CURSUL NR.

1
Noţiuni introductive în studiul Dreptului Internaţional Penal (DIP)

Planul cursului:
1. Definiţie
2. Caracterizare
3. Statut epistemologic (legătura DIP cu alte ramuri de drept)
3A. Dreptul penal intern
3B. Dreptul internaţional public
3C. Dreptul penal internaţional
3D. Dreptul internaţional umanitar
4. Izvoarele DIP

1. Definiţie:
Dreptul Internaţional Penal este o componentă a dreptului internaţional public şi
reprezintă ansamblul de norme juridice convenţionale sau cutumiare acceptate de către state în
baza cărora este organizată incriminarea şi reprimarea (sancţionarea) faptelor antisociale prin
care se aduce atingere unor valori fundamentale ale comunităţii internaţionale.

2. Caracterizare:
- DIP-ul cuprinde ansamblul regulilor juridice stabilite în relaţiile dintre state cu privire
la reprimarea crimelor condamnate de morala şi justiţia internaţională,
- DIP este o ramură a dreptului internaţional public. Rolul acestuia în dreptul
internaţional public este analog celui al dreptului penal în ordinea internă. Ca ramură a dreptului
internaţional public, dreptul internaţional penal prezintă numeroase puncte de contact cu acesta,
principiile generale ale dreptului internaţional public aplicându-se şi domeniului penal al
relaţiilor internaţionale, reglementările din dreptul internaţional penal trebuind să fie conforme
cu principiile juridice generale promovate de dreptul internaţional public,
- DIP aparţine ordinii internaţionale juridice,
- stabileşte (incriminează) infracţiuni internaţionale (delicta juris gentium),
- spre deosebire de dreptul penal intenaţional, dreptul internaţional penal cuprinde norme
de incriminare a infracţiunilor internaţionale, precum şi procedura de soluţionare a lor,
- scopul DIP este acela de a lupta eficient împotriva crimelor internaţionale şi realizarea
jurisdicţiei internaţionale pe baza acordurilor interstatale,
- împrumută instituţii din dreptul penal intern (infracţiunea, răspunderea penală şi
sancţiunile),
- DIP are un caracter interdisciplinar (de drept internaţional, de drept penal, procesuual
penal şi protecţia juridică a drepturilor omului),
- Codificarea DIP are meritul de a permite o adaptare imediată a reglementărilor juridice
existente la evoluţia rapidă a relaţiilor internaţionale, precum şi crearea de norme noi în acele
domenii în care apariţia pe cale cutumiară a normelor juridice ar fi prea anevoioasă şi nu ar
corespunde caracterului urgent al incriminării anumitor fapte grave şi al colaborării
internaţionale pentru reprimarea acestora.
- Totodată, transpunerea în scris a regulilor privind definirea şi sancţionarea
infracţiunilor internaţionale este de natură a asigura acestor reguli o mai bună cunoaştere şi
aplicare, în condiţiile în care stabilirea existenţei şi conţinutului unei cutume este deosebit de
dificilă, orice cutumă trebuind să fie probată, iar dreptul penal prin natura sa trebuie să fie clar şi
bine conturat, legalitatea incriminării şi a pedepsei trebuind să fie fără echivoc.

1
3. Statut epistemologic (legătura DIP cu alte ramuri de drept):
3A. Dreptul penal intern. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România,
este format din totalitatea normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce
fapte constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri
ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor fizice şi/sau
juridice, care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale
statului de drept, democratic şi social.

Caracteristicile dreptului penal:

