Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d.

3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist,

politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul
vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura
Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”,
poliglot (cunoștea circa 15 limbi)[2].

Biografie
Modificare
Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice
(1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul
din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică,
apoi de Studii biblice la Seminar. Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului[3] și
inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În
1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de
Alba Iulia și Făgăraș.
Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă,
latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză,
maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare
din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de
prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la
Constantinopol și la Cairo. În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului
de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-Catolice Române în Biserica Ortodoxă, confiscând
Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul
Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii
ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere
latine,
Învățătorul poporului (1848),
Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 - prima revistă românească de
filologie.
A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și
traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte
(1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea
Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății
Germane de Orientalistică.
A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind
considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat
să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea sa romană. Influențat de
Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt
pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor
de origine nelatină. Pe tărâm politic s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului
român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece secretari ai Adunării