O scrisoare pierduta

Eseu despre particularitatile unui text dramatic

Epoca marilor clasici este perioada caracterizata printr-o efervescenta creatoare fara
precedent fiind ilustrata de scriitorii Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creanga si Ion
Luca Caragiale, ce se impun prin caracterul exponential si de valoare perena ale
operelor carora le-au dat nastere.

In acest context cultural, I. L. Caragiale este un martor cu nerv satiric al vremii sale in
cele patru comedii: „ O noapte furtunasa(1879)” , „Conu Leonida fata cu
reactiunea(1880)” , „O scrisoare pierduta(1884)” si „D-ale carnavalului(1885)”. Este
consoderat un geniu realist si clasic, care a creat in literatura romana „limbajul
dramaturgic”.

Reprentata pe scena in 1884, comedia de moravuri „O scrisoare pierduta” scrisa de Ion

Luca Caragiale satirizeaza defecte ale societatii contemporane autorului, fiind
inspirata din farsa electorala din 1883 (lupta pentru putere in contextul alegerilor
pentru Camera), dar si din viata de familie.

Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu final fericit.
Personajele comediei apartin unor tipologii clasice, sursa principal a comicului este
contrastul dintre aparenta si esenta. Sunt prezente formele comicului : de moravuri,
de situatie, de caracter, de limbaj si de nume).

Comedia apartine realismului clasic prin : satrizarea unor aspecte sociale, spiritul de
observatie acutt, veridicitatea obtinuta prin tehnica acumularii detaliilor,
individualizarea « caracterelor » prin limbaj. Tin de clasicism echilibrul compozitional,
sursele comicului si generalitatea situatiilor si a caracterelor (prostul fudul, canalia,
« incoronatul », cocheta etc.).

Un tip de comic surprins in aceasta comedie este comicul de intentie. Astefel,

atitudinea scriitorului fata de personaje, se identifica prin limbajul lor, si anume
utilizarea neologismului pentru adancimea contrastului comic ( ceea ce vor sa para/
ceea ce cred ca sunt fata de ceea ce sunt ei cu adevarat). Personajele mai modeste in
pretentii sunt ironizate : ele doar pronunta gresit (Pristanda, Cetateanul turmentat) ,
fapt care sugereaza dorinta de integrare intr-o lume superioara, in consonanta cu noua
lor stare sociala. In schimb, ambitiosul Catavencu, incult, dar snob, cu pretentii de
eruditie (avocat, director de gazeta, prezident al unei societati « enciclopedice »,
aspirant la mandatul de deputat), este satirizat : pronunta corect, dar atribuie sensuri
gresite neologismelor. Un singur personaj este grotesc : Dandanache, « alesul » trimis
de la centru. Senil, acesta este incapabil sa asimileze neologismul, nici macar in mod
incorect. Vorbirea lui este incoerenta, iar neologismul este inlocuit de interjectie si
onomatopee.

Un alt tip de comic surprins in opera este comicul de situaţie.Acesta susține tensiunea
dramatică prin întâmplări neprevăzute, construite după scheme comice clasice:
pierderea şi găsirea scrisorii, acumularea progresivă, coincidenţa, repetiţia, quiproquo-
ul (confuzia), evoluţia inversă a lui Caţavencu (păcălitorul păcălit), triunghiul
conjugal, perechea Farfuridi — Brânzovenescu. Titlul pune în evidenţă intriga şi
contrastul comic dintre aparenţă și esenţă. Lupta pentru putere politică se realizează
prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic „o scrisoare pierdută“ —
pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării,
cât și repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiasi scrisori, amplificate prin
repetarea intamplarii in alt context, dar cu acelasi efect).

Tema comediei consta in satirizarea vietii publice si de familie a unor politicieni din
societatea romaneasca de la sfarsitul secolului XIX lea.

Destinata reprezentarii scenice, creatia dramatica impune anumite limite privind

amploarea in timp si spatiu a actiunii. Actiunea comediei este plasata in « capitala
unui judet de munte, in zilele noastre ». Reperul spatial vag are efect de generalizare,
adica evenimentele se pot petrece oriunde in tara ; timpul precizat este sfarsitul
secolului al XIX-lea, in perioada campaniei electorale, in interval de trei zile, ca in
teatrul clasic.

Intriga piesei porneste de la o intamplare banala, indicate de titlu: pierderea unei

scrisori intime, compromitatoare pentru reprezentantii locali ai partidului aflat la
putere si gasirea ei de catre adversarul politic, care o foloseste ca o arma de santaj.
Acest ridicol fapt starneste o agitatie nejustificata si se rezolva printr-o impacare
generala si neasteptata. Comedia se deschide cu evocarea raidului nocturn facut de
politistul Pristanda care ,spionand casa lui Catavencu, afla de intentia acestuia de a
publica in ziar o scrisoare compromitatoare.