Din definiţia de mai sus desprindem elementele definitorii ale acestei ramuri de drept şi anume:
1. dreptul penal este o ramură de drept distinctă, alături de alte ramuri de drept;
2. dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; această autonomie
îmbracă trei aspecte: normativă, conceptuală, procedurală.
3. dreptul penal are o structură unitară,
4. dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de
reglementare,
5. normele dreptului penal stabilesc expres faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile de tragere
la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile aplicabile,
6. dreptul penal are un scop specific şi anume apărarea valorilor sociale,
7. are instituţii specifice, acestea fiind: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea
8. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele
raportului juridic de drept penal este statul, aflat pe o poziţie dominantă, fiind cel care realizează
tragerea la răspundere penală a infractorilor şi aplicarea sancţiunilor. În acelaşi timp, valorile
sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public,
9. dreptul penal are un caracter subsidiar, în sensul că intervine atunci când protecţia valorii
sociale apărate nu poate fi realizată prin intermediul altor norme, astfel că recurgerea la
mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind unicul mijloc de protecţie când alte
ramuri se dovedesc ineficiente.
10. dreptul penal are un caracter selectiv, astfel încât sub protecţia acestuia cad doar anumite
categorii de valori şi relaţii sociale, iar celelalte cad sub protecţia normelor morale, religioase sau
sub protecţia normelor altor ramuri de drept. In acelaşi timp, dreptul penal nu incriminează toate
acţiunile sau inacţiunile oamenilor, ci doar pe acelea care ar periclita existenţa unei valori sociale
protejate.

Obiectul dreptului penal:

Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc între
membrii societăţii în vederea apărării valorilor sociale în şi a relaţiilor sociale ce se creează şi se
dezvoltă în jurul şi datorită acestor valori. In cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au
îndatorirea de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale.
Relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de reglementare al dreptului penal, au o
existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie forma
unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii.

3B. Dreptul internaţional public. Este acea ramură a dreptului care se ocupă de
cercetarea normelor juridice, scrise sau nescrise, create de către state şi alte subiecte de drept
internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale şi a raporturilor care se
stabilesc în cadrul societăţii internaţionale şi totodată se ocupă şi de elaborarea acestor norme
juridice.
Caracterizare:
- noţiunea de drept internaţional a fost folosită pentru prima dată de filosoful englez Jeremy
Bentham, în lucrarea ,An introduction to the principles of moral and legislation” 1789; anterior a

2
predominat expresia „Dreptul ginţilor” (jus gentium),
- dreptul internaţional a apărut odată cu statele şi cu raporturile dintre ele şi în acelaşi timp s-a
dezvoltat odată cu acestea,
- dreptul internaţional este generat şi se dezvoltă într-un anumit cadru politico-economic,
- modificările în cadrul dreptului internaţional depind de schimbările ce intervin în societatea
internaţională,
- dreptul internaţional este creat pe baza acordului de voinţă al statelor şi are ca scop
reglementarea raporturilor dintre ele; astfel, statul are un dublu rol: creează normele dreptului
internaţional şi tot el este destinatarul acestor reglementări,
- în epoca contemporană dreptul internaţional se orientează spre promovarea şi garantarea
valorilor fundamentale mondiale, cum ar fi: pacea şi securitatea, democraţia, respectarea
drepturilor şi libertăţilor omului, libertatea popoarelor, cooperarea paşnică între naţiuni,
- principiile dreptului internaţional au fost consacrate de Declaraţia 2625/24.10,1970, dar ele
sunt în permanenţă supuse perfecţionării şi adaptării noilor rigori impuse de state,
- dreptul internaţional este creat de statele suverane în cadrul cooperării şi interacţiunii lor;
totuşi, trebuie menţionat că nu există un organ legislativ internaţional situat deasupra statelor,
- în unele cazuri, normele dreptului internaţional pot fi aplicate prin constrângere. Este cazul
sistemului de securitate creat prin Carta Naţiunilor Unite, în care, pe baza hotărârilor Consiliului
de Securitate se pot aplica asemenea măsuri, mergând până la recurgerea la forţa armată pentru
cazurile de ameninţare a păcii sau agresiune,
- dar, ceea ce stă la baza dreptului internaţional este percepţia interesului general ca normele
să fie respectate, creând un regim juridic de care să beneficieze fiecare stat în conformitate cu
principiul reciprocităţii.

