de cercetare
Este echivalentul a ceea ce, în alte clasificări înainte examinate,
purta denumirea de „percepţie a problemei” sau „problematizarea” sau
„definirea şi delimitarea problemei”. Cu alte cuvinte, înţelegem cu
claritate că alegerea temei de cercetare face parte din faza iniţială, de
debut a pregătirii actului de creaţie ştiinţifică.
Alegerea temei de cercetare se face întotdeauna din rândul
problemelor economice, acelea care reies din confruntarea teoriei cu
faptele empirice (problema a fost abordată în capitolul precedent).
Alegerea temei de cercetare (fundamentale, aplicative) se face
• temele mai complexe pot fi realizate cu rezultate bune de mari

pe baza unor principii generale, cum sunt:
• temele complexe se pot diviza în teme şi subteme mai restrânse,

echipe de cercetare ştiinţifică;
pentru a putea fi distribuite unor echipe şi cercetători individuali.
*
Mihai Berinde, în Creativitate şi inovare, subliniază şi „serendipitatea” ca
gen de act creativ izolat, fără fază de pregătire şi chiar fără incubare (vezi
Inventică şi Economie, nr. 4/aprilie 1998).
80

Divizarea temelor se face întotdeauna sub supravegherea
ştiinţifică a unui cercetător cunoscător şi recunoscut, cu experienţă
pentru a se evita fracturi nedorite, repetări ale unor probleme de către
mai mulţi cercetători sau, în fine, rămânerea în afara cercetării a unor
aspecte şi laturi esenţiale, de cunoaşterea cărora depinde rezultatul
• cercetătorii pot alege tema de cercetare pe care o doresc, de

cercetării temei complexe în ansamblul său;
• cercetătorul, pornind de la cele arătate aici, poate chiar să

care se simt atraşi, sau în legătură cu care ei au anumite acumulări;
• riscul în cercetarea ştiinţifică este mare, din câte am văzut în

propună tema sau teme de cercetare ştiinţifică;
paragraful precedent. Acest risc poate fi majorat sau, dimpo-trivă,

diminuat cu ocazia alegerii temei de cercetare.
Aceste principii generale de alegere a temei se concretizează şi
♦ cunoştinţele cercetătorului despre temă;

mai mult, pe baza unor criterii, cum sunt:
♦ dacă tema de care se simte atras nu îi este prea cunoscută,

cercetătorul trebuie să realizeze o informare prealabilă alegerii temei,
atât sub aspect teoretic, cât şi practic (într-o bibliotecă, prin discuţii cu
♦ înclinaţiile cercetătorului să fie concordante cu profilul şi

un cercetător sau profesor, cu un specialist din practică);
♦ importanţa teoretică şi practică a temei ce urmează să fie aleasă;

cerinţele temei;
♦ încheierea temei la termenul prevăzut în contract sau pentru
♦ diminuarea riscului alegerii temei necesită evitarea supraesti-

anumite evenimente ştiinţifice organizate în ţară sau în străinătate;
mării posibilităţilor cercetătorului şi subestimarea complexităţii şi im-

portanţei temei, a posibilităţilor concrete de informare, documentare şi
de analiză.
b) Documentarea (învăţarea) ştiinţifică
Încă din faza de alegere a temei, mai ales cercetătorul debutant
are nevoie să realizeze o informare-documentare sumară care să-i
permită să pună tema în relaţie cu unele din cunoştinţele existente.
În faza de documentare, această relaţie teoretico-practică se cere
• să cunoască conceptele, noţiunile şi categoriile;

aprofundată (învăţată) sub cel puţin trei aspecte:
• să cunoască bine întreaga teorie a domeniului în care se
• să aleagă indicatorii şi metodele de măsurare şi analiză.

circumscrie tema (opinii pro şi contra);
Aceste obiective majore se realizează cu ajutorul următoarelor

feluri de documentare:
81

• Documentarea (învăţarea) bibliografică: este obligatorie,
deoarece nici o teză teoretică nu poate apare pe loc gol, în afara
cunoştinţelor existente (în ţară, în afara ţării, în cele mai diferite epoci
istorice); întotdeauna se cercetează problema despre care există mai
multe sau mai puţine cunoştinţe.
Documentarea (învăţarea) bibliografică începe cu consultarea
manualelor, a tratatelor, monografiilor, enciclopediilor şi dicţiona-
relor, a articolelor, studiilor şi comunicărilor etc., care constituie în
• Documentarea directă: are rol distinct pentru că vizează

ansamblu literatura economică de specialitate.
învăţarea şi cunoaşterea realităţii practice, a faptelor empirice

proaspete, din zilele noastre. Ea se realizează sub forma culegerii de
date statistice şi alte informaţii privitoare la firmă, la o zonă geogra-
fică, o ramură, o ţară sau mai multe, la întreaga lume. Dacă documen-
tarea bibliografică vizează culegerea de date şi informaţii, teorii şi teze
din literatura de specialitate, documentarea directă vizează procurarea
datelor empirice din viaţa practică ce face obiectul cercetării temei.
Aceste date procurate prin documentare directă, cu prelucrările de
rigoare asigură explicarea fenomenului economic (formulare şi verifi-
care de ipoteze ştiinţifice) şi care urmează să se confrunte cu
rezultatele documentării bibliografice, confirmând sau infirmând
conţinutul de idei al literaturii consultate. De aici rezultă marea
• Consultarea specialiştilor este o altă componentă a documen-

importanţă ce trebuie acordată calităţii datelor şi informaţiilor.
tării care poate să se refere atât la specialişti din teorie, cât şi din
practică. Aceasta poate uşura mult munca şi scurta termenul de
elaborare pentru orice cercetător, dar mai ales pentru tineri cercetători,
debutanţi.
Pornind de la cele arătate aici în mod sumar, rezultă că docu-
mentarea în ansamblu se înscrie tot în faza de pregătire a actului de
creaţie, alături de alegerea temei. Însă documentarea, realizată în mod
activ, de pătrundere în raportul dintre teorie şi faptele empirice
cotidiene trece pragul fazei de pregătire, introducându-se oarecum în
faza următoare, de incubare.
c) Explicarea fenomenului economic. Este cea mai complexă
etapă a cercetării ştiinţifice economice. Ea include mai multe subetape,
• analiza critică a lucrărilor de specialitate: concepte, teze, teorii

după cum urmează:
• elaborarea şi formularea ipotezelor de lucru;

(ipoteze), date şi informaţii, metode şi tehnici utilizate;
• observarea şi analiza atentă a realităţii economice;

82

• experimentul şi verificarea ipotezelor;
• formularea şi fundamentarea concluziilor.
Aşa cum rezultă chiar şi numai din enumerarea acestor subetape,
explicarea fenomenului economic acoperă nu numai întreaga etapă de
incubare, dar şi pe aceea de iluminare. Acest fapt se petrece, în primul
rând, în finalul cercetării propriu-zise, unde, indiscutabil, iluminarea are
loc prin experimentarea şi verificarea ipotezelor, formularea şi funda-
mentarea concluziilor, a consecinţelor sociale, economice şi politice etc.
Incubarea şi iluminarea au loc şi pe parcursul documentării, dar mai ales
al explicării fenomenului economic, al formulării şi testării ipotezelor
pe baza datelor empirice, în procesul de alegere şi utilizare a metodelor
de analiză în consonanţă cu fenomenul şi procesul economic, subordo-
nat acestuia. Elemente de iluminare se pot manifesta şi în procesul
pregătirii şi asigurării calităţii datelor, curăţirii lor de erori sau surse care
le micşorează comparabilitatea sau le ascund mecanismele şi legile care
guvernează fenomenele şi procesele economice, tendinţele lor durabile
legate de factorii interni şi externi, primari şi derivaţi etc.
d) Redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice repre-
zintă o etapă constituită din cele două faze: redactarea şi susţinerea
publică. Aceste două faze nu apar în clasificările etapelor în diferite
domenii ştiinţifice, pentru că acelea se refereau exclusiv la procesul de
creaţie ştiinţifică. Însă este neîndoielnic că redactarea şi susţinerea
publică fac obiectul elaborării lucrării de cercetare ştiinţifică în orice
domeniu al ştiinţei.
Redactarea lucrării ştiinţifice începe cu definitivarea unor teze
de bază ale lucrării şi continuă cu: definitivarea planului (structurii)
lucrării, de la introducere, structura capitolelor, paragrafelor, până la
concluzii şi propuneri; redactările parţiale ale lucrării; dezbaterea şi
analiza critică; după care urmează redactarea finală, împreună cu un
întreg ansamblu de cerinţe.
Susţinerea publică este o subetapă care include mai multe
elemente de seamă pentru reuşita prezentării unei lucrări ştiinţifice.
e) Valorificarea lucrării ştiinţifice. Este o etapă de predare a
raportului de cercetare, de aplicare a rezultatelor obţinute şi de acordare a
asistenţei de specialitate, a consultaţiilor necesare pentru beneficiari şi alţi
solicitanţi, de evaluare a performanţelor (eficienţei) la beneficiari.
3.3. Administrarea programelor de cercetare ştiinţifică
Administrarea programelor de cercetare ştiinţifică este o activi-
tate complexă a procesului de management, prin care institutele sau
centrele de cercetare stiinţifică, cercetătorii stabilesc termenele de
83

cercetare, etapele ce se cer parcurse pentru soluţionarea problemelor
ştiinţifice, corelează fazele de cercetare cu termenele parţiale şi cu
termenul final, urmăresc şi depozitează concluziile ştiintifice, vizează
sporirea maximă a potenţialului uman de cercetare ştiinţifică şi
asigurarea în acest scop a resurselor umane, materiale şi financiare.
Administrarea programelor de cercetare ştiinţifică împleteşte
activitatea de gestiune cu cea de organizare a desfăşurării lucrărilor de
cercetare ştiinţifică. De aceste două componente ale administrării
depinde prevenirea unor riscuri suplimentare(subiective) şi asigurarea
eficienţei maxime a lucrării de cercetare ştiinţifică.
3.3.1. Proiectarea temei (temelor) de
cercetare ştiinţifică
Este o operaţiune complexă, de definire a tuturor activităţilor
implicate de cercetarea respectivă, de corelarea lor judicioasă, dar şi
de corelarea lor cu termenele posibile, astfel încât termenul final să fie
respectat, conform contractului de cercetare ştiinţifică.
Activitatea de proiectare este esenţială pentru administrarea
oricărei teme, însă aceasta este mai ales valabilă pentru temele de
mare complexitate.
Proiectarea temei de cercetare cuprinde trei operaţiuni, şi anume:
schiţa proiectului de cercetare, proiectul de cercetare şi planul preliminar
al lucrării de cercetare ştiinţifică. Să le examinăm în mod succesiv:
a. Elaborarea schiţei proiectului de cercetare
Elaborarea schiţei de proiect începe imediat după alegerea temei de cercetare
ştiinţifică. Această schiţă, evident, este elaborată de cercetător sau în cazul unei echipe
de cercetare, de responsabilul acesteia împreună cu membrii echipei.
Schiţa proiectului de cercetare ştiinţifică cuprinde:
♦ termenul de predare a lucrării la beneficiar;
♦ principalele operaţiuni ale documentării bibliografice;
♦ sursele de documentare bibliografică importante şi greu de obţinut; locul
♦ termenele celorlalte etape de cercetare să fie suficiente, nerestricţionate de

unde ele pot fi consultate;
întinderea cercetării documentare bibliografice.

b. Elaborarea proiectului temei de cercetare
Proiectul temei de cercetare se realizează, de regulă, după terminarea
documentării bibliografice şi după o primă formulare a ipotezelor.
♦ etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;

Proiectul temei include:
♦ documentarea practică (în unităţi economice, ministere, zone geografice,

ţări), în vederea procurării datelor empirice, a faptelor şi informaţiilor, privind geneza
fenomenului, factorii care îl determină;
84

♦ modalităţile de prelucrare a informaţiei practice şi termenele de execuţie a
♦ termenele pentru fundamentarea concluziilor, pentru redactarea şi predarea

prelucrării;
♦ operaţiile de asistenţă pentru aplicarea propunerilor;

lucrării la beneficiar;
♦ cheltuielile necesare fiecărei etape de cercetare ştiinţifică.

Întrucât elaborarea proiectului temei de cercetare este o operaţiune complexă,
apare necesară consultarea cercetătorilor cu experienţă sau a profesorilor, conducători
ştiinţifici, a specialiştilor din practică. Pe această bază se pot evita tendinţele negative
de subapreciere a timpului necesar pentru realizarea unor etape sau de supraestimare a
eforturilor impuse de cercetare.
c. Elaborarea planului preliminar al structurii lucrării
Este un plan care capătă contur tot mai clar pe măsura parcurgerii etapelor de
documentare şi de cercetare propriu-zisă. Acest plan preliminar de structură a lucrării
• principalele teze, idei, concluzii;

cuprinde:
• principalele ipoteze confirmate şi infirmate;

• metodele de analiză şi calcul;
• argumentele teoretice şi practice, economice şi social-politice pentru funda-
mentarea concluziilor şi a soluţiilor;
• sursele de informare practică şi modalităţile de prelucrare;
• probleme speciale pe care cercetarea nu a reuşit să le clarifice şi cauzele care
• conturarea proiectului structurii tematice: părţi, secţiuni, capitole, paragrafe etc.

au împiedicat acest lucru;
3.3.2. Organizarea activităţii de cercetare a temei.

Cu privire la organizarea în echipă
Elaborarea oricărei teme de cercetare implică o organizare
specială, în conformitate cu complexitatea temei. Organizarea este mai
amplă, în cazul temelor de complexitate mare şi medie şi mai
restrânsă, în cazul temelor cu profil şi amploare reduse.
Indiferent de complexitatea temelor, în organizarea activităţii de
cercetare, potrivit principiului partenerial, participă atât cercetătorii,
cât şi managerii.
Însă, aici gradul de implicare diferă considerabil. Dacă pe
ansamblul institutului sau centrului de cercetare răspunderea, în mod
firesc, cade pe manager, organizarea activităţii de cercetare a temei
este în principal în răspunderea cercetătorului.
Răspunderea este individuală, a fiecărui cercetător, atât în cazul
unei teme simple, elaborate de un cercetător, cât şi în cadrul unei teme
mai complexe, elaborată de o echipă de cercetare. Desigur, în echipa
de cercetare răspunderea principală cade asupra şefului echipei, însă
aceasta nu înseamnă că dispare cumva şi răspunderea membrilor
echipei, în mod individual.
85

Explicaţia rezidă invariabil în faptul că actul de creaţie este prin
definiţie individual şi, deci, şi răspunderea nu poate fi decât individuală.
Cercetarea în echipă este cerută de amploarea temei, de comple-
xitatea şi termenul de elaborare. Ea nu desfiinţează răspunderea
individuală; dimpotrivă, răspunderea este chiar mai mare dacă avem în
vedere că elaboratul individual trebuie să satisfacă exigenţele între-
gului, respectiv ale temei în ansamblul ei. De această corelare şi
desfăşurare a muncii echipei răspunde şeful echipei, un cercetător cu
mai multă experienţă. Dar răspunderea acestuia nu diminuează cu
nimic răspunderea individuală a membrilor echipei. Este şi normal
pentru că, în cadrul echipei, fiecare cercetător şi persoană auxiliară
elaborează anumite părţi şi desfăşoară activităţi de care executantul
trebuie să răspundă individual.
Organizarea cercetării în echipă este modelul mai complex, dar
care, în esenţă, cuprinde majoritatea aspectelor care privesc şi
organizarea cercetării unei teme în mod individual.
• permite scurtarea timpului de elaborare a unei cercetări, ceea ce

Organizarea cercetării în echipă are mai multe avantaje, dintre care:
• permite formarea mai rapidă a tinerilor cercetători şi evitarea

în anumite cazuri este necesar sau în altele, imperios necesar;
descurajării acestora, inerente în tot procesul de cercetare a adevărului,
• se asigură un larg schimb de opinii, ceea ce evită concluzii şi

în tot actul de creaţie;
soluţii unilaterale şi permite o mai bună fundamentare a concluziilor

fiecărei părţi şi a lucrării de cercetare în ansamblu.
Din păcate, munca în echipă include şi unele dezavantaje
pentru cercetătorii individuali. Disciplina de echipă, care nu poate fi
în nici un fel ignorată, poate restrânge deseori iniţiativa şi capacitatea
de creaţie a cercetătorului membru al echipei de cercetare. De aceea,
în cadrul echipei se cer organizate consultări ale altor cercetători din
domeniul respectiv, discutarea diferitelor părţi ale lucrării ştiinţifice pe
măsura elaborării lor, discutarea lucrărilor (părţilor) înainte de predare
la conducerea institutului şi, desigur, înainte de predarea la beneficiar.
Dezavantajele cercetării în echipă se combat şi pe calea limitării
acesteia, mai ales la temele complexe care reclamă cercetări inter şi
multidisciplinare.
3.3.3. Principiile de organizare şi funcţionare a
echipelor de cercetare ştiinţifică
Echipa de cercetare cuprinde un număr foarte variabil, de la 2-40
membrii, uneori mergând şi până la 100 membrii.
86

Echipa de cercetare este o structură de organizare a muncii cu
caracter nepermanent, putând reuni cercetători din unul sau mai multe
instituţii; ea funcţionează numai pe durata elaborării unei teme de
cercetare ştiinţifică. Un cercetător poate face parte din mai multe
echipe, după caz.
• Echipa de cercetare trebuie să cuprindă numărul strict necesar de cercetători,
Principiile care stau la baza organizării unei echipe sunt:
aleşi după criteriul competenţei în domeniul temei de cercetare, al preocupărilor

anterioare; aceleaşi criterii se aplică şi pentru personalul auxiliar al echipei de
• Echipa de cercetare trebuie să cuprindă atât cercetători cu experienţă, cât şi

cercetare (documentarişti, operatori de calcul, traducători etc.);
cercetători tineri; tinerii se formează mai uşor, pot observa mai repede unele erori cu
• Echipele de cercetare dau rezultate bune dacă membrii acestora sunt legaţi
care alţii s-au obişnuit, pot formula unele teze contradictorii, originale;
prin raporturi de stimă şi prietenie; dacă nu, cel puţin să se cunoască şi să se respecte
• Echipa trebuie să-şi fixeze obiective precise care să fie cunoscute de toţi
reciproc;
membrii săi. În cadrul echipei sarcinile de cercetare trebuie să se distribuie clar, fără
ambiguităţi, membrilor săi; sarcinile şi îndeplinirea lor trebuie să fie, pe cât posibil,
individualizate. În cadrul echipei de cercetare se pot constitui şi subcolective de
cercetare ştiinţifică;
• Stimularea membrilor echipei, pe lângă formele cunoscute, trebuie să
includă, în mod obligatoriu, individualizarea şi semnarea părţilor realizate
individual sau în colaborare; se evită însuşirea muncii altuia, dar se asigură şi o
• Conducerea echipei de cercetare trebuie încredinţată, în mod obligatoriu, unui om

mobilizare a fiecărui membru al echipei;
de ştiinţă cu experienţă, cunoscut şi recunoscut prin lucrările elaborate, cu autoritate

ştiinţifică. Este necesar ca cel mai bun cercetător să fie conducătorul echipei, mai ales dacă
este şi un bun organizator, exigent, capabil de dialog şi comunicare deschisă, capabil să
înlăture disensiunile, care în cercetarea ştiinţifică sunt frecvente;
• Asigurarea unei ambianţe democratice, de lucru în echipă. Discutarea
deschisă, fără menajamente şi adoptarea în echipă a hotărârilor creează atmosfera
necesară muncii în echipă. Abaterile de la acest principiu pot genera lucrări slabe, ca
şi atunci când lipseşte autoritatea ştiinţifică.
3.3.4. Transmiterea rezultatelor cercetărilor

la beneficiari
Comunicarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice la beneficiari
este o latură importantă a managementului, a administrării cercetării
ştiinţifice. Ea începe cu depozitarea lucrării pe diferiţi suporţi. Trimi-
terea la beneficiari se face diferit.
Dacă lucrarea de cercetare s-a realizat în baza unui contract,
convenţii sau a altui înscris încheiat între cercetători, firma de cerce-
tare (institut, centru, laborator, departament sau catedră) şi diverse
87

firme beneficiare, evident, transmiterea lucrării se face în conformitate
cu prevederile respective, inclusiv în ceea ce priveşte măsurile de
asistenţă ştiinţifică.
Dacă în contracte sau convenţii nu sunt prevederi contrare,
rezultatele cercetărilor pot face obiectul publicării în totalitate sau parţial,
în ţară şi străinătate, în volume editoriale sau în publicaţii periodice.
În procesul de comercializare a lucrărilor de cercetare ştiinţifică
se au în vedere datele exacte privind eficienţa internă şi externă a
cercetării ştiinţifice. De altfel, întregul proces de administrare a temei,
de la alegerea acesteia până la trimiterea ei la beneficiari, se realizează
în conformitate cu legile ţării, cu principiile economiei de piaţă,
ale concurenţei, precum şi cu tendinţele cercetării ştiinţifice pe plan
mondial.
Aprecieri semnificative care întregesc conţinutul

Capitolului 3
„ORDINEA NE ÎNVA S CÂŞTIG M TIMP!”
Sub acest titlu, profesorul olandez Jan Tinbergen, laureat al
Premiului Nobel, şi-a expus „tehnica de lucru” din care vă prezentăm
câteva „sugestii”:
1. Încercaţi să vă dezvoltaţi simţul proporţiei: care sunt proble-
mele importante, care sunt factorii esenţiali ce stau la baza temei de
cercetare.
2. Evitaţi să vă ocupaţi de detalii neesenţiale.
3. Specializaţi-vă pe teme bine definite. Odată la 5 sau 10 ani vă
puteţi revizui alegerea.
4. Când este posibil, daţi o expresie cantitativă problemei de
care vă ocupaţi; aceasta permite să vă verificaţi părerile cu ajutorul
cifrelor şi faptelor.
5. Clasaţi într-o ordine riguroasă datele necesare, materialul
documentar, propriile dumneavoastră idei, calculele făcute.
6. Fiţi gata oricând să vă revizuiţi teoria în lumina noilor fapte
sau a unei logici mai bune.
7. Înainte de a redacta un text, faceţi un rezumat a ceea ce
socotiţi că este esenţial, apoi o „tablă de materii”, ceva mai lung şi
abia apoi treceţi la redactarea propriu-zisă.
8. Împărţiţi lectura dumneavoastră între teme de specialitate şi
teme generale, pentru a păstra întotdeauna o viziune de ansamblu
asupra lucrurilor.
88

CONCEPTE DE BAZ
• Management general
• Management al cercetării ştiinţifice
• Principiu de management
• Administrarea programului de cercetare ştiinţifică
• Proiectarea unei teme de cercetare
• Echipă de cercetare ştiinţifică
• Etapă de cercetare ştiinţifică
• Creaţie ştiinţifică
• Organizarea cercetării ştiinţifice
• Gestiunea resurselor
• Performanţă în cercetarea ştiinţifică
• Sistem informaţional de cercetare
89

ÎNTREB RI
1. Care este caracterizarea generală a managementului cercetării

ştiinţifice?
2. Care sunt principiile generale ale managementului cercetării
ştiinţifice?
3. Care sunt componentele de bază ale managementului cercetării
ştiinţifice?
4. Analizaţi diferitele componente ale managementului cercetării
ştiinţifice economice!
5. Care sunt etapele procesului de cercetare ştiinţifică?
6. Explicaţi comparativ etapele cercetării ştiinţifice!
7. Cum se realizează administrarea unor programe de cercetare
ştiinţifică?
8. Întocmiţi un proiect de teme de cercetare ştiinţifică economică!
9. Organizaţi o echipă de cercetare ştiinţifică economică!
10. Cum urmăriţi ritmicitatea şi responsabilitatea activităţii de
cercetare economică în cadrul unei echipe?
11. Care este cel mai mare pericol pentru inovare?:
- ignoranţa?
- diletantismul?
- inerţia?
12. Enumeraţi metodele de a câştiga timp!
90

TEXTE DE ANALIZAT
,,AVEAM NEVOIE DE O PERIOAD SUBCONŞTIENT PE CARE

NIMIC NU TREBUIA S O FOR EZE ŞI PE CARE O GÂNDIRE
DELIBERAT AR FI BLOCAT-O ÎNTR-UN FEL OARECARE, IAR
DUP CE AM ÎNR D CINAT PROBLEMA ÎN SUBCONŞTIENTUL
MEU, PRINTR-UN EFORT DE CONCENTRARE, ACEASTA A
GERMINAT DE O MANIER SUBTERAN PÂN CÂND,
DEODAT , SOLU IA A AP RUT CU O EVIDEN ORBITOARE.”
BERTRAND RUSSEL
,,S TE CONCENTREZI ASUPRA PROBLEMEI ...

PROBLEMA ÎNCEPE S DEVIN DE-A DREPTUL OBSEDANT ;
EŞTI CONŞTIENT C CREIERUL LUCREAZ ÎN PROBLEMA
RESPECTIV PENTRU C FRÂNTURI ALE ACESTEIA P TRUND
MEREU ÎN CONŞTIIN , DUP ACEEA ACTIVITATEA
SUBCONŞTIENT ARE NEVOIE DE CÂTVA TIMP, DAR
MOMENTUL DE APARI IE A SOLU IEI (DAC APARE) ESTE
ABSOLUT IMPREVIZIBIL.”
H. R. CRAME
,,DAR, ÎN FOND, CEL MAI IMPORTANT FACTOR, ACELA

CARE ASIGUR SUCCESUL CERCET RII, ÎL CONSTITUIE
ALEGEREA JUDICIOAS A TEMEI. ÎN FIECARE PROBLEM
ŞTIIN IFIC EXIST LA UN MOMENT DAT CÂTEVA ASPECTE
SAU, CA S ZICEM AŞA, CÂ IVA MUGURI CARE FAC
PROBABIL OB INEREA UNUI PROGRES. ELE TREBUIE
DEPISTATE, IAR ISCUSIN A CONST ÎN A LE DESCOPERI
ÎNAINTE CA PREA MUL I OAMENI S LE FI OBSERVAT ŞI S
SE FI CREAT ASTFEL CONFUZIE”.
,,CEA MAI MARE DESCOPERIRE PE CARE ŞTIIN A A

F CUT-O ÎN MATERIE DE METODOLOGIE A FOST RECUNOAŞ-
TEREA FAPTULUI C UN LUCRU BANAL ÎN APAREN – BA
CHIAR CEVA CARE NU PARE A FI DECÂT O SIMPL CURIOZI-
TATE – POATE CONSTITUI CHEIA PENTRU ÎN ELEGEREA
CELOR MAI PROFUNDE PRINCIPII ALE NATURII.”
GEORGE THOMSON
91

• Berinde, Mihai, Procesul creaţiei şi misterul creativităţii, în

Inventică şi Economie, nr. 4/aprilie, 1998, editată de revista „Tribuna
• Burloiu, Petre, Managementul resurselor umane. Tratare globală

economică”, Bucureşti;
• Dickinson, John P., Caractéres distinctifs de la recherche

interdisciplinară, Editura Lumina Lex S.R.L., Bucureşti, 1997, 1271 p.;
scientifique, în volumul Science et chercheurs scientifiques dans la
• Louis de Broglie, Certitudinile şi incertitudinile ştiinţei,

société moderne, Paris, UNESCO, 1988;
• Manolescu, Aurel, Managementul resurselor umane, Editura

Editura Politică, Bucureşti, 1980, 300 p.;
• Michel, Jean, Pratique du management de l’information,

R.A.I., 1998;
• Mihuleac, E., Bazele managementului, Editura Tempus,

A.D.B.S., Paris, 1982;
• Moore, A., Creativitate, descoperire, invenţie, Editura Ştiinţifică

Bucureşti, 1994;
• Rahman, Abdur, Profesionalizarea ştiinţei şi motivaţia oamenilor

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975;
de ştiinţă, în Anatomia Ştiinţei, Editura Politică, Bucureşti, 1987;

• Roşca, Al., Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei,
• Röegen, Georgescu N., Legea entropiei şi procesul economic,

Bucureşti, 1981;
• Russu, C., Management, Concepte, Metode, Tehnici, Editura

Bucureşti, 1979;
• Simon, H. A., Să înţelegem creativitatea, în volumul Copii

Expert, Bucureşti, 1996;
capabili de performanţe superioare, Editura Didactică şi Pedagogică,
• opa, L., Creativitatea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1981;
• Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Editura

Bucureşti, 1980;
• Zorlenţan, T., Burduş, E., Căprărescu, G., Managementul

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, 301 p.;
organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

92

Capitolul 4
DOCUMENTAREA-ÎNV AREA
ÎN CERCETAREA ŞTIIN IFIC
4.1. Informaţia ştiinţifică în epoca contemporană

4.1.1. Funcţii şi particularităţi ale informaţiei ştiinţifice
4.1.2. Piaţa informaţiei ştiinţifice
4.1.3. Informaţia ştiinţifică în calitate de obiect al producţiei ştiinţifice
4.2. Locul documentării – învăţării în cercetarea ştiinţifică.

Conţinut, forme, etape
4.3. Documentarea bibliografică (livrescă)

4.3.1. Sursele de documentare bibliografică
4.3.2. Instrumente specifice etapelor interne de documentare
4.4. Documentarea directă asupra faptelor empirice (practice)
4.5. Documentarea realizată pe viu, prin contacte cu specialiştii
4.6. Reţeaua unităţilor de documentare. Extinderea calculatoarelor

electronice
4.6.1. Evidenţa naţională pentru documentare
4.6.2. Reţeaua românească de unităţi de informare-documentare
şi cooperarea la scară internaţională
4.6.3. Extinderea continuă a calculatoarelor electronice în sfera
informării-documentării
Concepte de bază
Întrebări
Texte de analizat
93

94

Capitolul 4
DOCUMENTAREA-ÎNV AREA
ÎN CERCETAREA ŞTIIN IFIC
4.1. Informaţia ştiinţifică economică

în perioada contemporană
4.1.1. Funcţii şi particularităţi ale informaţiei ştiinţifice
Produsul specific al ştiinţei – oricare ar fi purtătorul lui concret –
este informaţia ştiinţifică. Ea este adânc implicată în producţia socială
şi, în general, în societate, pe toate treptele ierarhice, pentru toţi agenţii
economici, sociali şi politici. Valoarea informaţiei condiţionează în cel
mai înalt grad decizia economică micro, mezo şi macroeconomică.
În general, ,,informaţia este o diferenţă care creează o diferenţă”
(G. Bateson); în orice domeniu, al practicii sau al ştiinţei, informaţia
îndeplineşte o serie de funcţii:
a) informaţia este instrument de muncă şi deci de producţie;
b) informaţia este capital al materiei cenuşii; este o moştenire, un
patrimoniu cultural - ştiinţific viu;
c) informaţia este instrument de pregătire şi calificare profesională;
d) informaţia este un factor de schimb între oameni, agenţi etc.;
e) informaţia este un motor al creaţiei, al adaptării şi inovării.
Informaţia ştiinţifică are o serie de particularităţi care o disting
de întreaga lume a bunurilor materiale şi a serviciilor. Dintre aceste
• spre deosebire de bunurile corporale, materiale, cunoştinţele

particularităţi sunt de reţinut în special:
• informaţia ştiinţifică este o resursă a societăţii cu caracter

ştiinţifice au proprietatea de a se acumula şi multiplica necontenit;
• prin utilizare, informaţia ştiinţifică se consolidează, se perfec-

practic inepuizabil, putându-se automultiplica şi amplifica;
• cunoştinţele ştiinţifice acumulate de-a lungul vremii apar ca o

ţionează şi completează;
• atunci când într-o formă sau alta sunt transmise altor persoane,
sursă gratuită de putere de creaţie a oamenilor;
cunoştinţele ştiinţifice nu se înstrăinează;

95

• informaţia ştiinţifică rămâne de regulă în posesia celor care au
creat cunoştinţele ştiinţifice.
În vederea valorificării acestor calităţi distinctive ale informaţiei
♦ asigurarea cadrului organizatoric, a mijloacelor de culegere,

ştiinţifice, eforturile se cer orientate simultan în două direcţii majore:
♦ crearea de noi informaţii ştiinţifice în sfera cercetării ştiinţifice,

de stocare, de prelucrare şi de transmitere a informaţiilor ştiinţifice;
în laboratoare, institute şi academii de cercetare etc. Informaţiile ştiinţifice

produse şi furnizate de cercetarea ştiinţifică servesc realizării de invenţii
şi inovaţii, crearea de produse, program (soft-ware), elaborarea de noi
materiale, utilaje, tehnologii, sisteme moderne de formare a personalului,
de organizare şi management.
Civilizaţia umană, la acest început de secol şi de mileniu, se
confruntă şi în materie de informaţie ştiinţifică, ca şi în domeniul
ştiinţei, al cercetării ştiinţifice, cu fenomenul de globalizare.
Desigur, economiile naţionale nu dispar, ele constituind în conti-
nuare cadrul de dezvoltare şi afirmare a fiecărei ţări şi popor. Deci,
cercetarea ştiinţifică şi informaţia ştiinţifică trebuie să servească,
înainte de toate, sistemul economic naţional.
În acelaşi timp, o serie de probleme economice naţionale, de
interes naţional, pot fi mai bine soluţionate, dacă sunt abordate şi din
perspectivă internaţională, mondială. Astăzi putem vorbi de existenţa
• cercetarea ştiinţifică, ştiinţa economică, dar şi ştiinţa în

reală a unor probleme globale în acest domeniu, întrucât:
ansamblul ei nu pot să ignore unitatea de interese ale economiei

mondiale; mai mult, ele sunt o problemă de interes global, aşa cum
sunt şi multe probleme economice ale perpetuării şi înfloririi civili-
• cercetarea ştiinţifică, ştiinţa se află în interacţiune permanentă

zaţiei umane pe planeta Pământ;
• nevoia de cercetare ştiinţifică, de informaţie ştiinţifică se

şi crescândă cu celelalte probleme globale ale omenirii;
propagă în lanţ şi necesită mari eforturi, cel mai adesea insuportabile
• mai presus de orice, multe probleme ale convieţuirii şi dezvol-

de fiecare ţară în parte, separat;
tării fiecărei naţiuni se cer soluţionate din perspectivă internaţională,

în măsura în care ştiinţa, cercetarea ştiinţifică sunt organizate şi
funcţionează în beneficiul tuturor ţărilor şi popoarelor.
Preocuparea comună a tuturor ţărilor pentru ştiinţă şi cercetare
ştiinţifică şi deci pentru informaţie ştiinţifică rezultă, desigur, în primul
rând, din revoluţia pe care ştiinţa a cunoscut-o, din rolul ei crucial în
96

ridicarea bunăstării şi civilizaţiei umane. Globalizarea ştiinţei, a cercetării
♦ mondializarea vieţii economice;

ştiinţifice s-a produs în secolul nostru în strânsă legătură cu:
♦ adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;

♦ accentuarea relaţiilor internaţionale în ansamblul lor
♦ acutizarea conflictului creat de mai multe secole între nevoile

(economice, sociale, politice, culturale etc.);
♦ protecţia mediului este, în acelaşi timp, o problemă capitală,

crescânde ale fiecărei ţări şi resursele limitate ale planetei;
naţională şi internaţională; aproape toate problemele mediului ambiant

sunt astăzi probleme comune ale fiecărei ţări şi ale tuturor ţărilor.
4.1.2. Piaţa informaţiei ştiinţifice

Informaţia ştiinţifică este o marfă; ea are atributele oricărei
mărfi, de cerere şi de ofertă.
Cererea de informaţii ştiinţifice economice este determinată de
faptul că cercetarea ştiinţifică economică reprezintă bucle pozitive de
conexiune inversă1. Această particularitate a cercetării ştiinţifice econo-
mice a fost reliefată în mod cu totul special de către rapoartele Clubului
de la Roma. În esenţă, s-a subliniat, şi, de atunci, se insistă mereu asupra
faptului că diferite metode de creştere economică trebuie să aibă în vedere
includerea unei variabile de progres ştiinţific ca singura modalitate de
valorificare a cercetărilor ştiinţifice şi de eliminare a subdezvoltării sau
pentru întreţinerea progresului economic şi social în ţările dezvoltate.
Cererea de informaţii ştiinţifice economice în epoca globalizării
economiei mondiale se determină oriunde prin luarea în considerare a
• stratul ambiental – pentru procesele geofizice, adică pământ,

următoarelor straturi (componente):
• stratul tehnologic – pentru activităţile umane legate de transferul

aer, resurse naturale şi pentru procesele ecologice;
• stratul demo-economic – pentru evidenţa populaţiei, a producţiei

de energie şi materii prime;
• stratul socio-politic – pentru sistemele instituţionale şi procesele

şi a altor procese economico-sociale;
sociale;
1
Formă de legătură între fenomenele economice, în care ieşirea unui
element se transmite asupra intrării aceluiaşi element (feed-back), amplifi-
cându-i acţiunea. În fond, conexiunea inversă exprimă acţiunea output-urilor
asupra input-urilor sistemului economic.
97

• stratul individual – pentru procesele psihologice şi biologice.
Toate componentele cererii de informaţii sunt formulate nu doar
ca mărimi cantitative sau ca algoritmi de optimizare, ci şi ca relaţii
calitative, împreună cu întregul cadru de particularităţi şi restricţii
instituţionale, economice, tehnologice, ecologice etc.
Fluxul cererii de informaţii ştiinţifice porneşte, de regulă, de la
centrul de comandă, care este activitatea economică (firmă, complex
industrial, agricol, turistic, guvern etc.) către academie, institut, laborator
de cercetare, cercetător individual etc. Însă astăzi, o dată cu afirmarea
puternică a ştiinţei ca factor de producţie, nu este surprinzător să se
observe cum producătorii de ştiinţă dirijează fluxul ofertei către agenţii
economici interesaţi (către cerere).
Oferta de informaţii ştiinţifice economice este cantitatea de infor-
maţii ştiinţifice care poate fi vândută în condiţiile preţului existent.
Oferta de informaţii ştiinţifice economice – diferită conceptual
de oferta de informaţii economice – se caracterizează prin următoarele
• oferta de informaţii ştiinţifice economice se formează într-un

trăsături speciale:
• oferta de informaţii ştiinţifice economice depinde de vârstă,

timp îndelungat, în care se instruieşte fiecare generaţie de specialişti;
sex, starea sănătăţii, psihologie, condiţii de muncă specifice
• oferta de informaţii ştiinţifice economice este perisabilă într-un

cercetătorilor;
grad foarte ridicat. Uzura morală a acestei oferte ştiinţifice este

accelerată şi se produce, în special, datorită progresului alert al ştiinţei
• oferta de informaţii ştiinţifice economice se produce în