O scena ilustrativa pentru tema comediei este reprezentata in scena IV din actul I si
evidentiaza declansarea conflictului dramatic principal. Dialogul dintre Stefan
Tipatescu si Trahanache Zaharia reflecta reactiile diferite ale celor doi barbati fata de
santaj. Pe de o parte, Trahanache nu crede in autenticitatea scrisorii si implicit in
existenta unei relatii amoroase intre sotia sa, Zoe si prietenul sau, Tipatescu : « Ei ,
Fanica, sa vezi ce imitatie de scrisoare ! Sa-mi zici si tu ca e a ta, dar sa juri, nu altceva !
Sa juri ! ». De cealalta parte, Tipatescu reactioneaza agresiv : « Il impusc, ii dau foc ! ».
Indicatiile scenice (« turbat » , « fierband mereu ») ii tradeaza tulburarea fata de
pericolul in care se afla : publicarea scrisorii scoate la iveala tradarea sa,amenintandu-i
viata politica, pec and Trahanache este linistit ( « Ai putintica rabdare ») .
Scena X din actul II, este ilustrativa, de asemenea, pentru tema. Voința îi impune lui
Zoe o atitudine fermă atât față de Caţavencu, cât şi față de Tipătescu, pe care reuşeşte
să-l convingă, cu o mare abilitate, să-i susțină decizia. În prezenţa retrasă a prefectului,
a cărui acțiune de a recupera scrisoarea eşuase, ea îi promite lui Caţavencu sprijinul ei
pentru obţinerea mandatului de deputat: „Ei! eu te aleg; eu şi cu bărbatul meu; mie să-
mi dai scrisoarea... Primeşti?...”. Caţavencu acceptă propunerea femeii, fiind conştient
de puterea pe care aceasta o are. Pe Tipătescu îl avertizează confidențial despre
consecinţa neacceptării voinţei sale: „Şi înţelegi că atunci când, luptând cu tine, voi
căpăta scrisoarea...tot...Fănică, va fi isprăvit între noi.” şi apoi, îi exploatează
sentimentul de iubire: „Poţi fi tu dușmanul liniştii mele?...” . Efortul susţinut al lui Zoe
dă roade, întrucât Tipătescu, nemaiputându-i-se opune, îi declară lui Caţavencu că îl
susține. Indicaţia scenică „triumfătoare”, care însoțește una dintre replicile lui Zoe,
consemnează dincolo de victoria repurtată, bucuria și satisfacția de a fi reuşit să-și
impună voinţa asupra prefectului.

Semnificative pentru tema si viziune sunt elementele de structura si limbaj precum

conflictul si modalitatile de caracterizare.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a două

forțe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu,
președintele grupării locale a partidului, Zaharia Trahanache şi soția acestuia, Zoe şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambițios avocat şi
proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul are la bază contrastul comic
dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, dintre aparenţă și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi — Brânzovenescu, care se
teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susținută gradat prin
înlănţuirea evenimentelor care conduc spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al
piesei, şi prin tehnica amplificării treptate a conflictului (tehnica „bulgărelui de
zăpadă“).

Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română.
Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște marionete, fără a evolua pe
parcursul acţiunii (personaje „plate“). Ele aparţin tipologiei comice clasice pentru că
au e dominantă de caracter, dar se apropie de realism, fiind individualizate prin limbaj
și prin elemente de statut social şi psihologic, care diversifică tipurile = „Încornoratul“
simpatic şi politicianul abil (Trahanache), amorezul și orgoliosul (Tipătescu), cocheta
adulterină, dar şi femeia voluntară (Zoe), tipul politicianului demagog (Tipătescu,
Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetățeanului
(Cetăţeanul turmentat) etc. Caragiale apelează la tipologii clasice; reliefează defecte
general umane și creează comic de caracter (demagogia lui Caţavencu, prostia lui
Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache).
Ticurile verbale, greșelile de exprimare (neologisme pronunțat — eşit - „prințip”,
„soțietate“, false etimologii — „capitalişti“, „faliți“, „renu, aţie”), pleonasm, anacolut,
truism, paradox, nonsens, contradicție în terme * sunt sursă de caracterizare indirectă
şi principala modalitate de individualizare a „caracterelor” clasice. Rezultatul obținut
de autor este comicul de limbaj.

Dominanta de caracter este ilustrată de nume cu potențial comic. Caţavencu este

demagog, Farfuridi este prost. Originea numelui personajelor este şi ea sursă de comic:
„Trahanache“ provine de la cuvântul „trahana“, cocă moale, ceea ce sugerează că
personajul este modelat de interes; „Dandanache“ vine de la „dandana“ (boacănă,
gafă), sugestiv pentru cel care creează confuzii penibile, după cum afirmă Garabet
Ibrăileanu în studiul „Numele proprii în opera comică a lui Caragiale“.

Notaţiile autorului caracterizează personajele indirect, prin gesturi și mimică. In lista

cu „Persoanele” de la începutul piesei, alături de numele sugestive pentru tipologia
comică, scriitorul precizează şi statutul social al personajelor: Ştefan Tipătescu,
„prefectul județului“, este unul dintre stâlpii puterii locale; are gândire de stăpân
medieval, îl transformă pe polițaiul orașului în sluga personală; Agamemnon
Dandanache, „vechi luptător de la 48“, este politicianul senil care produce o dandana,
prin considerarea șantajului drept o formă de diplomaţie; Zaharia Trahanache, alt
stâlp al puterii locale, politicianul abil și venerabil, avid de putere, este „prezidentul“
tuturor „comitetelor și comițiilor“ din judeţ etc.

În concluzie, ,,O scrisoare pierdută’’ de Ion Luca Caragiale este un text dramatic, o
comedie de moravuri care provoacă râsul și în același timp atrage atenția asupra
comediei umane, aducând în prim-plan drama societății românești conduse de corupți
și ariviști pe care autorul îi satirizează cu virulență.