Subramurile sau direcţiile de cercetare:

1. Geneza şi evoluţia societăţii internaţionale şi a dreptului internaţional;
2. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern;
3. Raportul dintre dreptul internaţional public şi politica externă a statelor;
4. Raportul dintre dreptul internaţional public şi morala internaţională;
5. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat;
6. Izvoarele dreptului internaţional. Codificarea dreptului internaţional;
7. Principiile dreptului internaţional contemporan;
8. Subiectele dreptului internaţional. Alţi participanţi la raporturile juridice internaţionale;
9. Succesiunea statelor în dreptul internaţional;
10. Dreptul tratatelor internaţionale;
11. Dreptul organizaţiilor internaţionale;
12. Dreptul diplomatic şi consular;
13. Probleme privind populaţia în dreptul internaţional;
14. Protecţia internaţională a drepturilor omului;
15. Teritoriul de stat şi regimurile internaţionale ale unor spaţii în dreptul internaţional
contemporan;
16. Fluviile internaţionale. Canalele internaţionale. Strâmtorile internaţionale. Zona
internaţională a teritoriilor submarine;
17. Zonele demilitarizate. Zonele neutralizate. Zonele denuclearizate. Regimul juridic al
Arcticii şi Antarcticii;
18. Dreptul mării;
19. Dreptul internaţional aerian;
20. Dreptul internaţional cosmic (spaţial);

3
21. Protecţia mediului înconjurător în dreptul internaţional contemporan;
22. Răspunderea internaţională a statelor;
23. Dreptul relaţiilor economice internaţionale;
24. Reglementarea juridică a cooperării tehnico-ştiinţifice internaţionale;
25. Dreptul internaţional informaţional;
26. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
27. Răspunderea internaţională a individului;
28. Dreptul internaţional penal;
29. Dreptul internaţional umanitar;
30. Folosirea legală a forţei potrivit dreptului internaţional;
31. Combaterea internaţională a terorismului şi crimei organizate.

Izvoarele dreptului internaţional public:

1. Tratatul internaţional: acesta reprezintă principalul izvor al dreptului internaţional, prin
care se crează norme noi ori se modifică cele deja existente. Convenţia de la Viena din 1969
defineşte tratatul ca fiind „acordul internaţional încheiat între state sau alte subiecte de drept
internaţional, consemnat într-unul sau mai multe instrumente conexe indiferent de denumirea
lorLa ONU au fost înregistrate până în prezent 40 000 de tratate. Cele mai importante sunt:
- Carta Naţiunilor Unite,
- Convenţia din 1961 privind relaţiile diplomatice,
- Convenţia din 1963 privind relaţiile consulare,
- Convenţia pentru reprimarea genocidului din 1948,
- Pactele drepturilor omului din 1966, etc.

2. Cutuma: sau obiceiul este un alt izvor al dreptului internaţional şi constă în practica
generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor considerată de ele ca dând expresie unei reguli
de drept. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: practică generală, comună
şi nu restrânsă a unui număr restrâns de state, practică rezultând din acte repetate, uniforme în
decursul unei perioade anume. Dacă un elemenet lipseşte ne vom afla în prezenţa unei uzanţe sau
a unei practici oarecare, de exemplu ceremonialul diplomatic.

3C. Dreptul penal internaţional. În literatura juridică de specialitate se folosesc două

concepte asemănătoare, dar diferite ca şi conţinut şi obiect.
Astfel, dreptul penal internaţional (DPI) cuprinde totalitatea tratatelor internaţionale şi
convenţiilor în materie de drept penal la care România este parte (ex. Convenţia Europeană de
Extrădare - Paris 13 decembrie 1957). De aceea, DPI se mai numeşte şi Dreptul Cooperării
Internaţionale în Materie Penală. în doctrină se contestă existenţa unui drept penal internaţional
deoarece nu există o autoritate suprastatală care să elaboreze norme penale şi să impună prin
coerciţie respectarea lor, de aceea se uzitează sintagma de Drept al Copoperării Intemaţioanle în
Materie Penală.
DPI s-a dezvoltat mult în ultima perioadă, deoarece numărul tratatelor şi convenţiilor a
crescut considerabil, lucru ce dovedeşte preocuparea permanentă a statelor în domeniul
prevenirii şi combaterii criminaţtăţii. în legislaţia penală română există o lege care are ca obiect
chiar reglementarea cooperării judiciare internaţionale în materie penală (Legea 302/2004).
DPI nu cuprinde norme care incriminează anumite fapte, ci norme care servesc
colaborării dintre state în vederea combaterii fenomenului infracţional, precum şi norme care să
rezolve conflictele de competenţă apărute ca urmare a naşterii unui raport juridic penal de
conflict ce conţine un element de extraneitate. Codul penal român cuprinde asemenea precizări:

