Ion

Eseu despre relatia dintre personaje

Liviu Rebreanu este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în

literatura română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele
de mai târziu. La baza operei stau două aspecte: impresia afectivă, ce se constituie în
substratul antropologic al romanului, și bogata documentare.

Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală când în
literatura română se manifestă două curente literare: modernismul, promovat de
criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și tradiționalismul manifestat
în jurul revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în realism,
curent literar caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte
verosimile, caracterul monografic, simetria incipit-final, obiectivitatea narării și stilul
sobru, impersonal.

Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut social și

respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al Glanetașului, este
expresia mentalității colective conform căreia te poți numi om doar dacă ai pământ.
Zenobia adusese zestre, dar tatăl, Alexandru Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti
datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu dorința de a avea pământ, cât mai mult
pământ.

Astefel, lon este personajul principal, „rotund” (complex, ce nu poate fi caracterizat

succint), eponim al romanului, „primul erou obiectiv” (Eugen Lovinescu), lipsit de
idealizarea tipic semănătoristă de la începutul secolului şi prezentat de narator în
toată nuditatea caracterului său. Unii critici consideră că Ion face parte din tipul
arivistului, căci calităţile lui native, ambiția și isteţimea, degenerează treptat în defecte
sub impulsul lăcomiei, şireteniei și pierderea omeniei.

În ceea ce privește statutul social, Ion aparține tipologiei realiste, fiind un exponent al
mediului social din care face parte. Situația dramatică a țăranului lipsit de pământ este
o realitate asemenea patimii oarbe a țăranului din Prislop care i s-a plans cândva
autorului de lipsa pământului (Rebreanu construiește acest personaj pornind de la
date reale).El este fiul lui Alexandru Glanetașu, țăran sărac pentru că a risipit zestrea
nevestei, și se individualizează în lumea satului nu prin patima pentru pământ, ci prin
modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o
fată cu zestre (Vasile Baciu și Ion dobândiseră averea în același fel), ci comportamentul
său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui
George.
 Ca statut psihologic, Ion este o fire ambițioasă, iubește pământul și este harnic, dar se
lasă purtat de cele două glasuri interioare care-l cheamă când înspre pământ, când
înspre femeia iubită. lon prezintă o latură umană profundă. Pentru el, fericirea are o
bază erotică, dar realizarea ei e ameninţată atâta timp cât el nu va avea pământ, cât va
fi la discreția celorlalţi. Eroul ne apare ca personaj tragic, în care glasul pământului e
mai puternic, reușind să-l domine: „pământul îi era drag ca ochii din cap”.

Ca statut moral, Ion iese în evidență între flăcăii din sat, pentru că mereu se ceartă și
se bate, dar se confruntă și cu jignirile lui Vasile Baciu sau George, care lasă amprente
adânci în sufletul său, amplificându-i sentimentele negative față de cei bogați și
gândind că este apostrofat de aceștia pe nedrept, doar pentru că era sărac. Astfel, este
violent cu George, însă este capabil să se stăpânească în conflictul cu Vasile Baciu. Este
viclean, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a se căsători cu ea, astfel cuvenindu-i-se
averea, și perseverent, fapt care trădează o voință puternică pusă în slujba unui scop
unic pentru atingerea căruia este nevoit să se folosească de cea care joacă, de la
început până la sfârșit, rolul victimei.

Pe de altă parte, Ana reprezintă, din punctul de vedere al statutului social, imaginea
unei fete bogate de la țară, fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate.
Ulterior, ea refuză căsătoria cu un tânăr bogat și alege cu sufletul, devenind soția
protagonistului. Acest lucru îi schimbă radical destinul. Pe parcursul romanului, este
surprinsă în mai multe ipostaze sociale: fiică a lui Vasile Baciu, soţie a lui Ion, noră şi
mamă.

În plan psihologic, Ana se remarcă printr-un mod de abordare extrem de naiv, specific
unei fete fără experiență de viață, crezând în vorbele de dragoste ale lui Ion, însă lipsa
sa ulterioară de afecțiune, în contrast cu sacrificiile făcute de ea pentru această
căsătorie o conduc la decădere.

Din punct de vedere moral, Ana este caracterizată de bunătate și de un calm dus la
extrem. . Rămasă orfană de mamă încă de mică, cu tatăl care şi-a găsit alinarea în
băutură, Ana creşte sub auspiciul unei frustrări mereu alimentate de duritatea şi
indiferenţa tatălui care o ura fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i
fusese reazămul vieţii. Dintr-un deficit de afectivitate, Ana se refugiază în iluzia iubirii
pentru Ion. Într-o lume care nu are ochi pentru ea, fiica lui Vasile Baciu se oferă
sufleteşte flăcăului care pare a-i acorda atenţie. Indiferenţa lui Ion, îndrăgostit de
Florica, o împinge încetul cu încetul spre moarte, Ana alegând soluția sinuciderii,
dovedindu-si lipsa de personalitate.