şi al tehnologiei;
cadrul activităţii de cercetare ştiinţifică economică. Evident, pentru

producerea acestei informaţii ştiinţifice se consumă resurse variate,
aproape întotdeauna de cea mai bună calitate. Pe baza acestor resurse
se determină costul informaţiei ştiinţifice economice.
Agenţii cererii şi ai ofertei de informaţie ştiinţifică îşi precizează
reciproc angajamentele sub formă de contracte de cercetare şi alte
forme directe.
Nivelul şi dinamica preţului informaţiei ştiinţifice economice
rezultă din confruntarea cererii cu oferta; însă aproape întotdeauna
cererea fiind mai mare decât oferta se asistă la o creştere continuă a
valorii muncii desfăşurate în activitatea de cercetare ştiinţifică. Cu
toate acestea, cercetătorii rămân aproape întotdeauna săraci şi
submotivaţi, deoarece mecanismele pieţei sunt departe de a evalua, cu
98

adevărat corect, valoarea economică a unei cunoştinţe ştiinţifice.
Aceasta rămâne o problemă deschisă, actuală a ştiinţei economice.
Cererea şi oferta de informaţii ştiinţifice economice reprezintă
segmente tot mai importante ale pieţei naţionale şi internaţionale.
Această piaţă se dezvoltă rapid şi concurează cu tot mai mult succes
toate celelalte pieţe.
Piaţa informaţiilor ştiinţifice, ori de câte ori este analizată, trebuie
♦ evaluarea capacităţii de absorbţie, efectivă şi potenţială, a

să ia în seamă o serie de aspecte dintre care reţinem:
♦ determinarea raporturilor dintre piaţa informaţiilor economice

pieţelor;
♦ examinarea conjuncturii interne şi internaţionale şi identifi-

şi celelalte pieţe tradiţionale;
carea influenţei acesteia asupra cererii şi ofertei de informaţie ştiinţi-
♦ stabilirea poziţiei concurenţilor efectivi şi a celor potenţiali

fică economică, atât în prezent, cât şi tendinţele de viitor ale acestora;
pentru delimitarea numărului, forţei economice, a cotelor de piaţă

deţinute etc.
Analiza viabilă a tendinţelor pieţei informaţiilor ştiinţifice econo-
mice impune considerarea unui orizont temporal, suficient de larg,
având în vedere inerţiile sistemelor economico-sociale, pe de o parte, şi
schimbările ştiinţifico-tehnologice mult mai rapide, pe de altă parte.
Se apreciază că asemenea proiecte de scenarii ar fi satis-
făcător realizate dacă s-ar avea în vedere un orizont de timp de
circa 50 de ani.
În paragrafele precedente am arătat că documentarea ştiinţifică
este o etapă pregătitoare a cercetării ştiinţifice. În prezentul capitol
vom înţelege mai exact atât conţinutul procesului de documentare, ce
trebuie să înţelegem prin caracterul său de fază pregătitoare dacă vom
sublinia din capul locului că obiectul documentării ştiinţifice îl consti-
tuie obţinerea de informaţie ştiinţifică
Obiectul documentării ştiinţifice îl constituie informaţia ştiinţi-
fică. În capitolul al doilea am vorbit de informaţie ştiinţifică în calitate
de produs al cercetării ştiinţifice ca marfă, cu atributele ei de cerere
şi ofertă.
4.1.3. Informaţia ştiinţifică în calitate de obiect al
producţiei ştiinţifice
În cadrul procesului de documentare, informaţia ştiinţifică
este considerată în calitatea sa de factor, de sursă productivă, de
materie primă (I1) pentru producerea prin cercetare ştiinţifică a unei
99

noi informaţii ştiinţifice (I2), conform schemei care urmează (vezi
Fig.4.1.).
Etapele cercetării
Alegerea temei
documentare
Redactare şi
propriu-zisă
Valorificare
Informare –
Cercetarea
susţinere
publică
Informaţie
Informaţie
ştiinţifică 1
ştiinţifică 2
Factori ai cercetării:
1. Informaţie
2. Forţă de muncă
3. Materiale
4. Maşini, instalaţii, clădiri
Fig. 4.1.
Informaţia ştiinţifică, în calitate de materie primă a producerii
ştiinţei (altei informaţii ştiinţifice) reclamă o serie de sublinieri de mare
însemnătate pentru cercetătorul ştiinţific, fie el student, cercetător sau
profesor, economist, inginer etc. Dintre acestea reţinem:
a) În epoca contemporană volumul informaţiei ştiinţifice a crescut
enorm, mai ales în legătură cu faptul că a devenit o sursă indispensabilă,
tot mai importantă de creştere economică, de progres social, alături de
forţa de muncă, de materii prime, energie, combustibil ş.a;
b) Societatea omenească deja are de-a face cu o explozie infor-
• anual apar mai multe milioane de reviste ştiinţifice, brevete de

maţională, cu o adevărată criză, întrucât:
invenţii, cataloage şi prospecte comerciale, rapoarte de cercetare, cărţi,
• se accentuează disparităţile terminologice;

dicţionare etc.;
• cresc dificultăţile de informare-documentare într-un ocean tot

mai mare de informaţie ştiinţifică (pe plan internaţional, naţional,
• multe lucrări de cercetare se publică parţial sau deloc;

zonal, în firmă etc.);
• publicarea este adeseori repetată, în diferite forme de comunicare;

• informaţia ştiinţifică este şi ea perisabilă, cunoaşte o uzură morală;
• informaţia ştiinţifică, deşi este cea mai necesară (importantă),
totuşi accesul la ea este foarte dificil sau deloc.
100

c) Prin importanţă, dar şi prin implicaţiile şi costurile uriaşe ale
asigurării acesteia, informaţia ştiinţifică a devenit un sector vital, o
problemă de interes naţional, dar şi o dimensiune globală, planetară;
d) Cercetătorul singur, oricare ar fi el, nu se poate autoservi în acest
adevărat ocean de informaţia ştiinţifică. El trebuie să apeleze la munca
anonimă a unei adevărate armate de specialişti din reţeaua tot mai largă
de triere, clasificare, depozitare şi prelucrare a informaţiei ştiinţifice.
Utilitatea şi enorma uşurare pe care specialiştii din activitatea de
documentare o generează pentru cercetătorul ştiinţific se vor putea
degaja, explicit sau implicit, din abordările care urmează.
Obiectivul principal al prezentului capitol este însă de a veni în
sprijinul beneficiarului de informaţie ştiinţifică – student, cercetător,
profesor, economist, inginer etc.
Beneficiarii de informaţie ştiinţifică trebuie ei înşişi să ştie să
opereze în mod curent cu informaţii, să le identifice cu uşurinţă şi să le
valorifice cât mai deplin în crearea de informaţii ştiinţifice superioare,
sau în producţia de alte bunuri economice.
În acest sens, beneficiarii de informaţie ştiinţifică trebuie să
• un minim de cunoştinţe, de noţiuni fundamentale pentru a asigura

dispună de cunoştinţe speciale de documentare, cum ar fi:
unitatea de limbaj cu personalul de documentare din reţeaua existentă în
• cunoaşterea profundă a reţelei de documentare şi a publicaţiilor

ţară şi străinătate;
• deprinderea de a mânui instrumentele de lucru puse la dispoziţie

purtătoare de informaţii ştiinţifice;
• stăpânirea profundă a ceea ce cercetătorul trebuie să realizeze în

de unitatea de documentare;
mod de sine stătător, individual, în cadrul procesului de documentare. El

trebuie să cunoască locul documentării în structura de ansamblu a
cercetării unei teme, sfera şi conţinutul documentării, a etapelor acesteia
şi a instrumentelor specifice fiecăreia dintre etape.
4.2. Locul documentării-învăţării în cercetarea
ştiinţifică. Conţinut, forme, etape
În cele ce au precedat am subliniat că documentarea ştiinţifică
este o etapă pregătitoare a cercetării ştiinţifice. Însă o mai bună
precizare a locului şi rolului documentării ştiinţifice în cadrul
procesului de cercetare ştiinţifică este posibilă şi necesară dacă se
examinează mai atent conţinutul ca atare al documentării ştiinţifice.
Documentarea este un concept cu conţinut complex, incluzând, aşa
cum am relevat, trei forme: documentarea bibliografică, documentarea
101

directă, consultarea specialiştilor. În mod corespunzător, fiecare dintre
aceste forme îndeplineşte o funcţie specifică, distinctă pe care le abordăm
în paragrafele care urmează. În acest context, relevăm, în primul rând, că
existenţa mai multor funcţii constituie o convingătoare expresie a unui
conţinut complex şi amplu al documentării ştiinţifice.
În al doilea rând, complexitatea procesului de documentare ştiinţi-
fică rezultă din sublinierea altor două componente ale conţinutului său:
informarea ştiinţifică şi documentarea ştiinţifică propriu-zisă.
Informarea este procesul prin care o unitate specializată a
reţelei de documentare sistematizează literatura ştiinţifică după criterii
bine stabilite şi furnizează beneficiarului în diferite modalităţi, o infor-
maţie de semnalare bibliografică. Cu ajutorul acesteia beneficiarul ia
cunoştinţă de existenţa surselor documentare.
Informarea poate fi: curentă, pe măsura apariţiei surselor şi
retrospectivă, pe baza surselor documentare apărute într-un interval
de timp; aceasta din urmă se realizează, de regulă, la cerere.
Documentarea propriu-zisă reprezintă procesul prin care uni-
tatea specializată pune la dispoziţia beneficiarilor documente pe care
aceştia le solicită în urma primului proces, de informare.
Aşadar, documentarea este procesul de ansamblu al celor două
componente (informarea şi documentarea propriu-zisă).
În al treilea rând, conţinutul complex al documentării ştiinţifice
rezultă mai ales din etapele sale interne, şi anume:
a) informarea asupra surselor;
b) culegerea surselor;
c) studierea surselor;
d) utilizarea surselor.
a) Informarea asupra surselor cuprinde următoarele operaţiuni
• identificarea surselor existente pentru tema de cercetare;

principale:
• locul unde este depozitată şi posibilităţile de obţinere, de acces;

• conturarea unui program de continuare a informării şi pe par-
cursul etapelor de cercetare care urmează documentării în ansamblu,
până la încheierea temei de cercetare şi chiar după aceasta.
• obţinerea (procurarea) surselor;

b) Culegerea surselor include activităţile de:
• notarea (fişarea) surselor;

• examinarea sumară a surselor (cuprinsul acestora, semnificaţia,
posibilitatea de folosire ulterioară etc.).
c) Studierea surselor este etapa de învăţare cu cel mai intens
consum intelectual şi cu cel mai mare consum de timp. Ea cuprinde,
102

fără a intra aici în detalii specifice fiecărei forme de documentare,
• gruparea surselor documentare în mai multe clase, în raport cu

următoarele activităţi mai importante:
• evaluarea globală a unor surse;

conţinutul temei de cercetare şi cu timpul disponibil pentru studiu;
• studiul aprofundat al surselor din perspectiva nevoii de

cunoaştere a literaturii de specialitate, a faptelor empirice, a ipotezelor
şi ideilor teoretice pro şi contra, a metodei de analiză şi calcul etc. În
acest scop, se folosesc instrumente şi tehnici specifice fiecărei forme
de documentare, aşa cum vom vedea în paragrafele următoare.
♦ consemnarea sistematizată a informaţiilor unei surse ca bază

d) Utilizarea surselor în cadrul procesului de documentare se referă la:
♦ interpretarea generală a surselor;

de comparaţie şi confruntare cu alte surse;
♦ pregătirea utilizării informaţiilor documentare în cadrul celor-

lalte etape ale cercetării propriu-zise, definitivării structurii finale a
lucrării în vederea redactării etc.
Pe baza cunoaşterii conţinutului şi etapelor documentării ştiin-
ţifice se poate acum sublinia mai exact, în câteva coordonate majore,
locul şi rolul documentării în cadrul procesului de cercetare ştiin-
ţifică. Dintre aceste coordonate menţionăm:
• Documentarea ştiinţifică nu este un scop în sine, ci se
subordonează soluţionării unei probleme ştiinţifice. De aceea, orice
program iniţial de documentare se modifică şi se adaptează, uneori
• Cele patru etape interne ale documentării sunt diferenţiate în

considerabil, în procesul de studiu al surselor;
funcţie de domeniu, de temă, de cercetător etc. Discernământul cercetă-
• Documentarea începe chiar din procesul alegerii temei (ca o

torului este decisiv pentru asigurarea unei documentări eficiente;
informare sumară) şi se continuă susţinut în procesul precizării

obiectivelor cercetării; în fapt, documentarea, interesul pentru noi surse
şi informaţii ştiinţifice se păstrează intacte şi continuă în toate celelalte
etape ale cercetării, până la încheierea lucrării şi chiar după aceasta.
Este poate exemplul cel mai concludent că între etapele cercetării nu
sunt graniţe rigide, numărul etapelor şi succesiunea acestora, ca model
general, se pot converti, de la caz la caz, în modele particulare, concrete
• În procesul de documentare apar idei noi, ipoteze ce urmează

indispensabile reuşitei oricărei cercetări ştiinţifice;
să fie verificate ulterior şi chiar anticipaţii ale unor concluzii finale. În

consecinţă, aprecierea documentării ca fază pregătitoare a cercetării şi
creaţiei ştiinţifice nu poate fi considerată nici ca o etapă auxiliară sau
103

inferioară, dar nici ca o separare absolută de celelalte etape de cerce-
• Cu toate caracteristicile menţionate, documentarea ştiinţifică nu

tare ştiinţifică;
coincide, nu se suprapune şi nu poate fi confundată, în nici un fel, cu

cercetarea ştiinţifică, cu actul de creaţie, de incubare şi de iluminare.
În fine, ar mai trebui menţionate şi alte două idei de bază:
- angajarea greşită în faza documentării generează mari neajun-
suri asupra întregii activităţi privind tema de cercetare ştiinţifică:
conduce la depăşirea termenului de documentare prevăzut, dăunează
calităţii lucrării, periclitează predarea ei la termen;
- în oceanul tot mai mare de informaţii ştiinţifice, realizarea
unei documentări exhaustive nu este posibilă. Documentarea se poate
totuşi realiza, prin toate mijloacele clasice sau moderne, cu condiţia
selectării şi obţinerii informaţiilor relevante, în cadrul fiecărei forme
de documentare pe care le examinăm în cele ce urmează.
4.3. Documentarea bibliografică (livrescă)
Documentarea bibliografică este o componentă mai largă a
procesului cuprinzător de documentare ştiinţifică. Ea are o importanţă
hotărâtoare în cercetarea ştiinţifică, deoarece ne dă posibilitatea ca,
prin intermediul literaturii de specialitate, tipărite şi netipărite, să
cunoaştem zestrea ştiinţifică, ceea ce au scris alţi oameni de ştiinţă din
cele mai vechi timpuri şi până astăzi, din ţară şi din afara ţării,
ipotezele de lucru folosite pentru explicarea fenomenelor economice,
metodele de analiză şi calcul, concluziile şi teoriile lor ştiinţifice etc.
Aceasta este funcţia particulară, specifică a documentării bibliografice
în ştiinţa economică.
4.3.1. Sursele de documentare bibliografică
Sursele de documentare bibliografică, după criteriul – gradul de
originalitate şi intermediere, se structurează în patru categorii:
a) documente primare;
b) documente secundare;
c) documente terţiare;
d) microformatele.
a) Documentele primare sunt acelea în care se cuprind rezul-
tatele cercetărilor ştiinţifice, contribuţiile originale ale cercetătorilor,
adică informaţia ştiinţifică (vezi formele de comunicare ştiinţifică).
Documentele primare sunt împărţite în două grupe: documente
primare periodice, cum sunt seriale, editoriale, reviste, ziare, publicaţii,
104

anuare şi documente primare neperiodice–tradiţionale, cum sunt cărţi
(tratate, manuale, monografii), broşuri, publicaţii ale unor instituţii şi
organisme naţionale şi internaţionale, congrese şi simpozioane; speciale:
standarde, brevete de invenţii, cataloage şi prospecte comerciale şi
tehnice, rapoarte de cercetare ştiinţifică, teze de doctorat şi documente de
evidenţă a faptelor empirice: evidenţă contabilă şi statistică, (dări de
seamă şi anchete) evidenţă operativă, analize, expertize şi studii etc.
b) Documentele secundare sunt rezultatul prelucrării documen-
telor primare în vederea facilitării muncii cercetătorului de identifi-
care, selecţie şi de utilizare a documentelor primare. Documentele
secundare se clasifică în: periodice, ca de pildă: reviste de referate,
reviste de titluri; şi neperiodice, cum sunt: enciclopedii, dicţionare,
bibliografii, cataloage, indexuri bibliografice, sinteze documentare,
ghiduri bibliografice, tezaure ş.a.
c) Documentele terţiare sunt acelea care rezultă din prelucrarea
documentelor secundare. Documentele terţiare sunt: bibliografii, cule-
geri de traduceri, sinteze de referate etc.
Distincţia dintre documentele terţiare şi documentele secundare
nu are prea mare importanţă pentru beneficiarii cercetători (studenţi,
economişti, ingineri) decât în fazele incipiente ale documentării şi
aceasta numai în scop de informare şi selectare a documentelor pri-
mare. Documentele secundare şi terţiare sunt elaborate de specialişti
din reţeaua de informare-documentare, precum şi de alţii din afara
acesteia (în cazul dicţionarelor, enciclopediilor etc.).
e) Microformatele sunt înregistrări pe benzi, discuri, imagini
etc, facilitate de extinderea tehnologiilor informaţionale moderne şi de
amplificarea schimbului internaţional de informaţie ştiinţifică. Între
microformate pot fi menţionate: microfilme, microfişe, fotocopii,
benzi şi discuri magnetice, mijloace de difuzare în masă, TV, Radio,
filme etc.
În concluzie, pentru cercetătorul beneficiar al informaţiei ştiinţifice,
documentele secundare şi terţiare sunt instrumente incipiente ale docu-
mentării, pentru identificarea şi orientarea fermă către documentele
(sursele) primare. Altfel, orice documentare care s-ar limita la surse
secundare şi terţiare nu poate fi decât o pseudo-documentare.
4.3.2. Instrumentele specifice etapelor interne de
documentare
Cele patru categorii de documente la care ne-am referit mai sus
se explorează şi utilizează cu ajutorul unor instrumente specifice
105

fiecărei etape interne de documentare. Le vom prezenta în cele ce
urmează, respectând logica înlănţuirii lor.
a) În etapa informării asupra surselor se apelează la
următoarele instrumente sau mijloace: reviste, bibliografii, liste de
semnalare, liste de titluri, buletine de informare, cataloage ş.a.
În rândul acestora, un rol special revine cataloagelor.
Catalogul este o listă de proporţii care cuprinde toate sau o parte
apreciabilă din fondul de documente al unei unităţi specializate. Această
listă (catalogul) este elaborată pe baza unor principii (criterii) care faci-
litează identificarea lucrărilor ştiinţifice de care are nevoie cercetătorul
(student, profesor, specialişti din domeniul economic etc.).
♦ Catalogul alfabetic, în cadrul căruia gruparea lucrărilor se

În practică se utilizează două tipuri de cataloage:
face după numele autorului (primului autor dacă lucrarea este colecti-
vă) sau iniţiala primului cuvânt din titlul lucrării (dacă nu sunt
♦ Catalogul pe materii se constituie pe principiile Clasificării

menţionaţi autorii).
Zecimale Universale (C.Z.U). Domeniile ştiinţifice sunt împărţite în

10 clase (de la 0-9); fiecare clasă se împarte în alte 10 subdiviziuni (în
subclase) şi aşa mai departe.
b) În etapa culegerii surselor se folosesc următoarele instrumente:
fişa bibliografică, explorarea globală a sursei şi referatul documentelor.
Fişa bibliografică este un instrument de culegere a sursei
documentare care cuprinde informaţii generale despre sursă, cum sunt:
numele autorului, titlul lucrării, denumirea editurii (tipografiei), locul
apariţiei, anul apariţiei, numărul de pagini.
Alcătuirea fişei bibliografice trebuie să respecte un minim de reguli:
- numele autorului se notează începând cu cel de familie şi
apoi prenumele;
- nu se admit prescurtări ale numelui autorului pentru care se
face fişa bibliografică, în afara celei folosite de autor în
volumul care este fişat;
- titlul volumului sau studiului se notează în întregime, fără nici
o schimbare sau prescurtare. Dacă lucrarea este tipărită într-o
limbă străină, titlul se trece în limba respectivă, eventual şi cu
traducerea lui în limba română (între paranteze drepte);
- fişa bibliografică pentru un volum se alcătuieşte după indica-
ţiile conţinute în pagina de titlu a cărţii (nu pe copertă sau pe
cotorul cărţii), chiar dacă s-au strecurat greşeli; dacă locul şi
anul apariţiei cărţii nu se cunosc, în fişa bibliografică se va
106

menţiona: sine anno (fără an sau f. a.); sine loco (fără loc sau
f. l.).
Explorarea globală a sursei este o tehnică specifică de muncă
intelectuală, deosebit de preţioasă în toate cazurile, dar mai ales atunci
când volumul de documentare este prea mare, iar timpul nu permite un
studiu aprofundat.
Explorarea globală presupune:
- O lectură rapidă limitată, în principal, la cuprins, prefaţă sau
cuvânt înainte, la rezumat sau la lectura „în diagonală” a unor
pagini;
- Sesizarea mesajului, a menirii lucrării (de ce a elaborat-o
autorul şi de ce a publicat-o editorul); poziţia de principiu a
autorului, soluţia avansată; ce reprezintă ea în raport cu alte
soluţii, alte cărţi, alţi autori.
c) În etapa studierii surselor. Toate sursele rezervate studiului apro-
fundat se citesc integral şi cu atenţie pentru a se descifra bine fondul de idei.
În această etapă, studiul se poate concretiza în următoarele
• Note de lectură;
forme intermediare, până la elaborarea lucrării, şi anume:
• Referate documentare;
• Referate documentare de sinteză.
• Notele de lectură pot lua forme concrete foarte diferite, şi
anume: rezumat, conspect, adnotări, extrase şi citate (fişe).
Fişa se scrie doar pe o parte a hârtiei; pe fişe se consemnează o
singură idee principală; se lasă spaţii sus, jos şi în stânga paginii
pentru eventuale menţiuni ale cititorului. Fiecare fişe trebuie să
conţină cota cărţii, autorul, titlul cărţii (articolului şi revistei), editura,
localitatea şi anul apariţiei, pagina de la care s-a reţinut ideea. Pentru
• Referatul documentar reprezintă o prezentare sumară (rezu-

fiecare temă se poate realiza şi păstra un fişier de idei.
mativă), de regulă, a conţinutului unei singure surse bibliografice, şi

anume: caracterul sursei (teoretic, metodologic etc.); documentar-infor-
• Referatul documentar de sinteză reprezintă un alt elaborat

mativ pe care-l conţine; rezultate, concluzii, soluţii şi propuneri.
intermediar (uneori chiar final, putându-se valorifica înainte de

terminarea cercetării ştiinţifice), care sintetizează conţinutul mai
multor surse documentare şi, în acest caz, se cere asigurat un spirit
critic corect asupra ideilor autorilor o dată cu alte date şi informaţii
utile privind anul apariţiei, ediţia, editura şi editorul, date despre autor,
alte lucrări ale acestuia etc.
107

d) În etapa utilizării documentaţiei ştiinţifice se distribuie
întreaga informaţie pe parcursul tematicii lucrării pentru a putea confrunta
teoria economică cu datele empirice, pentru susţinerea, confirmarea sau
infirmarea unor ipoteze, pentru formularea concluziilor şi soluţiilor, ca şi
pentru definitivarea planului de redactare a lucrării.
În urma studierii tuturor surselor documentare, cercetătorul
trebuie să poată realiza o ierarhie a acestora şi a autorilor în ceea ce
priveşte contribuţiile sau minusurile, metodele de cercetare, lacunele
acestora şi ale datelor. Toate acestea sunt posibile numai dacă
cercetătorul realizează confruntarea autorilor şi surselor, a ideilor,
dacă se asigură compatibilitatea şi comparabilitatea datelor etc.
4.4. Documentarea directă asupra
faptelor empirice (practice)
Documentarea bibliografică, oricât de importantă şi indispensabilă,
nu este suficientă în cercetarea ştiinţifică economică. Dacă ne-am limita la
documentarea bibliografică într-adevăr am putea cunoaşte numai
literatura de specialitate, metodele, concluziile şi teoriile extrase din
studiul faptelor empirice, din alte contexte istorice şi geografice, adică
doar o parte din documentarea necesară, iar lucrarea rezultată, oricât de
reuşită ar fi, n-ar putea avea decât caracterul unui studiu documentar de
sinteză, cu utilitate modestă pentru activitatea economică reală.
Lucrarea ştiinţifică poate fi realizată doar atunci când se studiază
şi datele realităţii practice din zilele noastre, când se confruntă geneza
şi factorii care determină evoluţia empirică a faptelor, actelor,
comportamentelor oamenilor din practică, cu cercetarea bibliografică
a literaturii, când se verifică dacă teoriile cuprinse în literatură explică
sau nu faptele practicii, ale realităţii economice.
Iată de ce documentarea directă asupra realităţii practicii este la fel de
importantă şi indispensabilă în cercetarea ştiinţifică economică, aşa cum
este şi documentarea bibliografică. În plus, documentarea directă este la fel
de laborioasă, ba chiar în anumite privinţe mai laborioasă decât rezultă din
consultarea unei oarecare surse bibliografice. În cazul documentării directe
se impune ca datele şi informaţiile să poată explica şi caracteriza integral
atât nivelul şi structura lui factorială, cât şi dinamica fenomenului economic
cercetat, mecanismele care determină modificările lui permanente, implica-
ţiile şi consecinţele acestor deplasări. Asemenea exigenţe şi altele, la care
ne vom referi mai jos, nu se asigură nici lesnicios şi nici oricum, de la sine,
ci necesită efort intelectual deosebit, capacitate de interpretare, alături de
timp şi resurse monetar-financiare, valutare.
108

Documentarea directă asupra realităţii, asupra faptelor empirice
are o sferă extrem de complexă; ea se referă, în funcţie de tema de
cercetare sau de obiectivul urmărit la nivel de întreprindere (firmă,
fermă), de subramură, ramură sau sector economic, de unitate teritori-
al-administrativă (comună, oraş, municipiu, zonă, judeţ), la scară
naţională şi internaţională, la nivel mondial.
Documentarea directă se realizează şi ea, în esenţă, în patru
etape, ca şi documentarea bibliografică:
a) Informarea asupra domeniului în care se circumscrie docu-
mentarea directă a temei cercetate, cadrul organizatoric, mediul în care s-a
dezvoltat fenomenul cercetat, actele normative, managementul, factorii
direcţi şi indirecţi care influenţează nivelul şi evoluţia fenomenului eco-
nomic; dacă este vorba de un fenomen economic din firmă se cer infor-
maţii asupra datei de când aceasta fiinţează, momentele ei cele mai rele-
vante, performanţele sau eşecurile, restructurările şi căile de afirmare,
consultarea eventualelor monografii sau studii privind firma etc.
b) Culegerea datelor se referă la indicatorii cantitativi şi
calitativi care servesc direct şi chiar indirect ca variabile explicative
ale fenomenului studiat. Acestea sunt date statistice cu un grad mai
mic sau mai mare de agregare, date statistice, statice sau dinamice,
date de structură; în firmă unele date sunt statistice, pe când altele sunt
date de evidenţă primară, susceptibile de a fi prelucrate, conform
nevoilor temei studiate şi unor norme metodologice bine precizate.
Documentele consultate în vederea extragerii de date şi informaţii
pe oricare nivel de agregare, de la firmă până la nivel naţional, pot fi:
- documente oficiale publicate sau publicabile;
- documente oficiale nepublicate;
- documente confidenţiale sau cu circulaţie restrânsă;
- documente de arhivă şi documente curente.
În faza culgerii datelor, dar şi în cele de studiu şi de utilizare,
problema fundamentală a succesului oricărei cercetări ştiinţifice este
culegerea de date de bună calitate.
Avem în vedere aici, în primul rând, calitatea datelor de evidenţă
primară, gruparea şi agregarea acestora, fără o metodologie şi asistenţă
specială, putând genera mari dificultăţi şi, mai ales, erori de comparare
atât statică, dar mai ales dinamică.
Adeseori cercetătorul, în baza datelor statistice şi a datelor
empirice, este pus în situaţia de a pregăti şi procura datele singur, cu
ajutorul unor instrumente, cum sunt: cronometrarea, ancheta, chestio-
narul (sondajul), convorbiri (interviuri) etc. În toate aceste situaţii,
cercetătorul trebuie să stăpânească temeinic metodologiile de alegere a
eşantionului, o bună lansare a operaţiunii de procurare etc. Înainte de
109

lansarea culegerii de date prin asemenea metode este indispensabilă
consultarea specialiştilor statisticieni, informaticieni, precum şi a
specialiştilor din domeniul căruia i se circumscrie tema de cercetare.
Calitatea datelor este şi rămâne preocuparea cardinală a cercetă-
torului şi în cazul datelor statistice oficiale centralizate. Utilizatorul
datelor nu poate controla calitatea datelor de care are nevoie decât printr-o
consultare şi chiar conlucrare specială cu statisticianul de specialitate.
Statistica este un produs extrem de complex care îşi verifică şi asigură calitatea
pe baza unui ansamblu de criterii de care trebuie să se convingă în fiecare caz în parte
şi cercetătorul, oricare ar fi acesta. Dintre aceste criterii menţionăm:
- relevanţa datelor, adică acestea să satisfacă pe deplin nevoile utilizatorului;
- corectitudinea estimărilor statistice trebuie să satisfacă cerinţa ca diferenţa
între valoarea estimată şi valoarea reală să fie minimă;
- punctualitatea este respectarea termenului dinainte stabilit de diseminare a
datelor, în conformitate cu un program normal de cercetare statistică;
- accesibilitatea şi claritatea informaţiilor, respectiv datele statistice sunt
accesibile utilizatorului numai pe baza unei documentări metodologice adecvate;
- comparabilitatea presupune că utilitatea datelor statistice este deplină numai
atunci când, pentru o anumită caracteristică, datele sunt comparabile în timp şi spaţiu;
- coerenţa statistică se asigură numai atunci când se utilizează aceleaşi
definiţii, clasificări şi metodologii standard în cazul unor anchete organizate cu
periodicitate diferite;
- completitudinea datelor, când acestea sunt disponibile pentru domenii care
răspund nevoilor şi priorităţilor utilizatorilor.
Evaluarea calităţii datelor statistice se realizează întotdeauna cu ajutorul pro-
ducţiei de metadate, prin care înţelegem un eşicher de măsurare a exactităţii datelor
statistice, adică definiţiile şi informaţiile despre datele statistice, respectiv o bază a
măsurării calităţii activităţii desfăşurate în procesul producţiei statistice. Mai concret,
producţia de metadate constă în: cunoaşterea conceptelor utilizate; măsurarea erorilor
în procesul estimării datelor; rata de non-răspunsuri în cadrul anchetei; gradul de
reprezentativitate a eşantioanelor etc.
Aşa de pildă, în domeniul transparenţei proceselor de producţie statistică, metadatele se
exprimă în termeni de disponibilitate a datelor; în termeni ai statutului informaţiilor
(confidenţiale sau publice; rezultate provizorii sau definitive), în termeni ai comparabilităţii
datelor în timp şi spaţiu.
Pentru aprecierea acestui criteriu sunt esenţiale: programele de diseminare a
datelor; detaliile asupra metodologiilor folosite pentru culegerea şi prelucrarea infor-
maţiilor statistice; calitatea documentelor oferite pentru studiul utilizatorilor.
Institutul Naţional pentru Statistică (INS), singurul organ care garantează
calitatea datelor statistice, elaborează periodic dicţionare de date statistice în folosul
utilizatorilor de date şi informaţii statistice.
În unele cazuri de cercetări pe diverse teme, statistica nu oferă date sintetice şi
nu există nici date de evidenţă operativă. În astfel de situaţii, cercetătorul poate
organiza cercetări cu caracter selectiv, însă cu condiţia de a stăpâni temeinic
metodologia de alegere a eşantionului şi de bună organizare a lansării anchetei sau
chestionarului. În acelaşi timp, cercetătorul trebuie să consulte atât specialiştii în
statistică, cât şi specialiştii care lucrează în domeniul (secţie, sector) în care se
lansează aceste cercetări selective.
110

În etapa studierii surselor se depun eforturi pentru sesizarea
semnificaţiei acestora, astfel: datele şi informaţiile se pregătesc sub
formă de indicatori, variabile, care fac obiectul analizei; se încearcă
desluşirea unor concluzii, a capacităţii datelor de a susţine integral sau
parţial demersul cercetării; prin intermediul acestora se întrevăd şi se
testează unele metode de calcul şi de analiză; se încearcă ierarhizarea
datelor pe grupe de trebuinţă, sub formă de tabele sau anexe; se
corelează informaţiile calitative sau orale cu tendinţele şi concluziile
care rezultă din date, precum şi coerenţa lor de ansamblu.
În etapa utilizării datelor şi informaţiilor se are în vedere în fapt
prelucrarea lor sistematică pe componente şi din perspectiva unei imagini
sau idei de sinteză. Aceste calcule şi pregătiri se continuă, evident, şi în
celelalte etape ale cercetării ştiinţifice şi, mai ales, în cea de cercetare
propriu-zisă. În aceasta din urmă se confruntă datele de documentare
directă cu concluziile teoretice ce decurg din documentarea bibliografică;
se efectuează corelaţii laborioase şi rafinate calcule şi analize.
În procesul documentării directe cercetătorul întâlneşte multe
dificultăţi şi neclarităţi în baza cărora el îşi formează o imagine de
sinteză între felul practic, real de desfăşurare a documentării şi
modelul pe care el şi l-a imaginat sau socotit drept indispensabil.
Acest „lag”, această diferenţă va trebui să stăruie permanent în memo-
ria cercetătorului, în procesul de analiză, de verificare a ipotezelor, de formu-
lare a concluziilor şi soluţiilor, păstrând întotdeauna rezervele necesare. În
ceea ce priveşte carenţele şi alte neajunsuri ale datelor, care nu au putut fi
evitate sau diminuate, se cer menţionate expres în textul final al lucrării.
4.5. Documentarea realizată pe viu,
prin contacte cu specialiştii
Consultarea specialiştilor este o necesitate imperioasă în orice
cercetare ştiinţifică. Promovarea consultării specialiştilor este garanţia
alegerii celor mai bune teme şi trasee de analiză şi studiu, a integrării în
analiză şi studiu a experienţei practice, a economisirii timpului şi
încadrării în termenul de predare a lucrării de cercetare, precum şi o
garanţie sporită a realizării unei cercetări ştiinţifice de calitate, veritabile.
Consultarea specialiştilor se poate efectua pe întregul traseu al
cercetării, în toate etapele şi fazele acesteia. Faptul este indubitabil,
deoarece întregul proces de documentare şi de cercetare este presărat
cu dificultăţi, cu erori mai mici sau mai mari.
Consultarea specialiştilor înseamnă solicitarea de informaţii de la un
număr mare de specialişti ca: cercetători şi profesori cu stagii şi contribuţii
111

în domeniul temei de cercetare alese, statisticieni în calitate de metodologi
în prelucrarea şi asigurarea coerenţei datelor, specialişti practicieni din firmă,
minister (economişti, ingineri etc.). Această consultare este de cea mai
mare importanţă pentru cercetător şi din perspectiva modului de folosire a
noţiunilor, conceptelor, a teoriei în general. Astfel, de regulă, datele statis-
tice sunt pregătite pentru utilizări cât mai generale. Este posibil ca tema de
cercetare, ideile cercetătorului să nu se împace cu orice definiţie, clasificare
sau grupare a datelor, a unor indicatori statistici. În astfel de împrejurări,
consultarea specialiştilor poate să asigure o mai bună clarificare a nevoilor
de cercetare, a limitelor unor concepte şi definiţii, grăbind succesul cercetă-
torului în promovarea unor perfecţionări ale metodologiilor de calcul, în
îmbogăţirea variabilelor pentru care se organizează evidenţa statistică etc.
4.6. Reţeaua unităţilor de documentare. Extinderea
calculatoarelor electronice
Facilitarea accesului cercetătorului la informaţia ştiinţifică, la
informare-documentare, necesită nu numai stăpânirea metodologiei şi
instrumentelor şi tehnicilor adecvate, ci şi cunoaşterea reţelei de
unităţi specializate în domeniul informării-documentării.
4.6.1. Evidenţa naţională pentru documentare
Remarcăm înainte de toate existenţa evidenţei naţionale, deoa-rece ea este în
fapt o bibliografie naţională. Ea semnalează toate publicaţiile apărute în limba
română, indiferent de locul şi limba în care au apărut, ca şi publicaţiile străine care se
referă la România.
Evidenţa naţională pentru documentare se explică şi se justifică din numeroase
considerente, în special, datorită constatării unor paralelisme de efort financiar şi
uman în diferite centre ale ţării. Având rolul de a concentra şi controla informaţia,
evidenţa naţională asigură informarea permanentă şi precisă – în condiţii de costuri
minime – asupra resurselor naţionale de informare-documentare.
Asemenea sisteme şi bibliografii naţionale există astăzi în circa 130 de ţări ale lumii.
4.6.2. Reţeaua românească de unităţi de informare-

documentare şi cooperarea la scară internaţională
Toate ţările au creat asemenea reţele de informare-documentare. Aceste reţele care
operează la scară internă în fiecare ţară, dar şi la scară internaţională, se diversifică şi se
specializează continuu concomitent cu integrarea lor crescândă.
Asemenea reţele, deşi se diferenţiază oarecum în diferite ţări, totuşi înde-plinesc o funcţie
unică – aceea de vehiculare a unei mase imense, crescânde de informaţie în condiţii de eficienţă atât
la scară naţională, cât şi internaţională.
112

Reţeaua românească de documentare cuprinde unităţi de informare-
documentare pe patru nivele caracteristice:
a) Unităţi la nivel naţional din rândul cărora remarcăm:
- Institutul Naţional de Informare Documentare (INID);
- Biblioteca Academiei Române;
- Biblioteca Centrală Universitară;
- Institutul Naţional pentru Statistică (I.N.S)
- Banca Naţională a României;
- Institutul Naţional de Cercetări Economice (I.N.C.E) şi Academia de Studii
Economice.
b) Unităţile de informare-documentare la nivel de domeniu sau ramură
(oficii de informare-documentare).
c) Unităţile de informare-documentare la nivel teritorial (universităţi şi alte instituţii);
d) Unităţile de informare-documentare la nivel de firmă, societăţi
comerciale, regii etc.
Reţeaua de unităţi de informare-documentare din România realizează un contact
strâns cu reţelele de informare-documentare din alte ţări, la scară internaţională.
• Schimburile de surse documentare între ţări (biblioteci) sub forme variate

În acest cadru se realizează:
ca, de pildă;
- împrumuturi;
- donaţii;
- schimburi de publicaţii;
- expoziţii de carte;
- vânzare-cumpărare;
• Schimburile între biblioteci se organizează:

- tranzit sau depozit temporar de publicaţii etc.
- bilateral direct;
- acorduri culturale între guverne;
- acorduri pe termen lung;
• Se extind cooperări între sistemele naţionale de informare-documentare

- ocazii speciale.
(INID, Biblioteca Centrală Universitară realizează cooperări cu ţări din Europa,
• La scară internaţională funcţionează organisme şi unităţi specializate

America etc.).
de schimburi şi cooperare documentară ca, de pildă:

- Federaţia Internaţională de Documentare;
- Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Biblioteci;
- Sistemul mondial de informare ştiinţifică (INTERNET);
- Programul de Informare - Documentare.
4.6.3. Extinderea continuă a calculatoarelor electronice

în sfera informării – documentării
O condiţie esenţială actuală şi de mare eficacitate pentru favorizarea accesului
cercetătorului la informaţia ştiinţifică naţională şi internaţională o constituie utilizarea pe
scară largă a calculatoarelor electronice.
113

Cunoaşterea calculatorului, învăţarea modului de folosire a acestuia,
dobândirea experienţei pentru elaborarea de programe specifice activităţii de
documentare constituie în prezent o cerinţă fundamentală a trecerii la ştiinţa
economică proprie societăţii informaţionale, concurenţiale, ecologice, durabile.
Calculatorul facilitează cercetătorului posibilitatea obţinerii de informaţii
ştiinţifice din orice parte a Planetei, accesul la băncile de date, la rezultate ale unor
cercetări ştiinţifice chiar şi în stadiul de experimentare sau de redactare a operei
ştiinţifice.
Automatizarea activităţii de informare-documentare se întemeiază pe crearea unor
sisteme complexe, cu un nucleu de 1-2 calculatoare mari şi foarte mari, conectate la o reţea
satelit de minicalculatoare.
Minicalculatoarele satelit sunt utilizate atât în regim on-line (în serie) cu sistem
central, cât şi independent de acesta, cu sistem de calcul de sine stătător.
• În mod centralizat se efectuează întreţinerea bazei de date locale şi accesul
• În mod descentralizat se efectuează cererile de regăsire a informaţiei,

la bazele de date externe;
cercetări retrospective, obţinerea listelor tematice.