4
art. 4,5,6,7 privind aplicarea legii penale pentru infracţiuni comise în străinătate.
Unii autori au definit DPI ca fiind o subramură a dreptului penal care reglementează
ansamblul problemelor penale ce se nasc pe plan internaţional.
După alţi autori, DPI cuprinde norme de drept intern care au şi un element de
extraneitate în ceea ce priveşte locul săvârşirii faptelor sau al producerii consecinţelor
acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde aceştia s-au refugiat după săvârşirea
infracţiunilor, constituind astfel domeniul în care statele îşi cer reciproc sprijin pentru
rezolvarea unor probleme de drept penal intern.
Din punct de vedere teoretic există o relativă deosebire între DIP şi DPI, în practică
problema prezintă o mai mică importanţă, între cele două ramuri existând o strânsă
întrepătundere.
Unii autori consideră că DPI nu ar fi în realitate un drept „internaţional”, deoarece el
conţine dispoziţii de drept naţional intern, care delimitează în mod unilateral, în fiecare ţară,
câmpul de aplicare al legii sale penale în spaţiu.
In opinia profesorului Vintilă Dongoroz şi a colaboratorilor săi, nu există un drept penal
internaţional, există doar ramuri de drept penal naţional. Faptul că acest drept penal naţional
poate avea eficienţă şi în raport cu anumite fapte săvârşite în afara teritoriului statului, nu-i
schimbă caracterul de drept penal naţional.
Astfel, extrădarea, precum şi comisiile rogatorii, recunoaşterea hotărârilor penale sau a
altor acte judiciare străine sunt noţiuni de drept material şi procedural din dreptul penal intern cu
care operează convenţiile referitoare la cooperarea statelor pentru prevenirea şi sancţionarea
infracţiunilor, transformându-se, în dinamica funcţionării lor, în instituţii de bază ale dreptului
penal internaţional.
Dreptul internaţional penal (DIP) cuprinde norme privitoare la reprimarea infracţiunilor
contra păcii şi omenirii, aşa-zisele infracţiuni internaţionale (genocidul, crime contra umanităţii,
terorismul, traficul de stupefiante, crima organizată), prin care se pun în pericol pacea şi
securitatea internaţională, sau care aduc atingeri intereselor comune ale tuturor statelor. Totuşi,
trebuie să subliniem că aceste infracţiuni care fac obiectul de studiu al DIP sunt incriminate şi
sancţionate şi de dreptul penal intern. De ex. prin aderarea ţării noastre la Convenţia privind
incriminarea crimei de genocid din 1948, România a introdus în legea penală internă această
infracţiune (art. 357 C.pen.).
DIP s-a dezvoltat semnificativ după cel de-al doilea război mondial şi are ca obiect
reprimarea violărilor dreptului internaţional şi ale dreptului internaţional umanitar. Pe măsură ce
faptele care aduc atigere siguranţei internaţionale se extind acest lucru are ca efect si
diversificarea reglementărilor DIP (de ex. apariţia şi diversificarea faptelor de terorism, traficul
de fiinţe umane, etc.). Normele DIP au origine convenţională, fiind conţinute în convenţii
elaborate în cadrul unor ornanizaţii internaţionale (de ex. Statutul Curţii Penale Internaţionale,
ratificat de România prin Legea 111/13.03.2002).
Juristul român Vespasian V. Pella (părintele DIP şi al DPI) definea DIP ca totalitate
a regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de exercitare a acţiunilor de state sau
de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia dintre popoare.
Juristul belgian Ştefan Glaser defineşte DIP ca fiind un ansamblu de reguli juridice,
recunoscute în relaţiile internaţionale, care au scopul de a proteja ordinea juridică sau socială
internaţională prin reprimarea actelor ce îi aduc atingere, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli
stabilite pentru reprimarea violărilor aduse preceptelor de drept internaţional public.
DIP face parte din ordinea juridică internaţională, pe când DPI apără ordinea internă a
fiecărui stat.
Din cele de mai sus rezultă că cele două subdiviziuni ale dreptului penal, pe de o parte

