Fișe de lucru

TEMA 5

Infracţiunea

1. Infracţiunea

 Infracţiunea ca fenomen prezintă aspect:

- material pentru că este o manifestare exterioară a subiectului activ
- uman, pentru că este un act de conduită umană, conştientă
- social, pentru că este periculoasă pentru valorile sociale
- moral-politic, pentru că exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului faţă de valorile
sociale;
- juridic, pentru că reprezintă cea mai gravă încălcare a normelor juridice
 Infracţiunea ca instituţie juridică:
- Este instituţia fundamentală a dreptului alături de răspunderea penală şi sancţiunile penale.
- Este prevăzută în titlul II din partea generală - art. 15 – 52 Cod penal
 Definiţia generală a infracţiunii: art. 15 Cod penal „infracţiunea, este fapta prevăzută
de legea penală, săvârţită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-
o”.
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
 Analiza infracțiunii privește două aspecte inportante:
- Trăsăturile esențiale ale infracţiunii care oferă criteriile generale de diferenţiere ale
acesteia de alte forme de ilicit juridic.
- Conținutul infracțiunii care servește la deosebirea faptelor penale între ele, la cunoaşterea
particularităţilor, elementelor ce compun infracţiunea.

2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

 Din definiţia dată de art. 15 din Codul Penal, se desprind trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii:
o faptă prevăzută de legea penală
o fapta să fie săvârşită cu vinovăţie
o fapta săvârşită să nu fie justificată
o fapta săvârșită să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
 Cele patru trăsături esenţiale ale infracţiunii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, lipsa
oricăreia dintre trăsăturile esenţiale făcând ca fapta să nu fie infracţiune.
 Faptă prevăzută de legea penală
 Această trăsătură esențială este impusă de principiul legalităţii incriminării înscris în
art. 1 Cod penal potrivit căruia „Legea prevede care fapte constituie infracţiune ... „
 Prevederea faptei de către legea penală reprezintă aspectul juridic, ilicit, care
determină incriminarea.
 Organul legiuitor stabileşte faptele periculoase pentru societate din punct de vedere
penal
 Reprezintă criteriul de deosebire a infracţiunilor de celelalte forme de ilicit juridic.
 Vinovăţia
 Sediul legal: art. 16 Cod penal: există vinovăţie atunci când fapta a fost săvârşită cu
intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
  Definiţia vinovăției: vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii exprimă o
atitudine psihică a făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea sa, în sensul
cunoaşterii împrejurării că aceasta e prevăzută de legea penală, că produce urmări
socialmente periculoase prevăzute de lege, pe care le acceptă sau le doreşte, ori
manifestă o atitudine de neştiinţă sau nepăsare faţă de aceasta ori nu prevede
urmările deşi trebuia şi putea să le pravadă.
 Vinovăţia presupune existenţa a doi factori cu conținut psihic:
o conştiinţa sau factorul intelectiv, adică reprezentarea faptei şi a urmărilor sale
o voinţa sau factorul volitiv, care comandă energia fizică a omului
 Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală
 Înseamnă că fapta nu este permisă de ordinea juridică, adică are un caracter ilicit.
 Legiuitorul, în anumite situaţii, autorizează sau chiar ordonă comportamente care în mod
normal sunt interzise.
 Este posibil ca o faptă deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, pentru că
săvârşirea ei este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în
legitimă apărare.
 Caracterul imputabil al faptei prevăzută de legea penală
 Imputabilitatea se referă la cacitatea de a discerne valoarea etică şi socială a faptei, la
capacitatea de a înțelege și a voi.

3. Conținutul (elementele infracţiunii)

 Elementele constitutive ale infracţiunii determină părţile componente ale acesteia,
adică structura infracţiunii, conținutul infracțiunii.
 Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o
faptă să constituie infracţiune.
Aceste condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare.
 Structura conţinutului infracţiunii:
o obiect
o subiect
o latura obiectivă
o latura subiectivă