Aceste minisisteme, de diferite tipuri, asigură gestionarea unui număr mare de
terminale.
Pentru obţinerea de numeroase copii de informaţii înmagazinate pe suport
magnetic, se folosesc deja imprimante cu laser, cu o foarte mare viteză, dublată de o
creştere calitativă a listingurilor.
Prin utilizarea sistemelor de reţele de comunicaţii din lume – via satelit – lucrul
cu bazele de date externe devine eficient prin acces direct la locul de constituire a
acestor baze de date.
Deprinderea mecanismelor de utilizare a calculatoarelor în sistemul naţional şi
internaţional de reţele de documentare se poate realiza în cadrul INID şi al Bibliotecii
Centrale Universitare.
Însuşirea lucrului cu calculatoarele serveşte nu numai pentru informare-
documentare, dar şi pentru calcul şi analize, pentru promovarea unor metode moderne
rapide de evaluare şi comparare, de planificare şi prognoză etc. Calculatorul devine practic
un instrument de cercetare ştiinţifică, pe baza datelor empirice, de observaţie,
transferându-i-se o serie de sarcini specifice procesului de cercetare ştiinţifică.
În activitatea de informare-documentare sistemele tradiţionale (cataloage etc.)
ocupă încă un loc important şi nu trebuie câtuşi de puţin subestimate.
Sporirea eficacităţii activităţii de documentare cu ajutorul echipamentelor elec-
tronice este un argument în plus pentru învăţarea limbilor străine, de mare circulaţie
internaţională. Aceasta asigură accesibilitatea rapidă a cercetătorului la surse originale,
la surse diversificate, la cunoaşterea stadiului real pe care l-a atins ştiinţa economică
universală şi a perspectivelor acesteia într-o lume din ce în ce mai interdependentă.
114

CONCEPTE DE BAZ
• Informaţie (idee) ştiinţifică economică

• Piaţa informaţiei
• Cererea de informaţie
• Oferta de informaţie
• Informare
• Documentare-învăţare
• Etapă de documentare
• Formă de documentare
• Documentare bibliografică (livrescă)
• Documentare directă
• Schimburi de opinii cu specialiştii

• Conceptul de calitate a datelor
• Instituţie de documentare
• Mecanism de documentare
• Reţea de unităţi de documentare
• Sistem de informare-documentare
115

ÎNTREB RI
1. Ce este o informaţie (idee) ştiinţifică şi cum se formează ea?

2. Explicaţi piaţa informaţiei în epoca actuală şi faceţi deose-
birea faţă de pieţele altor factori de producţie.
3. Care este rolul documentării în cadrul cercetării ştiinţifice?
4. Explicaţi conţinutul activităţii de documentare
5. Care sunt formele de documentare?
6. Care sunt etapele interne ale documentării?
7. Cum se corelează informarea cu documentarea? De ce se
folosesc ambele expresii?
8. În ce constă documentarea bibliografică, cum se realizează în
timp şi spaţiu? Întocmiţi o listă bibliografică.
9. Ce înseamnă documentare directă? Organizaţi o acţiune de
documentare în cadrul unei unităţi economice.
10. Exemplificaţi un dialog cu specialiştii economişti în scopul
documentării dumneavoastră într-o unitate economico-socială.
11. Care sunt unităţile de documentare în ţara noastră? Dar pe
plan mondial?
12. Cum apreciaţi locul şi rolul Institutului Naţional de Statistică
(I.N.S) în cadrul reţelei naţionale de infor-mare şi documentare
ştiinţifică?
13. Cum folosiţi serviciile unei instituţii de informare-documentare?
14. Când şi cum se utilizează calculatorul în sistemul de infor-
mare-documentare?
15. Explicaţi mecanismul relaţiilor internaţionale, având ca obiect
informare-documentare pentru cercetare economică.
116

TEXTE DE ANALIZAT
,,PROSPERITATEA NA IUNILOR, A REGIUNILOR, A

ÎNTREPRINDERILOR, A INDIVIZILOR DEPINDE DE CAPACI-
TATEA LOR DE A NAVIGA ÎN SPA IUL CUNOAŞTERII.
TOTUL SE BAZEAZ , DE AICI ÎNCOLO, PE SUPLE EA ŞI PE
VITALITATEA RE ELEI NOASTRE (DE INFORMARE-
DOCUMENTARE – subl. ns. – GH.R., D.C.) DE PRODUCERE, DE
TRANZI IE ŞI DE SCHIMBURI DE CUNOŞTIN E”.
PIERRE LEVY
,,INFORMA IA ESTE O DIFEREN CARE CREEAZ

DIFEREN ”
G. BATESON
,,NUMEROŞI SPECIALIŞTI ÎN DOCUMENTARE ŞI INFOR-

MA IE, CA ŞI CENTRE SAU ORGANISME DE DOCUMENTARE POT
S SE LASE TENTA I DE SCHEME DE GÂNDIRE, FOARTE LARG
R SPÂNDITE ÎN ACEST DOMENIU, DAR CARE POT AVEA EFECTE
DEZASTRUOASE ASUPRA CELOR INTERESA I ŞI ASUPRA UNIT -
ILOR DE CARE ESTE VORBA. ALTFEL ZIS, TREBUIE S SE
TEAM DE FALŞI PRIETENI ŞI TREBUIE S ŞTIE ÎN PERMANEN
S SE FORMULEZE CORECT FUNC IILE ŞI CONSTRÂNGERILE DE
LUAT ÎN SEAM ÎN DEMERSUL S U PROFESIONAL. TREBUIE S
ŞTIE CLAR S SE DEFINEASC PROBLEMA CARE ESTE
ÎNTR-ADEV R DE REZOLVAT, F R A SE PRECIPITA ASUPRA
IDEILOR LA MOD , F R A SE L SA PRINS ÎN SCHEME DEFOR-
MATE (SCÂLCIATE) NICI S INTRE ÎN CURSE ÎNTINSE DE DIFERI-
TE MITURI CARE DOMIN ÎN PROFESIE (CA ÎN ORICARE ALTA) ŞI
F RA A UITA S SE ANALIZEZE CONTEXTUL SPECIFIC ÎN CARE
SE PUNE PROBLEMA”.
JEAN MICHEL
117

• Banciu, Doina, Larsen, Patricia, Lexic de informatică documentară,
• Banciu, Doina, Baze de date de informare şi documentare în

Biblioteca Bucureşti,1993;
• Banciu, Doina, Sisteme automatizate de informare şi

România, Editura Cartierul Latin, Bucureşti, 1993;
documentare, Editura Tehnică, Bibliotecă, Bucureşti, 1997,
• Dickinson, John, Caracterére de la recherque scientifique, în

143p.;
Science et chercheurs scientifiques dans la societe moderne,
• Michel, Jean, Practique du management de l’information,

UNESCO, Paris, 1988;
• Neacşu Ioan, Instruire şi învăţare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

• Neicu, Stelian, Activitatea de informare şi documentare la

1990, 342p.;
• Postolache Tudorel, Documentarea în vederea efectuării cerce-

nivel naţional, în I.A.T.P., 1982;
tării ştiinţifice, în volumul Introducere în Metodologia

Cercetării Ştiinţifice Economice, Academia de Studii Economice,
• Stalh, Henri, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Editura

Bucureşti, 1989;
• Ştefănescu, Daniela Elena, Dumitrescu, Ilie, Managementul cali-

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974-75, vol I, 1974.
tăţii totale şi statistica oficială, comunicare prezentată la Sesiunea ştiinţi-

fică a Institutului de Cercetări Financiare şi Monetare, „Victor Slăvescu”,
• opa, L., Metode şi tehnici de muncă intelectuală, Editura

noiembrie 1998;
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
118

Capitolul 5
EXPLICAREA FENOMENULUI ECONOMIC.

FORMULAREA ŞI VERIFICAREA IPOTEZELOR
ŞI FUNDAMENTAREA CONCLUZIILOR
ŞTIIN IFICE. METODE, TEHNICI ŞI PROCEDEE
5.1. Conţinutul procesului de explicare a fenomenului economic
5.2. Ipoteza ştiinţifică. Definiţie şi rol în explicarea fenomenului

economic
5.3. Observarea ştiinţifică – condiţie esenţială a formulării şi veri-

ficării ipotezelor şi a explicării fenomenului economic
5.4. Elaborarea ipotezelor ştiinţifice. Mijloace de analiză, de iden-

tificare a ipotezelor şi de măsurare a fenomenului economic
5.4.1. Abordarea sistemică a fenomenului economic: tipuri de va-
riabile şi de relaţii cauzale
5.4.1.1. Conceptul de sistem
5.4.1.2. Relaţia cauzală. Forme şi modalităţi de identificare
şi de ordonare a variabilelor economice
5.4.2. Mijloace şi modalităţi de analiză, de identificare a variabi-
lelor şi de măsurare economică
5.4.2.1. Folosirea mijloacelor logice. Inducţia şi deducţia
5.4.2.1.1. Inferarea prin metoda inductivă. Forme
de inferare inductivă
5.4.2.1.2. Inferarea prin metoda deductivă. Forme
de inferare deductivă
5.4.2.2. Măsurarea economică şi formularea ipotezelor
5.4.2.2.1. Indicatori şi unităţi de măsură
5.4.2.2.2. Procedee de măsurare calitativă
5.4.2.2.3. Alte procedee de analiză calitativă
5.4.2.2.4. Metode de măsurare cantitativă
5.4.2.3. Modelul econometric. Mari valenţe de cunoaştere
şi limite
119

5.4.2.3.1. Nevoia de modele pentru formularea ipotezei
5.4.2.3.2. Stadii şi etape ale unui model. Tipuri de
modele
5.4.2.3.3. Rolul modelului în elaborarea şi definiti-
varea ipotezei
5.4.2.3.4. Limite ale modelelor şi direcţii de perfec-
ţionare a modelării matematice a fenome-
nelor economice
5.5. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice
economice
5.5.1. Opinii asupra posibilităţilor de experimentare şi verificare a
ipotezelor şi concluziilor în ştiinţa economică
5.5.2. Procedee de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a con-
cluziilor ştiinţifice. Experimentul, simularea şi scenariul.
5.5.3. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice.
Concepte de bază
Întrebări
Texte de analizat
120

Capitolul 5
EXPLICAREA FENOMENULUI ECONOMIC*.

FORMULAREA ŞI VERIFICAREA IPOTEZELOR
ŞI CONCLUZIILOR ŞTIIN IFICE. METODE,
TEHNICI ŞI PROCEDEE
5.1. Conţinutul procesului de explicare a fenomenului

economic. Principalele componente
Explicarea fenomenului economic este cea mai importantă şi
complexă etapă a metodologiei cercetării ştiinţifice. Dacă în primele două
etape s-au pus bazele informării-documentării, ale învăţării ştiinţifice,
inclusiv ale unor piste explicative, în etapa de explicare propriu-zisă a
fenomenului economic se concentrează cele mai complexe şi importante
operaţiuni şi procese ale creaţiei ştiinţifice economice.
În cadrul acestei etape cu densitate mare de conţinut creator se
realizează un întreg ansamblu de „operaţiuni”, de „subetape” şi faze
metodologice, dintre care se cer menţionate: observaţia ştiinţifică;
elaborarea ipotezei sau ipotezelor, după caz, precum şi construcţia
teoretică (modelul); verificarea ipotezei (ipotezelor) şi a modelului,
precum şi fundamentarea concluziilor şi soluţiilor; precizarea meto-
delor, tehnicilor şi instrumentelor de analiză şi măsurare economică;
*
În prezenta ediţie am renunţat la termenul de cercetare propriu-zisă,
adoptând pe acela de explicare a fenomenului economic, întrucât este mai
delimitat şi precis; în al doilea rând calibrează şi echilibrează mai bine
imaginea studenţilor asupra diverselor etape ale metodologiei de cercetare
ştiinţifică economică. Termenul de cercetare propriu-zisă lasă impresia că
doar în această etapă se săvârşeşte actul de cercetare ştiinţifică. Or, fără a
diminua importanţa acestei etape cu funcţie explicativă, creatoare, trebuie să
arătăm că şi etapa de documentare include multe caracteristici esenţiale ale
cercetării propriu-zise. În sfera documentării se cunosc şi confruntă critic
ideile, conceptele, teoriile, ipotezele anterioare, metodele, tehnicile, proce-
deele de analiză şi calcul, de formulare şi verificare a ipotezelor, punându-se
cu adevărat bazele reuşitei investigării faptelor empirice, practice de astăzi.
121

crearea de noi procedee de elaborare şi de verificare a ipotezelor şi
modelelor etc.
În esenţă, în această etapă se realizează impactul fenomenului
sau procesului economic asupra alegerii şi utilizării celor mai diferite
metode şi tehnici de calcul şi analiză, aici se elaborează şi se verifică
ipotezele şi construcţiile teoretice (modelele), se afirmă şi se verifică
măsura în care cercetătorul dispune de totalitatea aptitudinilor şi
cunoştinţelor pe care le implică studiul unui fenomen economic sau
altul; aici se localizează actul de creaţie ştiinţifică.
În această etapă se săvârşesc şi cele mai multe dintre erorile şi
minusurile care se reproşează ştiinţei economice; se înţelege că în
sfera acestei etape a cercetării ştiinţifice se depun şi cele mai mari
eforturi de perfecţionare a metodologiei cercetării ştiinţifice econo-
mice, de sporire a capacităţii ştiinţei economice de a explica şi
influenţa procesele economice practice.
O ilustrare de sinteză a locului explicării fenomenului economic
în cadrul metodologiei de cercetare ştiinţifică economică se redă în
schema care urmează.
Potrivit schemei, etapa de explicare a fenomenului economic
deţine un loc central în cadrul metodologiei cercetării ştiinţifice eco-
nomice. Aceasta nu poate induce ideea că celelalte etape (1,2,4 şi 5) ar
fi etape secundare, auxiliare. Noi nu putem trage această concluzie,
mai ales pentru că în capitolele precedente am afirmat că fiecare etapă
are locul şi rolul său particular în procesul de cercetare ştiinţifică,
putând favoriza sau afecta calitatea şi rezultatele generale ale oricărei
lucrări ştiinţifice.
După această subliniere expresă recunoaşterea însemnătăţii deo-
sebite a etapei de explicare a fenomenului economic nu mai pare
încărcată de riscul major de subestimare a celorlalte etape ale metodo-
logiei cercetării ştiinţifice economice.
Explicarea fenomenului economic, aşa cum se obseră din sche-
ma prezentată, cuprinde trei momente (subetape), şi anume:
observarea ştiinţifică (3.1); formularea ipotezelor şi a modelelor (3.2);
verificarea ipotezelor şi modelelor (3.3). Fiecare dintre aceste
subetape presupune nu numai exigenţe comune, dar şi exigenţe
specifice pentru metodele, tehnicile şi instrumentele de analiză, aşa
cum se va arăta în cele ce urmează.
122

123

5.2. Ipoteza ştiinţifică. Definiţie şi rol în explicarea
fenomenului economic
Toate operaţiunile, arătate până acum, de explicare a fenome-
nului economic gravitează în jurul ipotezei ştiinţifice, al formulării şi
verificării acesteia. De aceea, în cele ce urmează ne vom opri la
câteva, din cele mai utile precizări legate de ipoteză.
Ipoteza ştiinţifică este o conjenctură, adică o presupunere indis-
pensabilă explicării fenomenului economic empiric şi înaintării ştiinţei
economice pe calea soluţionării problemei economice.
Ipoteza are valoare ştiinţifică dacă este formulată în aşa fel încât
din ea să derive consecinţe, specifice, în formă de predicţii concrete,
verificabile (care să poată fi testate).
Ipoteza implică mai multe cerinţe:
- noncontradicţia;
- să aibă mare capacitate explicativă;
- să genereze un număr cât mai mare de consecinţe (mai ales
testabile);
- să aibă un bogat conţinut de informaţie;
- să permită previziuni de noi evenimente şi fapte.
Ipotezele, din punct de vedere al profunzimii lor cognitive sunt:
a) fenomenologice, care iau în seamă elemente exterioare (de
intrare şi ieşire dintr-un sistem);
b) reprezentaţionale, care iau în seamă structura internă a siste-
mului economic, mecanismele interne ale comportamentului fenome-
nului cercetat. Acestea sunt ipoteze principale, iar cele dintâi sunt
ipoteze auxiliare.
O ipoteză nu se rezumă la o singură propoziţie, ci are un sistem
de propoziţii; o ipoteză statistică se formulează pe baza mai multor
măsurători şi observaţii.
Ipoteza menţine legătura cu sistemul cunoştinţelor existente în
proporţii diferite.
După formularea ipotezelor, efortul de cercetare se deplasează
asupra verificării ipotezelor.
Progresul ascendent al cunoaşterii ştiinţifice se realizează pe
baza unităţii dintre faptele empirice – teorie sau dintre experienţă –
♦ faza apariţiei problemei ştiinţifice; respectiv, când noi fapte

ipoteză (teorie), prin parcurgerea succesivă a patru faze:
empirice experimentale intră în dezacord cu situaţia de plecare a

cercetării ştiinţifice (teoria);
124

♦ faza a doua, când noile date ale practicii observate generează
♦ faza a treia, verificarea măsurii în care din asocierea cunoaş-

noi ipoteze plauzibile;
terii ştiinţifice anterioare cu noile ipoteze plauzibile rezultă soluţii
♦ faza a patra constă în coordonarea ipotezelor reuşite pe baza

valabile;
noilor date observate şi măsurate; reclamă revizuirea cunoaşterii

ştiinţifice anterioare, inclusiv a bazei ei axiomatice.
Cele patru faze se repetă mereu, apar noi şi noi ipoteze plau-
zibile, iar procesul cunoaşterii progresează prin cicluri metodologice,
rămânând permanent deschis.
Karl Popper propune o schemă metodologică destul de înrudită:
P1 → T.T. → EE → P2 în care:
P1 = problema economică veche;
P2 = problema economică nouă;
T.T. = tentativă de teorie nouă (pe bază de ipoteze noi);
EE = eliminarea erorilor (prin demersuri manipulatorii).
5.3. Observarea ştiinţifică – condiţie esenţială a

formulării şi verificării ipotezelor şi a explicării
fenomenului economic
Începutul cercetării, al explicării fenomenului economic l-am
putut identifica încă în etapa a doua de documentare (bibliografică şi
directă), în special în operaţiunile de studiu al informaţiilor ştiinţifice
documentare.
Dacă în etapa documentării studiul bibliografic s-a efectuat în
mare măsură de sine stătător, oarecum izolat de studiul faptelor empi-
rice, aici, în sfera explicării fenomenului economic, studiul documen-
tar în ansamblul lui (bibliografic şi faptic-empiric) se combină, se
corelează şi cristalizează în conformitate cu un singur orizont, cu
nevoia cunoaşterii temeinice a fenomenului economic cercetat printr-o
observare ştiinţifică atentă.
Observarea ştiinţifică deţine o poziţie „strategică” în cadrul
explicării fenomenului economic. Aşa cum se vede din schemă,
elaborarea ipotezelor şi a modelelor este dependentă de observaţia
ştiinţifică a fenomenului empiric. De observaţia ştiinţifică a fenome-
nului economic empiric depinde, aşa cum vom vedea şi verificarea
ipotezelor şi construcţiilor teoretice (modelelor), inclusiv a conclu-
ziilor teoretice şi a soluţiilor practice.
125

Această poziţie specială – ca bună bază de pornire a explicării
fenomenului economic, de control al construcţiilor teoretice (ipoteze,
• Observarea ştiinţifică, în general, în toate ştiinţele este

modele, concluzii şi soluţii) – reclamă o serie de precizări între care:
considerată „o contemplare metodică a cercetătorului” asupra

datelor şi faptelor rezultate din documentare pentru obţinerea
de informaţii noi asupra procesului sau fenomenului supus
• Observarea ştiinţifică constă în perceperea de către cercetător

cercetării ştiinţifice.
a faptelor economice, aşa cum se desfăşoară ele în practică,

în procesualitatea lor. Efortul cercetătorului în observarea
ştiinţifică a fenomenului economic trebuie să fie minim şi
numai în interesul surprinderii fidele, fără denaturări a
fenomenului observat. Acest obiectiv, care este cel mai bine
stăpânit de specialistul practician, invită cercetătorul la studiu
• Observarea ştiinţifică este o activitate care face obiectul anali-

profund şi la consultarea acestuia.
zatorilor individuali ai cercetătorului; tot aceştia realizează şi

transferul constatărilor (informaţiilor) în limbaje.
Immanuel Kant, în Critica raţiunii pure avea în vedere îmbi-
narea observaţiei senzoriale cu activitatea intelectului în scopul reali-
zării cunoaşterii ştiinţifice. „Ideile fără conţinut intuitiv sunt goale, iar
intuiţiile fără concepte sunt oarbe.... Numai din faptul că ele se unesc
poate izvorî cunoaştere”.
Aşadar, simplele constatări pe care le percepem nu sunt cunoaştere
ştiinţifică. Este imperios necesar să se ajungă la informaţii prelucrabile,
pentru a le transforma în concluzii, în idei; numai astfel, spun alţi
• Observarea ştiinţifică nu este, aşadar, o observaţie sau cunoaş-

cercetători (filosofi), se realizează depăşirea inductivismului naiv.
tere comună, la îndemâna oricui. Observarea ştiinţifică o

poate face numai omul pregătit. Pe bună dreptate se
apreciază că serendipitatea apare doar la minţile pregătite şi nu
la aceia care s-au gândit un sfert de ceas la problema
• Observarea ştiinţifică înfăptuită de cercetători este dependentă

economică în cauză.
♦ calităţile şi perfecţiunea organelor de simţ ale cercetătorului;

de trei factori:
♦ sistemul de cunoştinţe prealabile;

♦ sistemele de aparatură care prelungesc organele de simţ,
amplificând uneori mult performanţele.
126

• Observarea – ca metodă ştiinţifică de cunoaştere – implică şi
realizarea de cercetări de caz şi multidisciplinare.
Pluridisciplinaritatea este utilă pentru studiul problemelor
economice complexe, concrete. Cercetarea multidisciplinară şi
studiile de caz nu sunt însă decât un moment secund în analiză
şi ele nu trebuie utilizate pentru a bloca aprofundarea unui
• Observarea ştiinţifică „nu o avem, nu se realizează de la sine, ci o

punct de vedere disciplinar de bază.
facem”; ea este întotdeauna pregătită de un interes concret-

specific, de o întrebare sau de o problemă bine pusă.
Prin observarea ştiinţifică se obţin informaţii empirice relevante
care, după prelucrare, ajută la înţelegerea mecanismelor şi interacţiu-
nilor fenomenelor, la buna formulare şi verificare a legilor de mişcare
a fenomenelor.
Verificarea acestor mecanisme şi interacţiuni pe calea observării
ştiinţifice repetate este considerată suficient de sigură pentru a putea
diferenţia cunoaşterea şi observaţia empirică valoroasă din ştiinţă de
orice himere şi false opinii.
Observarea ştiinţifică, într-o altă accepţiune, mai largă, este
un atribut al cercetării ştiinţifice şi al cercetătorului pe tot parcur-
sul cercetării ştiinţifice propriu-zise.
5.4. Elaborarea ipotezelor ştiinţifice.
Mijloace de analiză, de identificare a ipotezelor şi de
măsurare a fenomenului economic
5.4.1. Abordarea sistemică a fenomenului economic:

tipuri de variabile şi de relaţii cauzale
Observarea ştiinţifică, şi mai ales, cercetările expozitiv-descriptive
pun în evidenţă cercetătorului multe informaţii preţioase despre însuşirile
şi proprietăţile fenomenului economic.
Cu toate acestea, clarificările pe care ni le furnizează rămân în
mare măsură în sfera exterioară, fenomenologică, la suprafaţa proble-
mei cercetate. Ele aduc elemente, oricum, cu totul insuficiente de înţe-
legere a esenţei fenomenului, a mecanismelor interne, a principiilor şi
legilor lui de mişcare şi evoluţie.
Un mare pas înainte în eliminarea acestor neajunsuri şi insuficienţe,
în apropierea cercetătorului economist, de esenţa şi mecanismele intime
ale fenomenului economic, îl constituie utilizarea teoriei sistemelor.
127

5.4.1.1. Conceptul de sistem
Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente a căror legătură
(interacţiune) duce la apariţia unor proprietăţi definitorii specifice, pe
care nu le posedă părţile constitutive ale ansamblului, adică la apariţia
unor însuşiri integrative. În acelaşi sens, al nevoii abordării sistemice a
fenomenelor economice, trebuie arătat că teoria generală a siste-
melor este o formă a cunoaşterii ştiinţifice care studiază proprietăţile,
principiile şi legile caracteristice sistemelor în general, indiferent de
varietatea, natura elementelor lor componente şi de relaţiile dintre ele.
Ea este un cadru teoretic capabil să explice modul cum se produc
procesele şi fenomenele studiate.
Iată acum o serie de caracteristici definitorii, de detaliu ale oricărui sistem
• orice obiect sau fenomen economic poate fi privit ca un sistem de elemente

economic:
independente, sau de alte formaţii care sunt componente ale unui sistem mai
• unul şi acelaşi obiect poate fi văzut ca sistem din unghiuri diferite,

mare;
economic, social, politic etc., potrivit nevoilor de cunoaştere ştiinţifică a
• pentru a examina un fenomen ca sistem, trebuie să-l separăm (izolăm

realităţii;
relativ) de alte fenomene şi să-l individualizăm ca pe un lucru independent,

definit cât mai riguros şi univoc, astfel încât cercetătorul să-i cunoască
• orice sistem este alcătuit din două componente: elemente şi conexiuni

graniţele;
(legături); conexiunea este un anumit raport între elementele pe care le

reuneşte în cadrul funcţionării sistemului; conexiunile pot fi legături cauzale,
legături de coordonare a funcţiilor, a succesiunii sau a simultaneităţii sau
raporturi de subordonare care nu exprimă relaţii cauzale etc. Prin conexiune
se pun în evidenţă şi raporturi de interdependenţă a sistemului cu oricare alte
sisteme; conexiunile reunesc elemente într-un tot şi în felul acesta
delimitează sistemul respectiv de toate celelalte sisteme; elementele
reprezintă sistemul prin intermediul conexiunilor. Ele conferă sistemului
• când se defineşte un sistem, se poate alege în mod arbitrar numai una din
caracterul de specificitate, calitativ;
componente (elemente). A doua componentă rezultă, în mod firesc, din

analiza însuşirilor obiective ale fenomenului, procesului sau obiectului
• orice sistem are o structură, o stare; structura este o ordine relativ stabilă,
cercetat;
calitativ determinată a conexiunilor interne dintre elementele sistemului.

Structura este componenta cantitativă a fenomenului, o ordine specifică în
care sunt legate între ele elementele sistemului; rolul calitativ hotărâtor îl au
conexiunile dintre elemente şi dintre sistemul respectiv şi mediul
înconjurător; conexiunile sunt condiţia de desfăşurare a mişcării
fenomenului; ea ajută la explicarea fenomenului ale cărui elemente se află în
128

interacţiune permanentă; din această cauză teoria generală a sistemelor este o
componentă de bază a ciberneticii şi, deci, o premisă de bază a modelării;
• sistemul este dinamic; conexiunile sistemului se schimbă în timp, şi o dată cu ele
se modifică şi starea sistemului; organizarea internă a obiectelor şi a fenomenelor
• sistemele dinamice complexe au un caracter cibernetic şi aleator; caracterul

se perfecţionează mereu sub impulsul mişcării, al dezvoltării obiectului;
aleator al realizării conexiunilor pune în evidenţă caracterul aleator al

sistemului; comportarea sistemelor cibernetice este determinată de
conexiunile informaţionale; sistemele cibernetice au conexiuni inverse şi
• conexiunea inversă este acţiunea ieşirii din sistem asupra intrării în sistem;
acestea au un rol determinant în autoreglarea lor;
• un sistem cibernetic este stabil atunci când, indiferent de modificarea intră-

ea determină comportarea faţă de mediul exterior;
rilor, el este stabil la ieşire.

În baza tuturor acestor remarci, cercetătorul economist va trebui să verifice
dacă fenomenul studiat se comportă astfel sau nu.
5.4.1.2. Relaţia cauzală. Forme şi modalităţi de

identificare şi de ordonare a variabilelor economice
Din varietatea de conexiuni specifice fenomenului economic,
legătura cauzală are de departe rolul cel mai important în desco-
perirea mecanismului ascuns, în cunoaşterea esenţei oricărui proces
sau fenomen economic.
Cunoaşterea ştiinţifică constă în stabilirea cauzelor producerii
fenomenului economic. Marele filosof Fr.Bacon (1561-1626) sublinia
că „a ştii cu adevărat înseamnă a ştii prin intermediul cauzelor”
(vero scire per causas scire), iar B.Spinoza (1632-1677) releva poate
chiar mai direct „cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitate” (Ex
causa data necesario sequitur effectus).
Relaţia cauzală – aşa cum decurge din caracteristicile sistemelor
înainte relevate – este o legătură temporală, obiectivă între două procese
sau fenomene (două sisteme) sau două elemente care se succed, unul, în
calitate de cauză, provocând pe celălalt, în calitate de efect.
Relaţiile de cauzalitate sunt foarte complexe, frecvent îmbrăcând
şi alte forme, cum sunt: relaţii de condiţionare şi relaţii de interde-
pendenţă etc.
Relaţia de condiţionare este o relaţie conform căreia prezenţa sau
înlăturarea anumitor factori, fără a fi determinante pentru apariţia unui
efect, sunt însă indispensabile pentru realizarea procesului, respectiv a
efectului. Acţiunea unei cauze se manifestă întotdeauna în anumite
condiţii care influenţează corelaţia cauză-efect. Susţinând acţiunea cauzei,
129

condiţia îşi pune pecetea pe manifestarea ei individuală, grăbind sau
încetinind, stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect.
Relaţia de interdependenţă este o altă formă a legăturii
cauzale, când un proces sau fenomen (cauză) determină pe altul
(efect), dar şi reciproca este valabilă. Astfel, în procesul mişcării
realităţii, cauza şi efectul îşi pot schimba locul şi rolul, respectiv, ceea
ce într-un sistem apare ca efect poate deveni cauză în alt sistem şi
invers. De menţionat este şi faptul că odată apărut, efectul poate avea
un rol activ asupra cauzei care l-a generat, influenţând-o.
Procesul de cunoaştere a cauzalităţii este o cunoaştere prin abstrac-
tizare, deoarece, din multitudinea de cauze şi condiţii, numai unele se dove-
desc necesare şi suficiente pentru explicarea sau producerea efectului.
Cauzalitatea poate îmbrăca o forma simplă, atunci când efectul
(y) este determinat de o singură cauză-factor (x); relaţia este
considerată de tip determinist, un singur factor fiind suficient pentru
producerea fenomenului, conform funcţiei y = f(x).
În economie însă, de cele mai multe ori, un fenomen y este
determinat de un ansamblu de factori (xi), astfel că relaţia devine
multifactorial alcătuită y = f(x1, x2,...xi,...xn); în acest caz, fenomenul
y este de tip probabilistic, deoarece variabila x este aici o condiţie
necesară, dar insuficientă pentru generarea efectului y.
Se înţelege, din cele arătate, că studiul cauzalităţii este un pas
important în formularea ipotezei, în cunoaşterea esenţei fenomenului
economic, a mecanismelor lui ascunse.
Studiul cauzalităţii este însă un proces extrem de complex şi de
dificil. El include, în esenţă, două momente decisive: a) identificarea
variabilelor factori; b) stabilirea relaţiilor funcţionale. Să le examinăm, pe
fiecare, sumar, în cele ce urmează.
a) Identificarea variabilelor-factori are menirea să precizeze
variabilele atât sub aspect nominal, cât şi sub aspectele lor calitative,
cum ar fi variabile-cauză (endogene, exogene, statice, dinamice etc.),
precum şi variabile-condiţii, cum sunt condiţiile necesare, întâmplă-
toare, suficiente etc.
În procesul de identificare a variabilelor este necesar să se obţină, în
primul rând, informaţii asupra măsurii în care variabila-cauză (condiţie)
este sau nu concomitentă cu variabila-efect. În al doilea rând,
cercetătorul trebuie să observe dacă relaţia de concomitenţă sau de
asociere dintre cele două variabile nu este o simplă prezenţă (sau
întâmplătoare) sau include şi variaţii ale nivelelor celor două variabile (şi
variabila-cauză şi variabila-efect). În al treilea rând, chiar dacă cele
două variabile (şi cauza şi efectul) includ variaţii de nivel, acestea nu pot
130

conduce neapărat la concluzia unei relaţii cauzale reale, întrucât este
posibil ca variaţia acestora să fie influenţată fie de factori-cauze aleatorii,
fie de variabile neluate explicit în seamă în studiul fenomenului respectiv.
Pentru a da un răspuns, este necesar, în al patrulea rând, să se
observe dacă variaţia factorului-cauză precede cu adevărat variaţia
factorului-efect. Şi în fine, în al cincilea rând, trebuie observat dacă
această relaţie de succesiune, cauză-efect, mai ales sub aspectul
nivelului de variaţie al fiecăruia (cauză şi efect) nu există şi influenţe
ale altor factori-cauză care generează variaţia efectului.
Cum această alternativă - influenţa altor factori - este o situaţie foarte
frecventă în rândul fenomenelor economice, vom putea introduce, alături
de cele două variabile (A-cauză şi B-efect), un număr nelimitat de alţi
factori. Pentru simplificare, alături de A şi B, vom introduce doar unul
singur. Vom observa că cel de-al treilea factor, C, poate interveni în mai
multe feluri asupra relaţiei A - B, şi anume:
• Când legătura cauzală dintre A şi B se dovedeşte, în cele din urmă, a fi
falsă. De exemplu, între calificare (A) şi productivitatea muncii (B) este o
legătură teoretică recunoscută. Dacă alături de acestea se introduce variabila
C, înzestrarea tehnică a muncii (It), vom observa că aceasta din urmă
determină şi calificarea (A) şi productivitatea muncii (B); în consecinţă, aici
legătura cauzală dintre A şi B se dovedeşte a fi falsă, întrucât variabila C
preia şi deţine integral legătura dintre A şi B.
• În alte situaţii variabila C preia doar parţial legătura dintre A şi B, restul
rămânând determinată de aceste variabile (A şi B). De exemplu, variabila
C, înzestrarea tehnică a muncii (It) determină numai 50% din creşterea
productivităţii muncii (A) şi din creşterea salariului (B); cealaltă parte de
50% din creşterea salariului (B) fiind determinată de restul (50%) din
• Când legătura dintre A şi B se realizează prin intermedierea variabilei C,

creşterea productivităţii muncii (A).
după modelul A → C →B.