5
(DPI) şi ale dreptului internaţional (DIP), pe de altă parte se împletesc şi se completează
reciproc. Astfel, o convenţie în materie penală formează obiectul de studiul al DPI, dar în acelaşi
timp şi al DIP dacă se referă la infracţiunile internaţionale.
Preocupările de a impune şi argumenta necesitatea acestor subramuri ale dreptului penal
şi intemaţioanl dovedesc eforturile ce se fac pentru unificarea reglementărilor interne cu cele
internaţonale. Mai mult decât atât, problema infracţionalităţii a depăşit cu mult puterea de reacţie
a unui singur stat şi din acest motiv preocupările statelor coincid. Dacă existenţa lor contribuie
semnificativ la conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă criminalitatea internaţională,
atunci nu ne rămâne decât să salutăn apariţia şi dezvolatarea lor în cadrul disciplinelor juridice.
în ultima perioadă se simte tot mai mult nevoia formării unei noi ramuri de drept şi
anume drept penal european, idee dezvoltată în cadrul Consiliului Europei şi Uniunii Europene.
Dintre Convenţiile internaţionale referitoare la reprimarea şi colaborarea internaţională
pentru sancţionarea unor infracţiuni cu caracter interstatal menţionăm:
> Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii 1921;
> Convenţia pentru represiunea traficului de femei majore 1933;
> Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene
1923;
> Convenţia referitoare la sclavie 1926;
> Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă 1929;
> Convenţia asupra muncii forţate sau obligatorii 1930;
> Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare 1936;
> Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului 1937.

3D. Dreptul internaţional umanitar (dreptul războiului)

Convenţia de la Geneva din 1864 asupra îmbunătăţirii soartei răniţilor armatelor în
campanie este primul tratat internaţional care codifică protecţia persoanei umane în timp de
conflict armat. Totuşi, dispoziţiile penale nu apar decât mai târziu, în Convenţia de la Geneva
din 6 iulie 1906 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor în armatele în campanie.
Astfel, într-un text convenţional se stipulează obligaţia următoare: „ Guvernele semnatare se
angajează să ia sau să propună legislatorilor lor, în caz de insuficienţă a legilor lor penale
militare, măsurile necesare pentru a reprima, în timp de război, actele individuale de jaf şi de
rele tratamente faţă de răniţii şi bolnavii din armată, precum şi pentru a pedepsi, ca uzurpare de
însemne militare, întrebuinţarea abuzivă a drapelului şi brasardei Crucii Roşii de către militari
sau de persoane private neprotejate de către prezenta Convenţie
Dispoziţii analoage sunt reluate şi chiar dezvoltate de către Convenţiile de la Geneva din
27 iulie 1929 şi din 12 august 1949.
Cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 nu au integrat în dreptul pozitiv decât unele
din experienţele celui de-al doilea război mondial, printre care capturarea prizonierilor de război
şi supunerea populaţiei civile la un regim de ocupaţie de lungă durată.
în 1974, ca urmare a războiului din Vietnam, proiectele de reafirmare şi dezvoltare a
dreptului umanitar au fost supuse unei conferinţe diplomatice pe care a convocat-o Elveţia în
calitate de depozitar al Convenţiilor de la Geneva. La 8 iunie 1977, conferinţa a adoptat cele
două protocoale adiţionale la Convenţiile din 1949.
Protocolul adiţional I reafirmă principiul fundamental al dreptului războiului, respectiv
distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi. Totodată, el întăreşte protecţia populaţiei civile
împotriva mijloacelor şi metodelor de război nediscriminate. De asemenea, Protocolul conţine
dispoziţii represive care le completează pe cele din cele patru Convenţii din 1949.
Protocolul adiţional II extinde anumite reguli de drept umanitar la conflictele armate