3.1 Obiectul infracţiunii

Prin săvârşirea unei infracţiuni sunt lezate cele mai importante valori sociale care sunt
ocrotite prin norme juridice în care este reglementată conduita oamenilor.
Obiectul infracţiunii este valoarea socială lezată şi relaţiile sociale formate în jurul
acestor valori.
 Noţiunea de obiect al infracţiunii: Obiectul infracţiunii este valoarea socială şi
relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestor valori, împotriva cărora se
îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt vătămate
sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia.
 Obiectul infracțiunii este:
- Obiect juridic
- Obiect material
 Obiectul juridic al infracţiunii
 Definiţie: este format din valorile sociale împotriva cărora este îndreptată acţiunea
ilicită.
 Categoriile obiectului juridic:
o Obiectul juridic general este format din totalitatea valorilor sociale ocrotite de dreptul
penal.
o Obiectul juridic generic (de grup) este format din valorile existente în cadrul relaţiilor
sociale de aceeaşi natură ocrotite de dreptul penal şi care pot fi lezate numai prin
anumite acţiuni sau inacţiuni.
o Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă lezată prin săvârşirea unei
infracţiuni. Poate fi:
 obiect simplu când infracţiunea lezează o singură valoare socială
 obiectul complex când lezează prin acţiuni separate cel puţin două valori
diferite ocrotite prin aceeaşi normă penală (la infracțiunea de tâlhărie)
 obiectul multiplu când lezează printr-o singură acţiune mai multe valori sociale
(la infracțiunea de delapidare)
 Obiectul material al infracţiunii
 Definiţie: constă în lucrul, bunul sau persoana fizică care încorporează valoarea
împotriva căruia se îndreaptă infracţiunea.
 El are existență materială.
 Nu există la orice infracţiune ci numai la infracţiunile materiale (de rezultat) cum ar fi
la furt, delapidare, omor, vătămare corporală etc.
 Obiectul material, atunci când există încorporează obiectul juridic.
 Obiectul juridic trebuie să existe întoteauna, neputând fi în prezența unei infracțiuni
dacă nu este lezată o valoare socială, pe când obiectul material există doar la
infracțiunile care au o urmare socialmente periculoasă cu conținut material.

3.2 Subiecţii infracţiunii

 Definiţie: subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei

infracţiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecinţelor
acesteia.
 Subiecţi ai infracţiunii, pot fi atât persoana fizică cât şi persoana juridică.
 Felurile subiecţilor infracţiunii:
o subiecţi activi
o subiecţi pasivi.
 Subiectul activ al infracţiunii
 Este persoana care săvârşeşte infracţiunea.
 Poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică.
 Persoana fizică subiect activ al infracţiunii
 Definiţie: Subiect activ al infracţiunii persoană fizică este persoana ce a săvârşit
fapta direct şi nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la săvârşirea
infracţiunii (în calitate de instigator ori complice).
 Condiţiile generale pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii sunt:
o vârsta minimă cerută de lege
o responsabilitatea
o libertatea de voinţă şi de acţiune
 Vârsta cerută de lege pentru subiectul activ al infracţiunii
 Art. 113 alin. 1. din Codul penal : ,,Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal’’.
 Până la împlinirea vârstei de 14 ani există o prezumţie absolută a lipsei
discernământului astfel încât până la această vârstă nicio persoană nu poate fi subiect
activ al vreunei infracţiuni.
  Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ, existând o prezumţie relativă a lipsei discernământului.
 Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, existând o prezumţie relativă
a existenţei discernământului.
 Responsabilitatea
 Definiţie: Responsabilitatea este aptitudinea persoanei care are capacitatea de a
înţelege caracterul faptelor sale de a-şi da seama de valoarea şi de urmările acestora.
 Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor fiind prezumată că există la
orice persoană care a împlinit vârsta de 16 ani, prezumţie care poate fi răsturnată prin
dovada contrarie.
 Libertatea de voinţă şi acţiune
 Presupune ca infractorul să acţioneze în mod liber, conform hotărârii luate, fără a fi
constrâns în acest scop asupra conştiinţei şi voinţei sale.
Subiectul activ pentru care este necesară îndeplinirea unei condiţii speciale se numeşte
subiectiv activ calificat sau special.
De exemplu, pentru existenţa delapidării se cere ca autorul să fie un funcţionar care
administrează sau gestionează bunuri.
 Persoana juridică subiect activ al infracţiunii
Răspunderea penală a persoanei juridice este reglementată în Titlul VI al Codului penal în
vigoare.
Sediul legal: Art. 135 Codul penal: „Persoana juridică, cu excepţia statului şi a
autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei
activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice
care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte”.
 Condiţii pentru ca o persoană juridică să răspundă penal:
o persoana juridică să comită o infracţiune
o infracţiunea să se comită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în
numele persoanei juridice
o persoana juridică să nu fie dintre cele exceptate de la răspunderea penală
o fapta să se comită cu forma de vinovăţie cerută de lege
 Subiectul pasiv
 Este persoana fizică sau juridică vătămată prin săvârşirea infracţiunii.
 Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi o persoană fizică, dar şi o persoană juridică.
 Subiect pasiv special: Există, unele infracţiuni pentru a căror existenţă se cere ca
subiectul pasiv să îndeplinească o anumită condiţie.
Exemplu, pentru a exista infracţiunea de ucidere a copilului nou-născut este necesar ca
victima să fie copilul nou-născut al făptuitoarei.