Dacă C determină pe A (A ← C), asocierea între A şi B este falsă. Dăm aici un
adică A ← C; însă cantitatea de umiditate (C) determină şi producţia la ha (B), deci

exemplu, când A (densitatea plantelor) este determinată de cantitatea de umiditate (C),
între cei trei factori (A, B, C) se realizează un model A ← C → B diferit de cel de la

care am pornit iniţial (A → C → B).
după modelul A → C, atunci variabila C este un factor intermediar între A şi B,

Dacă, dimpotrivă, volumul umidităţii (A) determină densitatea plantelor (C)
realizând modelul iniţial A → C → B.

• Cazul în care factorul C este un efect cauzal aditiv. Respectiv, alături de
influenţa lui A asupra lui B (A → B) se iveşte un factor C care se alătură de
A în determinarea lui B, după modelul:
A B
C
131

Dăm aici mai multe exemple:
Densitatea Producţia
plantelor (A) la ha (B)
Recoltarea
la timp (C)
Calitatea solului (A) Producţia la ha (B)
Recoltarea la timp (C)

Creşterea salariului (A) Oferta de forţă de
muncă (B)
Alte venituri,
timp liber (C)
• Când doi factori (A şi C) interacţionează asupra lui B, în forma:

A Înzestrarea
B, adică: tehnică (A)
C
Productivitatea
muncii (B)
Calificarea forţei
de muncă (C)
b) Stabilirea de relaţii funcţionale între variabile
Această operaţiune – fundamentală în orice domeniu al ştiinţei –
intervine numai după ce s-a constatat că între două sau mai multe
variabile există legături cauzale. Ea constă în precizarea cu rigoare a
poziţiei pe care urmează să o ocupe, într-o relaţie funcţională,
variabilele identificate şi anterior analizate: care variabile sunt
factori-cauze şi care variabilă este efectul, respectiv care variabile sunt
independente (xi) şi care variabilă este dependentă (y).
Această problemă este, însă, cât se poate de dificilă, necesitând o
analiză specială. Faptul este pe deplin explicabil dacă ţinem seama că
în practică una şi aceeaşi variabilă poate ocupa într-un sistem o poziţie
de variabilă independentă, iar într-un alt sistem studiat ocupă poziţia
de variabilă dependentă.
Să luăm, în acest sens, ca exemplu relaţia dintre productivitatea
muncii (w) şi salariul mediu (s), la care ne-am mai referit şi în paragraful
precedent. Astfel, dacă ţinem seama că salariul nu se poate extinde
dincolo de limitele sferei mai largi căreia îi aparţine (productivitatea
132

muncii) şi că aceasta este sursa şi a altor venituri (ale capitalului etc.),
înţelegem că productivitatea muncii (w) este variabilă independentă (x),
pe cât timp salariul (s) este variabila dependentă (y). Funcţia care se
constituie poate fi simplă: s = f(w) sau de mai multe variabile: s = f(wi).
Însă există şi sisteme de funcţii în cadrul cărora cele două varia-
bile, productivitatea muncii şi salariul mediu, îşi schimbă poziţiile:
productivitatea muncii devine variabilă dependentă (y), iar salariul
variabilă independentă (x); adică w = f(s). Aceste poziţii schimbate ale
celor două variabile se produc atunci când este vorba de crearea siste-
melor salariale de sprijinire a creşterii productivităţii muncii, respectiv
când creşterea productivităţii muncii trebuie sprijinită şi susţinută de
un model de creştere a salariului capabil să fundamenteze creşterea
salariului pentru motivarea personalului, în vederea sporirii producti-
vităţii muncii.
Procesul de identificare a variabilelor şi de precizare a locului şi
rolului fiecăreia în cadrul sistemelor studiate în vederea formulării şi apoi a
verificării ipotezelor ştiinţifice continuă şi sub alte aspecte, în paragrafele
următoare cu ajutorul metodelor logice şi ale statisticii matematice.
5.4.2. Mijloace şi modalităţi de analiză, de identificare
a variabilelor şi de măsurare economică
Explicarea ştiinţifică a fenomenului economic se realizează cu un
ansamblu foarte complex, variat de metode, mijloace, tehnici şi instrumente.
Această exigenţă rezultă nu numai din complexitatea fenome-
nelor economice cercetate, dar şi din caracterul imperfect sau
parţial util al oricărei metode de cercetare, de calcul şi analiză.
Planeta Neptun a fost descoperită prin calcul şi nu prin observaţie.
Dacă din aceste împrejurări astronomul şi matematicianul pot face
ierarhii ale celor două modalităţi, economiştii nu pot face acest lucru;
pentru economişti şi observarea şi calculul îşi îndeplinesc un rol
propriu, specific, dar convergent cu nevoia sporirii valorii şi preciziei
cunoaşterii ştiinţifice. În consecinţă, nevoile cercetării ştiinţifice
economice pot fi satisfăcute corespunzător numai de un ansamblu de
metode, tehnici şi instrumente, care se completează reciproc.
Întreaga gamă de metode, tehnici şi instrumente de cercetare
trebuie să se adecveze întotdeauna în raport cu particularităţile şi cerin-
ţele concrete ale fenomenului economic cercetat. Nu există aproape
niciodată metode şi tehnici unice şi mai ales o aplicare mecanică, fără
adecvarea lor la cerinţele şi particularităţile fenomenului cercetat. Ori de
câte ori nu se realizează această adecvare a metodelor şi tehnicilor în
raport cu fenomenul economic, are loc o trunchiere a realităţii, o
133

cunoaştere imperfectă a fenomenului cercetat, iar erorile marchează
concluziile teoretice şi soluţiile practice, precum şi capacitatea teoriei
economice de afirmare ca ştiinţă şi de sprijinire a practicii.
5.4.2.1. Folosirea mijloacelor logice. Inducţia şi deducţia
În epistemologie, domeniu căruia, aşa cum am văzut, îi aparţine
şi metodologia cercetării ştiinţifice economice (obiectul cursului
nostru) operaţiunea logică de inducţie şi deducţie poartă denumirea
generică de inferare.
Inferarea este „o operaţiune logică prin care se admite o
judecată (al cărei adevăr nu este verificabil direct) în virtutea unei
legături a ei cu alte judecăţi considerate adevărate”1.
Dintr-o perspectivă mai nouă este pusă în circulaţie astăzi şi o altă
definiţie, practic identică, dar pe care o redăm în speranţa că vom realiza
o mai bună înţelegere a conţinutului procesului de inferare. Astfel,
inferarea este considerată „o operaţiune raţională prin care, pe baza
acceptării mai mult sau mai puţin categorice a unor enunţuri numite
premise, se trece la acceptarea unui alt enunţ numit concluzie”2.
În cadrul acestei definiţii se cere reţinut că trecerea de la premise
la concluzie se face astfel încât certitudinea acceptării concluziei nu
depăşeşte certitudinea acceptării premiselor ca fiind cel mult egală cu
premisele.
Din analiza conţinutului celor două definiţii rezultă că inferarea
şi principalele ei tipuri - inductivă şi deductivă – asigură posibilitatea
adâncirii cunoaşterii întregului edificiu al ştiinţei economice, a
cunoaşterii mecanismelor acestuia în plan explicativ, predictiv, justifi-
cativ, al testării multicriteriale etc.
Inferarea inductivă şi cea deductivă dau posibilitatea împletirii
analizei (din premise) cu sinteza (proprie concluziei).
Astfel, în baza analizei, fenomenul cercetat se descompune în
părţile sale componente, se fac observaţii şi experienţe din care - prin
inducţie - se trag concluzii generale; adică se merge de la fenomenul
economic la cauzele care îl determină, de la cauze mai particulare la
cauze mai generale, până când se finalizează argumentaţia printr-o
maximă generalizare.
Procesul de sinteză porneşte în sens invers - deductiv - de la
cunoaşterea şi reunirea părţilor componente desprinse prin analiză;
1
Dicţionar de neologisme, Ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 386.
2
Acsinte Dobre, Introducere în filosofia ştiinţei, Universitatea Politehnică,
Bucureşti, 1998, p.125.
134

respectiv sinteza admite cauzele (şi legăturile fenomenului) ca fiind
descoperite şi stabilite ca principii cu ajutorul cărora se explică feno-
menul provenit din ele, explicaţiile luând forma unei demonstraţii.
Inferenţele inductive şi deductive se deosebesc: în timp ce
inducţia generează inferenţe nedemonstrabile, inferarea prin de-
ducţie este demonstrabilă.
Studiul deosebirilor între inferenţa inductivă şi inferenţa
deductivă face astăzi obiectul unei adânci controverse. În esenţă, se
respinge inducţia, recunoscându-se doar deducţia în principal pentru
că aceasta din urmă are un caracter demonstrabil. Orice enunţuri de
observaţie care nu se deduc strict din teorii sunt considerate false.
Se recunoaşte că inferarea prin deducţie a făcut obiectul unor studii mai
aprofundate, dar alţi cercetători, între care şi români, abordează cele două
forme de inferare în mod echilibrat, considerând că inducţia, deducţia se
împletesc şi se completează reciproc în procesul de cercetare ştiinţifică
propriu-zisă, punând în evidenţă, o dată în plus, caracterul procesual al
adevărului, al cunoaşterii ştiinţifice.
Unii cercetători şi oameni de ştiinţă apreciază că, mai ales în
cazul fenomenelor mai dificile, de mare complexitate şi se impune ca
analiza să preceadă sinteza. În al doilea rând, se impune concluzia că
nu există metoda „minune”; cea mai bună metodă de argumentare
„este aceea pe care o admite natura lucrurilor” (Newton).
5.4.2.1.1. Inferarea prin metoda inductivă.
Forme de inferare inductivă
Inducţia este o formă de inferare, de cunoaştere a realităţii obiec-
tive, de apropiere de adevăr, de cunoaştere a adevărului. Specificitatea
inferării prin inducţie (în rândul formelor de inferare existente) constă în
apropierea şi cunoaşterea adevărului pe calea (drumul) de la premise
particulare (individuale) la general, la ipoteze şi concluzii generale.
Mijlocul de inferare, de parcurgere a acestui drum, este abstractizarea
ştiinţifică, obţinerea de modele cu grad de abstractizare a realităţii tot mai
ridicat. Cu alte cuvinte, prin abstractizarea ştiinţifică se realizează
ridicarea cunoaşterii mai aproape de esenţa fenomenului, parcurgându-se
etape, cum sunt ipoteza, legea, teoria.
Inducţia are o serie de avantaje ca: mai convingătoare, mai clară,
mai uşor de cunoscut prin senzaţie şi deci mai accesibilă mulţimii.
Aristotel a indicat mijloacele care ne ajută să găsim raţiona-
• formarea premiselor;
mentele, conform nevoilor. Acestea se rezumă la următoarele:
• deosebirea multiplelor sensuri ale cuvintelor;

135

• descoperirea deosebirilor dintre lucruri;
• căutarea asemănărilor.
Studiul inferenţei inductive demonstrează că premisele (indivi-
duale sau particulare) determină concluzia (generalul) numai cu o
anumită probabilitate, iar gradul de certitudine al concluziei este mai
mic decât cel al premiselor.
Între cauzele care determină caracterul probabil al concluziei
• în cazul inferenţei deductive avem de-a face cu o concluzie

în cazul inferenţelor inductive (nedeductive) menţionăm:
certă dacă premisele sale sunt adevărate, iar operaţia logică de

inferare se efectuează corect, în timp ce în cazul inferenţei
inductive, chiar dacă premisele de la care se pleacă sunt
adevărate, iar operaţia de inducere este corectă, concluzia va fi
• deşi sunt sigure, premisele nu includ o cantitate suficientă de

totuşi probabilă;
informaţie pentru a fundamenta concluzia, iar operaţia logică de

generalizare prin inducţie nu asigură, din premise, posibilitatea
inferării cu certitudine a concluziei generale. Altfel zis, din
adevărul propoziţiilor particulare nu putem deduce sigur adevărul
concluziei universale.
Ilustrarea afirmaţiei rezultă din cunoscutul pătrat logic, propoziţia
particulară adevărată „unii S sunt P” este compatibilă şi cu „toţi S sunt P”,
dar şi cu „unii S nu sunt P”. Aşa se explică faptul că se inferează prin in-
ducţie astfel: dacă „unii S sunt P”, atunci este probabil că „toţi S sunt P”.
Pentru ştiinţa economică implicaţiile sunt uriaşe pentru că ni se
pare evident că practica şi realitatea obiectivă nu mai pot reprezenta
un punct de plecare şi de verificare a generalizărilor abstracte, mai
ales dacă inferarea prin inducţie este respinsă şi abandonată. Erorile în
ştiinţa economică se pot majora şi amplifica, dacă generalizarea se
face exclusiv din direcţie opusă, de la general (actuala teorie) la
particular.
O sumară trecere în revistă a formelor inducţiei permite o mai
bună cunoaştere a valorii reale a acestei forme de inferare tot mai
contestate în unele cercuri ştiinţifice.
Inducţia completă
Inducţia completă presupune un raţionament inferenţial bazat pe cel puţin două
caracteristici, ca în exemplul următor:
E = numărul de elevi ai clasei a V-a; şi L = înălţimea peste un metru.
Procedeul de inferare este simplu: se verifică elev cu elev din clasa a V-a dacă
fiecare are înălţimea peste 1m; se constată că fiecare elev din clasa a V-a are înălţimea
de 1m; se conchide că întreaga clasă de elevi are înălţimea de 1m.
136

Inferenţa inductivă completă este certă în acest caz, pentru că toţi elevii clasei
a V-a au sigur o înălţime de peste 1m. De aceea, inducţia completă mai poartă
denumirea de inducţie completă totalizantă sau perfectă. Ea se foloseşte în corelaţie şi
cu forme ale inferării prin deducţie; în ştiinţă se utilizează pentru a releva legi
intermediare, cu o generalitate mijlocie.
Inducţia incompletă
Inducţia incompletă este o inferare întemeiată pe studiul unui număr redus de cazuri
din câte cuprinde o clasă de obiecte şi fenomene economice. În acest caz, concluzia
rezultată din studiul unui număr finit, redus de cazuri, se trage asupra tuturor cazurilor,
practic numeroase sau chiar infinite existente în clasa de obiecte şi fenomene economice.
Extinderea concluziei reieşite din studiul unui număr redus de cazuri asupra
întregii clase de cazuri explică de ce această metodă de inferare poartă denumirea de
inducţie incompletă sau amplificatoare.
Din această împrejurare, deşi toate premisele, cazurile studiate sunt adevărate,
concluzia este amplificată (extinsă la toată clasa de obiecte şi fenomene economice),
nu mai are un caracter cert, ea este doar probabil adevărată.
Inducţia incompletă poate fi ilustrată schematic în felul următor:
E1, E2, E3 ......... posedă proprietatea L;
E1, E2, E3 ......... aparţin clasei R.
Concluzia este: toţi componenţii clasei R posedă probabil proprietatea L;
condiţia de bază a acestei concluzii amplificatoare, probabile este ca propoziţia
formulată să fie nehotărâtă, adică „unii E” să nu excludă pe „toţi E”.
Dacă propoziţia este hotărâtă, în sensul că „numai unii E sunt L” este evident
că se exclude posibilitatea inferării (generalizării) prin inducţia incompletă.
Conceptul de probabil utilizat mai sus (în logica inducţiei) este diferit de
acela al teoriei probabilităţilor şi al statisticii; în judecăţile inductive se folosesc
delimitări conceptuale mai largi, ca de pildă: „improbabil practic”, „puţin probabil”,
„destul de probabil”, „foarte probabil”, până la „practic cert”.
În literatura epistemologică se examinează în detaliu şi alte forme de inferare
inductivă mai puţin utilizate în economie, cum sunt: inducţia prin simplă enumerare
(populară), inducţia prin eliminare, inducţia cauzală ca inferenţă plauzibilă.
5.4.2.1.2. Inferarea prin metoda deductivă.

Forme de inferare deductivă
Dacă în condiţiile inducţiei, inferarea avea loc pornind de la
individual la general, metoda deductivă se caracterizează şi se defineşte
prin faptul că parcurge drumul invers, de la general la particular.
Chiar dacă ar părea identice datorită comunităţii drumului
parcurs, cele două metode se deosebesc fundamental. În timp ce infe-
rarea inductivă este contestată până la respingere, inferarea deductivă
s-a impus mai convingător în lumea ştiinţifică, întrucât presupune că
din propoziţii adevărate se deduc, cu ajutorul logicii formale, şi
alte propoziţii adevărate.
137

Pe drumul de la individual la general, inferarea inductivă era
logic probabilă şi subiectiv incertă, pe cât timp în condiţiile metodei
deductive, inferenţele sunt logic necesare şi subiectiv certe.
Din aceste considerente, inferarea deductivă este considerată că
asigură o arie mai largă de cunoaştere şi este mai operativă.
Inferenţele deductive sunt logic necesare, aşa cum precizează
Aristotel, din două motive definitorii:
a) premisele constituie condiţia suficientă a concluziei; premi-
sele fiind date, rezultă de la sine că concluzia le urmează cu necesitate,
este logic necesară. Se atrage însă atenţia că, uneori, aceeaşi concluzie
poate deriva şi din alte premise;
b) valoarea de adevăr a premiselor se transmite concluziei, dar
aceasta din urmă nu poate spune mai mult adevăr decât rezultă din
premise.
Inferenţele deductive sunt subiectiv certe, aşa cum rezultă
din transpunerea pragmatică a celor două aspecte menţionate de
Aristotel, şi anume:
a) acceptarea premiselor este suficientă pentru acceptarea concluziei;
b) gradul de certitudine cu care cercetătorul acceptă concluzia
este egal cu gradul de certitudine cu care el acceptă premisele.
Înţelegerea esenţei inferării deductive reclamă să arătăm că în
timp ce premisele de la care se porneşte au valoare de adevăr,
inferenţele nu se pot evalua ca adevărate sau false, ci doar drept
corecte sau, după caz, incorecte.
Aprecierea corectitudinii inferenţelor se cere făcută dintr-o
dublă perspectivă: una materială şi alta formală.
Corectitudinea materială se realizează pe baza adevărului
enunţurilor componente. Inferenţa care are premise adevărate este
material corectă, iar inferenţa care are chiar şi numai o premisă falsă
conţine o eroare, nu este corectă material.
Şi corectitudinea formală este o condiţie necesară a validităţii
inferenţelor. O inferenţă (concluzie) care derivă în mod logic din
premise (care respectă legile generale ale gândirii) este considerată
formal corectă. Dacă inferenţa (concluzia) nu derivă în mod logic din
premise, ea conţine o eroare formală.
În concluzie, o inferenţă este corectă dacă satisface această
exigenţă în mod cumulativ, şi material şi formal.
Inferenţele deductive sau trecerea de la general la particular se realizează la
nivelul unor termeni generali (la nivelul claselor), cu ajutorul unor legi logice (princi-
pii şi reguli), cum sunt: noncontradicţia, independenţa, completitudinea, identitatea,
substituţia uniformă etc.
138

a) Noncontradicţia axiomelor – între axiome nu pot exista sau nu pot fi
deduse contradicţii logice. Nerespectarea acesteia compromite nu numai teoriile
formalizate (în care s-ar putea deriva orice formulă fără a deosebi adevărul de fals), ci
şi teoriile cu conţinut factual. Din acest punct de vedere, legea noncontradicţiei are un
rol preventiv şi corectiv.
b) Independenţa axiomelor constă în imposibilitatea demonstrării unei axiome (din
sistemul deductiv) din celelalte axiome ale sistemului;
c) Completitudinea sistemului se impune când, pe baza axiomelor din sistem, se
pot infera deductiv toate propoziţiile adevărate din domeniul cercetat;
d) Legea identităţii este menită să împiedice apariţia de denaturări
(paralogisme) şi sofisme de genul: iarba este verde, verde este adjectiv, deci rezultă că
iarba este adjectiv.
Se înţelege că ea reglementează efectuarea de substituţii uniforme corecte; fără
respectarea legii identităţii rigoarea ştiinţifică este imposibilă;
e) Regula substituţiei uniforme ocupă un loc special în sistemul deductiv, cu
aplicaţii în logica formală şi în matematică. Ea se aplică apelând la identitatea logică
(pentru că una şi aceeaşi variabilă se înlocuieşte peste tot cu aceeaşi expresie) şi la
echivalenţa logică (dacă două formule se deduc una din cealaltă, atunci ele se pot
substitui una cu cealaltă).
Studiile de specialitate acuză lipsa unei metateorii a confirmării
care să explice atât inferarea inductivă, cât şi inferarea deductivă, în
strânsa lor interdependenţă. Cu toate acestea, metodele existente, atât din
perspectivă inductivă, cât şi deductivă, dezvăluie cu claritate caracterul
procesual al cunoaşterii adevărului ştiinţific obiectiv.
Practica inferării inductive şi deductive subliniază ideea că
folosirea limbajului de observaţie facilitează afirmarea adevărului,
atâta timp cât nu se încearcă să se realizeze inferări în afara
domeniului cercetat.
5.4.2.2. Măsurarea economică şi formularea ipotezelor
După observarea şi cunoaşterea calităţii fenomenului, a structurii şi în-
suşirilor sale definitorii, începe măsurarea economică, statistico-matematică.
Măsurarea economică reprezintă o condiţie esenţială, de bază a
cunoaşterii ştiinţifice, a afirmării pe mai departe şi a consolidării
ştiinţei economice.
Cu ajutorul măsurării economice se realizează aprofundarea anali-
zei economice, se determină şi se cunosc dimensiunile fenomenelor eco-
nomice şi structurile lor interne.
Analiza calitativă desfăşurată pentru cunoaşterea fenomenului econo-
mic, pentru evidenţierea conexiunilor şi cauzalităţii acestora, observarea
ştiinţifică, efortul de inferare inductivă şi deductivă nu se pot finaliza şi
concretiza fără măsurarea ştiinţifică. Măsurarea ştiinţifică îndeplineşte un
rol covârşitor în procesul de formulare a ipotezelor şi mai ales în acela de
139

verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice, atât pentru progresul teoriei,
cât şi al practicii economice. Cu ajutorul măsurării economice se realizează
analiza aprofundată, numerică a proceselor şi fenomenelor economice, se
depăşeşte stadiul cercetării ştiinţifice economice empirice, descriptive. Se
poate spune deci, chiar şi cu o anumită exagerare, că ştiinţa economică începe
de acolo de unde începe măsurarea fenomenelor economice.
Astăzi nimeni nu neagă că expresia numerică în cercetarea
ştiinţifică economică a însemnat o imensă cotitură în cunoaşterea
ştiinţifică. Acest progres în ştiinţa economică l-a marcat însuşi
William Petty, părintele economiei politice şi chiar unul din inven-
tatorii şi fondatorii statisticii (a se vedea lucrarea sa de căpătâi
Aritmetica politică, publicată în anul 1690). În opera acestui precur-
sor al ştiinţei economice îşi are obârşia conceptul modern de măsurare
a fenomenelor economice – de indicator.
5.4.2.2.1. Indicatori şi unităţi de măsură
Indicatorul este o caracteristică sau însuşire (proprietate) exprima-
tă numeric a unei categorii economice sau sociale, bine definită în timp şi
spaţiu. El presupune un conţinut real şi o formă de exprimare specifică.
Oricât de dezvoltat este astăzi sistemul de indicatori statistici,
măsurarea economică este un proces deosebit de complex şi dificil.
Sau, mai precis, tocmai datorită complexităţii şi dificultăţii măsurării
fenomenelor economice, sistemul de indicatori statistici a evoluat
considerabil şi continuă şi în zilele noastre. Din aceeaşi complexitate a
măsurării fenomenelor economice, în sfera acesteia s-a dezvoltat nu
numai statistica, instituţia statistică, dar au fost atrase şi instrumente
din alte ştiinţe (matematică ş.a.).
Pentru a înţelege cât de cât complexitatea şi dificultatea
măsurării fenomenelor economice - cărora trebuie să le facă faţă
statistica şi în măsură mereu crescândă matematica şi alte discipline -
vom insista în continuare asupra câtorva aspecte deosebit de relevante.
a) Economia, fenomenul economic este complex şi dificil de
• macroeconomic (nivel naţional şi nivel internaţional);

măsurat, în primul rând, pentru că el se manifestă la cel puţin trei niveluri:
• mezoeconomic (nivel de ramură, subramură şi nivel teritorial);

• microeconomic (nivel de firmă).
Nu este greu de înţeles că, în condiţiile acestor trei niveluri,
fenomenul economic - unul şi acelaşi - are particularităţi de care nu se
poate face abstracţie în procesul analizei economice, al alegerii
mijloacelor şi metodelor de măsurare economică;
140

b) Oricare ar fi nivelul său de agregare, fenomenul economic în
funcţie de nevoile analizei, poate şi trebuie exprimat în unul, mai
• unităţi naturale - corespunzător proprietăţilor, caracteristi-cilor sau însuşi-
multe sau chiar toate unităţile de măsură:
rilor fizico-naturale ale componentelor sau elementelor pentru care se
cercetează şi determină anumite sau anumită dimensiune (suprafaţă,
• unităţi natural-convenţionale sunt utilizate ori de câte ori volumul unei

lungime, volum, greutate);
activităţi economice nu poate fi comensurat şi agregat decât după ce un

element comun al acesteia este adoptat ca etalon de măsură al întregii
activităţi. În practică, se utilizează coeficienţi de echivalenţă a întregii activităţi
economice, după care se însumează volumul acesteia. De exemplu, producţia
de tractoare de diferite puteri (CP) se converteşte în tractorul luat ca etalon
• unităţi de timp de muncă (ore) se utilizează prin exprimarea unei activităţi

(15CP), după care se însumează fără dificultăţi;
diferite, neomogene, în volum de timp cheltuit pentru realizarea unei producţii

(activităţi). Evident, folosirea timpului de muncă pentru calculul productivităţii,
atunci când factorul considerat este munca (număr salariaţi şi mai ales numărul
• unităţi valorice (băneşti) se utilizează frecvent prin convertirea producţiei fizice

de ore prestate efectiv);
de diferite dimensiuni şi calităţi, cu ajutorul preţurilor, în valori, în volum valoric

al producţiei (activităţii). Banii sunt cel mai vechi instrument de măsurare
economică.
Se poate lesne observa că, pe baza unităţilor de măsură prezen-
tate, fenomenul economic (producţia, activitatea) poate fi studiat pe
orice nivel de agregare (macro, mezo şi microeconomic).
c) Fenomenul economic (macro, mezo şi microeconomic) are nu
numai o dimensiune numerică cantitativă, ci şi una calitativă. Aşa
cum fenomenul economic, oriunde şi oricând este o unitate concretă a
cantităţii cu calitatea, tot astfel măsurarea economică nu poate face
abstracţie de una sau alta dintre aceste două laturi, fără a distorsiona
sau afecta fenomenul economic. Este adevărat că unii indicatori
reflectă mult mai pregnant o latură cantitativă (cei fizici, natural-
convenţionali şi în unităţi de timp de muncă), însă indicatorii valorici
au sarcină şi trebuie să reflecte deopotrivă, atât latura cantitativă, cât
şi latura calitativă. În teorie, dar şi în practică, s-a evidenţiat că nici
un indicator nu este perfect, considerarea corespunzătoare a celor două
laturi, cantitativă şi calitativă, în procesul de măsurare economică,
putându-se realiza doar pe baza unui sistem de indicatori. În fine, în
ultimele decenii, s-a mai pus în evidenţă că nici indicatorii valorici nu
evaluează în mod corespunzător latura calitativă a activităţii
economice - cum ar fi eficienţa economică şi calitatea mediului, faptul
că eficienţa economică, un indicator de regulă calitativ, nu reflectă
corespunzător că, o dată cu creşterea ei, calitatea mediului se reduce.
141

Este tot astfel cazul relaţiei contestate astăzi între PIB/locuitor şi
mediul ambiant, ca şi între PIB/locuitor şi nivelul dezvoltării umane;
d) Fenomenul economic static, la un moment dat, este şi prin
excelenţă dinamic; mişcarea, dinamica sa este absolută, ca şi mişcarea
din fizică în raport cu repaosul care este relativ. În consecinţă, de aici se
înţelege că pe lângă importanţa deosebită a măsurării economice statice
(la un moment dat), o mare însemnătate şi sarcini de o compexitate
enormă se pun pentru măsurarea economică în mişcare, în dinamică.
Din această cauză, a raportului dintre static şi dinamic, mari
probleme se pun atât pentru cercetarea şi măsurarea statistică, cât şi
pentru cercetarea şi măsurarea economică în general, cu ajutorul
• măsurarea statică (în statistică şi în economie) examinează şi

metodelor matematice, cibernetice, sistemice etc:
evaluează fenomenul economic şi conexiunile lui la un

moment dat. Mărimea, structura, calitatea şi repartiţia
producţiei sau a populaţiei etc., la un moment dat, fac, desigur,
abstracţie de latura lor dinamică. De aceea, concluziile analizei
şi măsurării statice nu se pot extinde dincolo de sfera acesteia,
• măsurarea dinamică (statistică şi economică) asigură evaluarea

asupra evoluţiei, dinamicii fenomenului economic;
cât mai precisă a fenomenului economic în evoluţia sa, temporal.

Se are în vedere evidenţierea variaţiilor şi particularităţilor lui în
timp (tendinţe, regularităţi, variaţii etc.), factorii care determină
întreaga sa mişcare; studiile şi măsurătorile de dinamică se fac nu
numai pentru trecut, ci şi, pe această bază, pentru viitor, sub
formă de prognoze.
În ambele cazuri ale cercetării şi măsurării dinamice, ca şi în
cercetarea şi măsurarea statică a fenomenului economic se cer luate în
seamă şi bine evidenţiate proporţiile şi contribuţiile celor două laturi,
atât cantitativă, cât şi calitativă.
e) În construirea unor indicatori, cu toate eforturile de reflectare a
calităţii, procesele de agregare (însumare) conduc totuşi la „pierderea”
sau subevaluarea unor aspecte particulare, specifice, esenţiale, calitative,
definitorii pentru fenomenul măsurat.
Din aceste considerente, în teoria şi practica statistică-mate-
matică de măsurare economică s-au elaborat şi alte mijloace comple-
mentare de analiză şi convertire a laturilor calitative în dimensiuni
numerice cantitative, cum sunt, în special: tehnicile de scalare şi tehni-
cile de vizualizare a calităţii şi specificităţii fenomenelor economice.
♦ Tehnicile de scalare includ o serie de particularităţi, aşa cum rezultă din
cele de mai jos:
142

• scala nominală permite clasificarea subiecţilor studiaţi în două-trei grupe în
raport cu proprietatea (însuşirea) ce a fost scalată, dar fără ierarhizarea lor
după intensitatea fenomenului cercetat şi fără măsurarea distanţelor care
separă aceste grupe. De exemplu, un grup de intervievaţi care preferă
vacanţa la mare, grupul celor care nu o preferă şi grupul celor nedecişi. Se
pot efectua mai multe scale nominale în vederea asigurării unei mari
omogenităţi a grupelor în ce priveşte aspectul scalat (vacanţa la mare, un
• scala ordinală realizează ierarhia a cinci produse de încălţăminte după un

produs cosmetic, un produs alimentar, un medicament etc.);
criteriu de referinţă - confortul – respectându-se ierarhia care urmează -

primul produs, al doilea, al treilea etc. De observat că în această scală nu se
• scala interval utilizează unităţi de măsură egale care fac posibilă atât
spune nimic despre distanţele (diferenţele) dintre produse;
stabilirea ordinii stărilor analizate mai înainte, cât şi a distanţelor dintre
♦ Tehnicile de vizualizare au un rol important pentru că realizează legătura

intervale.
dintre o noţiune abstractă şi reprezentarea pe care o efectuează cercetătorul; ele redau

evoluţia sau/şi structura unui fenomen economic prin reprezentare grafică mult mai
sugestivă decât datele oricărui tabel.
Alături de grafice, tehnica vizualizării include şi reprezentarea de scheme. În
cadrul acesteia se reţin componentele principale ale fenomenului şi legăturile dintre
acestea, ceea ce facilitează desluşirea lesnicioasă a esenţei fenomenului. În fine, în unele
domenii (economia muncii) se utilizează şi tehnica filmării sau înregistrării video.
f) Măsurarea economică, statistico-matematică, capabilă să oglin-
dească atât latura cantitativă, cât şi latura calitativă, îndeosebi pentru
analiza fenomenelor complexe, multifuncţionale, foloseşte indicatori
• mărimi relative;
exprimaţi şi în alte unităţi de măsură, ca de pildă:
• mărimi medii;
• indici;
• coeficienţi de variaţie;
• coeficienţi de concentrare - dispersie;
• coeficienţi de corelaţie şi regresie;
• coeficienţi de elasticitate;
• parametrii ecuaţiilor estimatoare etc.
Cu ajutorul acestor indicatori se iau în seamă, în procesul de
măsurare economică, toate exigenţele măsurării economice. Astfel, pe
baza acestor indicatori de măsurare economică, se reliefează caracte-
ristici ale însuşirilor care ţin de esenţa fenomenului cercetat, şi anume:
nivelul şi structura fenomenului, tendinţe (ritmuri) sau dinamici ale feno-
menului, relaţiile de interdependenţă şi conexiune dintre acest fenomen şi
alte fenomene, dintre acest fenomen şi structurile sale interne etc.
Dintre toate dimensiunile măsurării economice, înainte examinate,
cea privind măsurarea cantitativă şi calitativă rămâne în continuare în
143

atenţia noastră, pentru că de acest obiectiv depind în final cercetarea
propriu-zisă, cunoaşterea aprofundată a fenomenului economic, formula-
rea şi verificarea ipotezelor şi modelelor econometrice.
5.4.2.2.2. Procedee de măsurare calitativă
Cunoaşterea cauzală a fenomenelor economice se realizează cu
ajutorul unui ansamblu de procedee de măsurare, de multă vreme
consacrate şi larg utilizate astăzi, pretutindeni, în ţară şi în lume.
Redăm în cele ce urmează, înainte de toate, procedeele de măsurare
calitativă, deoarece acestea asigură cunoaşterea esenţei fenomenului,
desluşirea şi precizarea legăturilor cauzale. Numai după aceasta se poate
trece la prezentarea procedeelor cantitative care permit măsurarea,
cuantificarea influenţelor pe care le exercită asupra fenomenului economic
diferitele elemente componente sau diverşi factori.
Procedeele de măsurare economică calitativă - întemeiate pe
abstracţia ştiinţifică realizată cu ajutorul inducţiei şi deducţiei –
• relevarea şi precizarea elementelor şi factorilor care explică

vizează, în principal:
• evidenţierea clară a relaţiilor de condiţionare dintre fiecare

fenomenul sau procesul economic studiat;
• precizarea relaţiilor de condiţionare dintre elementele (factorii)

element (factor) şi fenomenul sau procesul cercetat;
interne fenomenului şi cele din mediul extern al acestuia, cu alte
• conceperea şi construirea de modele economice care să

fenomene economice;
expliciteze şi să reprezinte cât mai corect fenomenul economic

studiat.
Procedeele de analiză calitativă, de formulare a ipotezelor şi de explicare
cauzală (factorială) elaborate de John Stuart Mill (1806-1873) şi utilizate şi astăzi sunt
următoarele:
a) Procedeul (metoda) concordanţei
Este denumit procedeul concordanţei, deoarece adveniente causa, advenient
effectus, adică, dacă este prezentă cauza este prezent şi efectul.
Regula procedeului: Dacă în toate complexele cauzale (factoriale) alcătuite există o
singură componentă, însuşire care se repetă, atunci această constantă este cauza fenomenului
cercetat (efectului), conform schemei:
complexe factoriale fenomenul investigat
(1) A B C - a
(2) A D E - a
(3) A F G - a
Deci A - - - a
144

A se află în asociere constantă cu diferiţi alţi factori în fiecare complex
factorial al fenomenului investigat (a); în consecinţă, spunem că A este cauza
fenomenului studiat (a).
Procedeul concordanţei constă în faptul că în economia de piaţă, toate categoriile de
participanţi: patroni, ţărani, salariaţi, şomeri, indiferent de particularităţile lor, de forma şi
dimensiunea câştigului, toţi au un comportament raţional, conlucrează şi reiau permanent
procesul economic în virtutea unei cauze comune, unice - câştigul (nevoia sau interesul).
b) Procedeul (metoda) diferenţei
Constă în compararea a două complexe cauzale, unul în care cauza explicativă apare,
iar în celălalt cauza nu apare. Se utilizează pentru separarea influenţei factorului considerat a fi
cauză a fenomenului cercetat.
Regula procedeului constă în faptul că, dacă două complexe de factori
(împrejurări) diferă doar printr-o singură împrejurare (factor, circumstanţă), astfel că,
în primul caz, cauza căutată apare, iar, în al doilea caz, aceeaşi cauză nu apare, atunci
se poate considera că această circumstanţă este probabil cauza, conform schemei:
(1) A, B, C - a
(2) B, C - -
Deci A - - - a
Procedeul diferenţei a stat la baza descoperirilor vitaminei C prin identificarea
alimentelor care generează scorbut şi alimente care nu generează scorbut.
În economie are o mare utilizare pentru că fenomenele economice sunt
complexe, multifactorial determinate şi este de mare însemnătate să separăm influenţa
fiecăruia. Procedeul este simplu, modificând, rând pe rând, câte unul din complexul
cauzal constituit, restul fiind păstrat constant, la nivelul perioadei de bază, sau la nivelul
aflat după determinarea influenţei. Un exemplu concret îl constituie complexul cauzal
(factorial) al volumului economiilor din reducerea preţului de cost şi complexul cauzal al
volumului beneficiului. Ambele complexe cauzale au trei factori comuni (volumul
producţiei, structura producţiei şi costul pe unitatea de produs). Spre deosebire de primul
complex cauzal, al doilea complex, volumul beneficiului, are şi un al patrulea factor care
precizează volumul beneficiului - preţul de vânzare efectiv realizat.
c) Procedeul combinat (al concordanţei şi al diferenţei)
Dacă două sau mai multe complexe cauzale includ fiecare în parte o
împrejurare (circumstanţă) pe care alte două sau mai multe complexe nu o includ, se
conchide că împrejurarea care deosebeşte cele două grupuri de complexe este cauza
sau cel puţin parţial cauza fenomenului investigat, conform schemei :
(1) A B C - a
(2) A D E - a
(3) A F G - a
(1) B C - -
(2) D E - -
(3) F G - -
Deci A - - - a
În economie, un exemplu clasic îl reprezintă compararea structurii factoriale a
P.I.B. cu structura factorială a P.N.B. Ambii indicatori sintetici au aceiaşi factori comuni,
145

singura deosebire dintre ei este că P.N.B. include un factor suplimentar - soldul activităţii
firmelor în străinătate şi activitatea economică a firmelor străine în ţară.
Un alt exemplu clasic îl reprezintă producţia fabricată şi producţia marfă vândută
şi încasată; aceasta din urmă include în plus şi influenţa stocurilor de aprovi-zionare şi
de desfacere care poate reda o situaţie bună sau o imobilizare de fonduri circulante.
d) Procedeul variaţiilor concomitente
Se aplică atunci când, într-un complex cauzal, o circumstanţă (împrejurare)
variază o dată cu fenomenul cercetat. Dacă din observaţii se constată că fenomenul
cercetat variază în acelaşi fel o dată cu circumstanţa sau condiţia sa cauzală, atunci se
conchide că aceasta este cauza fenomenului cercetat, conform schemei:
(1) A1 B C D - a1
(2) A2 B C D - a2
(3) A3 B C D - a3
Deci A - - - - a;
respectiv A este cauza lui a.
În macroeconomie, P.I.B. este determinat de doi factori esenţiali: P = populaţia
ocupată şi W = producţia pe persoană ocupată. Se ştie că variaţia P.I.B. este determinată de
variaţiile celor doi principali factori (P şi W). Urmează doar să se vadă care din cei doi
factori a fost cauza determinantă a variaţiei P.I.B.
e) Procedeul soldului sau rămăşiţei
Dacă o parte a fenomenului (efectului) cercetat este determinată de anumite
împrejurări cunoscute, acestea se scad, astfel că putem afla circumstanţa necunoscută,
respectiv reziduul efectului, adică al fenomenului cercetat, conform schemei:
(1) A B C - a b c
Deci A - - - a - -
În fizica radiaţiilor se cunoaşte celebrul exemplu al soţilor Curie care, după ce

au extras uraniu radioactiv dintr-un oxid de plumb natural, au constatat că rezidiul
emana radiaţii mai puternice decât ale uraniului. Ei au dedus şi au dovedit că reziduul
conţinea două noi substanţe radioactive - Poloniu şi Radiu.
În economie, acest procedeu se utilizează frecvent. Astfel, dacă din sporul
beneficiului scoatem influenţele cunoscute (a volumului producţiei, structurii producţiei
şi a costului pe unitatea de produs), se obţine influenţa preţurilor de vânzare a producţiei.
f) Procedeul interferenţei prin analogie
Utilizarea acestui procedeu este neîndoielnică atunci când două sau mai multe
fenomene au caracteristici care concordă. Din acest considerent se poate presupune că
aceste două fenomene au şi alte caracteristici comune în structura lor internă.
De exemplu, Uniunea Europeană şi România au în comun o serie de trăsături
identice sau similare, pentru că România se pregăteşte intens să intre în această
structură dacă, pe lângă o serie de drepturi fundamentale ale omului, dreptul la viaţă,
la muncă, la locuinţă, la o sursă de venit în caz de risc social etc., realizează şi reforma
în domeniul proprietăţii, al circulaţiei produselor la import şi export, dacă aderă la
moneda unică ş.a.m.d.
146

5.4.2.2.3. Alte procedee de analiză calitativă *
Aprofundarea naturii fenomenelor economice necesită şi utiliza-
rea altor metode de analiză care deschid perspectiva utilizării celor
examinate mai sus.
a) Procedeul diviziunii şi descompunerii rezultatelor
Diviziunea şi descompunerea rezultatelor prezintă interes din cel
• timpul de formare a rezultatelor – dă posibilitatea evidenţierii

puţin trei puncte de vedere:
• diviziunea după locul de formare a rezultatelor, în raport cu con-

oricăror abateri faţă de un reper, normativ (ritm) sau proiect etc.
• diviziunea pe elemente componente ale rezultatelor are o

diţiile create, cu nevoile, eficienţa economică în profil teritorial-zonal etc.;
mare importanţă atât la nivel micro, mezo, cât şi la nivel macroeconomic.

