Plumb

George Bacovia este cel important reprezentant al simbolismului românesc, poezia sa

fiind o sinteză a temelor și motivelor simbolice din poezia universală. Supranumit
„poetul toamnelor târzii”, acesta produce în literatura română o necesară schimbare a
poeziei de început de secol XX, o ruptură fată de schema romantică anterioară. ,
dincolo de care veghează o conştiinţă neliniştită şi tragică, contradictorie, resimţind
dureros absurdul şi deruta existentei.

Poezia ,,Plumb,, a fost publicată în anul 1916 în fruntea volumului ,,Plumb,,, fiind
considerată o sinteză a creației poetice bacoviene. Este considerată o artă poetică
interbelică, deoarece, pe lângă tema morții, poezia ilustrează tema condiției poetului
și a poeziei aflate sub semnul trecerii.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea și

manifestat în spațiul european, ca o reacție împotriva excesului de sentimentalism din
romantism, promovând o lirică a sensibilității pure, a stărilor vagi, nedefinite. Textul
poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor, a sugestiei, a sinesteziei și
a corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor
eului liric, precum și teme specifice (solitudinea, moartea, limitarea).

Un prim aspect simbolist este utilizarea simbolurilor. Se remarca imaginea centrala a

plumbului, care este reluat in structuri precum : „sicrie de plumb”, „ flori de plumb” , „
amorul meu de plumb”. Cuvantul sugereaza apasarea existentiala, lipsa comunicarii,
fiind un simbol esential in lirica bacoviana al carei sens major este alunecarea lenta in
moarte a oamenilor. De asemenea, simbolistica este realizata si la nivel cromotic :
plumbul este un amestec de non-culori, asociat cu stari de monotonie si vid.

Un alt aspect simbolist este utilizarea corespondentei, stabilita intre planul interior si
cel exterior, al mediului inconjurator care se gaseste intr-o continua degradare. Lumea
exterioara este vazuta ca una lipsita de viata, o lume mortuara sub imaginea unui
cavou, careia ii corespunde un „funerar vestmint”. In schimb, lumea interioara este
vazuta ca una dominata de sentimente, marcata insa de pesimism, singuratate si
presiune.La nivel morfologic, se utilizeaza o corespondenta intre verbele „dormeau” si
„ dormea”, avand la baza acelasi verb,folosit in structuri diferite, numarul singural al
verbului evidentiaza trairea interioara, solitara, in timp ce numarul plural evidentiaza
lumea exterioara, colectiva.

Tema centrală a poeziei o reprezintă moartea, condiția poetului izolat într-o societate
lipsită de aspirații și artificială, condiție marcată de imposibilitatea comunicării și a
evadării, moartea iubirii.
O prima secvență reprezentativă pentru tema centrala a poeziei este versul al
treilea ,,Stam singur în cavou… și era vânt…" din prima secvență lirică, unde starea
sufletească surprinsă este singurătatea într-un mediu ostil fiinţei umane („stam
singur”). Apariţia „vântului” în peisajul macabru al cavoului şi al singurătăţii ilustrează
o natură simbolistă potrivnică, ce se dezintegrează și afectează omul și denotă o
imagine tactilă resimţită la nivel organic (al corpului). Solitudinea este exprimată
sugestiv prin sintagma „stam singur”, care, alături de celelalte simboluri, proiectează
în simţirea poetică pustietate sufletească printr-un fenomen al naturii - „era vânt”

A doua secvență reprezentativă este evocată în a doua secvență lirica a poeziei: ,,Stam
singur lângă mort… și era frig…". Apropierea morții este accentuată de sentimentul de
singurătate: Stam singur lângă mort…, propoziție care își are versul corespondent în
prima strofă: ,,Stam singur încavou…." . Este reluată ideea de solitudine: „stam
singur…”. Un alt motiv al naturii: „era frig…” construiește o nouă imagine tactilă care
sugerează că fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică obsesia sfârşitului.

