Pentru Marea Britanie, eșecul campaniei de la Saratoga a fost un dezastru pe mai multe niveluri.

Ea își
pierduse armata veterană, iar această pierdere era imposibil de înlocuit. Americanii au câștigat
încredere în victorie. Franța a văzut o oportunitate convenabilă de a intra în război. Marea Britanie a
trebuit să ducă războiul în mai multe teatre, ceea ce a dus la pierderea completă a coloniilor americane
în 1783. Cauza tuturor acestor probleme au fost planurile prost concepute pentru campania din 1777.
Dar chiar și cea mai bună strategie necesită performanți buni, iar comandanții americani în 1777 și-au
depășit în număr adversarii. Au înțeles mai bine situația strategică și au fost capabili să ia deciziile
corecte. În același timp, conducerea britanică din 1777 s-a gândit doar la conectarea armatelor Howe și
Burgoyne la Albany și nu s-a întrebat ce va urma în continuare.[119] [120] .

Generalul Howe a înțeles mai bine realitățile războiului din America: după Trenton și Princeton , și-a dat
seama că numai înfrângerea armatei Washingtonului poate duce la victorie. Toate eforturile lui au fost
îndreptate spre acest scop. Lordul Germaine a tratat marșul pe Philadelphia ca pe un obiectiv secundar,
sperând că Howe va ocupa rapid Philadelphia și va avea timp să înceapă la timp marșul pe Albany.
Generalul Howe nu a reușit să atragă Washingtonul într-o luptă decisivă, dar totuși strategia sa a fost
mai promițătoare decât cea a lui Burgoyne și Jermain. Inutilitatea ofensivei lui Burgoyne a fost evidentă
în special pentru Alexander Hamilton . În aprilie 1777, el a scris că nu era nevoie să se teamă că
Burgoyne va tăia Noua Anglie .din statele sudice; acest lucru va necesita atât de multe posturi și trupe
încât va trebui să folosiți o întreagă armată pentru asta. El a scris că orice alt scop decât înfrângerea
armatei Washingtonului nu avea sens. Era mai logic să muți armata lui Burgoyne pe mare la New York,
să se alăture armatei lui Howe și, deja depășit numeric, să preia armata lui Washington. După Saratoga,
Marea Britanie nu a mai avut o asemenea oportunitate [121] .

Campania de la Saratoga este un bun exemplu de comandă strategică eșuată. Comandanții de la nivel de
regiment și de brigadă au avut rezultate bune de ambele părți: pe partea americană, Stark, Herkimer,
Morgan și Gainsvoort, iar pe partea britanică, Fraser, Balkerres, Acland [en] și Grant. La nivel tactic, nu a
existat aproape nicio diferență între ofițerii britanici și americani. Diferențele erau la nivelul ofițerilor
care luau decizii strategice [122] .

Relațiile proaste dintre generalii britanici, Jermain și Carlton, au afectat și ele cursul campaniei; Carlton
și Burgoyne; Clinton și Howe. Americanii din primele etape ale campaniei s-au confruntat cu aceleași
probleme: Skyler a fost într-o relație dificilă cu Gates, Departamentul de Nord a fost lăsat în urmă de
Congres și, în general, nimeni nu a avut rezultate bune până la căderea Ticonderoga. Conflictul dintre
Gates și Arnold a început în cel mai critic moment al campaniei, dar acest conflict a fost rezolvat, iar
diferențele au fost în general gestionate [123] .