Această analiză deschide perspectiva aprofundării măsurării legăturilor
cauzal-factoriale pentru numeroşi indicatori ai producţiei, ai consumului,
ai forţei de muncă, ai formării brute a capitalului fix, ai ramurilor în care
toţi aceşti factori şi producţia sunt concentraţi, unde creşterile sunt mai
mari sau mai mici, stagnante etc.
b) Procedeul de grupare este o metodă de prelucrare cu ajutorul
căreia se separă o comunitate cercetată în grupe calitativ-omogene de
unităţi, în conformitate cu variaţia uneia sau a mai multor caracteristici
comune tuturor unităţilor comunităţii, denumite în mod generic – caracte-
ristici de grupare. Alegerea caracteristicii de grupare se face în funcţie de
scopul cercetării, de esenţa fenomenului investigat. Orice grupare trebuie
să asigure o separare a tipurilor calitative existente în cadrul unei comuni-
tăţi mai mici sau mai mari. Scopul grupării este de a obţine indicatori
generalizatori, diferenţiaţi pe grupe, astfel încât să permită analiza apro-
fundată a proceselor şi fenomenelor economice, determinarea tipurilor şi
structurilor, a legăturilor dintre procesele şi fenomenele economice.
Criteriile de grupare diferă după conţinut, formă de exprimare şi
variaţia caracteristicii de grupare. Producţia, consumul, factorii
acestora pot fi grupaţi după o serie mare de criterii relevante pentru
însuşirile lor cantitative şi calitativ structurale.
c) Procedeul comparaţiei
Asigurarea comparaţiei are o importanţă deosebită în măsurarea
economică. Toate abordările din acest capitol de până acum sunt
subordonate în mare măsură asigurării comparabilităţii datelor.
*
A se vedea îndeosebi Analiza activităţii economice a întreprinderilor
industriale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
147

Alegerea criteriului este de mare însemnătate pentru asigurarea
unei baze de comparaţie: perioada precedentă, alte firme, ramuri, ţări,
normative, standarde, date de proiect, date de laborator etc.
Comparaţiile se pot face: în timp, în spaţiu, mixte (timp şi
spaţiu) etc.
Condiţia esenţială a comparaţiei este să se asigure comparabilita-
tea datelor, conţinutul lor să fie omogen, unitatea de măsură să fie
adecvată şi unică.
Asigurarea comparabilităţii se cere realizată întotdeauna în funcţie
de particularităţile fenomenului studiat, în funcţie de indicatorii analizaţi,
în unităţi de volum, în preţuri comparabile, în unităţi de timp şi în unităţi
natural-convenţionale.
În cazul comparării indicatorilor calitativi, se cer avuţi în vedere şi
indicatori, cum sunt: rentabilitatea, costul unitar pe produs. Considerarea
structurii producţiei este obligatorie atât în comparaţia indicatorilor
calitativi, cât şi a celor cantitativi.
În orice comparaţie micro, mezo, macro sau mondoeconomică
se cer cunoscute toate schimbările metodologice în perioada la care se
referă datele, unitatea de măsură în toate analizele, şi mai ales, în cele
dinamice, un conţinut omogen al indicatorilor utilizaţi şi, desigur, o
bună bază de comparaţie.
5.4.2.2.4. Metode de măsurare cantitativă

Reamintim că procesele de analiză calitativă au menirea să
identifice cauzele şi mecanismele fenomenelor cercetate.
Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra procesului economic
(efectului) are în schimb rolul de a reliefa mărimea şi sensul legăturilor
cauzale, realizarea unei ierarhizări a factorilor după importanţa influenţei
lor asupra fenomenului economic.
Metodele cantitative se aleg întotdeauna de cercetător în funcţie de
obiectivele studiului şi de natura relaţiilor de condiţionare dintre factori,
pe de o parte, şi dintre aceştia şi fenomenul studiat, pe de altă parte.
Variabilele oricărui model reprezintă relaţii de două feluri: fie
relaţii de tip determinist, fie relaţii de tip stochastic.
Relaţiile de tip determinist reprezintă o dependenţă a unui
fenomen economic (y) de un alt fenomen economic (x); astfel, cum
am văzut, unei variaţii anume a factorului x îi corespunde o valoare
anume a variabilei efect, rezultative (y).
Generalizând, putem spune că fiecărei valori a lui x îi corespunde o
valoare a lui y ca în figura care urmează.
148

y
y3
y2
y1
x1 x2 x3 x
Figura 1. Relaţii de tip determinist
Relaţiile (legăturile) dintre valori, dintre x şi y, îmbracă forme
diferite: direct proporţionale, invers proporţionale sau forme de sume
şi de diferenţe.
Este locul să subliniem că relaţia calitativă de cauză-efect,
examinată mai înainte, reprezintă suportul relaţiilor de tip determinist.
Dar acestea nu se pot confunda sau identifica. Corespondenţa dintre
valorile variabilelor x şi y este o relaţie deterministă, dar în care nu
întotdeauna x este cauza variabilei (y). În consecinţă, cercetătorul
economist va trebui să identifice relaţia cauzală din rândul mai multor
relaţii deterministe.
Relaţiile de tip stochastic au drept caracteristică faptul că
fiecărei valori a factorului determinant (x) îi corespund mai multe
valori probabile ale variabilei dependente (y), care se întind pe o zonă
mai mică sau mai mare, de minim-maxim, ca în Figura 2.
y
y3 - max
y2 - max
y1 - max
y2 - min
y1 - min y3 - min
x1 x2 x3 x
Figura 2. Relaţii de tip stochastic
149

Am spus frecvent că majoritatea fenomenelor economice sunt
multifactoriale. În vederea separării influenţei fiecărui factor -
obiectivul esenţial al măsurării economice cantitative - se pot folosi
diverse metode care se aleg în dependenţă de forma funcţiei şi relaţiile
dintre factori, cum sunt: metoda substituirilor în lanţ, metoda
balanţieră, metoda corelaţiei şi cercetării operaţionale.
a) Metoda substituirilor în lanţ
Se aplică în cazul relaţiilor de tip determinist.
Legătura directă de condiţionare a factorilor poate avea forme mai simple sau
mai complexe.
y = f(x); y = f(x1, x2); y = f(x1, x2, x3), ş.a.m.d.
Esenţa metodei substituirilor în lanţ constă în variaţia succesivă a fiecărui
factor, ceilalţi rămânând constanţi, în scopul determinării influenţei fiecăruia. La baza
metodei stau trei principii:
- aşezarea factorilor se face în ordinea de condiţionare a lor, conform
conţinutului lor economic (întâi se substituie factorul cantitativ şi apoi cel calitativ);
- substituirile se fac succesiv;
- un factor substituit rămâne substituit.
În cazul unui fenomen economic (R) determinat de patru factori, notaţiile sunt:
R0 = a0 b0 c0 d0 - pentru perioada precedentă, de bază
R1 - R0 = ΔR - creşterea sau scăderea

R1 = a1 b1 c1 d1 - pentru perioada curentă
Formulele generale de substituire în lanţ, în acest caz, sunt:
Δ aR = (a 1 ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⋅ d 0 ) − (a 0 ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⋅ d 0 ) = (a 1 − a 0 )b 0 c 0 d 0
Δ Rb = (a 1 ⋅ b1 ⋅ c 0 ⋅ d 0 ) − (a 1 ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⋅ d 0 ) = a 1 (b1 − b 0 )c 0 d 0
Δ cR = (a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d 0 ) − (a 1 ⋅ b1 ⋅ c 0 ⋅ d 0 ) = a 1 b1 (c1 − c 0 )d 0
Δ dR = (a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d 1 ) − (a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 ⋅ d 0 ) = a 1 b1c1 (d 1 − d 0 )
Metoda substituirilor în lanţ mai poartă şi denumirea, în forma ei simplificată
de mai sus, de metoda diferenţelor.
Dacă datele disponibile sunt sub formă de indici, formulele de substituire în
lanţ sunt:
I = 1 2 3 4n −1 n
i i i i .....i
100
în care: I = indicele pentru fenomenul cercetat;
i1,2,3,4,n = indicii factorilor care explică fenomenul,
⎛ a1 ⎞
⎜⎜ ⋅ 100; 1 ⋅ 100; 1 ⋅ 100; 1 ⋅ 100 etc.⎟⎟
adică: b c d
⎝ a 0 b 0 c 0 d 0 ⎠
i1 ⋅ i 2 ⋅ i 3 ⋅ i 4
I=
100 3
150

De unde rezultă că influenţele factorilor sunt:
Δi1 = i1 - 100
i1 ⋅ i 2 i 1 (i 2 − 100 )
Δ i2 = − i1 sau
i ⋅i ⋅i i ⋅i i 1 ⋅ i 2 (i 3 − 100 )
100 100
Δ i3 = 1 2 2 3 − 1 2 sau
i 1 ⋅ i 2 ⋅ i 3 (i 4 − 100 )
100 2
i1 ⋅ i 2 ⋅ i 3 ⋅ i 4 i1 ⋅ i 2 ⋅ i 3
100 100
Δ i4 = − sau
100 3 100 2 100 3
Mai sus s-a determinat influenţa cumulată a factorilor.
În literatura de specialitate se recomandă şi metoda determinării izolate a
influenţei factorilor, atunci când relaţiile lor sunt de proporţionalitate directă sau
inversă. În cazul acestei metode se aplică numai unul din cele trei principii înainte
menţionate, şi anume, acela că substituirile au loc succesiv, ca mai jos:
R1 - R0 = ΔR
Δ aR = (a 1 b 0 c 0 d 0 ) − (a 0 b 0 c 0 d 0 )
Δ Rb = (a 0 b1c 0 d 0 ) − (a 0 b 0 c 0 d 0 )
Δ cR = (a 0 b 0 c1d 0 ) − (a 0 b 0 c 0 d 0 )
Δ dR = (a 0 b 0 c 0 d 1 ) − (a 0 b 0 c 0 d 0 )
ΔR = Δ aR + Δ Rb + Δ cR + Δ dR + r
în care: r = un rest nedescompus, alţi factori.
b) Metoda balanţieră
Această metodă de delimitare a influenţei factorilor se utilizează atunci când
între factorii fenomenului economic studiat există relaţii de sumă şi diferenţă.
Cu toate că relaţiile balanţiere sunt legături pur cantitative, între componentele
fenomenului studiat, delimitarea acestora permite să se evidenţieze şi aspecte calita-
tive, de natură cauzală, care au generat mişcarea fenomenului investigat în perioada
O formă simplificată de balanţă este relaţia R = a + b - c, aplicabilă, de pildă,

curentă faţă de o perioadă precedentă.
pentru determinarea producţiei marfă vândute şi încasate (Pv) ţinând seama de

stocurile de producţie de la începutul perioadei (S0), de producţia fabricată (P) şi de
stocurile de produse de la sfârşitul perioadei (S1), conform relaţiei Pv = S0 + P - S1.
Metoda balanţei se foloseşte nu numai pentru valorile absolute ale elementelor, ci şi
pentru modificările acestora (sporuri), conform relaţiilor:
ΔRa = a1 - a0
ΔRb = b1 - b0
ΔRc = (- c1) - (- c0)
c) Metoda corelaţiei
Metoda corelaţiei este de foarte largă utilizare, indispensabilă în studiul
relaţiilor de cauzalitate, de tip stochastic, dintre fenomenul economic şi factorii săi, ca
şi dintre aceştia.
151

Metoda corelaţiei este mult mai complexă, utilizarea ei implicând parcurgerea
• stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate dintre fenomenul cercetat şi

mai multor etape:
aplică metoda corelaţiei. Dacă dimpotrivă, coeficientul de corelaţie este egal cu +1 şi

factorii acestuia. Dacă legătura de cauzalitate are un caracter aleator, nedeterminist se
repectiv -1, atunci înseamnă că este vorba de legături deterministe, direct sau indirect
• selectarea factorilor-cauză. Procesele economice sunt deosebit de

proporţionale;
complexe, multifactorial determinate. În cadrul acestei etape se aleg factorii esenţiali,

relevanţi şi comensurabili. Dacă nu există date statistice pentru o variabilă considerată
esenţială, cercetătorul poate trece, cu consultarea specialiştilor (îndeosebi statisti-
• alegerea formei funcţiei (ecuaţiei de regresie). Această operaţiune se

cieni), la procurarea datelor cu ajutorul anchetelor sau chestionarelor;
realizează după reprezentarea grafică a datelor corelate (variabila dependentă y şi

variabila independentă x). Chiar dacă există modalităţi de linearizare a oricărui tip de
funcţie (metoda logaritmică), totuşi măsurarea exactă a corelaţiei dintre variabilele
cercetate impune cunoaşterea şi utilizarea tipului de funcţie pe care îl reclamă
fenomenul economic cercetat. De aceea, ilustrăm în cele ce urmează, în datele lor
definitorii şi în mod sumar, cele mai întâlnite tipuri de funcţii:
♦ modelul liniar simplu (cu un singur factor explicativ) sub forma ecuaţiei
dreptei (yx = a + bx), unde y = variabila dependentă; x = variabila independentă,
explicativă; a şi b = parametrii ecuaţiei de regresie.
Modelul liniar complex, cu mai mulţi factori, are formă, după cum urmează:
yxi = a + bx1 + cx2 + dx3 ....... nxn
Pentru determinarea parametrilor a şi b (modelul liniar simplu), se porneşte de
la ecuaţiile normale:
Σy = na + bΣx
Σyx = aΣx + bΣx2
în care: n = numărul de observaţii, de pildă numărul de ani ai perioadei
cercetate; numărul de ramuri (într-un model static).
Funcţia de regresie liniară, ajustată, arată ca în figura care urmează:
Figura 3. Modelul liniar

♦ modelul hiperbolic este redat de funcţia yx = a + b/x
În acest caz, ecuaţiile normale se modifică astfel:
152

Σy = na + bΣ1/x
Σx/y = aΣ1/x + bΣ1/x2
Figura 4. Modelul hiperbolic
♦ modelul parabolic se exprimă printr-o funcţie de forma yx = a + bx + cx2; el
♦
poate avea următoarele configuraţii grafice:
y y
x x
Figura 5. Funcţie parabolică Figura 6. Funcţie parabolică
♦ modelul exponenţial se exprimă printr-o funcţie de forma:
yx = abx, iar forma grafică este următoarea:
y
Figura 7. Funcţie exponenţială

Mărginindu-ne la aceste tipuri de funcţii (trecem peste cele logaritmice şi
semilogaritmice) va trebui, însă, să adăugăm că folosirea metodei corelaţiei şi regresiei,
pentru orice tip de funcţie mai implică şi alte etape indispensabile, între care:
153

• determinarea coeficientului de corelaţie (R) care exprimă intensitatea legă-
turii dintre variabile şi ia valori între ± 1; el poate fi coeficient de corelaţie parţială şi
• calcularea coeficientului de determinaţie care se obţine prin ridicare la pătrat = R2;

multiplă (în cazul analizei multifactoriale);
• utilizarea unor teste de semnificaţie (praguri) pentru valorile R şi R2.

d) Cercetările operaţionale reprezintă un mare ansamblu de metode şi tehnici
matematice, cu tot mai largă aplicabilitate în studiul fenomenelor aleatoare, stochas-
tice, îndeosebi în soluţionarea multor probleme de decizie şi de conducere.
• studiul sistemelor organizate care evoluează sub influenţa unui mare număr
Cercetările operaţionale se caracterizează în special prin:
de factori de natură diferită: economică, tehnologică, organizatorică, socială, politică,

psihologică etc. De aici şi nevoia organică a cercetărilor operaţionale de efectuare de
studii inter şi multidisciplinare;
• utilizarea de metode ştiinţifice adecvate pentru a evidenţia legături de interdepen-
denţă, pentru a le formaliza matematic şi a determina ponderile tuturor factorilor relevanţi;
• raţionalizarea deciziilor, prin folosirea informaţiei şi a metodelor de calcul
şi previziune economică.
Dintre metodele şi tehnicile de cercetări operaţionale în vederea optimizării
(maximizării şi minimizării) proceselor economice reţinem, în principal:
• metode simulatoare (metoda Monte Carlo), în vederea calculării caracteris-
ticilor variabilelor aleatoare şi modelarea acestora;
• metode probabilistice (teoria firelor de aşteptare, teoria jocurilor strategice şi a
comportamentelor economice, teoria matematică a uzării şi schimbării echipamentelor,
• metode deterministe (programarea matematică), dintre care: programarea

teoria stocurilor, metoda Pert etc.);
lineară, programarea dinamică, iar când funcţiile – obiectiv sunt variabile aleatoare –
programarea stochastică.
5.4.2.3. Modelul econometric. Mari valenţe

de cunoaştere şi limite
5.4.2.3.1. Nevoia de modele pentru formularea ipotezei
În paragrafele precedente am examinat cele mai multe din
principalele momente ale elaborării (formulării) ipotezei în cercetarea
ştiinţifică.
Scopul acestui nou paragraf este dublu: pe de o parte, de a
adânci studiul relaţiei cauzale pentru aprofundarea formulării ipotezei,
iar pe de altă parte, de a ilustra modul de utilizare al modelului, oricare
ar fi acesta, pentru verificarea ipotezei.
Modelul, aşa cum rezultă din cele arătate mai sus, este un
instrument de analiză calitativă şi cantitativă a fenomenelor econo-
mice, util atât teoriei, cât şi practicii economice. Evident, este un
instrument mult evoluat, cel mai modern dintre toate metodele, tehni-
cile şi instrumentele analizei economice. Astăzi nu se poate concepe
154

progresul cercetării ştiinţei economice, dar şi calitatea deciziei actului
practic de conducere economică, fără model şi modelare, care cunosc
o foarte largă recunoaştere şi extindere.
Spre deosebire de cunoaşterea comună, căreia îi sunt inaccesibile
mecanismele şi interacţiunile economice ascunse, acestea rămân, aşa
cum am mai arătat, în sarcina cunoaşterii ştiinţifice, inclusiv a
modelelor şi modelării economice.
„Omul - subliniază academicianul român Mircea Maliţa - nu
lucrează niciodată nemijlocit asupra realităţii, ci prin intermediul unui
model mintal. Fără model lucrează numai tropismele şi instinctele.
Cum arată Karl Marx, spre deosebire de albină, omul concepe
hexagonul în minte şi după aceea îl desenează”. Mai mult, John M.
Keynes, încă înainte ca modelul să devină un instrument recunoscut,
nici nu concepea economia în afara modelării, subliniind că „economia
este o ştiinţă a cărei gândire constă în termeni de modele”.
Modelul definit de Mircea Maliţa, în trăsăturile sale cele mai
caracteristice, este „un instrument ştiinţific pentru reprezentarea unor
realităţi care, prin scara şi complexitatea lor, depăşesc capacitatea de
cuprindere a intuiţiei sau a logicii discursive cu care stăpânim
fenomenologia vecinătăţilor noastre imediate. Este foarte greu să
surprinzi în raţionamentul curent totalitatea interdependenţelor care au
loc în sistemul economic dat”.
Modelul este o construcţie umană, artificială, care încearcă, prin
analogie, să reprezinte realitatea cât mai veridic posibil. El este o
reprezentare abstractă şi simplificată a realităţii; în corpul modelului se
redau doar elementele esenţiale ale procesului sau fenomenului
economic; pe măsura creşterii gradului său de abstractizare, în model se
reţin doar mecanismele şi interacţiunile cele mai ascunse ale realităţii.
Modelul nu este o descriere a realităţii nici atunci când îmbracă o
formă literară, atât de necesară când nu există altă posibilitate de
exprimare mai veridică. Deci el nu este în mod necesar alcătuit din
ecuaţii. Astăzi însă, construcţia de modele apelează frecvent la formalizări
matematice. Sub acest aspect, modelul este un ansamblu de ecuaţii care
prezintă un sistem economic într-o formă abstractă şi simplificată, folosit
mai ales pentru a evidenţia cele mai profunde înlănţuiri şi interdependenţe
ale lui cu alte procese şi fenomene economice.
Modelele au pătruns în mai toate sferele economiei, astfel că, în
prezent, reprezintă un spectru larg în continuă şi rapidă extindere şi
diversificare. De aceea este cât se poate de înţeles şi nevoia învăţării
construirii de modele.
155

5.4.2.3.2. Stadii şi etape ale unui model. Tipuri de modele
În funcţie de nivelul de abstractizare şi generalizare la care se
ţinteşte, este nevoie sau este posibil, modelele se împart în patru
• Modelul imitativ al realităţii (denumit şi iconic) se poate

categorii principale:
realiza în stadiu iniţial, de observare-percepţie; el conţine imagini

mentale sau material-fizice (fotografii, filme, benzi audio, video etc.);
modelul este deci apropiat de realitate, identificându-se uşor, deoarece
• Modelul de tip index are un grad superior de abstractizare, în

are un nivel redus de abstractizare;
conţinutul căruia se păstrează doar însuşiri esenţiale, acelea care aparţin de

mecanismele interne ale sistemului cercetat, şi anume: elementele compo-
• Modelul simbol (tip ipoteză, lege sau teorie) marchează un

nente şi sistemele lor de legături, ca şi dintre acestea şi mediul exterior;
nivel şi mai înalt de abstractizare şi generalizare; în acest caz,

simbolurile iau locul elementelor sistemului studiat; aceste simboluri
sunt incluse într-o definiţie sau relaţie logică-matematică de tipul
• Modelul cibernetic include gradul cel mai înalt de abstracti-

legăturilor esenţiale ale sistemului economic studiat;
zare; el se întemeiază pe un sistem cu conexiune inversă (autoreglare).

Acest model în formă simplificată include:
- intrări (x);
- procese de transformare (A);
- ieşiri (y) rezultate din procesele de prelucrare;
- comanda şi reglarea (±Δx; A) şi legăturile;
(x → A), între ieşiri şi mediul înconjurător (y → mediu) etc.;

- conexiuni directe între intrări şi structura de transformare
ieşiri şi intrări (y → x), cu ajutorul căreia se corectează din mers

- conexiuni inverse, ca de pildă, legătura de autoreglare între
funcţionarea sistemului.
Cu ajutorul diferitelor tipuri de modele, cu grade diferite de
abstractizare şi simplificare se poate şi trebuie studiat unul şi acelaşi
fenomen, pentru a realiza cea mai corectă şi completă imagine asupra
realităţii. Dintre aceste tipuri de modele existente se poate identifica
acela care asigură cea mai bună cunoaştere, cea mai mare apropiere de
mecanismele ascunse care determină existenţa, funcţionarea, reprodu-
cerea şi evoluţia fenomenului economic.
Aprecierea măsurii în care modelul utilizat reflectă în mod
adecvat şi îndeajuns fenomenul sau procesul economic se poate realiza
numai în condiţiile constatării unui izomorfism (=identităţi) între
156

structura modelului (între structura teoriei formalizate în model) şi
structura fenomenului economic supus modelării.
În consecinţă, se înţelege că edificarea, construcţia modelului
ne dezvăluie felul cum se realizează structura modelului (adică teoria
modelului, teoria descriptivă, teoria explicativă) şi rolul pe care îl
joacă acest întreg subterfugiu teoretic în procesul de cunoaştere.
5.4.2.3.3. Rolul modelului
în elaborarea şi definitivarea ipotezei
Gilbert Abraham Frois sintetizează într-o schemă simplificată
(vezi mai jos) componentele de bază ale construcţiei unui model şi
circuitele repetate care se cer realizate până când structura modelului
este identică cu structura fenomenului cercetat.
Schema simplificată a procesului de elaborare a unui model de cercetare ştiinţifică

Subterfugiul teoretic, adică teoria de care are nevoie cercetătorul,
este un ansamblu de idei, de concepte abstracte, mai mult sau mai puţin
organizate, referitoare la un domeniu care trebuie riguros definit. Teoria,
aşa cum se vede din schemă, este alcătuită dintr-un ansamblu de definiţii
şi dintr-un ansamblu de ipoteze.
157

Definiţiile (ilustrate prin formarea brută a capitalului fix,
tezaurizare, profit, productivitate etc.) au rolul de a preciza cu rigoare
conţinutul şi semnificaţia unor termeni ai domeniului care face
obiectul studiului. Definiţiile (conceptele) sunt totuşi întotdeauna
imperfecte în faţa realităţii empirice.
Ipotezele, o parte din acestea, au rolul să precizeze condiţiile de
aplicare a teoriei (ca, de exemplu: economia este izolată de relaţiile
economice externe, competitivitatea în condiţiile unei „stări date a
tehnologiei”, în domeniul veniturilor, „populaţia nu economiseşte”
etc. Asupra acestor ipoteze-condiţii iniţiale trebuie revenit permanent,
în toate etapele de construcţie a modelului; condiţia ceteris paribus
poate fi acceptată doar pentru o secvenţă a cunoaşterii. Aceste ipoteze
iniţiale reprezintă, în fond, primul efort de abstractizare din model.
Al doilea grup de ipoteze priveşte comportamentul sau reacţiile
mediului analizat (comportamentul productivităţii pentru o stare dată a
tehnicii, comportamentul familiilor în cadrul consumului; nivelul de
salarizare în condiţii de deficit de mână de lucru etc.).
Ipoteza nu poate fi tratată decât cu mare circumspecţie din
moment ce ea este o deschidere posibilă către adevăr sau, mai exact,
doar ca un cap de pod către necunoscut.
Rezultatele teoretice sau implicaţiile (consecinţele) se dezvă-
luie în urma unui proces logic de deducţie care se întemeiază pe
ansamblul de definiţii şi pe ansamblul de ipoteze. Rezultatele teore-
tice, o teorie prealabilă sau subterfugiul teoretic reprezintă singura
modalitate de a obţine observaţii preţioase în confruntarea cu feno-
menul economic studiat. Sublinierea este cu atât mai importantă cu cât
unii mai puţin avizaţi consideră subterfugiul teoretic a fi inutil sau
scolastic, abstract, steril (!). Dacă ar fi aşa, de regulă, atunci „s-ar
confunda aparenţa cu esenţa lucrurilor”, aşa cum remarca Karl Marx;
sau, tot astfel, „o acumulare de fapte nu este ştiinţă, după cum o
grămadă de pietre nu este o casă” (Poincaré).
În consecinţă, reacţiile de refuz al construcţiilor teoretice sub
motive că vin din zona irealismului ipotezelor, de genul „este
complicat” sau „asta nu are legătură cu realitatea”, se cuvin respinse.
Într-adevăr, nu orice abstractizare a faptelor reale este interesantă şi
utilă, dar orice teorie - abstracţie a realului - este bună dacă rezumă
sau schematizează, simplifică şi reprezintă bine şi în timp util
elemente importante, esenţiale ale realului.
Adevărata dificultate a modelării, a gândirii teoretice nu constă,
aşa cum s-ar putea crede, în gradul de abstractizare. Reprezentările
teoretice, abstracte, necesare progresului gândirii ştiinţifice se lovesc,
158

cel mai adesea şi puternic, de faptul că mulţi economişti au despre
ştiinţă doar o reprezentare intuitivă, numai de „bun simţ”.
Observarea empirică, realizată sistematic, într-o perioadă
suficient de lungă, de către cercetători şi alţi specialişti din practică, se
confruntă cu rezultatele teoriei. Faptele empirice nu pot genera
niciodată confirmarea teoriei, ci:
- fie infirmarea - în care caz ipotezele vechi se resping şi se mo-
difică în vederea definitivării ipotezelor, până când acestea nu infirmă ...
- dacă nu infirmă, observarea empirică nu poate totuşi
niciodată antrena confirmarea teoriei, ci doar o acceptare provizorie,
în aşteptarea unui singur fapt empiric care să o infirme...
În cadrul eforturilor cecetătorului pentru elaborarea modelului
(teoriei), un loc cu totul aparte îl ocupă enunţul, formularea ipotezelor.
Elaborarea ipotezelor este, aşa cum am arătat mai sus, partea cea
mai delicată şi complicată de la începutul şi până la sfârşitul proce-
sului (circuitului) de elaborare a ipotezelor şi a modelului în ansam-
blul lui. De fapt, când ipoteza „nu infirmă”, practic modelul este
construit, realizat. De aceea, în continuare trebuie să acordăm atenţie
elaborării ipotezelor pentru că aceasta echivalează practic cu însuşirea
tehnicii, a tehnologiei de modelare.
Efortul de abstractizare prilejuit de enunţul ipotezelor se realizează,
aşa cum am mai spus, în cadrul procesului de formulare a relaţiilor
funcţionale. De pildă, conform teoriei neoclasice, cantitatea (q) cerută de
un agent economic depinde de preţul (p) bunului respectiv: q = q(p); sau,
conform lui Keynes, consumul familiilor (C) depinde de venitul lor
(Y), adică C = C(Y).
În această relaţie funcţională, cercetătorul precizează variabilele-
• variabilă instantanee (preţ etc.);

ipoteză care frecvent îmbracă formele:
• variabilă stoc (populaţia recenzată la data ..., inventarul de
• variabila flux (naşteri, decese, căsătorii, nivelul venitului,

bunuri la data ...);
consumului, producţiei pe zi, decade, lună, trimestru, an etc.).

A doua grupă de definiţii se referă la precizarea statutului
• variabilele endogene (din interiorul corpului teoretic, al rela-

variabilelor, respectiv:
ţiei funcţionale ilustrate mai sus);

• variabilele exogene (corpului teoretic), care se determină
separat de acest corp, dar sunt date indispensabile pentru schema
teoretică a modelului ales.
159

De reţinut că variabila poate fi endogenă sau exogenă, în funcţie
• dacă vrem să aflăm variaţia nivelului venitului (Y), în raport

de problema care se pune, astfel:
cu eventualele variaţii ale investiţiei (I), vom scrie relaţia Y = Y(I),

pentru care vom căuta să găsim raţia specifică a lui Y, în raport cu o
• dimpotrivă, când vrem să evidenţiem variaţiile investiţiei (I),

unitate de I exogen;
aceasta apare ca o mărime endogenă, în raport cu volumul profitului

firmei, care este variabila exogenă, conform relaţiei: I = I(p).
Relaţiile funcţionale pot fi simple, ca în exemplele de mai sus,
sau funcţii cu mai multe variabile de forma y = y(x1, x2, .... xi .... xn),
în care y este dependent, variază în funcţie de un număr mai mare de
variabile. De pildă, producţia unui bun (firme) este dependentă de
numărul de salariaţi, de calificarea acestora, de instalaţiile disponibile,
de materiile prime, energie etc.
În acest proces de alegere a variabilelor explicative se săvârşesc
• teoria încearcă să elimine relaţiile, factorii secundari, funcţie

frecvent erori, deoarece:
• „tot ce este simplu este fals, iar tot ce nu este simplu este
specifică procesului de abstractizare;
inutilizabil”, aşa cum spune Valéry.