Elementele de structurași de limbaj ce ilustrează tema și viziunea despre lume în

această creație lirică sunt: structura, titlul, lirismul subiectiv.

Titlul este un simbol care exprimă corespondența dintre un elemnt al naturii și stările
sufletești exprimate poetic (greutatea- apăsarea sufletească, culoarea cenușie-
monotonia, maleabilitatea metalului- dezorientarea). Sensul denotativ al
cuvântului ,,pumblul,, reprezintă un element chimic, un metal moale dar în sens
conotativ reușește mai multe semnificații: căderea, monotonia existențială, apăsarea
sufletească.

Lirismul subiectiv este redat prin mărcile eului liric: persoana I singular a
verbului ,,stam,, , ,,am început să-l strig , persoana I singular dedusă din adjectivul
pronominal posesiv ,,meu,, (,,Dormea întors amorușl meu de plumb,,).

Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în două secvențe lirice
care corespund celor două catrene. Cele două catrene pot fi structurate pe două
planuri: exterior(macrocosmic) și interior(microcosmic). Se remarcă repetarea
cuvântului simbol ,,plumb,, de 6 ori în poziții simetrice, accentuând starea sufletească
de deprimare, și devenind totodată laitmotiv. Poezia este alcătuită din două catrene
cu rimă îmbrățișată, ritm iambic iar măsura de zece silabe.

Prima secvență se deschide cu verbul la modul indicativ, timpul imperfect ,,dormeau,,

ceea ce sugerează o stare prelungită,începută în trecut și neterminată. ,,Scrierile de
plumb,, dorm adânc, sunt cufundate în moarte; lemnul, materialul din care sunt
confecționate coștiugele, este înlocuit cu plumbul pentru a fi evidențiată greutatea lor
ce facilitează atracția pământului. Florile, care sunt asociate de obicei frumuseții,
gingășiei sunt alăturate oximoronic plumbului, fiind artificiale și prevenind moartea.
Universul devine un imens sicriu cuprins de moarte, prin îmbrăcarea sa figurată într-
un ,,funerar vestmânt,,. Versul al treilea debutează cu o marcă gramaticală a prezenței
eului liric în text: verbul la persoana I singular ,,stam,, interiorizează discursul prin
apariția motivului singurătății ,,Stam singur în cavou,,. Apariția vântului în peisajul
macabru al cavoului și al singurătății aduce o percepție tactilă, completată de o
imagine auditivă prin prezența verbului onomatopeic ,,scârțâiau,,. Sunetul funebru
este produs de coroanele de plumb care simbolizează amplificarea presimțirii unui
inevitabil sfârșit.

A doua secveță se realizează prin simetrie, corespondentul ,,sicrielor de plumb,, care

dorm adânc, aparținând planului exterior, este în strofa a doua amorul care
doarme ,,întors,, , adverb de mod care sugerează întoarcerea ,,cu fața spre apus,, ,
moartea. Discursul se interiorizează ,,amorul de plumb,, sugerând estomparea
definitivă a sentimentelor. Strigarea celui decedat își are originea în credința populară,
dar și în filosofia creștină unde apare cuvântul cu puteri demiurge, cu ajutorul căruia a
fost creată lumea. Fenomenul morții este însă unul ireversibil, fapt sugerat de o nouă
percepție tactilă ,,era frig,, care amplifică obsesia sfârșitului. ,,Aripile de plumb,,
atribuite amorului, prefațează o eminentă cădere, o prăbușire definitivă în moarte.

Relațiile de simetrie sunt redate de verbele la imperfect dispuse simetric în

paralelism(dormea/dormeau, scârțâiau/atârnau) sau repetate în versul refren
(stam/stam, era/era) care plasează confesiunea poetică într-un trecut nedefinit, ca
într-un coșmar din care eul liric nu poate scăpa.

În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a

corespondențelor, prin pprezentarea stărilor sufletești de singurătate, de vid sufletesc,
poezia Plumb se încadrează în estetica simbolistă, în același timp depășește cadrul
simbolismului și realizează trecerea la