6
nonintemaţionale care, cu excepţia prevederilor art. 3 comun al celor patru Convenţii din 1949,
nu fuseseră supuse reglementării, până atunci, decât în unele convenţii privind drepturile omului,
ale căror texte tolerau numeroase derogări în timp de război. Totuşi, el nu conţine prevederi de
natură penală.
În privinţa dreptului penal material remarcăm că în aceste instrumente juridice represiunea
penală se întemeiază pe distincţia dintre două categorii de infracţiuni: pe de o parte, actele care
sunt pur şi simplu contrare Convenţiilor, iar pe de altă parte, infracţiunile calificate „grave“,
enumerate şi definite în mod individual. Acestea cuprind, în primul rând, infracţiunile comune
celor patru Convenţii, infracţiunile comune Convenţiilor a IlI-a şi a IV-a şi infracţiunile specifice
numai Convenţiei a IV-a.
Protocolul adiţional 1 actualizează şi completează lista prin incriminarea unor fapte
neprevăzute în Convenţii precum bombardamentele de terorizare a civililor, atacurile
îndreptate împotriva barajelor şi centralelor nucleare, întârzierile nejustificate în repatrierea
prizonierilor de război şi apartheid-ul. Aceste comportamente nu pot fi comise sub nici un
pretext, nici chiar sub forma represaliilor sau a invocării necesităţii militare. Mai mult, având în
vedere impactul lor, ele sunt calificate drept „crime grave“.
Infracţiunile „grave“ sunt supuse jurisdicţiei universale şi trebuie să facă obiectul unor
măsuri legislative din partea Părţilor în vederea fixării de sancţiuni penale adecvate. Celelalte
infracţiuni trebuie „să încetezeˮ, dacă este cazul prin aplicarea de sancţiuni administrative,
disciplinare, eventual penale autorilor lor. Nu există nici o prescripţie formală în această privinţă.
Responsabilitatea penală pentru infracţiunile „grave“ este asumată de către persoane
fizice, chiar şi atunci când ele au acţionat ca agenţi ori reprezentanţi ai statului, persoane juridice.
Responsabilitatea penală este individuală. Ea aparţine autorilor şi coautorilor materiali ai
faptelor, celor care în mod conştient au determinat comiterea lor de către terţi, precum şi
complicilor care au ajutat autorii şi coautorii în pregătirea materială sau care s- au asociat la
aceasta în mod incidental sau accesoriu. Astfel, Convenţiile de la Geneva reiau unul din
principiile fundamentale ale dreptului de la Niimberg.
Menţionăm, totuşi, că dreptul umanitar nu precizează dacă tentativa de a comite o
infracţiune „gravă“ este sancţionabilă penal. Convenţiile de la Geneva şi Protocolul adiţional I
conţin nu numai dispoziţii privitoare Ia incriminarea faptelor, ci şi prevederi privind desfăşurarea
procesului penal în faţa jurisdicţiilor competente. Acestea vizează trei probleme:
a) Cercetarea infracţiunilor.
- obligaţia comandanţilor militari, indiferent de grad şi funcţie, de a denunţa autorităţilor
judiciare competente infracţiunile la dreptul internaţional umanitar comise de către personalul
aflat sub autoritatea lor;
- ajutorul mutual judiciar între statele părţi în orice procedură relativă la o infracţiune gravă, cum
ar fi colectarea şi schimbul de informaţii, notificarea de documente, căutarea de probe, trimiterea
de dosare şi documente, percheziţii
b) Urmărirea penală:
- în termenii celor patru Convenţii de la Geneva, fiecare parte are obligaţia de a deferi propriilor
tribunale persoanele acuzate că ar fi comis sau că ar fi ordonat comiterea uneia din infracţiunile
„grave“. Această obligaţie este valabilă şi în ceea ce priveşte infracţiunile grave definite de către
Protocolul adiţional I;
- tribunalele competente sunt cele ale Părţii în puterea căreia se găseşte autorul prezumat de
comiterea de „infracţiuni grave“ sau acelea ale Părţii către care acuzatul a fost extrădat pentru a
fî urmărit. Ele pot fi militare sau civile cu menţiunea că nu trebuie să reprezinte jurisdicţii
excepţionale. Acestea mai trebuie să funcţioneze într-o manieră imparţială şi autonomă.
c) Extrădarea: Reprimarea eficace a „infracţiunilor grave“ de către jurisdicţiile