În fine, ar mai trebui să atragem atenţia că, în modelare, relaţiile
• ecuaţii tehnice: Q = Q(K,L), în care producţia (Q) este

dintre variabile ipoteze sunt de tipuri diferite (G.A. Frois):
funcţie de stocul de capital (K) şi de numărul de salariaţi folosiţi (L);

• ecuaţii de comportament: C = C(Y,A), în care consumul global
al familiilor (C) depinde de venitul lor (Y) şi de patrimoniul lor (A);
• ecuaţii de echilibru: O = D, în care avem de a face cu
condiţia de echilibru, oferta (O) să fie egală cu cererea (D); ecuaţia
• ecuaţii de definiţie (identitate). De pildă, Keynes defineşte

de echilibru nu trebuie confundată cu ecuaţia de definiţie;
economisirea globală (S) ca reprezentând partea din venitul naţional

care nu este consumată, adică diferenţa dintre venitul naţional (Y) şi
consum (C), din care rezultă că ecuaţia de definiţie se formulează fie
S = Y - C, fie Y = C + S, ştiut fiind faptul că venitul nu poate avea
decât aceste două destinaţii.
Pe baza celor descifrate în legătură cu integrarea variabilelor-ipoteză
în relaţii funcţionale, putem acum să arătăm că modelul economico-
matematic apare ca un ansamblu de ecuaţii în care se reliefează acţiunea
reciprocă, înlănţuirea, respectiv interdependenţa dintre fenomene.
160

Pentru ilustrare, vom folosi cel mai cunoscut model, modelul keynesian
clasic, simplificat. În construcţia acestui model, cadrul de ipoteză reţinut este cel al
unei economii naţionale (model macroeconomic), în care se face abstracţie de relaţiile
economice externe şi în care preţurile sunt considerate stabile; economia este în
situaţie de subutilizare.
Cererea globală (D) se defineşte ca sumă a cererii de bunuri de consum (C) şi a
cererii de bunuri de investiţie (I), conform ecuaţiei:
(1) D=C+I (ecuaţia de definiţie)
Se determină nivelul de producţie (Y) care poate satisface cererea globală care
se scrie:
(2) Y=D (ecuaţia de echilibru)
Consumul familiilor (C), considerat a fi o funcţie liniară de veniturile
distribuite (egale cu contravaloarea producţiei) este:
(3) C = cY (ecuaţie de comportament)
Investiţia firmelor (I) este o variabilă exogenă admisă a fi egală cu nivelul unei
mari părţi a aparatului productiv (Ī):
(4) I=Ī (ecuaţii de comportament).
Sistemul celor patru ecuaţii cu patru necunoscute (C, I, Y şi D) permite obţinerea
unei relaţii între nivelul de investiţii (exogen) şi nivelul venitului şi al producţiei.
Înlocuind D, C şi I în ecuaţia (1) cu conţinutul ecuaţiilor (2), (3), (4), se obţine:
Y = D = C + I = cY + Ī .
Deci, Y - cY = Ī ;
Y(1 - c) = Ī
şi Y = Ī / (1 - c)
Această ultimă ecuaţie exprimă relaţia dintre nivelul investiţiei (Ī) şi nivelul veni-
tului sau al producţiei (Y) prin intermediul lui Ī / (1 - c), care este multiplicatorul keynesian.
Modelul de mai sus, keynesian, este nu numai teoretic, fără date numerice, dar şi
simplificat. Detalierea sa matematică şi acoperirea cu date statistice implică o participare
mai largă, interdisciplinară, singura garanţie a evaluării capacităţii explicative a modelului,
respectiv ceea ce ne interesează cu deosebire, măsura în care formularea ipotezei a fost
corectă. Verificarea ipotezei face însă obiectul paragrafului următor.
Pentru însuşirea mai bună a bazelor elaborării modelului, în special a
formulării şi verificării ipotezei, este necesar să cunoaştem nu numai modele
cu structuri simplificate, ci şi scheme de modele cu structuri mai largi.
În acest sens, Nicolas Georgescu Roegen descifrează, mult mai
detaliat, componentele modelului economico-matematic, însă într-o
tipologie oarecum diferită. Astfel, savantul român denumeşte compo-
nentele modelului drept „căile de control cognitiv asupra lumii” şi în
rândul acestora menţionează: absorbţie, descripţie, clasificare, măsu-
rare, experimentare, generalizare, explicare, predicţie şi evaluare.
Un alt savant român, Nicolae N. Constantinescu, distinge, în
cadrul metodei sale integrale de cercetare ştiinţifică, un număr aproape
identic de componente ale procesului de modelare, şi anume:
161

a) Definirea obiectului cercetării şi a sarcinii precise ce îi revine modelului în
cadrul acesteia;
b) Precizarea conceptelor, indicatorilor şi altor informaţii relevante în ceea ce
priveşte reuşita sau limitele modelului;
c) Studierea şi selectarea celor mai importante însuşiri (elemente, legături) ale
fenomenului cercetat;
d) Elaborarea ipotezelor şi restricţiilor pentru unul sau altul din factori, ca şi
pentru fenomenul economic în ansamblul său;
e) Determinarea criteriului sau criteriilor de eficienţă de maxim-minim
(funcţia obiectiv) în vederea evidenţierii variantei celei mai eficace;
f) Construirea modelului (conform schemei simplificate analizate şi ilustrării
ei pe baza modelului keynesian). Modelul construit poate fi de diferite tipuri
(examinate anterior), statice sau dinamice, deterministe sau stochastice, macro, mezo
sau microeconomice, parţiale etc.;
g) Analiza modelului şi formularea concluziilor cantitative şi calitative,
capacitatea de evaluare şi predicţie; când este posibil, studiul însuşirilor modelului
este însoţit şi de precizarea algoritmului de calcul, în concordanţă cu desfăşurarea
reală a fenomenului;
h) Interpretarea economică a rezultatelor calculelor cu ajutorul modelului;
transpunerea limbajului matematic în limbaj economic;
i) Verificarea rezultatelor, a ipotezelor şi definiţiilor care sunt puncte esen-
ţiale de plecare în modelarea economico-matematică;
j) În afară de experiment şi scenariu, verificarea modelului se face, evident, şi
prin încercarea de aplicare a sa în practica economică.
5.4.2.3.4. Limite ale modelelor şi direcţii de perfecţionare

a modelării matematice a fenomenelor economice
Modelarea matematică a ridicat considerabil puterea analizei
economice, favorizând, alături de tehnica electronică de calcul,
progresul ştiinţei economice, ca şi practica economică, managementul
macro şi microeconomic.
Cu toate acestea, metodele matematice, inclusiv modelarea,
suportă o serie de critici concentrate pe ideea că nu satisfac pe deplin
nevoile reale ale cunoaşterii ştiinţifice, ale teoriei şi practicii econo-
mice. Aceste critici se rezumă, în principal la următoarele:
a) Utilitatea modelelor macroeconomice, în special, nu este la
înălţimea distincţiei de care se bucură. Slăbiciunea acestor modele
constă în faptul că sunt bazate pe ipoteze privind comportamentul
uman extrase din neant; ele nu fac obiectul unor operaţiuni de
abstractizare bazate pe observarea realităţii; ele sunt postulate pe baza
ideilor care au fost în circulaţie, din introspecţie sau din convenţiile
sociale etc. şi care sunt utilizate ca agregate sociale în modelare;
162

elementele modelului n-au fost extrase dintr-o observare de fapte
reale, iar relaţia dintre ipoteză şi observaţie nu este reciprocă.
Necazul nu constă aici în faptul că s-a simplificat comportamentul
uman (antreprenori, consumatori, posesori de capital etc.), deoarece
simplificarea este inerentă înţelegerii problemei. Adevăratul necaz constă în
aceea că comportamentul care prevalează în model nu este conform cu cel
care prevalează în viaţa economică reală. Or, astăzi este larg acceptată teza
că progresul modelelor este condiţionat în cel mai înalt grad de cerinţa de a
asigura o mai bună armonizare a lor cu realitatea economică şi socială.
b) Preocuparea pentru modelare nu este dusă până la capăt,
respectiv construcţia modelului în concordanţă cu esenţa şi mecanismele
interne ale fenomenului economic, cu elementele mai mult, mai puţin sau
necuantificabile. Nicolas Georgescu Roegen (ş. a.) nu conteneşte să
atragă atenţia că, deşi introducerea metodelor matematice în cercetarea
economică a reprezentat un progres calitativ, nu trebuie nici o clipă
pierdut din vedere că fenomenele economice, pe lângă componenta lor
cuantificabilă, conţin aspecte care nu pot fi reprezentate prin cantităţi.
Aceeaşi observaţie o face, în esenţă, şi profesorul Nicolae N.
Constantinescu atunci când subliniază că „procedeele statistico-mate-
matice nu pot conduce singure la epuizarea cunoaşterii fenomenelor şi
proceselor economice şi nici la adoptarea de decizii practice eficiente”.
Pentru aceasta este necesar ca, pe lângă cunoaşterea temeinică a calităţii
fenomenului economic, să se ia în seamă şi alţi factori (variabile) decât
cei cuprinşi în analiză cu ajutorul acestor tehnici şi procedee, şi anume
factori social-economici, cum sunt: managementul, experienţa, valoarea
ideii ştiinţifice, factori de ordin politic şi motivaţionali, factori morali etc.
Dacă nu se procedează astfel, aşa cum afirmă savantul american
Milton Friedman, modelul matematic mai mult impresionează decât
informează. Altfel zis, modelul impresionează pe de o parte, şi dezinfor-
mează, pe de altă parte.
c) Folosirea modelului ca instrument de analiză economică spo-
reşte pericolul utilizării cauzalităţii de tip liniar, mecanicist, în condiţiile
în care un fenomen economic are o structură de elemente şi relaţii interne
care reclamă modele neliniare. Aceleaşi consecinţe de liniarizare se
produc şi prin utilizarea de modele logaritmice şi semilogaritmice.
Iată cum, din cele arătate de unii cercetători, inclusiv români, se
atrage atenţia că metodologia cercetării ştiinţifice poate falsifica realitatea
economică, ajungându-se la caricaturizarea acesteia, cu toate consecinţele
grave care decurg de aici.
163

Mărginindu-ne la aceste observaţii critice asupra modelării, vom
reliefa, în mod corespunzător, şi cele mai importante căi de comba-
tere a acestor neajunsuri, frecvent subliniate în literatura economică.
Dintre acestea, reţinem pe cele mai semnificative, şi anume:
a) modelul are toate şansele să fie un instrument eficient de analiză
dacă satisface cel puţin trei exigenţe: dacă modelul corespunde calităţii
fenomenului economic; dacă informaţia în ansamblu este reală; dacă se
dispune de posibilităţi corespunzătoare de calcul şi de analiză;
b) dacă modelele nu dovedesc a avea o calitate corespunzătoare,
atunci ele se cer completate cu alte procedee de analiză cum sunt: analiza
input-output (balanţa legăturilor dintre ramuri), sistemul contabilităţii
naţionale şi, desigur, metode descriptive asupra mecanismelor interne ale
fenomenului economic dificil de modelat în stadiul actual;
c) modelarea, în optica acad. Mircea Maliţa, va putea depăşi pragul
determinat în parte şi de starea actuală a modelelor matematice, dacă se
vor face deschideri semnificative în cel puţin trei direcţii esenţiale, şi
anume: elaborarea şi utilizarea de concepte noi; pregătirea de mijloace şi
instrumente noi de măsură a fenomenelor economice; realizarea de
estimări ale factorilor invizibili;
d) deşi dezvoltarea economică rezultă pretutindeni dintr-o serie de
schimbări sociale, culturale, politice, economice care, la rândul lor,
aduc schimbări de naturi diverse, totuşi, economiştii nu posedă o
clarviziune specială care să le permită să aducă aceste diverse experienţe
istorice în relaţii de cauzalitate directă între principalii indicatori
economici. Dar, economiştii pot să câştige această clarviziune studiind
experienţele istorice care se caracterizează prin diversitatea naturii umane,
prin strălucirea unor personalităţi, domnia anumitor convingeri, idei şi
comportamente, prin impactul atitudinii colective asupra acţiunilor
individuale şi, înainte de toate, prin imensa lor complexitate.
Determinarea sistematică a raporturilor de cauzalitate în ceea ce
priveşte aceste situaţii istorice, deşi este în afara înclinaţiei econo-
miştilor, totuşi, pe măsură ce ei studiază istoria gândind, ei îşi însuşesc
experienţa şi luciditatea necesare. Studiul istoriei serveşte ca prope-
deutică; protejează împotriva miopiei specialistului şi împotriva
tendinţei de simplificare abuzivă a fenomenelor. Astăzi se spune că
nu trebuie să existe economist fără formaţie matematică, dar ar
trebui să se adauge, cel puţin în aceeaşi măsură, că nu există
economist fără formaţie istorică. (La Oxford există un Centru de
studii moderne specializat în studiul istoriei şi al economiei).
164

Cu toate acestea, în multe ştiinţe, nivelul de consideraţie tinde să
fie funcţie de raritate: cu cât este mai abstract, mai riguros şi general,
cu atât este mai distins. În ştiinţa economică cei care se consacră
observării directe a comportamentelor şi aptitudinilor sunt consideraţi
precum jucătorii de rezervă ai echipei.
Din aceste considerente, o astfel de scară de valori se cere
schimbată, răsturnată: se afirmă că ar trebui să se acorde mai multă
consideraţie aptitudinilor de observare decât celor de abstractizare şi
să se plaseze perspicacitatea istoricului chiar înainte de rigoarea
matematicianului. În acest sens, se arată că, pentru a se dispune de şi
mai multe observaţii privind comportamentul real, ar trebui să se
valorifice mult capacităţile acelora care ştiu să le strângă, ingenio-
zitatea în elaborarea metodelor, înţelepciunea în colectarea faptelor,
curiozitatea pentru relaţiile dintre fenomene, promptitudinea în sesi-
zarea detaliului semnificativ etc.
În această privinţă, Ch. Darwin afirma că „am reflectat în ultima
noapte la ceea ce face din om un descoperitor de lucruri încă necunoscute.
Aceasta este o problemă care te umple de perplexitate. Un mare număr de
oameni foarte inteligenţi - chiar mai inteligenţi decât descoperitorii - nu
descoperă niciodată nimic. Totuşi, după cât pot să presupun, arta de a
descoperi constă, de obicei, în a căuta cauzele şi semnificaţia a tot ceea ce
se petrece. Aceasta implică un simţ ascuţit de observaţie şi cere o
cunoaştere la fel de aprofundată posibil a subiectului explorat”.
„Condiţia principală a progresului ştiinţei economice - afirmă
profesorul Morgenstern - este perfecţionarea spatelui empiric al
acestei ştiinţe. Până când nu sunt acumulate suficiente date şi obser-
vaţii pentru generalizare, matematizarea va fi prematură, iar ştiinţa
economică îşi merită starea de subdezvoltare”;
e) economiştii să acorde mai multă atenţie metodologiilor
utilizate de diverşi autori. Se constată că diferenţele de metodologii
utilizate conduc la concluzii şi rezultate incomparabile. Confruntarea
şi adaptarea metodologiilor utilizate la fenomenele economice este o
regulă de aur a ştiinţei economice contemporane. În acelaşi sens
trebuie acţionat şi în legătură cu faptul că, deşi unii economişti
folosesc definiţii identice, rezultatele sunt diferite, deoarece fiecare
acordă ponderi diferite uneia şi aceleiaşi laturi cercetate.
S-a pus în evidenţă, în numeroase cazuri, ca modelul să îndemne
la raţionalitate şi răspundere sporită din partea economiştilor şi, mai
ales, a decidenţilor pe care ei îi sfătuiesc.
165

Calea cea mai bună de urmat pentru a nu falsifica realitatea este
ca teoria (modelul) să facă predicţii conforme cu realitatea, să se
verifice atât ipotezele, cât şi concluziile lor; grija economiştilor trebuie
să fie cu atât mai mare cu cât operează inevitabil cu abstracţii care
uşor îi pot conduce în afara realităţii, dacă nu sunt preocupaţi de
permanenta confruntare cu faptele empirice, cu realitatea.
5.5. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor
ştiinţifice economice
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice
reprezintă cea din urmă componentă a explicării ştiinţifice a fenome-
nului economic (conform Schemei 1).
Verificarea ipotezelor este un proces laborios. În esenţă însă,
♦ procedee empirice – cele care vizează confruntarea ipotezelor

procedeele de verificare a ipotezelor sunt de două feluri:
♦ procedee teoretice – cele care vizează verificarea concordanţei

cu faptele empirice;
(compatibilităţii) logice a ipotezei cu celelalte componente ale teoriei.
• observarea naturală – realizată pe baza experienţei cotidiene

Dintre procedeele empirice menţionăm:
• observarea ştiinţifică – culegerea sistematică a datelor şi

(cunoaşterii comune) privind informaţiile despre fenomenele economice;
• experimentul ştiinţific – încercarea de a constrânge realitatea

faptelor empirice relevante pentru o anumită ipoteză teoretică;
pentru a se comporta (evalua) în condiţiile preconizate de ipoteza

teoretică de la care s-a pornit.
• procedee intrateoretice – compararea ipotezei cu celelalte

Dintre procedeele teoretice, reţinem două categorii:
• procedee interteoretice – compararea ipotezelor din ştiinţa econo-

componente ale teoriei;
mică sau un domeniu al acesteia cu teoriile din alte ştiinţe învecinate.

Conţinutul procesului de verificare a ipotezei şi a concluziilor
ştiinţifice pe cale empirică poate fi prezentat ca un complex de mai
• confruntarea teoriei (implicaţii, consecinţe) cu faptele empi-

multe operaţii, dintre care menţionăm:
• evidenţierea rezultatelor ipotezei – teoria, implicaţiile sau

rice observate;
• testarea trăiniciei relaţiilor dintre fenomenul economic real

consecinţele acesteia;
(empiric) şi ipoteză, teoria pe care aceasta a generat-o.

166

Procedeul empiric de observare ştiinţifică şi de verificare a ipo-
tezei a fost prezentat în Schema 2.
Examinarea acestei scheme permite să se releve principalii paşi
ai procesului de verificare a ipotezei ştiinţifice:
• rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei, în
conformitate cu faptele empirice observate reprezintă punctul de pornire
şi esenţa procesului de verificare a ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice;
• dacă din această confruntare faptele empirice arată compatibi-
litatea cu teoria rezultată din ipoteză, ajungem la concluzia că ipoteza
nu este infirmată şi deci la acceptarea ei (provizorie);
• dacă apar dezacorduri esenţiale între teorie şi faptele empirice,
ipoteza se infirmă, după care urmează fie respingerea ei, fie modifi-
carea, reformularea ei, ceea ce, evident, implică reluarea procesului de
cercetare de la început până când ipoteza se formulează, în aşa fel
încât dezvoltă o nouă teorie, corespunzătoare cu realitatea.
Verificarea ipotezelor şi a concluziilor ştiinţifice reprezintă deci un
proces complex, o sită multietajată, care se vrea cât mai deasă posibil.
În realizarea verificării ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice se
utilizează un sistem relativ variat de metode, tehnici, instrumente etc.
Înainte de a trece la examinarea celor mai importante dintre
acestea, prezentăm, în cele ce urmează, un bilanţ de opinii pro şi
contra unora dintre mijloacele de verificare, cu largă circulaţie în
dezbaterile ştiinţifice contemporane.
5.5.1. Opinii asupra posibilităţilor
de experimentare şi verificare a ipotezelor
şi concluziilor în ştiinţa economică
Fără să respingă metoda experimentală, ca modalitate de
verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice, cunoscuta economistă
engleză, Joan Robinson apreciază totuşi că „economiştii nu pot să
utilizeze experimentarea; ei trebuie să facă apel la rezultate istorice”.
Un alt cunoscut economist american, Paul Samuelson, pare chiar mai
tranşant: „Noi nu putem realiza experienţe controlate ale chimistului
sau biologului. Ca astronomul sau meteorologul, noi trebuie în mare
măsură să ne mulţumim să observăm”. Un alt punct de vedere oare-
cum categoric, motivat printr-o particularitate a ştiinţei economice,
este subliniat în Enciclopedia Britanică (1941), în care se afirmă că
„nu există nici un laborator în care economistul să poată să-şi testeze
ipotezele lui. Economia este, în mod esenţial, o ştiinţă morală”.
167

Atitudini de respingere a experimentului şi de îndoială faţă de
alte modalităţi de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice sunt
alimentate de diferite aspecte şi particularităţi care, unele derivă din
însuşi conţinutul concret al ştiinţei economice. Dintre aceste aspecte
şi particularităţi reţinem:
• economistul, aşa cum arată prof. G. A. Frois, nu poate mări cantitatea de
monedă în circulaţie pentru a demonstra rolul factorului monetarist asupra inflaţiei.
Excluzând posibilitatea acestui experiment, autorul citat consideră că un astfel de test
• economistul are, în primul rând, mari greutăţi în izolarea variabilelor

trebuie să se limiteze la observaţii asupra faptelor economice concrete petrecute;
explicative nu numai în cazul experimentului, dar chiar şi atunci când verificarea

practică se întemeiază pe date şi observaţii faptice, deoarece acestea sunt situate în
epoci şi medii diferite.
În al doilea rând, dacă în alte domenii cercetătorul îşi defineşte riguros
condiţiile, izolând fenomenul observat (eprubeta) de mediul exterior pentru ca să se
determine succesiv numai influenţa (câte) uneia dintre variabilele independente asupra
variabilei dependente; în economie clauza ceteris paribus (celelalte condiţii rămân
constante) nu poate fi aplicată în procesul de izolare pentru că mediul încon-jurător nu
este stabil.
În fine, izolarea variabilelor pentru verificarea ipotezelor în econo-mie este foarte
dificilă şi datorită complexităţii fenomenului economic; în economie este greu ca un
fenomen să fie influenţat de un singur factor. Mai mult, John Stuart Mill, referindu-se la
acţiunile combinate, interde-pendente ale unui agent economic cu alţi agenţi, arată că avem
de a face cu „pluralitatea de cauze şi interdependenţa efectelor”.
Din aceste cauze principale, variabilele perturbatoare sau pe care experimentul
nu le ia în seamă se interferează şi influenţa lor nu poate fi eliminată. Aceasta este
dificultatea centrală a experimentării în ştiinţele sociale. Acestea sunt şi cauzele
pentru care chiar şi numai verificarea statistică a ipotezei pe bază de fapte economice
• o dificultate suplimentară pentru economist constă în faptul că promovarea

observate este extrem de dificilă;
unei observaţii, a divulgării desfăşurării ei, într-un viitor anume, generează perturbări
grave pe care, de fapt, economistul ar dori să le preîntâmpine (de exemplu anunţarea
• datele empirice cu care economistul lucrează sunt situate în structuri, în

unei depresiuni economice, penurii de benzină, creşteri de preţuri etc.);
societăţi datate istoric; dacă în ştiinţele naturii se încearcă evidenţierea legilor

obiective eterne (până la formularea unei noi ipoteze), în ştiinţele economice poate fi
vorba doar de legi cu statut provizoriu (modificabile pe măsura evoluţiei istorice a
• chiar în interiorul unui sistem economic dat, utilizarea faptelor empirice, a

societăţilor);
observaţiei, nu este întotdeauna suficientă; astfel, pe baza observaţiei faptelor

economice, nu se poate tranşa controversa dintre economiştii keynesieni şi liberalii
168

friedmanieni. Faptele empirice observate sunt adesea obscure şi, în acelaşi timp,
• în condiţiile în care relaţiile dintre variabilele economice care pot fi

construite (subl. ns. - Gh.R.;D.C.);
exprimate numeric nu sunt de tip determinist, întotdeauna există o marjă de eroare de

care trebuie ţinut cont; de aceea, în ştiinţa economică metodele de analiză şi prelucrare
• economistul, orice cercetător din ştiinţele sociale, află progresiv că majoritatea

statistică a faptelor economice observate au o importanţă deosebită;
faptelor sunt compatibile cu mai multe explicaţii concurente; pentru a alege între acestea,
economiştii recurg la metode probabilistice, măsoară gradul de incertitudine şi stabilesc o
măsură a încrederii (interval) ce se poate atribui calculelor efectuate. Este vorba de proba-
bilităţi şi niciodată de certitudini. Recurgerea la observaţii nu conduce decât la prezumţii; în
acest sens, o ipoteză nu este niciodată verificată 100%, ci este doar probabilă, cu o
• economistul este confruntat cu mai multe teorii concurente, cu mai multe

incertitudine mai mică sau mai mare;
ansambluri de interpretări, deoarece, pe de o parte, se produc rupturi, schimbări de

paradigme, a căror inserţie este progresivă, iar pe de altă parte, după filosoful K. Popper,
este chiar exclusă verificarea unei teorii; demersul ştiinţific este însă necesar pentru că el
permite să se facă trierea prin respingere: nu să afirmăm ce este adevărat, ci să afirmăm
ceea ce în stadiul actual de cunoaştere este fals; dificultatea verificărilor se datoreşte şi
faptului că economia nu este un corp ştiinţific unificat, aceasta, pe de o parte, pentru că
există încă un dezacord asupra obiectului economiei, iar pe de altă parte, pentru că
faptele empirice nu permit întotdeauna departajarea între diverse corpuri teoretice
existente; absenţa unei teorii unificate este valabilă şi în ştiinţele exacte;
• evoluţia cunoaşterii ştiinţifice se caracterizează nu numai prin
aprofundarea şi extinderea ştiinţei, ci şi prin transformări, prin discontinuităţi şi treceri
de la o teorie la alta. Deşi cunoaşterea ştiinţifică este o cunoaştere sigură, în sensul că
se bazează pe date verificate şi este aptă să facă preziceri concrete, procesul
cunoaşterii ştiinţifice nu se îndreaptă în nici un caz către certitudini mai mari. Se poate
spune chiar că progresul cunoaşterii ştiinţifice produce un progres al incertitudinii,
însă o incertitudine bună, care ne eliberează de iluzii naive şi ne trezeşte dintr-un vis
legendar. Ştiinţa nu este doar o acumulare de adevăruri autentice; ea este un
câmp întotdeauna deschis de confruntare nu numai a teoriilor, ci şi a principiilor
explicative, a viziunilor diferite asupra lumii.
Această luptă are propriile reguli de joc: respectarea datelor, pe de o parte, şi
• contrar altor opinii, autorii la care ne-am referit mai sus apreciază că ar fi o
supunerea faţă de reguli de coerenţă, pe de altă parte;
gravă eroare să visăm la o ştiinţă care ar fi curăţită de orice ideologie, în care nu ar

mai domni decât o singură viziune asupra lumii, teoretic „adevărată”; conflictul
ideologiilor filosofilor metafizici este considerat o condiţie sine qua non a vitalităţii
ştiinţei. Pluralitatea conflictuală în cadrul unui joc cu reguli empiric-logice nu
numai că se cere salvată, dar este şi o condiţie indispensabilă a existenţei ştiinţei.
169

Literatura economică de specialitate consemnează şi puncte de
vedere contradictorii, favorabile experimentului, subliniind chiar
caracterul indispensabil al acestuia în ştiinţa şi practica economică.
Dintre aceste puncte de vedere, sunt de reţinut:
a) Opinii conform cărora criticile care se adresează experi-mentului, provin
nu atât din neajunsurile experimentului ca atare, cât mai ales din unele neînţelegeri şi
maniere de valorificare a experimentului, a concluziilor care se degajă din promovarea
acestuia. Faptul că în experiment ipotezele sunt simple şi nu reprezintă fidel realitatea,
aruncă o imagine ipotetică şi artificială asupra acestuia. Vina nu aparţine
experimentului care reprezintă realitatea în formă simplificată, ci faptului că teoria
propusă în urma experimentului nu este corespunzătoare. Platt (1990) relevă că
simplicitatea are rol de a evidenţia cauzele şi de a izola variabilele. De aceea, tot Platt
adaugă: „experimentul trebuie să fie judecat pentru învăţămintele pe care le oferă vis-
à-vis de teorie şi nu pentru similitudinile sale (mai mici sau mai mari – nota ns.-Gh.R.,
D.C.) cu realitatea”. Altfel spus, Smith subliniază că „experimentarea în laborator nu
caută să reproducă lumea, ci ea caută să studieze reprezentarea pe care noi o facem”.
O altă observaţie ce se face experimentului priveşte stabilirea arbitrară de către
experimentator a variabilelor importante. Însă aceasta răspunde bine considerentelor
teoretice dacă se dovedeşte că, în final, nu a introdus deformări (şi nu datorită dorinţei
de a trişa).
În fine, nu pot fi omise poziţiile legate şi de subiectivismul care poate să se
afirme în organizarea, în desfăşurarea şi, mai ales, în interpretarea rezultatelor
experimentului. În măsura în care subiectivismul este undeva propriu ştiinţei
economice, este evident că economia nu se poate înscrie într-un monism metodologic
care preaslăveşte unitatea ştiinţei (Menger).
Din cele studiate se conchide că aceste critici şi dificultăţi nu sunt proprii
experimentului; ele îşi au izvorul în modul de realizare a experimentului, în „analiza
economică ce caută să definească un comportament universal din partea unor indivizi
foarte diferiţi”1. Altfel zis, aceste critici la adresa experimentului reflectă încercarea
pe care o fac şi unii economişti de a utiliza metodele ştiinţelor naturii în ştiinţele
sociale şi economice, în special, în efortul îndelungat, mereu eşuat până acum, de
unificare a bazelor tuturor ştiinţelor.
b) Experimentul, în opinia multor economişti, se bucură astăzi de o mai largă
recunoaştere. Dacă în anii ’60 experimentului nu i se acorda practic nici o şansă de
extindere, în următorii 15 ani el a început să fie utilizat în proporţii crescânde. Astfel,
astăzi se recunoaşte că:
1
Stephane Aymard, Pentru şi contra metodei experimentale în economie:
bilanţ istoric asupra unei controverse, comunicare prezentată la Sesiunea
Conflictele de metodă în istoria analizei economice (1994), la al XLIII-lea
Congres al Asociaţiei Franceze de Ştiinţe Economice.
170

• deşi nu întotdeauna asigură o diferenţiere netă între ştiinţă şi pseudoştiinţă,
experimentul a permis ştiinţei economice să progreseze;
• experimentul este un test al unei teorii sau care ajută la departajarea mai
multor teorii şi chiar la ierarhizarea lor;
• epistemologii afirmă că experimentul poate decide asupra adevărului unei
• experimentul este considerat de alţi oameni de ştiinţă drept bună bază pentru
teorii;
• „aportul experimentului la analiza economică nu este neglijabil, în ciuda

descoperirea altor teorii;
criticilor care i se aduc”1.

c) Există economişti care subliniază cu claritate caracterul indispensabil al
experimentului. Astfel, cunoscutul economist francez Maurice Allais, laureat al Premiului
Nobel, afirmă că „literatura contemporană ne oferă numeroase exemple de aberaţii care pot
fi comise încă de când se neglijează principiul esenţial că o teorie nu valorează decât în
măsura în care ea este de acord cu faptele observate şi că singura sursă de adevăr este
experienţa. Supunerea datelor experimentului este regula de aur care domină orice
disciplină ştiinţifică ... ”.
5.5.2. Procedee de verificare a ipotezelor

şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice.
Experimentul, simularea şi scenariul
Experimentul, în ciuda criticilor care continuă să i se adreseze,
este astăzi principalul procedeu de verificare a ipotezelor şi de
fundamentare a concluziilor ştiinţifice. Progresul absolut şi relativ se
explică, pe de o parte, prin creşterea fără precedent a posibilităţilor de
calcul electronic şi a tehnicilor de modelare a fenomenelor economice,
iar pe de altă parte, prin diversificarea puternică pe care a cunoscut-o
experimentul.
Fără a recurge la o prezentare exhaustivă, astăzi putem distinge
experimente naturale (în situaţia reală, la nivel de firmă, ramură, zonă
teritorială, nivel naţional etc.) şi artificiale (situaţie creată de cercetător);
experimente de teren (care, în funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea
cercetătorului de manipulare a variabilelor pot fi pasive sau active) şi
experimente de laborator (care permit o bună izolare a variabilelor
explicative introduse în experiment şi un bun control asupra situaţiei
experimentale, asigurând testarea corespunzătoare a ipotezelor); din
rândul acestora un rol important au: testele econometrice, simularea
(modelele imitative analoge), anchetele şi sondajele etc.
1
Idem.
171

Dincolo de particularităţile distinctive, variatele forme de expe-
riment existente se definesc ca o intervenţie controlată, în condiţii
reale sau create de cercetător, prin care se măsoară acţiunea
variabilelor independente (alese pentru experiment) asupra variabilei
dependente; toţi ceilalţi factori independenţi, neluaţi în seamă în
experiment (în ipoteză) sunt ţinuţi sub control, constanţi.
Realizarea experimentului implică şi recurgerea la alegerea unor
unităţi de observare - unele ca unităţi de experimentare propriu-
zisă, asupra cărora se aplică tratamentul experimental arătat mai sus -
şi altele ca unităţi de control al experimentului, care servesc pentru
compararea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor
dependente, fără ca asupra acestora să se exercite şi acţiunea altor
variabile independente.
Schematic, conţinutul experimentului, redat în cele de mai sus,
este prezentat în figura care urmează:
Momentul central al experimentului îl constituie măsurarea varia-

bilei dependente înainte şi după introducerea variabilelor independente.
Dacă variabilele ce se cer izolate – luate drept constante (căsuţa 2) –
nu se pot controla, se poate recurge la un control statistic prin
selecţionarea aleatoare a unităţilor de observare (încercându-se anularea
diferenţelor rezultate din mărimea, amplasamentul şi comportamentul
acestora), iar în final estimarea efectului erorii aleatoare (experimentale),
separat de efectul generat de variabilele explicative în experiment.
Dacă în rândul variabilelor rămase în afara experimentului
(caseta 2) îşi fac loc, neaşteptat, şi variabile care se interferează, dar
172

nu pot fi izolate, conducătorul experimentului trebuie să găsească
soluţii (de control sau statistic) pentru a diminua sau anula efectul
uneori nemăsurabil al acestor variabile.
Aceasta este de fapt – aşa cum apreciază specialiştii – problema
centrală a metodei experimentale în ştiinţele sociale, inclusiv
economice. În economie, efectele acţiunii unui agent se combină cu
efectele acţiunii altor agenţi, fiind greu de separat. În astfel de situaţii
• compararea a două situaţii asemănătoare (o caracteristică

s-au afirmat totuşi două posibilităţi de rezolvare a problemei:
• compararea a două situaţii diferite (care nu au decât o

precisă este prezentă doar în una din cele două situaţii);
singură caracteristică în comun).

Există anumite relaţii speciale între experimentarea în laborator şi
experimentarea de teren; experimentarea de laborator nu trebuie să
creeze condiţiile în care se desfăşoară fenomenul real; în laborator se
verifică o ipoteză teoretică, abstractă, de care urmează să se ţină seama
în desfăşurarea sau în interpretarea rezultatelor experimentului de teren.
Realizarea unui experiment în condiţii reale, de teren, implică o
pregătire laborioasă, extrem de riguroasă, pentru a putea evita multe
din criticile care se aduc continuu experimentului. Iată câteva din cele
mai importante activităţi:
• stabilirea precisă a obiectivelor experimentului;
• clarificarea bazelor teoretice ale experimentului; forma funcţională a legăturii
cauzale şi o bună departajare a factorilor explicativi aleşi ca ipoteze, de factorii
explicativi, a căror influenţă se cere izolată, ţinută constantă;
• detalierea amănunţită a programului experimentului;
• pregătirea unui sistem informaţional şi de prelucrare a datelor;
• organizarea desfăşurării experimentului atât în unităţile de experiment, cât şi
• selecţionarea riguroasă şi pregătirea adecvată a personalului încă înainte de

în unităţile de control;
• clarificarea operativă a problemelor noi, neprevăzute în tot procesul de

lansarea experimentului;
• analiza aprofundată a rezultatelor experimentului, inclusiv compararea cu

desfăşurare a experimentului;
• experimentul se poate organiza în mai multe reprize, simultan şi/sau

rezultatele unităţilor de control ale experimentului;
• rezultatele experimentului, înainte de a se valorifica în practică sau teorie, să fie

succesiv, în funcţie de nevoie;
însoţite de întreaga metodologie de organizare şi desfăşurare a experimentului.