O prima secventa importanta pentru relatia dintre cele doua personaje este scena de la
începutul romanului, când Ion pleacă de la horă,unde isi aratase interesul in timpul
dansului, şi o caută pe Ana, pe care o atrage la umbra unui nuc. Aici Ion îi oferă ţuică,
pe care Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei. Secvenţa este realizată în stil indirect
liber, în care sunt prezentate gândurile lui Ion în timpul conversaţiei cu Ana: ,, Nu-i
fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe
Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că o mai iubeşte.(…) Dar
Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe….” Momentul
evidentiaza cum Ion alege „glasul pamantului” exprimandu-si falsa atractie fata de
Ana, pe care nu poate sa o priveasca in ochi, in ciuda faptului ca „glasul iubirii”
reprezentat de Florica, personaj absent fizic de la scena, este si el prezent in constiinta
personajului.

O altă scenă semnificativă pentru relaţiile dintre cei doi este cea în care, după ce Vasile
Baciu află că Ion e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata acasă la Glanetaşu. Ana ajunge la
casa lui Ion, dar indiferenţa cu care o primeşte Ion o blochează: acesta
mănâncă ,tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi ştergându-şi tacticos briceagul de
pantaloni, fără a se uita la femeia „nenorocită” din faţa lui. Apoi cântăreşte burta Anei
cu o privire triumfătoare, după care îi spune să îşi trimită tatăl, pentru că situaţia nu
poate fi rezolvată de ea. Răceala lui Ion, indiferenţa şi detaşarea cu care el o priveşte pe
Ana prefaţează destinul femeii. Ana este o victimă într-un război al bărbaţilor, o
marionetă care ajunge fără să ştie cum de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el,
arogant şi superior, iar copilul din pântecele Anei îi dă siguranţa că va reuşi.

Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține numele

personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului
este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și
care îi inspiră subiectul romanului, aspect notat de autor în propriul
jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ
pentru țăranul român.

Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul mărturisește că

și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri viguroase, făcând referire la
cele două părți: "Glasul Pământului", cu șase capitole și "Glasul iubirii", cu șapte
capitole. Structura este simetrică; primul capitol se numește "Începutul", iar ultimul
"Sfârșitul", celelalte purtând titluri rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea,
satul este stratificat social și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al
stăpânirii Austro-Ungare.

Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În incipit,
drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă: "aleargă", "dă
buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului exprimă oscilația eroului între
cele două glasuri interioare, al pământului și al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”,
cu un “Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând
lipsa omeniei si a creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în
rău destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa
imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a
găsit liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad,
Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.
Modalităţile de caracterizare sunt diverse, folosindu-se atât caracterizarea directă, cât
şi indirectă (prin fapte, gesturi, limbaj).

Intrând în relație cu multe dintre personajele universului epic, lon este văzut în mod
diferit de acestea, într-un exerciţiu de pluriperspectivism ce conferă romanului
modernitate, subliniind complexitatea Glanetaşului. Pentru narator este: „iute şi
hamic ca mă-sa”, pentru Vasile Baciu este „un calic, fleandură, sărântoc, hoţ şi tâlhar”,
pentru George, e „arțăgos ca un lup nemâncat”, iar pentru Ana „lonică, norocul
meu”.Interesant este că alte personaje îşi schimbă opinia pe parcursul romanului,
sesizând caracterul duplicitar al lui lon. Doamna Herdelea îl caracterizează direct,
spunând despre el că e „cumsecade”, „săritor” şi „isteţ”, fiind foarte harnic şi priceput
în a munci pământul, iar când se arată nerecunoscător față de învățător, îl numeşte
„bicisnic”, „fără pereche în blăstămății”, așa cum şi părintele Belciu îl cataloghează „un
stricat şi un bătăuș”, „un om de nimic”, pentru ca spre final, după moartea sa, să-l
numească „mândru creştin”.

Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile sale.

Limbajul aparține registrului popular, este diferit în funcție de situație şi de
interlocutor. Foloseşte cu naturaleţe expresii populare („a sta cu mâinile-n sân”, „a da
cu piciorul norocului”) sau invective. Este respectuos cu învățătorul şi preotul, dar
ironic cu Vasile Baciu. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „lon urmări din ochi
pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut.“ Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de țăran, iar numele devine
emblematic. Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La
horă, este tandru: o „strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung“
decât ceilalți flăcăi, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu sânge rece“. Faţă
de ea simte mai întâi milă, apoi dezgust şi indiferenţă. În relație cu Vasile Baciu sau cu
George Bulbuc adoptă diferite atitudini, dar scopul său (obsesia) este răzbunarea sau
smulgerea unei proprietăți: pământul sau femeia. Este aspru, chiar brutal, cu cei pe
care-i consideră vinovaţi pentru propria condiție, aceea de țăran sărac. Pe tatăl său îl
acuză că i-a băut averea, iar pe mamă că l-a „făcut“ sărac (destinat a fi sărac).

În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește

idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii divergente: pentru E.
Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G. Călinescu este "o brută căreia
viclenia instinctuală