7
interne riscă să devină imposibilă atunci când autorii acestora fug în străinătate. De aceea, în
Convenţiile de la Geneva a fost formulată regula „aut dedere, aut judicare“, care este aplicabilă
şi infracţiunilor „grave“ la Protocolul adiţional I.
Nici Convenţiile de la Geneva şi nici Protocolul adiţional I nu permit să se deroge de la
excepţiile inerente tradiţionale de la obligaţia de a extrăda. Avem în vedere excepţiile de
infracţiune politică, militară şi neextrădarea propriilor cetăţeni. In această privinţă, este important
să subliniem că Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15 octombrie 1975
stipulează că nu sunt considerate ca infracţiuni politice următoarele:
- infracţiunile vizate de către Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid
(1948);
- infracţiunile grave la cele patru Convenţii de la Geneva;
- celelalte violări ale legilor şi obiceiurilor războiului, recunoscute ca atare în momentul intrării
în vigoare a Protocolului.
În privinţa drepturilor de apărare, Convenţiile nu conţin nicio regulă de procedură stricto
senso, ci numai garanţii minimale pentru cei puşi sub acuzare. Materia este tratată în art. 49 care
se referă la art. 105 (drepturile la apărare), art. 106 (dreptul la mijloace de recurs), art. 107
(comunicarea judecăţii) şi art. 108 (executarea pedepsei) din Convenţia a IlI-a de la Geneva.
Aceste dispoziţii trebuie să fie completate cu cele ale art. 75 din Protocolul adiţional I, în care
este vizibilă influenţa directă a principiilor consacrate de convenţiile privind drepturile omului,
elaborate în cadrul ONU şi intrate în vigoare după 1949.
Protocolul adiţional II şi art. 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva nu conţin
dispoziţii care impun statelor sau părţilor la un conflict noninternaţional obligaţia de a reprima
infracţiunile grave la normele internaţionale aplicabile. Cu toate acestea, doctrina dreptului
internaţional a devenit mai puţin reticentă decât în trecut în a admite responsabilitatea
individuală pentru violările acestor norme specifice. Acest eveniment apare în dezvoltările din
jurisprudenţă şi doctrină care par să demonstreze emergenţa unei reguli cutumiare vizând
reprimarea violărilor normelor Protocolului adiţional 2 cu titlul de crime de război. Enumerăm,
în acest sens, următoarele documente:
- declaraţiile statelor, aşa cum ar fi cele emise cu ocazia aprobării raportului
Secretarului General al ONU asupra creării Tribunalului Penal Internaţional
pentru Fosta Iugoslavie sau prezentate în faţa acestuia din urmă cu ocazia afacerii
Tadic;
- manualele militare precum cel al SUA (1989), Italia (1991) şi Germania (1992);
- legislaţiile naţionale, ca de exemplu legea belgiană din 16 iunie 1993, codurile
penale spaniol (1995) şi elveţian;
- jurisprudenţă tribunalelor naţionale;
- statutele celor două Tribunale penale internaţionale „ad-hoc“;
- statutul de la Roma al Curţii penale internaţionale.
Aceste contribuţii au fost valorificate la cote superioare în cadrul mult mai larg al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

4. Izvoarele DIP:
Izvoarele dreptului internaţional public sunt în general aceleaşi şi pentru DIP, deşi în
raport de stadiul de dezvoltare a dreptului internaţional penal unele nuanţe, în ponderea acestora
există.
Astfel, ca şi pentru dreptul internaţional general, izvorul tradiţional al dreptului
internaţional penal îl constituie cutuma, care a continuat să deţină întâietate faţă de dreptul
convenţional mai mult decât în alte ramuri ale dreptului internaţional, dată fiind constituirea mai