Simularea este o formă particulară a experimentului, de mare
interes şi utilitate pentru teoria şi practica economică.
173

Simularea presupune construirea de modele de fenomene
economice analoage, în vederea desfăşurării experimentului pe aceste
modele, în locul fenomenului practic real.
Experimentarea cu ajutorul simulării dezvăluie informaţii pre-
ţioase despre starea sistemului studiat, modul de funcţionare, compor-
tarea fenomenului sau procesului economic, interdependenţa dintre
variate componente şi paliere, identificarea unor aspecte analoage,
legi-tăţile de dezvoltare ale fenomenului etc.
Simularea, împletind metode şi tehnici riguroase cu procedee şi
tehnici empirice de analiză, capătă valenţe specifice de experiment dirijat.
Simularea oferă posibilitatea realizării unor obiective de bază
ale cercetării ştiinţifice, cum sunt:
• determinarea formei de legătură dintre variabile;
• estimarea parametrilor legăturilor;
• verificarea ipotezelor;
• testarea diferitelor căi de acţiune practică;
• stabilirea nivelurilor optime ale variabilelor supuse controlului;
• comportamentul unui model în raport cu variaţia unor factori.
Apariţia tehnicii electronice de calcul a dat o mare extindere
cercetării ştiinţifice cu ajutorul simulării, şi anume: în cercetarea
fundamentală şi aplicativă, producerea de informaţii cu privire la viitor,
realizarea de prognoze şi strategii optime de organizare şi de decizie etc.
Profesorul Nicolae N. Constantinescu, în ciuda criticilor care se
fac încă şi astăzi experimentului, subliniază că „Practica arată că
experimentele sunt posibile şi au o mare valoare cognitivă, întrucât
prin introducerea intenţionată a unor factori în procesul economic, se
poate observa ce modificări specifice determină”. Asemănător,
Stephane Aymard (înainte citat) afirmă că „multe experimentări au
demonstrat că paralelismul între rezultatele de laborator şi ce s-a
observat în realitate era foarte prezent”.
Scenariul, un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi conclu-
ziilor ştiinţifice, este o variantă a modelării statistico-matematice. Şi
extensiunea largă a scenariului se întemeiază pe progresul specta-
culos al tehnicii electronice de calcul.
Scenariul este o proiecţie a evoluţiei unui proces sau fenomen
economic, pornind de la premise extrase din realitate şi de la una sau
mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori sau
agenţi, cu scopul de a formula decizii de politică economică, strategii la
nivel de firmă, ramură, zonă teritorială, în plan naţional şi mondial, cu
privire la resurse naturale, energetice, demografice, mediul ambiant etc.
174

Validitatea scenariului, calitatea lui, este dependentă de trei factori
decisivi: realismul premiselor, factorii de comportament, adică ipotezele
luate în considerare în vederea testării şi rigoarea legăturilor cauzale.
În anumite scenarii, respectiv când între ipoteze se face loc
factorului subiectiv al deciziei, se cer studiate şi verificate, rând pe
rând, toate consecinţele care rezultă din această împrejurare.
5.5.3. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice
În urma verificării ipotezelor ştiinţifice, se realizează trei paşi
importanţi în direcţia elaborării şi fundamentării concluziilor
ştiinţifice, şi anume:
• evidenţierea consecinţelor ipotezelor care urmează să devină
• confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;

principii, legi, teorii sau soluţii practice;
• relaţiile dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realită-

ţii practice.
Pe baza acestor trei momente, se reliefează concordanţa sau
discordanţa dintre ipoteză şi practică. Din această confruntare a
ipotezei cu faptele observate ale practicii se pot formula următoarele
situaţii privind valoarea demersurilor realizate de-a lungul etapei de
explicare ştiinţifică a fenomenului economic:
♦ o ipoteză este considerată verificată dacă toate consecinţele ei
sunt concordante cu toate datele şi faptele empirice observate în practică;
♦ dacă o singură consecinţă nu coincide cu faptele empirice,
ipoteza este considerată ca infirmată. Potrivit schemei examinate, în
această situaţie, cercetătorul reformulează ipoteza şi reia procesul de
verificare de la capăt; dacă nici după reformulare ipoteza nu se
♦ verificarea unei ipoteze nu se face printr-o simplă şi rapidă

verifică, cercetătorul trebuie să renunţe la ipoteză;
confruntare cu datele empirice, printr-un singur experiment, ci prin

repetarea în mai multe unităţi, adeseori pe bază de serii de date lungi
şi de bună calitate;
♦ o ipoteză doar parţial infirmată de datele empirice urmează să
fie reluată în condiţii mai riguroase pentru a putea decide asupra
♦ când ipoteza nu este nici infirmată şi nici confirmată, cauzele

verificării sau infirmării ei;
pot fi legate de insuficienţe metodologice sau de slabă calitate a
♦ ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se

datelor; în aceste cazuri cercetarea se poate fie amâna, fie abandona;
întrunesc toate condiţiile obiective şi subiective pentru verificarea lor;

175

♦ orice ipoteză care nu a fost infirmată se consideră acceptată
(provizoriu) până la apariţia de fapte care să o repună în discuţie. Până
în acel moment, ipoteza verificată se transformă în teză, lege, teorie
ştiinţifică şi soluţie practică.
Concluzia ştiinţifică este rezultatul ultim, final al cercetării unui
fenomen economic. Fundamentarea concluziei trebuie să satisfacă
exigenţe multiple: de logică, de interes practic, de eficienţă economi-
că; orice concluzie ştiinţifică trebuie să fie coerentă întregului sistem
de concluzii ştiinţifice care alcătuiesc teoria economică; cercetătorul
va trebui, totodată, să formuleze observaţii şi critici pentru diverse
aspecte ale teoriei şi practicii economice, să indice direcţii şi chiar
teme de cercetare indispensabile progresului continuu al ştiinţei şi
practicii economice.
*
În cuprinsul acestui lung capitol am subliniat multe căi şi
avertismente pentru a nu se ajunge în afara realităţii, a gândirii „pure”,
fără suport real în viaţa economică şi socială. În final, în loc de
concluzii, s-ar putea adăuga doar o precizare, conform căreia, cercetarea
propriu-zisă este „o muncă metodologică cu geometrie variabilă”.
Această subliniere ne poate scuti deseori de surprize neplăcute dacă
metodele, metodologia se aleg şi se precizează în funcţie de tema, de
fenomenul economic cercetat.
176

CONCEPTE DE BAZ
• Ipoteză ştiinţifică
• Explicare a fenomenului economic
• Observarea ştiinţifică
• Formulare a ipotezei
• Verificare a ipotezei
• Analiză cauzală-factorială
• Studiu de caz
• Inducţie
• Deducţie
• Măsurare economică
• Model economic
• Procedeu de verificare a ipotezelor
• Experiment economic
• Simulare
• Scenariu economic
• Concluzie ştiinţifică
177

ÎNTREB RI
1. Ce este ipoteza ştiinţifică?

2. În ce constă explicarea fenomenului economic?
3. Conţinutul observării ştiinţifice şi întinderea acesteia într-un
demers ştiinţific.
4. În ce constă abordarea sistemică a unui fenomen economic şi
de ce aceasta serveşte cercetării ştiinţifice?
5. Explicaţi relaţia dintre măsurarea economică şi formularea
ipotezelor.
6. Ce valenţe de cunoaştere prezintă un model economic?
Modelul economic are şi unele limite?
7. În ce constă verificarea ipotezelor şi cum se corelează aceasta
cu fundamentarea concluziilor ştiinţifice?
8. Care sunt principalele procedee de verificare a ipotezelor?
9. Prezentaţi valenţele experimentului economic, pe baza unor
exemple.
10. Elaboraţi un scenariu de cercetare ştiinţifică.
11. Demonstraţi argumentele ştiinţifice ale unei soluţii la o
problemă economică cercetată.
178

TEXTE DE ANALIZAT
,,A FOST O VREME CÂND S-A PUS PREA MULT ACCENT

PE LATURA CANTITATIV A FIZICII. M SUR TOAREA ŞI,
DREPT URMARE, FOLOSIREA MATEMATICII SUNT UNELTE
EXTREM DE PUTERNICE, DAR PÂN LA URM TESTELE
HOT RÂTOARE SUNT ÎN ESEN CELE CALITATIVE”.
GEORGE THOMSON
,,INDUC IA F R DEDUC IE ESTE LIPSIT DE CON I-

NUTUL FAPTELOR. ŞTIIN A ECONOMIC VA PROCEDA AŞA
CUM SE LUCREAZ ÎN TOATE CERCET RILE TEORETICE,
DE LA CAZURILE CELE MAI SIMPLE ŞI MAI ABSTRACTE LA
CELE MAI COMPLEXE ŞI CONCRETE.”
VIRGIL MADGEARU
,,NIMIC NU-I MAI NECESAR OMULUI DE ŞTIIN

DECÂT S ŞTIE CEVA DESPRE ISTORIA ŞTIIN EI ŞI DESPRE
LOGICA CERCET RII, DESPRE CALEA PE CARE POT FI
DESCOPERITE ERORI, DESPRE ROLUL PE CARE ÎL JOAC
IPOTEZELE ŞI IMAGINA IA ŞI DESPRE METODA TEST RII.”
LORD ACTON
,,ŞTIIN A GENERAL A MATEMATICII SE OCUP CU

STUDIUL TIPURILOR DE CORELA II, F CÂND ABSTRAC IE
DE SPECIFICUL OBIECTELOR CORELATE ŞI DE MODURILE
PARTICULARE DE CORELARE.”
ALFRED NORTH WHITEHEAD
179

,,A CORELA ELEMENTE PRIN LEGI, ÎN CONCORDAN
CU UN MODEL LOGIC SAU MATEMATIC DAT, CONSTITUIE
IDEALUL FINAL AL ŞTIIN EI.”
MORRIS R. COHEN
,,ÎN ACEAST PROBLEM DE METODOLOGIE UN

LUCRU ESTE CLAR: NICI O PROBLEM DIN SOCIET ILE
UMANE SAU DIN ŞTIIN ELE FIZICE NU POATE FI
CONSIDERAT EFECTIV REZOLVAT PÂN CÂND NU S-A
G SIT ÎN PREALABIL O SOLU IE TEORETIC (UN MODEL –
precizarea autorilor), LIBER DE CONTRADIC II ÎN DOMENIUL DE
CARE INE CAZUL RESPECTIV. PRIN URMARE, SUCCESUL
APLIC RII ÎN PRACTIC A UNEI TEORII DATE NECESIT O
ANALIZ EXTREM DE PRECIS , IMPOSIBIL F R UTILI-
ZAREA UNOR METODE ŞI INSTRUMENTE DE OBSERVARE ŞI
RA IONAMENT ADECVATE ŞI CÂT MAI BINE PUSE LA PUNCT.
IAT DE CE, METODOLOGIA ESTE ATÂT DE IMPORTANT
PENTRU ECONOMIE, FINAN E, SOCIOLOGIE, ŞTIIN A
POLITIC ŞI DE FAPT, PENTRU TOATE ŞTIIN ELE”.
,,ADEV RUL ESTE C NIMIC NU ST ÎN CALEA

EXPERIMENT RII ÎN DOMENIUL SOCIAL, NUMAI C
NO IUNEA DE LABORATOR TREBUIE ADAPTAT LA NATURA
OBIECTULUI DE CERCETARE. ÎN CAZUL ACESTA PRIN
LABORATOR TREBUIE ÎN ELES O COMUNITATE MAI
RESTRÂNS ÎN CARE DATELE PROBLEMEI SE POT VERIFICA
POATE CU MAI PU IN RIGOARE DECÂT ÎN LABORATORUL
DE CHIMIE, DAR TOTUŞI SE POT VERIFICA”.
ANGHEL N. RUGIN
180

• Chelcea, Septimiu, Experimentul în sociologie, Editura Ştiin-
• Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., Economia, Editura Economică,

ţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
• Constantinescu, N. N., Probleme ale metodologiei de cercetare

Bucureşti, 1999;
în ştiinţa economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998, 135 p.;

• Dickinson, John, Caractéres distinctifs de la recherche
scientifique, în volumul Science et chercheurs scientifiques dans la
• Dickinson, John, Science et chercheurs scientifiques dans la

société moderne, UNESCO, Paris, 1987;
• Dobre, Acsinte, Introducere în filozofia ştiinţei, Universitatea

• Dobrescu, Emilian, Macromodelul economiei româneşti în

Politehnică Bucureşti, 1998, 259 p.;
• Dobrescu, Emilian, Macromodel of the Romanian transition

tranziţie, în Microeconomie aplicată, nr. 4, 1997;
• Frois, Gilbert Abraham, Economie Politică, Editura Humanitas,

economy, Editura Expert, 1998;
• Guillaume, Mark, Modelles economiques, P.N.F., Paris, 1971, 313 p.;

• Hausman, Daniel, Filozofia ştiinţei economice, Editura
• Hutchison, T. W., Profesorul Machlup despre verificare în

Humanitas, Bucureşti, 1993;
ştiinţa economică, în Southern Economic Journal, vol. 2 (1956);

• Isfănescu, Aurel, Stănescu, Constantin, Băicuşi, Adrian, Ana-
• Klaus, Georg, Logica modernă. Schiţă a logicii formale,

liza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
• Machlup, C. F., The problem of verification in Economics, în

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
• Maliţa, Mircea, Introducere la cartea Omenirea la răspântie (de

Southern Economic Journal, iulie, 1955;
• Nicolov, Ivan, Cibernetica şi Economia, Colecţia „Idei

Mesarovic M. şi Pestel E.), Editura Politică, Bucureşti, 1975, 215 p.;
Contemporane”, Editura Politică, Bucureşti, 1973, 358 p.;
181

• Popper, Karl, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-
• Postolache, Tudorel, Un projet ouvert. Discours sur l’inte-

pedică, Bucureşti, 1981, 458 p.;
• Russu, C. (coordonator), Testabilitatea în ştiinţa economică şi

gration européenne, Editura Expert, Bucureşti;
Rolul modelului în economie..., în volumul Ştiinţa economică – cunoaş-

tere şi construcţie de realitate economică..., în „Probleme economice”
nr. 6/1998, Centrul de Informare şi Documentare Economică al Institutului
• Schatteles, Tiberiu, Modelul în ştiinţele economice, Editura

Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române;
• Stoica, Victor, Metodologia cercetării falsifică realitatea econo-

Politică, Bucureşti, 1967.
mică, comunicare la sesiunea Institutului de Cercetări Financiare şi Monetare
• Văduva, I., Modele de simulare cu calculatorul, Editura

„Victor Slăvescu” (noiembrie 1998), în Tribuna economică, iunie, 1999;
• Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1977;
• *** Măsurarea cantitativă şi calitativă a dezvoltării - implicaţii

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, 300 p.;
şi limite - în Measuring and evaluating development, International Social

Science Journal, nr. 143, UNESCO, martie, 1993, 181 p.
182

Capitolul 6
REDACTAREA ŞI SUS INEREA PUBLIC

A LUCR RII ŞTIIN IFICE ECONOMICE
6.1. Redactarea lucrării ştiinţifice. Etape, reguli, exigenţe

6.1.1. Etapele redactării
6.1.1.1. Elaborarea şi definitivarea planului de redactare
a lucrării
6.1.1.2. Redactarea propriu-zisă a lucrării
6.1.1.3. Definitivarea redactării
6.1.2. Reguli privind redactarea lucrării ştiinţifice
6.1.2.1. Exigenţe generale privind redactarea
6.1.2.2. Reguli specifice privind componentele lucrării
ştiinţifice
6.1.2.3. Reguli practice privind prezentarea grafică a lucrării
ştiinţifice
6.2. Susţinerea publică a lucrării ştiinţifice
6.2.1. Părţile principale ale discursului (susţinerii publice)
6.2.2. Reguli de bază pentru susţinerea publică
6.2.2.1. Pregătirea expunerii
6.2.2.2. Expunerea în public a rezultatelor cercetării
ştiinţifice
6.2.2.3. Recomandări practice
Concepte de bază
Întrebări
Texte de analizat
183

184

Capitolul 6
REDACTAREA ŞI SUS INEREA PUBLIC

A LUCR RII ŞTIIN IFICE ECONOMICE
Redactarea şi susţinerea publică a lucrării de cercetare reprezintă

etape importante ale activităţii de cercetare ştiinţifică, menite să releve
valoarea socială a acestei activităţi. Fiecare dintre aceste etape îşi are locul
şi rolul său distinct în finalizarea şi valorificarea oricărei cercetări ştiinţifice.
Lucrarea ştiinţifică se adresează întotdeauna altora, unor
beneficiari. În aceste condiţii, ambele etape ni se prezintă ca forme
specifice de comunicare ştiinţifică – redactarea ca o formă de
comunicare scrisă, iar susţinerea publică, într-o formă orală.
Oricât de mare este competiţia cu alte forme mai moderne de
comunicare, redactarea şi susţinerea publică rămân dominante. Ele sunt
forme de comunicare, dar, în acelaşi timp, sunt forme de edificare a
personalităţii ştiinţifice a cercetătorului; sunt forme de dezbateri tematice,
de dialog cu specialişti şi alţi beneficiari; sunt forme de confruntare cu
ideile şi concluziile ştiinţifice ce se emit pe plan naţional şi mondial; sunt
forme de verificare a validităţii concluziilor proprii; sunt forme de
schimb, de transfer ştiinţific, de perfecţionare a ideilor şi concluziilor
proprii, dar şi de perfecţionare a concluziilor altor cercetători.
Desigur, sunt importante întotdeauna ideea, conţinutul ştiinţific
ale oricărei lucrări de cercetare. Însă nu este câtuşi de puţin secundară
sau neglijabilă forma de prezentare a lucrării ştiinţifice. Mai mult,
întotdeauna este obligatoriu să se găsească forma cea mai adecvată
pentru conţinutul ştiinţific al oricărei cercetări. Este misiunea
prezentului capitol al manualului nostru.
Redactarea şi susţinerea publică sunt forme ce includ, fiecare
în parte, o componentă stilistică, de limbaj şi, mai ales, un ansamblu
de exigenţe şi reguli de redactare şi de comunicare.
Bineînţeles, prin cele arătate mai sus, nu acredităm câtuşi de
puţin ideea unui model unic de redactare şi de susţinere publică,
pentru că aşa ceva nu există.
Prezentul capitol are scopul de a-i ajuta pe studenţi şi pe tinerii
cercetători în general să-şi însuşească regulile de redactare şi de
susţinere publică, astfel încât ei înşişi, singuri, să le poată utiliza în
185

construirea şi apropierea treptată a unui model individual, personal,
precum şi de a le da posibilitatea să-şi diversifice modelul de redactare
şi de susţinere publică în raport cu tipurile de lucrări ştiinţifice pe care
cercetătorii îşi propun şi trebuie să le realizeze.
6.1. Redactarea lucrării ştiinţifice.
Etape, reguli, exigenţe
Valoarea ştiinţifică a unei lucrări de cercetare este dată în mare
măsură de rezultatele investigaţiilor desfăşurate în toate etapele precedente.
Recunoscând acest adevăr nu înseamnă că vom diminua cumva importanţa
şi contribuţia deosebită a redactării lucrării ştiinţifice.
Redactarea este o etapă a cercetării ştiinţifice care adeseori
poate majora sau diminua substanţial valoarea şi calitatea lucrării
ştiinţifice. Şi aceasta pentru că redactarea este de departe mult mai
mult decât o problemă de stil, de limbaj - oricât de importante ar fi
acestea - şi anume, un mare complex de reguli şi exigenţe care se cer
ştiute pentru a putea valorifica eforturile şi rezultatele din etapele
precedente redactării şi pentru a se asigura un substanţial spor de
valoare ştiinţifică, de calitate, de eficienţă lucrării de cercetare.
6.1.1. Etapele redactării
Funcţia principală a redactării este de a pune cât mai deplin în
operă rezultatele investigaţiilor obţinute în etapele precedente. În baza
acestei funcţii, redactarea lucrării ştiinţifice îşi dezvăluie şi afirmă un
conţinut complex, în cadrul căruia se disting trei etape principale care
• elaborarea şi definitivarea planului de redactare;

trebuie parcurse în succesiunea lor logică. Acestea sunt:
• redactarea propriu-zisă a lucrării.

• definitivarea redactării lucrării.
6.1.1.1. Elaborarea şi definitivarea planului de
redactare a lucrării
Reuşita oricărei lucrări este organic legată de elaborarea şi
definitivarea unui plan de redactare. Acest plan se cere a fi cât mai
cuprinzător, coerent şi bine direcţionat pentru atingerea obiectivelor
lucrării. El condiţionează atât calitatea lucrării ştiinţifice, cât şi
realizarea ei la scadenţă, cu minimum de efort, de timp şi de energie.
Planul de redactare este o continuare şi corectare permanentă a
schiţelor şi proiectelor tematice începute o dată cu alegerea temei, cu des-
186

făşurarea documentării bibliografice şi directe etc. Acestea se întregesc şi
se definitivează pe baza cercetării propriu-zise, a elaborării şi verificării
ipotezelor şi a fundamentării concluziilor ştiinţifice la care s-a ajuns.
După cum se observă, schiţele şi proiectele iniţiale sunt mai mult
planuri de investigaţie care reflectă un grad redus de cunoaştere a
problemei (mai mult intenţional), pe când planul final de redactare
cuprinde rezultatele investigaţiilor, ordonate de autor după criterii
multiple şi, în primul rând, în raport cu concluziile obţinute şi
obiectivele lucrării ştiinţifice.
Planul final de redactare a lucrării ştiinţifice, oricum ar fi el
conceput, este o formă de control cu ajutorul căruia autorul verifică
gradul de cuprindere a totalităţii investigaţiilor, o bună selectare,
ierarhizare şi redare a concluziilor cercetării pe tot cuprinsul lucrării.
În mod special, planul de redactare a lucrării asigură:
a) Sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor rezul-
tate în urma cercetării ştiinţifice desfăşurate în raport cu scopul şi tipul lucrării. Aceste
procese de sistematizare şi ordonare asigură în mod deosebit:
• stabilirea şi definitivarea structurii lucrării pe părţi, capitole, secţiuni, para-
grafe şi subparagrafe, în raport cu genul lucrării, amploarea cercetării desfăşurate,
nevoile de prezentare succesivă, sistematică şi coerentă a tematicii cercetării, ca şi în
raport cu nevoile beneficiarului cercetării ştiinţifice;
• conceperea unei introduceri adecvate în care să se precizeze obiectivele cercetării,
gradul atingerii acestora, unde s-a ajuns în cunoaşterea problemei, ce probleme rămân în
continuare de aprofundat ş.a;
• distribuirea, pe întreaga structură a lucrării (părţi, capitole, secţiuni, para-
grafe şi subparagrafe), într-o manieră sistematică şi coerentă a rezultatelor investi-
gaţiilor, a confruntărilor de opinii cu alţi cercetători, a ipotezelor şi concluziilor, mij-
loacelor şi instrumentelor de elaborare şi verificare a acestora, de analiză şi calcul etc.;
• o eventuală postfaţă, cu rol de bilanţ sintetic al demersului ştiinţific realizat,
contribuţiile originale ale autorului şi alte avertismente pentru teoria şi practica economică.
b) Enunţarea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor; asocierea cu
acestea a argumentaţiei teoretice şi practice, pro şi contra, metodele de investigaţie,
valenţele lor pozitive, dar şi lipsurile lor etc., în vederea distribuirii acestora la locul
potrivit, pe întreaga structură tematică a lucrării.
c) Identificarea omisiunilor şi lipsurilor din sfera documentării şi calculelor şi
luarea măsurilor necesare de eliminare a tuturor insuficienţelor, omisiunilor şi repetă-
rilor, altfel inevitabile în lucrări de proporţii şi cu mulţi autori.
6.1.1.2. Redactarea propriu-zisă a lucrării

Redactarea propriu-zisă a lucrării reprezintă procesul de scriere,
de aşezare pe hârtie sau în memoria calculatorului, a lucrării ştiinţifice,
aşa cum este ea concepută şi structurată în planul de redactare.
În practică, se observă utilizarea a două modalităţi de realizare a
redactării:
187

a) o redactare iniţială, rapidă cu accent deosebit asupra redării
conţinutului de idei într-o succesiune şi coerenţă maxime, prin care se
evaluează rezultatul obţinut în raport cu obiectivele şi nevoile benefi-
ciarilor; după această primă „mână” (redactare), care evidenţiază şi
proporţiile sau disproporţiile lucrării, textul se perfecţionează de regulă
sub aspectul conţinutului şi stilului, iar alteori, în funcţie de nevoi, se
modifică şi unele componente ale structurii lucrării;
b) redactarea în mai multe variante, succesive, până când se
ajunge la acea variantă care satisface cel mai bine toate exigenţele, evi-
dent în funcţie şi de timpul disponibil până la predarea lucrării.
În practică se observă că tinerii cercetători înclină să utilizeze a
doua modalitate de redactare, în mai multe variante succesive.
După părerea noastră, această înclinaţie a tinerilor cercetători se
explică nu pentru că ar fi o soluţie mai uşoară; ea este accesibilă
tinerilor cercetători cu preţul unui mare efort de timp pentru a putea
realiza mai multe variante până la cea convenabilă. Recurgerea
tinerilor la acest model se datoreşte faptului că ei nu sunt îndrumaţi să
elaboreze un plan de redactare, aşa cum am arătat mai sus. În măsura
în care studenţii, tinerii cercetători îşi elaborează un asemenea plan de
redactare, ei vor adopta cu siguranţă primul model de redactare, ca şi
cercetătorii cu experienţă.
Asupra conţinutului procesului de redactare vom reveni în
paragrafele care urmează etapelor redactării.
6.1.1.3. Definitivarea redactării
Orice lucrare ştiinţifică se definitivează pe baza unei sau două
categorii de repere, care privesc:
a) aprecierile, observaţiile şi sugestiile diferiţilor specialişti
(practicieni, profesori, cercetători etc.);
b) propria analiză a autorului, constatările din cursul redactării şi,
mai ales, după încheierea primei forme de redactare reprezintă, adeseori,
cele mai importante surse de ridicare a calităţii şi eficienţei textului realizat.
În procesul de examinare a acestor repere şi de definitivare a
lucrării, trebuie să se aibe în vedere exigenţe, cum sunt cele care
• să se asigure o succesiune logică, coerentă a structurii lucrării;

urmează:
• dimensiunile diferitelor structuri (capitole, paragrafe etc.) să

fie definitivate în raport cu importanţa problemei pe care o abordează
pentru lucrarea în ansamblu;
188

• obiectivele lucrării, tezele, concluziile să fie formulate riguros şi
• explicarea clară şi argumentată a tuturor afirmaţiilor şi ideilor;

nuanţat, astfel încât să asigure înţelegerea precisă a demersului ştiinţific;
• evitarea includerii de amănunte inutile şi obositoare; detaliile sunt
• corectitudinea datelor, calculelor şi a trimiterilor bibliografice;

necesare în măsura în care ajută la înţelegerea mai bună a ideilor abordate;
• acurateţea stilistică şi unitatea de limbaj (mai ales când este
• eliminarea repetărilor de idei, de citate, de cifre, cu excepţia

vorba de o lucrare elaborată de grupuri de studenţi sau de cercetători);
unor situaţii cu totul speciale.

6.1.2. Reguli privind redactarea lucrării ştiinţifice
Realizarea unei lucrări ştiinţifice de calitate presupune
cunoaşterea şi stăpânirea temeinică a cel puţin trei categorii de reguli:
exigenţe generale; reguli speciale privind conţinutul şi instrumentele
ştiinţifice; reguli privind prezentarea grafică.
6.1.2.1. Exigenţe generale privind redactarea
Nivelul ştiinţific al oricărei lucrări de cercetare poate fi realizat
pe deplin în măsura în care, în procesul de redactare, se ţine seama de
♦ rigurozitatea ştiinţifică presupune ca în redactare să se utilizeze

următoarele exigenţe generale:
formulări corecte care să reflecte în mod fidel procesul economic studiat.

Este vorba de folosirea corectă a noţiunilor şi conceptelor, a metodelor şi
tehnicilor adecvate de analiză şi calcul, buna interpretare a datelor de
♦ originalitatea constă în asigurarea, pe parcursul elaborării şi

observaţie, a informaţiilor şi rezultatelor calculelor etc.;
al redactării , a unui loc central opiniilor personale ale autorului, în

lupta de idei pe care o desfăşoară cu personalităţi din domeniul teoriei
economice contemporane, din ţară şi din alte ţări, precum şi cu spe-
cialişti din practică. De asemenea, originalitatea înseamnă utilizarea
de metode şi tehnici noi de analiză şi calcul, având valenţe pozitive
superioare faţă de cele folosite în practica statistică şi, în general, în
practica economică. Contribuţiile originale, creatoare se referă,
totodată, la noi idei, la noi piste de gândire şi de punere a problemelor,
la noi mijloace de verificare a rezultatelor şi concluziilor cercetării,
♦ corectitudinea elaborării lucrării presupune asigurarea core-

inaccesibile teoriei şi practicii de până atunci;
laţiilor logice dintre abstracţia ştiinţifică şi fenomenul empiric, real,

citarea altor autori, fără ruperea citatelor din contextul în care au fost
189

formulate, argumentarea riguroasă a evaluării personale, constituirea
integrală a lanţului de consecinţe favorabile şi nefavorabile ale unor
♦ eficacitatea textului constă în deschiderile, mai mici sau mai

ipoteze, respectarea deplină a deontologiei economistului;
mari, pe care o lucrare le realizează în serviciul beneficiarului,

specialist, practician sau teoretician, în impulsul pe care-l capătă
progresul economic şi progresul social; un text este eficient, nu doar
atunci când se citeşte uşor, ci mai ales atunci când îl pune pe gânduri
♦ stilul redactării are mare însemnătate, el trebuind să fie:

pe cititor, oricare ar fi acesta;
personal (folosirea unui limbaj personal, care dezvăluie că autorul

stăpâneşte problema studiată şi nu împrumutarea prin copiere a
limbajului altor autori; când sunt mai mulţi autori, coordonatorului îi
revine sarcina să pună cât de cât de acord stilurile, însă fără să încerce
uniformizarea stilului; să împletească stilul abstract cu cel concret,
descriptiv-ilustrativ, dar fără să abunde în descrieri obositoare, inuti-
le); concentrat şi direcţionat pe ideea centrală a lucrării, susţinerea şi
confruntarea acesteia cu alte idei, metode, concluzii; coerent, fără
reveniri, repetări, omisiuni sau treceri de la o problemă la alta; res-
ponsabil, adică să nu manifeste superficialitate faţă de consecinţele
directe şi indirecte, imediate şi întârziate, favorabile şi nefavorabile,
♦ acurateţea gramaticală şi literară, adică o bună stăpânire a

fie ele economice, sociale, politice sau de altă natură;
♦ participarea la efectuarea de studii şi cercetări este garanţia

limbii literare, ca şi a limbajului de specialitate;
reuşitei fiecăreia; a doua încercare este întotdeauna mai uşoară şi mai

plină de satisfacţii.
6.1.2.2. Reguli specifice privind componentele
lucrării ştiinţifice
Orice lucrare ştiinţifică include mai multe componente
infrastructurale, de mare însemnătate şi utilitate, indispensabile pentru
atingerea obiectivului urmărit. Dintre acestea reţinem:
- Titlul lucrării ştiinţifice este sobru, precis, clar şi scurt menit să-i atragă
atenţia cititorului asupra celei mai importante şi noi idei; după aceleaşi criterii se
formulează şi subtitlurile, dar şi titlurile de părţi, capitole, secţiuni, paragrafe etc.;
titlul unei lucrări ştiinţifice se distinge mult de cel gazetăresc, bombastic;
- Ordinea înscrierii autorilor: se începe cu prenumele (sau iniţiala acestuia)
urmată de numele autorului (autorilor), după modelul: Nicolae Vasilescu sau N. Vasilescu.
Când este vorba de o lucrare realizată de mai mulţi autori, ordinea se stabileşte
după criterii, cum sunt: gradul ştiinţific, contribuţia adusă în cercetare, funcţia,
ordinea alfabetică. De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.
190

Numele şi prenumele primului autor sau coordonator serveşte drept criteriu de
indexare în cataloagele şi bibliografiile alfabetice organizate în biblioteci.
Din mai multe motive, pentru autoare s-a instituit regula ca prenumele să se
înscrie integral, după modelul: Vasilica Dumitrescu;
- Introducerea lucrării (prefaţa, cuvânt înainte) constă în enunţarea obiectivelor
urmărite, definirea cadrului general de studiu sau a problemei, relevarea rezultatelor
obţinute de autor faţă de alţi cercetători, menţionarea limitelor studiului întreprins etc.;
- Structura lucrării este problema cardinală a oricărei cercetări; de regulă, ea
• dimensiunea lucrării ştiinţifice;

se soluţionează recurgând la mai multe criterii, între care subliniem următoarele:
• complexitatea cercetării ştiinţifice;

• natura problemelor cercetate;
• obiectivele urmărite de cercetător;
• cerinţele beneficiarilor;
• fiecare subdiviziune a lucrării să abordeze o problemă sau un grup de probleme
• succesiunea subdiviziunilor să corespundă conexiunilor logice ale proble-

distincte, care se delimitează prin conţinut de celelalte;
• subdiviziunile lucrărilor de proporţii mai reduse sunt: capitole, paragrafe şi

maticii cercetate;
subparagrafe; pentru lucrări de proporţii mai mari se adaugă, în primul rând: volumul,
partea, secţiunea, subsecţiunea; subdiviziunea primară (subparagraful) are de regulă între
două 2-10 pagini;
- Instrumentele de investigaţie utilizate sunt descrise cu precizie, argumen-
tându-se gradul de adecvare la fenomenul utilizat; metodele existente în literatură pot fi
menţionate, analizate şi chiar criticate; literatura de specialitate consultată trebuie
menţionată cu toate datele necesare pentru identificarea sursei, la nevoie, de către cititor;
- Contribuţiile proprii ale autorului lucrării. De regulă, contribuţiile
personale sunt prezentate pe larg şi cu claritate pentru ca cititorul să le înţeleagă şi să
le confrunte cu cele ale altor autori. Procedând astfel, unii autori pot să prezinte
selectiv unele elemente de contribuţii (calcule laborioase, descrierea unor procedee,
mecanisme sau studii de caz), pentru a le consemna în anexe sau apendice;
- Ideile de bază ale lucrării se reliefează prin proporţiile unor abordări, prin
cercetarea sistematică, pas cu pas, a unor idei şi teze, prin intermediul titlurilor
părţilor, capitolelor, secţiunilor, paragrafelor şi subparagrafelor, prin sublinieri în text,
prin folosirea unor litere diferite, benzi colorate, scheme, figuri etc.;
- Ilustrările grafice se utilizează frecvent, pentru a reda mai sintetic şi
pregnant o corelaţie, o teză, o idee. Orice grafic redă fenomenul studiat cu fidelitate.
Ele se numerotează în cadrul lucrării sau al capitolelor, indicându-se prin trimitere
locul din text unde se cere examinat (lecturat);
- Tabelele sunt un instrument frecvent utilizat pentru a reda date brute sau
date prelucrate, calcule care ilustrează fenomenul supus analizei; ele sunt comentate
mai larg sau mai sumar, după caz; tabelele, ca şi graficele se situează în text pe baza
unei trimiteri şi prin numerotare în cadrul lucrării sau al capitolelor; dacă unele tabele
sunt mai mari şi îngreunează fluiditatea lecturii, ele se redau în anexe, iar în text se
reţin cifre sau mici tabele cu datele cele mai relevante;
- Citatele sunt extrase, „mot à mot” ale unor idei importante, din lucrările studiate,
folosite în vederea susţinerii sau combaterii unui punct de vedere. Este de dorit ca citatul
191

extras să cuprindă o singură idee pentru a nu fi prea lung şi a focaliza atenţia cititorului
asupra acelei idei abordate. Când citatul nu poate fi restrâns la o singură idee, deoarece s-ar
trunchia; el se redă mai larg, dar se subliniază ideea ce interesează prin menţionarea „Nota
autorului – n.a.” sau „Sublinierea noastră - s.n.”;
- Anexele sunt destinate includerii în lucrare a unor date şi informaţii (calcule,
grafice, scheme, sinteze sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât cele ce au fost
utilizate în text; ele se folosesc pentru a întări susţinerea tezelor şi ideilor, inclusiv a
informaţiilor din text; se indică precis sursa din care au fost construite sau extrase anexele;
- Trimiterile bibliografice se utilizează atât când s-au extras idei sub formă
de citate, cât şi atunci când nu s-au făcut astfel de citări, pur şi simplu sub forma unei
referinţe la lucrarea sau capitolul, paragraful din cartea autorului „X”. Aceste referinţe
bibliografice, în afara citărilor din text, se fac, în principal, în trei feluri diferite:
- în subsolul paginii;
- la sfârşitul părţilor sau capitolelor, când sursele se limitează la sfera
problematică a acestor părţi din lucrare;
- la sfârşitul lucrării, pentru sursele consultate şi utilizate (cu sau fără citare
expresă în textul unui capitol).
Lucrările incluse în bibliografie se înscriu în ordinea alfabetică a autorilor sau
titlurilor de lucrări fără autori; lucrările colective se înscriu tot alfabetic după
prenumele şi numele coordonatorului lucrării; uneori ele se numerotează de la 1…N.
Pentru citarea în text şi prin referinţă la subsol se utilizează următorul ansamblu
de elemente: prenumele şi numele autorului, titlul lucrării (capitolului), numărul
volumului, editura, localitatea unde a apărut, anul apariţiei şi pagina implicată; dacă
citarea se face la sfârşitul capitolului şi/sau lucrării se reţin aceleaşi elemente cu excepţia
paginii: aici se reţine numărul de pagini pe care le cuprinde lucrarea;
În cazul citării repetate a unei surse în subsolul paginii, pentru a se evita
• op.cit. sau idem, când corespund toate elementele, inclusiv pagina;

repetarea titlului lucrării se folosesc:
• ibidem, când corespund toate elementele cu excepţia paginii. În acest caz, se

scrie: Ibidem, p19.
În cazul când se fac referiri la arhive sau lucrări care nu se găsesc în biblioteci
publice se scrie: loc/cit.;
- Indexul de termeni şi indexul de nume se utilizează când este vorba de
lucrări de proporţii mai mari (tratate, manuale, culegeri de studii, monografii etc.)
- Indexul de termeni se include la sfârşitul lucrării sub formă de listă
alfabetică de termeni folosiţi sau de termeni noi;
- Indexul de nume, se include tot la sfârşitul lucrării şi constă într-o listă de
nume proprii de autori folosite pe parcursul lucrării, cu precizarea paginii;
- Rezumatul lucrării are rolul de a informa rapid cititorul asupra conţinutului
de idei abordate; nu este obligatorie elaborarea rezumatului pentru toate lucrările
ştiinţifice. Deosebit de frecvent este utilizat rezumatul, mai ales pentru lucrările fără
sumar (comunicări ştiinţifice, articole şi studii ş.a). Adeseori, lucrările de proporţii
mai mari (care au sumar) în loc de rezumat, uneori se elaborează „concluzii de
ansamblu” sau „postfaţă”, cu rol aproximativ acelaşi.
192

6.1.2.3. Reguli practice privind prezentarea grafică
a lucrării ştiinţifice
Orice lucrare ştiinţifică scrisă de mână (manuscris) poate urma
una sau mai multe din următoarele forme: dactilografiată (procesată),
multiplicată şi tipărită.
Lucrarea multiplicată nu ridică nici o problemă, iar forma tipărită se
realizează de personalul specializat al editurii, astfel că în continuare ne
vom ocupa numai de unele probleme ale lucrării dactilografiate.
Lucrarea dactilografiată
Înaintea prezentării beneficiarului (contract, patron propriu,
editură, revistă, conducător ştiinţific), manuscrisul se dactilografiază
cu respectarea următoarelor patru grupe de reguli: a) aşezarea textului
în pagină; b) evidenţierea pasajelor mai importante; c) scrierea titlului
şi a notelor; d) corectarea erorilor şi eliminarea omisiunilor.
• la un interval de 1 rând; 1,5 rânduri; 2 rânduri; 2,5 rânduri; 3 rânduri;
a) aşezarea textului în pagină se poate face în moduri diferite:
• dactilografierea la 1 rând se utilizează pentru a delimita textul obişnuit de un

text mai de detaliu, explicativ; se mai utilizează şi pentru a lămuri suplimentele sau
• când se dactilografiază la 1 rând, între două aliniate se lasă un spaţiu dublu

notele de subsol;
• numărul paginii se scrie întotdeauna sus, în mijloc, între două cratime. De