8
târzie a dreptului internaţional penal ca ramură distinctă.
În special, după al doilea război mondial, dreptul convenţional a dobândit, însă, un rol tot
mai important şi în dreptul internaţional penal. Convenţiile internaţionale, indiferent de
denumirea acestora, tind tot mai mult să devină baza dreptului pozitiv şi în acest domeniu, prin
asemenea convenţii fixându-se regulile dreptului cutumiar preexistent sau creându-se norme noi
în raport de necesităţile reclamate de realitatea vieţii contemporane şi de exigenţele colaborării
internaţionale pentru reprimarea faptelor penale grave.
În forma şi dezvoltarea dreptului pozitiv al reprimării penale internaţionale un rol
important îl reprezintă în condiţiile contemporane şi rezoluţiile Adunării Generale a
O.N.U., care, aşa cum a dovedit-o practica relaţiilor internaţionale, au adus şi aduc o deosebită
contribuţie la stabilirea principiilor colaborării între state.
Prin rezoluţii ale Adunării Generale s-a exprimat adesea, drept uniform în reprimarea
unor infracţiuni grave cum sunt cele împotriva păcii şi securităţii internaţionale, în care nu s-a
putut încă opera o codificare, sau au fost afirmate principiile de reprimare a unor infracţiuni, în
baza cărora au fost ulterior, elaborate convenţii internaţionale.
Reglementările penale interne din statele cu o legislaţie avansată în acest domeniu
prezintă de asemenea o importanţă remarcabilă, atât prin sursa de inspiraţie pe care o oferă
legislatorului internaţional, cât şi în aplicarea concretă a reglementărilor existente pe plan
internaţional, atâta timp cât pentru infracţiunile internaţionale nu există încă un sistem de
jurisdicţie coerent special, în afara jurisdicţiei interne şi separat de aceasta.
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 11.11.1948 - este un document programatic pentru protecţia fiinţei umane într-
o epocă a afirmării libertăţii şi demnităţii acesteia şi ale cărei principii au fost ulterior
precizate în instrumente cu valoare de angajament juridic al statelor, respectiv Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale (1966)
• Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată la
9.12.1948 constituie baza juridică a sancţionării celei mai grave crime contra umanităţii;
• Convenţia pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi exploatarea
prostituirii semenilor (1949)
• Cele patru Convenţii semnate la Geneva la 12.08.1949: Convenţia pentru
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia
pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate
în campanie, Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război şi Convenţia
privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, constituie o veritabilă
codificare a dreptului umanitar aplicabil în perioada de conflict armat;
• Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat,
adoptată la Haga în 1954 este o codificare a regulilor de drept internaţional în materie;
• Convenţia unică asupra stupefinatelor 1961;
• Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor 1970;
• Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei apartheid 1976;
• Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra
umanităţii adoptată în cadrul O.N.U. la 1968 este un instrument juridic pentru
sancţionarea fermă şi descurajarea săvârşirii unor dintre celor mai grave crime îndreptate
îmoptriva societăţii umane în ansamblul său, din care lipsesc însă crimele contra păcii;
• Rezoluţia Adunării Generale a O.N. U. din 1974 prin care a fost adoptată
definiţia agresiunii, rezoluţie ce a reprezentat un eveniment remarcabil în procesul de
dezvoltare a dreptului internaţional privind folosirea forţei;
• Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării armelor
9
biolgice sau a toxinelor şi la distrugerea lor (1972) constituie primul instrument juridic
internaţional prin care o întreagă categorie de arme de distrugere în masă este complet
scoasă în afara legii;
• Convenţia cu privire la interzicerea utilizării de tehnici de modificare a
mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile (1976) oferă baza juridică
pentru scoaterea în afara legii internaţionale a războiului ecologic, ameninţare ce apasă
asupra existenţei civilizaţiei umane şi o potenţială crimă împotriva întregii omeniri;
• Convenţia asupra interzicerii sau limitării utilizării unor arme clasice care pot
fi considerate ca producând efecte traumatizante inutile sau ca lovind fără
discriminare 1980 (Convenţia este însoţită de trei protocoale referitoare la categorii
specifice de asemenea arme: schijele nelocalizabile, interzicerea sau limitarea de mine,
capcane sau alte dispozitive şi interzicerea sau limitarea utilizării de arme incendiare);
• Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării prelucrării, stocării şi
utilizării armelor chimice şi la distrugerea acestora (1993);
• Principiile cooperării internaţionale privind depistarea, arestarea şi extrădarea
persoanelor vinovate de crime de război - Rezoluţia ONU 1973;
• Statutele Tribunalelor Internaţionale (Nurenberg şi Tokyo 1946, Fosta
Yugoslavie 1993, Rwanda 1994, Curtea Penală Inemaţională de la Roma 1998, Curtea
Specială pentru Siera Leone);
• Regulile Dreptului Internaţional Umanitar (regulile războiului).

10