(de 2 rânduri);
exemplu: -15-.
În majoritatea cazurilor, pe paginile unei cărţi se scrie colontitlul, adică un
rând care se tipăreşte deasupra textului curent al fiecărei pagini de carte şi care
cuprinde titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc.
Pagina a doua a unei cărţi se numeşte pagină de gardă şi se scriu pe ea datele privind:
numele redactorului de carte, coperta, revizia textului, tehnoredactarea, I.S.B.N., (autorizaţia
editurii), Copyright, adresa editurii etc.
• titlurile mai scurte se scriu pe un rând; titlurile mai mari se scriu pe mai
b) evidenţierile în textul dactilografiat se scriu astfel:
multe rânduri; fragmentarea titlului se face astfel încât să existe o armonie estetică;
frazarea titlului se face pe unităţi logice, sintagme; nu se face niciodată fragmentarea
după un articol, după o prepoziţie; după o conjuncţie titlurile se scriu cu majuscule sau
• alte evidenţieri se realizează cu următoarele mijloace:

subliniate, într-o formă aleasă de autor, iar la sfârşitul titlului nu se pune punct;
♦ scrierea cu culoare roşie (la maşinile care au un astfel de dispozitiv);

♦ scrierea cu majuscule;
♦ scrierea spaţială (cu spaţii între cifre, cuvinte sau litere);
♦ cele mai răspândite litere sunt: pica (verticale de dimensiuni mici); perle
sau elite (mai mici ca pica); romane; cursive sau italice (litere înclinate); alte tipuri
♦ evidenţierea cu bare pe marginea textului ce se vrea subliniat; prin chenar

speciale se folosesc pe larg în cazul scrierii cu calculatorul;
(sau bandă colorată);

193

• orice citat se scrie între „ghilimele”;
c) scrierea citatelor:
• dacă textul este scris la un rând, citatele se scriu la aceeaşi distanţă, dar cu
• dacă lucrările sunt scrise la 1,5-2 rânduri, citatele se scriu la 1 rând cu sau
intrând;
• dacă citatul reproduce numai un fragment dintr-o frază, partea omisă se

fără intrânduri;
notează prin 3 puncte, astfel (…);
• acestea se plasează în text cu cifre ordinale între paranteze: (1)..; (2)…;

d) notele (sau trimiterile):
(3)…….;(100)… pentru fiecare lucrare, însă în mod obligatoriu în bibliografia de
• de regulă, notele se plasează în subsolul paginii; se despart de text printr-o

capitol sau a lucrării se păstrează ordinea (cifra) primită în text;
distanţă de 2 rânduri, la începutul căreia se trasează o linie despărţitoare lungă de 10-15

semne; notele se scriu la un interval de 1-1,5 rânduri; Dacă în acelaşi subsol sunt două sau
cu cifre (1,2….3) sau cu asteriscuri (steluţe): ∗)…∗∗)….∗∗∗) ş.a.m.d.;

mai multe note, ele se despart printr-un spaţiu de 1,5 rânduri. Fiecare notă este numerotată
• notele se pot numerota: pe fiecare pagină (are mari avantaje); pe subcapitole;

pe capitole; sau pe întreaga lucrare, de la prima până la ultima pagină, continuând
numărarea lor prin toate capitolele lucrării.
Trimiterea la editură
Manuscrisul dactilografiat se predă editurii în două exemplare. În
scopul facilitării operaţiilor de pregătire, în vederea tipăririi, dactilografierea
trebuie să fie făcută pe o singură faţă (pagină) a filei, la 2 rânduri, corectată
şi completată de autor cu toate notaţiile ce nu au putut fi scrise cu maşina.
Pentru a pregăti lucrarea la volumul contractat cu editura, autorul trebuie să
ştie să efectueze o serie de calcule, astfel:
• o pagină la manuscris dactilografiată pe filă A4 - 210x297mm/mm
cuprinde: 31 de rânduri de maşină şi 65 de bătăi pe un rând şi un spaţiu liber, în
stânga, de 2 cm, ceea ce pe întreaga filă reprezintă în total circa 2000 de bătăi
(semne) pe pagină; o coală de autor cuprinde: 20 de pagini dactilografiate şi
• o coală de tipar este formată din 16 pagini de text tipărit; numărul de semne este
corespunde ca dimensiune, aproximativ cu coala de editură;
însă diferit, în dependenţă de formatul cărţii şi de litera cu care se tipăreşte lucrarea;

• evaluarea volumului figurilor se face pe baza suprafeţei lor reale, 3000 cm2,
echivalând cu o coală de autor.
Manuscrisul se prezintă editurii în formă completă, adică incluzând: textul
principal, toate anexele, tabla de materii, sumarul sau cuprinsul (în limba română şi,
eventual, în alte limbi), bibliografia, indicele alfabetic, borderoul de tabele; întregul
material ilustrativ, însoţit de borderoul figurilor etc.
6.2. Susţinerea publică a lucrării ştiinţifice

Lucrările ştiinţifice, practic toate formele de comunicare ştiinţifică,
se finalizează în scris. Însă numai o parte dintre acestea implică în mod
direct şi forma de prezentare orală, adică susţinerea publică.
Avem aici în vedere, în primul rând, comunicările ştiinţifice,
intervenţiile ştiinţifice şi rapoartele de cercetare ştiinţifică care se prezintă,
194

de regulă, la sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane şi alte sesiuni
ştiinţifice. În al doilea rând, se susţin oral şi studii ştiinţifice, memoriile
ştiinţifice, rapoartele de cercetare, lucrări de diplomă şi teze de doctorat în
faţa unor consilii ştiinţifice, a unor comisii de recepţie ale beneficiarilor şi
ale comisiilor profesorale de diplomă şi de doctorat.
Susţinerea publică, în această clasificare pare că nu se aplică
celorlalte numeroase lucrări ştiinţifice, forme de comunicare (tratate,
manuale, monografii etc.). În realitate, în procesul elaborării acestor
lucrări ştiinţifice – fără susţinere publică la finalul publicării – au făcut
obiectul formelor de susţinere publică (îndeosebi intervenţii şi mai
ales comunicări ştiinţifice), în decursul întregului proces de elaborare.
Extensiunea mult mai largă a lucrărilor ştiinţifice care cunosc
susţinere publică – la finalul elaborării sau în procesul de elaborare –
ne permite să subliniem înainte de toate funcţiile complexe, majore
ale susţinerii publice pentru întreaga viaţă ştiinţifică dintr-un
• cunoaşterea unor idei, teze, teorii noi sau direcţii de cercetare

domeniu ştiinţific sau altul, şi anume:
• afirmarea ştiinţifică a tinerilor cercetători şi afirmarea unor

ştiinţifică;
• intensificarea vieţii ştiinţifice cu rostul de a cunoaşte noile

veritabili noi oameni de ştiinţă;
creaţii sau direcţii de investigare, precum şi corecţiile ce se cer făcute
• cunoaşterea mai bună a domeniilor ce se cer susţinute

vechilor teze şi teorii ştiinţifice;
financiar, organizatoric, în firmă şi în afara firmei, în institute de

cercetare şi de învăţământ superior, în institute guvernamentale,
rezervarea şi direcţionarea de resurse bugetare îndestulătoare ş.a.
6.2.1. Părţile principale ale discursului
(susţinerii publice)
Orice susţinere publică trebuie să se întemeieze pe o pregătire
complexă, de conţinut (fond) şi de formă, între care reţinem cu deosebire:
- introducerea (exordiul), în cadrul căreia vorbitorul enunţă în
linii mari problema care face obiectul susţinerii publice (discursului),
în scopul de a trezi cât mai mult interes auditoriului;
- conţinutul sau tratarea subiectului, care constă într-o
prezentare (expunere) dezvoltată a ideilor de bază şi utilizarea metodei
de argumentare teoretică şi faptică, profundă;
- concluzia sau peroraţia are menire dublă: pe de o parte, de
recapitulare asupra principalelor idei şi probleme; pe de altă parte, de a
consolida convingerea auditorului asupra validităţii şi justeţei concluziilor.
195

Algoritmul de bază (secretul) al oricărei susţineri publice
constă în ştiinţa deşteptării interesului auditoriului şi utilizarea, în
acest scop, a raţionamentelor logice şi a argumentelor practice.
Calitatea susţinerii publice este în mare măsură dependentă de
stăpânirea unor cunoştinţe cât mai temeinice de retorică. Orice
student şi tânăr cercetător trebuie să poată realiza o cât mai bună
expunere orală, să-şi organizeze şi să transmită liber, convingător
propriile idei. În acest scop el trebuie să ştie să folosească o întreagă
• cuvântul;
gamă de mijloace de expresie, dintre care:
• sintaxa (folosirea cuvintelor şi a propoziţiilor în frază, în vorbire);

• cadenţa şi armonia frazei;
• sugestivitatea stilului;
• debitul verbal;
• căldura cuvântului, a mesajului;
• gesticulaţia adecvată;
• atitudine, ţinută etc.
6.2.2. Reguli de bază pentru susţinerea publică
Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice presupune trei grupe
de reguli:
a) pregătirea susţinerii publice (a expunerii);
b) expunerea în public a rezultatelor cercetării ştiinţifice;
c) diferite alte recomandări practice.
6.2.2.1. Pregătirea expunerii
Pregătirea expunerii este o condiţie esenţială pentru reuşita unei
bune comunicări, în rândul oamenilor de ştiinţă din ţară şi străinătate, a
rezultatelor cercetării ştiinţifice. O bună pregătire a expunerii presupune:
• elaborarea planului prezentării;
• cunoaşterea auditoriului;
• pregătirea personală a vorbitorului;
• pregătirea materialului şi a tehnicii ajutătoare;
• pregătirea auditorului.
a) Planul prezentării trebuie să includă ideile principale ale cercetării efectuate,
împreună cu argumentele de susţinere pentru fiecare dintre acestea. În cadrul acestui plan
de prezentare se cere acordat un spaţiu suficient de mare contribuţiilor personale,
avantajelor şi eventualelor inconveniente ale soluţiilor propuse în raport cu alte cercetări şi
studii sau în raport cu practica economică, macro sau microeconomică.
Expunerea orală trebuie să reproducă, cel puţin parţial, textul special pregătit de
autor;
196

b) Cunoaşterea auditoriului este o condiţie, un criteriu de pregătire a expu-
nerii. Vorbitorul trebuie să aibă în vedere structura profesională a persoanelor
auditoare, nivelul de pregătire şi de interes pentru tema cercetată;
c) Pregătirea personală a vorbitorului. Autorul expunerii ştiinţifice trebuie
să-şi controleze riguros atitudinea, mimica, gesturile. De asemenea, el trebuie să evite
întreruperi prelungite sau un exces de patetism, sentimentalism într-o problemă sau
alta a expunerii;
d) Pregătirea materialelor şi tehnicilor auxiliare cum sunt: benzi
înregistrate, folii de celită (ţiplane), scheme, planşe cu cifre (calcule) şi grafice etc.
Folosirea de materiale audio-vizuale nu numai că uşurează expunerea şi evită
monotonia, dar micşorează şi timpul necesar, permiţând încadrarea într-un timp
minim, pus la dispoziţie;
e) Pregătirea auditorului are importanţă pentru a putea concentra persoane
interesate sau cunoscătoare ale temei cercetate. În acest scop are o mare însemnătate
anunţarea prealabilă a temei (prin afişe, prin informaţii în presă). Totodată, se fac
cunoscute numele şi prenumele vorbitorului, titlul ştiinţific, alte rezultate şi lucrări
ştiinţifice, locul de muncă ş.a.
6.2.2.2. Expunerea în public a rezultatelor

Expunerea vorbitorului trebuie să se întemeieze pe reproducerea
textului scris. Vorbitorul trebuie să fie pregătit să dimensioneze textul
(prin eliminare sau îmbogăţire), atunci când i se dă un termen mai mic
sau mai mare, după caz. Dacă termenul este ştiut dinainte (10 minute),
expunerea se cere făcută, respectând cu fidelitate textul pregătit la un nu-
măr de 5-6 pagini. În cazul lucrării de diplomă, studenţii au la dispoziţie,
de regulă 15 minute. Pentru încadrarea în timpul pus la dispoziţie se cer
făcute exerciţii până se reţin asemenea idei şi argumente care permit
încadrarea în spaţiul acordat.
6.2.2.3. Recomandări practice
În general, succesul expunerii publice a lucrării ştiinţifice presu-
pune o prezentare a rezultatelor, selectivă şi diferenţiată, în funcţie de
obiectivele şi problemele comunicării şi de timpul acordat; în cazul
unei teze de licenţă, expunerea orală se face pe baza textului sau a
unui plan dinainte pregătit; în cazul susţinerii tezei de doctorat, se
citeşte pur şi simplu textul pregătit dinainte.
Când este vorba de o participare la o sesiune ştiinţifică interna-
ţională, comunicarea scrisă, ca şi expunerea se fac într-o limbă de circu-
laţie internaţională sau în limba dinainte indicată. În acest scop, textul
scris se traduce şi se supervizează traducerea de o persoană care cunoaşte
terminologia de specialitate.
197

Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, vorbitorul trebuie să
• anumite pauze;
ştie să utilizeze:
• schimbări de ritm de vorbire şi de ton;

• dialogul cu persoane din rândul auditoriului;
• diferite momente de umor.
În mod special, în expunere trebuie să se insiste asupra
problemelor necunoscute, noi sau care prezintă interes şi din alte
puncte de vedere; în orice caz, să se evite orice urmă de improvizaţii
(mai ales când nu se prezintă un text scris).
O mare însemnătate are încadrarea vorbitorului în timpul
• dimensionarea materialului scris;

acordat. Pentru aceasta sunt necesare:
• o pregătire a susţinerii orale (exerciţii);

• vorbitorul să-şi rezerve 1-2 minute tampon pentru situaţii
• o ştiinţă a prevenirii sau a eliminării rapide a unor stări de

deosebite (apariţia unor factori perturbatori);
tensiune în rândul asistenţei.

O formă specială a expunerii publice este lansarea unei lucrări
ştiinţifice.
Lucrările ştiinţifice de importanţă mai mare, tipărite sub formă
de cărţi, tratate, dicţionare ş.a. se aduc la cunoştinţa celor interesaţi
prin: prezentări sau susţineri directe (cum s-a arătat), note de lecturi,
recenzii, lansări publice etc.
Lansarea publică a lucrării ştiinţifice se organizează de editura în
care s-a publicat lucrarea, în colaborare cu autorul. Cu acest prilej, se
• discursul editorului;
realizează, în principal, următoarele momente:
• discursul unor personalităţi ştiinţifice din domeniul respectiv;
• discursul beneficiarului principal;
• discursul autorului.
Lansarea se poate realiza imediat după ce cartea a fost difuzată pe piaţă sau cu
prilejul unor momente speciale, cum ar fi târguri de carte, expoziţii de carte,
schimburi de publicaţii ş.a.
Valoarea socială a unei lucrări ştiinţifice se apreciază prin: contribuţiile pe care
le aduce la dezvoltarea teoriei, ştiinţei economice în general; aportul la soluţionarea
unor probleme economice de importanţă deosebită; formularea de concluzii cu
caracter practic ce se adresează beneficiarilor din economia reală; aportul la educaţia
economică a populaţiei, precum şi la dezvoltarea cultural-spirituală în ansamblul
acesteia. De aceea, autorul are funcţia (obligaţia) ştiinţifică de a urmări sistematic
fluxul ideilor şi concluziilor pe care le-a încorporat în lucrarea respectivă până la
ultimul beneficiar, acordând asistenţă de specialitate necesară pentru asimilarea rapidă
şi benefică, eficientă, a acestora în activitatea economică şi în existenţa, în viaţa
culturală a populaţiei.
198

CONCEPTE DE BAZ
• Redactarea lucrării ştiinţifice

• Etapa de redactare
• Forma de redactare
• Redactarea propriu-zisă
• Plan de redactare
• Structura lucrării ştiinţifice
• Regulă generală pentru redactare
• Regulă specifică pentru redactare
• Discurs de susţinere publică
• Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice
• Lansare de carte
• Valorificarea cercetării
199

ÎNTREB RI
1. În ce constă redactarea unei lucrări ştiinţifice şi cum se corelează

această etapă cu celelalte etape ale cercetării ştiinţifice?
2. Care sunt etapele redactării?
3. Concepeţi un plan de redactare a unei lucrări!
4. Explicaţi redactarea propriu-zisă, cu punctele ei specifice!
5. Cum se definitivează o lucrare de cercetare ştiinţifică?
6. Care sunt regulile privind redactarea unei lucrări?
7. În ce constă susţinerea publică a lucrării ştiinţifice?
8. Elaboraţi un cadru de discurs pentru susţinerea publică a unei
lucrări ştiinţifice!
9. Cum se organizează acţiunea de lansare publică a unei cărţi?
10. Ce înseamnă valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice? Expli-
caţi acest proces ţinând seama de diferitele tipuri de cercetare ştiinţifică.
11. În calitate de autor, cum colaboraţi cu editura care vă publică
lucrarea ştiinţifică; dar cu beneficiarul lucrării?
200

TEXTE DE ANALIZAT
„OMUL DE ŞTIIN ESTE PUS ÎN SITUA IA DE A ELABORA

O TEORIE, UN ANSAMBLU DE IDEI, DE CONCEPTE ABSTRACTE,
MAI MULT SAU MAI PU IN ORGANIZATE, APLICATE UNUI
DOMENIU ANUME. MAI PRECIS, O TEORIE ESTE ÎN PRIMUL
RÂND CONSTITUIT DINTR-UN ANSAMBLU DE DEFINI II ŞI
DINTR-UN NUM R DE IPOTEZE. DEFINI IILE (FORMAREA
BRUT DE CAPITAL FIX, TEZAURIZAREA, MONOPOLUL, FIRMA
MULTINA IONAL ETC) AU CA OBIECT DE A INDICA, F R
AMBIGUITATE, SEMNIFICA IA ANUMITOR TERMENI. UN PRIM
ANSAMBLU DE IPOTEZE ESTE DESTINAT PRECIZ RII CONDI-
IILOR DE APLICARE A TEORIEI”.
GILBERT ABRAHAM -FROIS
,,ACOLO UNDE ÎNCETEAZ SPECULA IA, ADIC ÎN

VIA A REAL ÎNCEPE DECI ŞTIIN A ADEV RAT , POZITIV ,
ÎNF IŞAREA ACTIVIT II PRACTICE, A PROCESULUI PRACTIC
DE DEZVOLTARE A OAMENILOR. VORB RIA DESPRE
CONŞTIIN ÎNCETEAZ …DIFICULTATEA ÎNCEPE ABIA
ATUNCI CÂND P ŞIM LA CERCETAREA ŞI LA SISTEMATIZA-
REA MATERIALULUI, ADIC LA ADEV RATA LUI EXPUNE-
RE, INDIFERENT DAC ESTE VORBA DE O EPOC TRECUT
SAU DE CEA PREZENT ” (sublinierea noastră).
K. MARX, FR. ENGELS
,,DAC EU AM V ZUT MAI DEPARTE DECÂT CEA MAI

MARE PARTE A OAMENILOR, ACEASTA SE DATOREŞTE
FAPTULUI C EU M-AM COCO AT PE UMERII GIGAN ILOR”.
NEWTON
201

• Baron, Tudor (coordonator), Statistica teoretică şi economică,
• Boia, A, Soare, I., Scărlătescu, Gr., Dactilografia, Editura

Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996;
• Capanu, Ion, Wagner, Pavel T, Mitruţ, Constantin, Sistemul contu-

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
rilor naţionale şi agregate macroeconomice, Editura All, Bucureşti, 1994;

• Ciucur, Dumitru; Răboacă, Gheorghe, Metodologia cercetării
ştiinţifice economice (Note de curs), Editura Fundaţiei România de
• Dickinson, John , Science et chercheurs scientifiques dans la

Mâine, Bucureşti, 1998, 114 p.;
• Ionescu, Constantin (sub redacţia), Dicţionar statistic-economic,

• Michel, Jean, Pratique du management de l’information,

Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti, 1969, 736 p.;
• Mihuleac, E., Bazele managementului, Editura Tempus, Bucu-

• Neacşu, Ioan, Instruire şi învăţare, Editura Ştiinţifică, Bucu-

reşti, 1994;
• Pohoaţă,I., Paradigme de gândire, Editura Universităţii

reşti, 1990;
• *** Dicţionar de economie (N. Dobrotă coordonator), Editura

„Alexandru I. Cuza”, Iaşi, 1994;
Economică, Bucureşti, 1999.
202

GHIDUL METODOLOGIC AL ELABOR RII
UNEI LUCR RI ŞTIIN IFICE ECONOMICE
1. Alegerea temei de cercetare

• se face din rândul problemelor economice;
• problema economică rezultă în urma confruntării:
- teoriei, ipotezei, curentelor etc. cu
- faptele practice, empirice
• dacă acestea se află în dezacord (contradicţie) înseamnă că
avem de-a face cu o problemă economică; această problemă econo-
mică poate deveni o temă de cercetare ştiinţifică;
• tema de cercetare se alege după o serie de principii şi criterii.
Mijloace:
- informare;
- documentare sumară cu caracter exploratoriu, de identificare a
temei potrivite;
- consultarea profesorilor şi a altor specialişti din teorie şi din
practică.
2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului)
Acesta poate fi, de regulă, unul din obiectivele următoare:
• analize ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinţe,
concluzii, direcţii de acţiune;
• studii de caz, inter şi multidisciplinare, cu scopul identificării şi
formulării unor cauze şi factori şi deci a unor ipoteze noi;
• realizarea unui bilanţ al teoriilor existente, al tendinţelor şi
curentelor de gândire;
• formularea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii,
decizii etc.;
• perfecţionarea sau crearea unei noi metodologii de analiză şi de
calcul economic etc.
Mijloace:
- informare;
- studiu documentar;
- exigenţele beneficiarilor;
- consultarea unor specialişti.
Notă: obiectivul se defineşte şi delimitează în raport cu pregătirea
şi opţiunile cercetătorului, dar şi cu datele de la punctul 3.
203

3. Elaborarea schiţei proiectului de cercetare
• termenul de predare a lucrării;
• volumul surselor de documentare bibliografică. Întocmirea
unei bibliografii minimale (în continuă extindere);
• timpul necesar pentru culegerea şi studiul surselor bibliografice;
• surse bibliografice puţin accesibile şi problemele care se ridică;
• o evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercetării:
• documentare practică, cercetare propriu-zisă, redactare şi susţi-
nere publică etc.
Mijloace:
• eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată;
• stăpânirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică:
cunoştinţe de matematică, statistică, limbi străine etc.;
• sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al firmei, al
institutului de cercetare, al centrului de informare – documentare etc.
4. Studiul surselor bibliografice
Este direcţionat spre:
• cunoaşterea particularităţilor fenomenului economic din trecut,
din prezent în alte zone geografice şi studii realizate de către cercetă-
torii români;
• explicarea fenomenului economic; stabilirea cauzelor şi facto-
rilor lui;
• efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii
de specialitate;
• întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii consultate: probleme
bine realizate (părţi tari), precum şi părţi mai slabe (sau slabe, greşite);
• precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infir-
mate, ipotezele amânate şi cauzele acestora;
• inventarierea argumentelor pro şi contra pentru fiecare punct
de vedere;
• metodele şi tehnicile de analiză şi calcul; valoarea şi limitele
acestora;
• precizări asupra datelor utilizate de diverşi autori: valoarea şi
limitele acestor date.
Mijloace:
– surse terţiare (referate documentare de sinteză);
– surse secundare (sinteze documentare);
– surse primare: periodice (reviste) şi neperiodice: cărţi, dicţio-
nare etc.;
– cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei surse;
– consultarea unor specialişti.
204

5. Elaborarea proiectului temei de cercetare ştiinţifică
Are drept obiect:
– precizarea întinderii tematice (clarificări teoretice şi metodolo-
gice, analize concrete);
– evidenţierea şi precizarea factorilor – ipoteză a fenomenului
economic.
În acest demers trebuie să se aibă în vedere:
• definirea şi delimitarea fenomenului economic ce se supune
cercetării;
• evidenţierea trăsăturilor şi particularităţilor fenomenului economic;
• principalele erori pe care le săvârşesc economiştii în sfera
temei cercetate (domeniului).
5.1. Observarea fenomenului economic
– o parte a observării fenomenului economic se realizează cu
ajutorul cercetării bibliografice;
– cea mai mare parte a observării fenomenului economic se
realizează în firmă, ramură, scară naţională sau internaţională, prin
documentare practică: culegere de date, fapte empirice şi informaţii
privind geneza (esenţa ascunsă) a fenomenului studiat;
– pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna
cunoaştere a fenomenului economic;
– precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului economic
studiat; aceasta ajută la alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi
calcul, la interpretarea concluziilor şi soluţiilor;
– relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determină
fenomenul economic; se cere întocmit un tablou cu aceste cauze şi
factori, clasificaţi din cele mai diferite puncte de vedere (criterii).
5.2. Explicarea fenomenului economic prin formularea ipo-
tezei (lor)
Este componenta cea mai profundă a observării şi cunoaşterii
ştiinţifice a fenomenului economic. În vederea atingerii acestor
obiective se cer realizate următoarele abordări:
– conceptul de sistem al fenomenului economic;
– analiza cauzală a fenomenului economic şi identificarea
variabilelor-factori cei mai tangibili;
– stabilirea relaţiilor funcţionale dintre variabilele dependente
(y) şi independente (xi);
– stabilirea relaţiilor dintre factorii-variabile ale fenomenului
economic (între x1, x2, x3,............., xn);
– stabilirea relaţiilor fenomenului studiat (y) cu variabilele-
factori (xi): endogeni şi exogeni.
205

Mijloace şi procedee:
• alegerea modalităţilor logice (inductive şi mai ales deductive),
precum şi a metodelor statistico-matematice de identificare şi testare a
variabilelor-factori, a tehnicilor de analiză şi de calcul (metoda substituţiei
în lanţ, metoda balanţieră, corelaţia şi regresia, cercetări operaţionale etc.).
Această alegere se face în raport cu:
– calitatea fenomenului şi cu rezultatele analizei cauzale;
– datele necesare şi datele disponibile;
– cu opiniile conducătorilor ştiinţifici, ale specialiştilor din
firmă, de la Institutul Naţional pentru Statistică (sau Direcţia Generală
Judeţeană pentru Statistică) etc.;
– folosirea modelului, în general, şi a modelului matematic, în
special, în vederea formulării şi verificării ipotezei;
– stabilirea tipului de legătură (funcţie de corelaţie): de tip
linear, exponenţial, parabolic, hiperbolic etc.; a intensităţii corelaţiei
(coeficient de corelaţie, coeficient de determinaţie); utilizarea testelor
de semnificaţie ale calculelor etc.);
– stabilirea tipului de model care se potriveşte fenomenului economic;
– elaborarea schemelor simplificate ale modelelor încercate, şi
respectiv, a modelului ales;
– consultarea specialiştilor cu privire la:
• modelul ales;
• rezultatele obţinute în formularea ipotezei (ipotezelor);
– rezervarea timpului necesar celorlalte etape;
– evidenţierea părţilor mai slabe ale demersului ştiinţific
realizat; căile de eliminare a acestor neajunsuri.
6. Elaborarea planului preliminar de structură a lucrării
Se realizează în procesul de verificare şi de fundamentare a
concluziilor ştiinţifice, prin:
• verificarea succesivă a ipotezelor (vezi modelul, schema
simplificată);
• utilizarea unor mijloace şi modalităţi de verificare a ipotezei,
cum sunt:
– o formă de experiment;
– stimularea;
– scenariul;
– prognoză.
• analiza temeinică a implicaţiilor şi consecinţelor ipotezei în
vederea fundamentării concluziilor ştiinţifice (teoriei, deciziei etc.);
• precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate şi amânate, cu
menţionarea cauzelor corespunzătoare;
206

• observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii
economice;
• relevarea problemelor nesoluţionate şi a căilor de depăşire a
variatelor neajunsuri;
• precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale
procurării şi asigurării unor date calitativ superioare;
• timpul necesar celorlalte etape.
Redactarea lucrării:
Se realizează prin:
• Definitivarea planului general al lucrării (eventual şi prin
consultarea unor specialişti); distribuirea pe întreaga structură a lucră-
rii a rezultatelor cercetării (bibliografice), ca şi a rezultatelor formu-
lării şi verificării ipotezelor, fundamentării concluziilor (ştiinţifice)
privind fenomenul economic practic, studiat;
• Pregătirea şi definitivarea tuturor componentelor lucrării (titlul
lucrării şi ale secţiunilor, capitolelor şi paragrafelor; citatele şi sursele,
introducerea şi rezumatul lucrării, graficele, tabelele, anexele, indexul
de nume şi de termeni, bibliografia etc.);
• Redactarea propriu-zisă.
- alegerea modelului de redactare convenabil fiecăruia;
• Definitivarea redactării lucrării.
- pe baza:
• observaţiilor şi sugestiilor beneficiarului şi ale altor specialişti;
• propriilor remarci, observaţii şi aspiraţii ale autorului;
• Alegerea modelului de procesare;
- timpul necesar pentru procesare şi susţinerea publică.
8. Susţinerea (dezbaterea) publică a lucrării
Presupune:
• un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de bază şi a
concluziilor lucrării;
• precizarea algoritmului de succes al expunerii;
• satisfacerea altor exigenţe şi reguli.
9. Refacerea lucrării
Se realizează pe baza:
• observaţiilor rezultate în urma dezbaterii ştiinţifice;
• timpului rămas disponibil pentru refacere.
10. Predarea la beneficiar
Se face:
• la data iniţial stabilită prin contract
• către editură, şef ierarhic, firmă etc.
207

Principalele corelaţii ale M.C.Ş.E.
208

şi componente ale cunoaşterii ştiinţifice
209

PREMIILE NOBEL PENTRU ECONOMIE
Anul Numele Anul Naţionalitate Domeniul aportului ştiinţific

laureatului naşterii pentru care s-a obţinut
premiul Nobel
Locul Locul
naşterii obţinerii
1969 Ragnar 1895 Norvegia Norvegia Economia dezvoltării şi
Frisch modele dinamice
1969 Jan 1903 Olanda Olanda Economia dezvoltării şi
Tinbergen modele dinamice
1970 Paul 1915 Statele Statele Teoria statică şi dinamica
Samuelson Unite Unite
1971 Kenneth 1926 Statele Statele Teoria echilibrului economic
Arrow Unite Unite şi teoria bunăstării
1972 John 1904 Marea Marea Teoria echilibrului economic
Hicks Britanie Britanie şi teoria bunăstării
1973 Wassily 1906 Rusia Statele Modelul input-output şi aplica-
Leontieff Unite rea sa în probleme economice
1974 Friedrich 1899 Austria Marea Teoria fluctuaţiilor monetare şi
Von Britanie economice, interdependenţa
Hayek economicului cu socialul
1974 Gunnar 1889 Suedia Suedia Teoria fluctuaţiilor monetare şi
Myrdal economice, interdependenţa
economicului cu socialul
1975 Leonid 1912 Rusia Rusia Teoria alocării optimale a
Kantorovich resurselor
1975 Tjalling 1910 Olanda Statele Teoria alocării optimale a
Koopmans Unite resurselor
1976 Milton 1912 Statele Statele Analiza consumului, istoria şi
Friedman Unite Unite teoria monetaristă
1977 James 1907 Marea Marea Teoria comerţului internaţio-
Meade Britanie Britanie nal şi a mişcărilor internaţio-
nale de capital
1978 Herbert 1916 Statele Statele Procesul de decizie în cadrul
Simon Unite Unite organizaţiilor economice
1979 Theodore 1902 Statele Statele Creşterea economică şi proble-
Schultz Unite Unite mele ţărilor în curs de dezvoltare
210

1979 Artur 1915 Marea Marea Creşterea economică şi
Lewis Britanie Britanie problemele ţărilor în curs de
dezvoltare
1980 Lawrence 1920 Statele Statele Modele econometrice de con-
Klein Unite Unite junctura şi analiza politicii
economice
1981 James 1918 Statele Statele Analiza pieţelor financiare şi
Tobin Unite Unite raporturile acestora cu ocupa-
rea, producţia şi preţurile
1982 George 1911 Statele Statele Studiul structurilor indus-
Stigler Unite Unite triale, ale funcţionării pieţelor
si ale reglementărilor publice
1983 Gerard 1921 Franta Statele Noile metode de analiză în
Debreu Unite teoria economică şi teoria
echilibrului general
1984 Richard 1913 Marea Marea Elaborarea de sisteme de
Stone Britanie Britanie contabilitate naţionale
1985 Franco 1918 Italia Statele Studii în domeniul cererii şi
Modigliani Unite pieţelor financiare
1986 James 1919 Statele Statele Teoria contractelor politice şi
Buchanan Unite Unite constituţionale
1987 Robert 1924 Statele Statele Teoria economiei financiare şi
Solow Unite Unite a finanţării întreprinderilor
1988 Maurice 1911 Franta Franta Teoria pieţelor şi utilizarea
Allais eficientă a resurselor
1989 Trygve 1921 Norvegia Norvegia Fundamentele probabilistice ale
Haavelmo metodologiei econometrice şi
analiza ecuaţiilor simultane
1990 Harry 1927 Statele Statele Teoria gestiunii financiare şi a
Markovwitz Unite Unite finanţării întreprinderilor
1990 Merton 1923 Statele Statele Teoria gestiunii financiare şi a
Miller Unite Unite finanţării întreprinderilor
1990 Ronald 1924 Statele Statele Teoria gestiunii financiare şi a
Sharpe Unite Unite finanţării întreprinderilor
1991 Ronald 1910 Marea Statele Teoria costurilor de tranzacţii
Coase Britanie Unite şi drepturile economice
1992 Gary 1930 Statele Statele Lărgirea analizei economice
Becker Unite Unite către noi domenii de compor-
tamente umane şi a relaţiilor
umane
211

1993 Robert 1926 Statele Statele Introducerea în cadrul cerce-
Fogel Unite Unite tării istorice a conceptelor, a
modelelor şi a metodelor rezul-
tate din cercetarea ştiinţifică
1993 Douglass 1920 Statele Statele Introducerea în cercetarea
North Unite Unite istorică a conceptelor, a mode-
lelor şi a metodelor rezultate
din cercetarea economică
1994 John 1920 Ungaria Statele Teoria jocurilor necooperante
Harsanyi Unite
1994 John Nash 1928 Statele Statele Teoria jocurilor necooperante
Unite Unite
1994 Reinhard 1930 Germania Germania Teoria jocurilor necooperante
Selten
1995 Robert 1937 Statele Statele Analiza macroeconomică şi a
Lucas Unite Unite politicilor economice pornind
de la conceptul anticipaţiilor
raţionale
1996 James 1936 Anglia Anglia Aplicarea teoriei economice a
Mirrless ştiinţelor în condiţii de
William 1914 Statele Statele informaţii asimetrice
Vickren Unite Unite
1997 Robert 1944 Statele Statele Dezvoltarea unor modele de
Merton Unite Unite evaluare a tranzacţiilor pe
Myron 1941 Statele Statele piaţa derivatelor
Scholes Unite Unite
1998 Sen 1933 India Anglia Contribuţii majore în cercetă-
Amartya (Bengal) rile legate de problemele
fundamentale ale economiei
bunăstării
1999 John 1944 Statele Statele Dezvoltarea teoriei şi
Heckman Unite Unite metodologiei de analiză a
eşantionului selectiv
2000 Daniel L. 1937 Statele Statele Dezvoltarea teoriei şi
Mc Fadden Unite Unite metodologiei de analiză a
alegerilor discrete
212

Metodologia Cercetarii Stiintifice Econo

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metodologia Cercetarii Stiintifice Econo

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GHEORGHE R BOAC DUMITRU CIUCUR

METODOLOGIA CERCET RII ŞTIIN IFICE

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Redactor: Adela DEAC

Universitatea SPIRU HARET

Prof. univ. dr. Prof. univ. dr.

EDITURA FUNDA IEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Cuvânt înainte ……………………………………………………… 9

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Am elaborat acest manual universitar, pornind de la exigenţele

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

MAX PLANCK (1858 - 1944)

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

ŞTIIN A ECONOMIC ÎN PERIOADA

1.1. Ştiinţa. Caracteristici şi tendinţe actuale

1.2. Ştiinţa economică în progres

1.3. Contribuţii româneşti la dezvoltarea metodologiei cercetării

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

ŞTIIN A ECONOMIC ÎN PERIOADA

Înţelegerea şi însuşirea problemelor de bază, esenţiale ale

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

• materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de

• ipotezele confirmate şi neconfirmate;

• rezultatele observaţiilor şi experienţelor, generalizările teoretice fă-

• modelul de cercetare a realităţii (metodologia).

Asemenea laturi se influenţează permanent, generând o dina-

Universitatea SPIRU HARET

♦ ştiinţa este întotdeauna formulată într-un limbaj de comu-

♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre legile funcţionării şi

♦ ştiinţa este o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată

♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe care cresc, se completează

continuu. Această completare se realizează cu ajutorul celor mai

♦ ştiinţa este cunoaştere exactă, universală şi verificabilă,

exprimată prin legi (Dicţionarul Petit Robert);

• ştiinţa se realizează treptat, prin acumulări sistematice în

domeniul cunoaşterii. Crearea şi dezvoltarea ştiinţei reprezintă un

• succesiunea, folosirea şi îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor

• drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de

la fenomen la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la alta mai

• ştiinţa îşi organizează procesul cunoaşterii de la simplu la

complex; întotdeauna, mai întâi, au fost studiate formele simple ale

Universitatea SPIRU HARET

• în ştiinţă, mai mult ca oriunde, acţionează lupta dintre idei

• ştiinţele nu sunt rupte şi independente unele de altele; ele se

dezvoltă în legătură unele cu altele ca urmare a legăturii dintre diferite

♦ continuarea împletirii proceselor de diferenţiere şi de inte-

grare a ştiinţei. Diferenţierea este un proces de separare a unor

♦ astăzi s-a subţiat până la dispariţie demarcaţia dintre ştiinţele

deductive şi inductive; se apreciază că procesul va continua. În acest

♦ reconsiderarea rolului gândirii teoretice în mişcarea cunoaş-

terii ştiinţifice spre noi rezultate; gândirea teoretică s-a transformat în

♦ îmbogăţirea arsenalului ştiinţei cu noţiuni, termeni instru-