GHEORGHEBOBOS

CORINA BUZDUGAN VERONICA REBREANU

TEORIA GENERALA
ASTATULUI~IDREPTULUI

ARGONAUT
2008
 SERJA JURIDJCA

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romaniei

BOBOS, Gheorghe ;
Teoria generala a statului ~i dreptului I
Gheorghe Bobo~; Corina Buzdugan; Veronica Rebreanu.
- Cluj-Napoca: Argonaut, 2008. - 458 p.; 21 cm.
(Juridica)
ISBN 978-973-109-103-7
BUZDUGAN, Corina
REBREANU, Veronica

340.12(075.8)

Gheorghe Bobo~: Cap. I-XI; XIII; XV-XVIII

Corina Buzdugan: Cap. XIV
Veronica Rebreanu: Cap. XII

© Argonaut, 2008

Editura Argonaut
Cluj-Napoca
Str. Ciuc~ 5/15
Tel./Fax: 040-264-425626
0746-752191;0740-139984
www.editura-argonaut.ro

Consilier editorial atestat: Emil POP

 Capitolul X

IZVOARELE DREPTULUI

1. NOTIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI

Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestari ale relatiilor

sociale care genereaza norma juridica, indiferent de natura ei (de
drept public sau privat etc.).
Doctrina, abordand acest subiect, mentioneaza totdeauna ca
izvoarele dreptului pozitiv sunt de doua feluri: materiale ~i
formale.
In orice caz, modul de aparitie a ideii de dreptate ~i, ill final, a
dreptului, este strans legat de acele realitati sociale care produc
situatia juridica, adica forma de drept. In acest sens, co~tiinta
individuala ~i co~tiinta sociala sunt, ill ultima instanta, responsa-
bile pentru aparitia dreptului, printr-un proces complex in care
motivatiile, decurgand din interesele individului, din interesele
diverselor grupuri sociale ~i, in final, din interesele obiective
generale ale societatii, se interconditioneaza reciproc, construind in
dialectica evolutiei lor o unitate extrem de complexa pe care o
denurnim, generic, izvor al dreptului.
Notiunea de izvor al dreptului identifica tocmai aceste surse
complexe de natura obiectiva ~i subiectiva, individuala ~i sociala
care, la un moment dat, illtr-o anurnita conjunctura istorica, due la
aparitia dreptului.
Dupa Hegel, putem identifica in postura de surse ale dreptului
orice proces istoric, cat ~i determinarile pozitive, care nu sunt
altceva decat relatiile sociale transformate prin actiunea normei
juridice in raporturi juridice.
Izvorul este izvorul real al dreptului pozitiv. Aceasta definitie a
izvorului dreptului reprezinta, in conceptia lui Mircea Djuvara, un
complex de factori, extrem de dive~i, care configureaza illsu~i
 continutul relatiilor sociale. Realitatile juridice, insa, sunt deja
produsul acestor relatii sociale ~i, de aceea, de foarte multe ori
izvorul juridic apare mai pregnant daca studiem obiectul
realitatilor juridice.
In acest sens, M. Djuvara afirma, indreptatit de altfel, ca
"dreptul pozitiv este secretiunea co~tiintei juridice a societatii".
Afirmafia este exacta. Izvorul material prive~te continutul sursei
normei juridice. El este produs de con~tiinta oamenilor, determi-
nata, la randul ei, in acest sens, de relatiile obiective ~i subiective
care se nasc in relatiile interpersonale ce se manifesta in cadrul
social-istoric, economic, politic, cultural etc. Putem spune, in
aceasta ordine de idei, ca, cu cat este mai bogata in semnificatii
viata sociala, cu atat ~i deterrninarile obiective ~i subiective ale
aparifiei normei juridice sunt mai numeroase ~i mai puternice.
Exista, desigur, "o co~tiinta juridica a societatii care na~te
dreptul pozitiv", dar este interesant de studiat modul acesteia de
formare, deoarece aceasta con~tiinta colectiva i~i are, ~i ea, origi-
nile ei, origini care se constituie in tot atatea surse ale juridicului.
Ontogeneza fiecarui individ presupune acumularea unei experien-
te de viata, o ingemanare a intereselor cu idealurile, care, treptat, 11
deterrnina sa ocupe o anurnita pozitie in societate. Individul i~i
formeaza propriile perceptii despre ideea de justitie sociala ~i
promoveaza o opinie puternic marcata de experienta sa.
Pe de alta parte, co~tiinta sociala, la formarea careia con~tiinta
individuala are o puternica contributie (desigur, nefiind vorba de o
insumare aritmetica a acesteia din urma), genereaza, la randul ei,
co~tiinta juridica. Din aceasta din urma apare dreptul, ca atare
co~tiinta juridica sociala prefigurandu-se ca fiind izvorul material
al dreptului.
Pe de alta parte, problema izvoarelor dreptului este inseparabila
de cea a naturii dreptului. Cele doua mari concepµi, care incearca
sa clarifice natura dreptului, ~i anume dreptul natural ~i conceptia
pozitivista, folosesc, inevitabil, argumente referitoare ~i la izvoarele
dreptului. Cele doua aspecte: izvorul ~i natura dreptului se intercon-
ditioneaza inevitabil.

256
 Astfel, in conceptia dreptului natural, izvorul material al
dreptului il constituie comandamentele naturale, adica ceea ce este
in concordanta cu legile universale ale naturii. In ultima instanta ~i
potrivit orientarii cre~tine din dreptul natural, izvorul ~i natura
dreptului pozitiv sunt de esenta divina.
Giorgio del Vecchio amendeaza aceste consideratii ale dreptu-
lui natural, dandu-le o anumita clarificare, in sensul ca dreptul
pozitiv este un dat al experientei ~i numai astfel poate fi integrat
"in ordinea productiilor naturii". Dupa del Vecchio, aceasta
integrare nu conduce neaparat la consideratia ca dreptul este
"intotdeauna natural ~i in sens deontologic" ci, mai degraba, se
poate ajunge la concluzia ca, de~i dreptul, ca fapt, este a priori
natural, el i~i are izvorul ~i in natura umana. Aceasta concluzie
este in concordanta cu alta afirmatie, racuta de acela~i autor,
referitoare la izvoarele dreptului, in sensul ca dreptul pozitiv
corespunde vointei poporului sau, altfel spus, modurile in care
vointa sociala predominanta se manifesta reprezinta, in realitate,
izvoarele dreptului, conducand, in ultima instanta, la acea
dimensiune esentiala a naturii dreptului pozitiv care este natura sa
umana.
Noi vorbim de izvor material al dreptului (notiune care este
sinonima cu aceea de izvor al dreptului) ca de un fenomen, idei,
interes sau situatie care nu au inca existenta juridica, ci determina,
la un moment <lat, aceasta existenta. Raportul dintre faptul
material ~i Dreptul pe care il genereaza a fost considerat in
doctrina ca un raport dintre "<lat" ;;i "construit". Problema se
pune, mai exact, in sensul determinarii fenomenului care creeaza
dreptul. Este aceasta dreptul natural (~coala justnaturalista) sau
este relatia socialii (~coala sociologica)?
Curentul normativist considera ca, in identificarea izvoarelor
dreptului, accentul trebuie sa se puna pe "izvoarele de calificare",
acestea fiind, in realitate, altceva decat "izvoarele de constituire" a
dreptului. Prin izvoare de calificare s-ar intelege, cu prioritate,
modul in care se califica (se identifica) regulile de conduita ca

257
reguli juridice. Cum se remarca, de altfel, in literatura juridica,
diferenta, mai clar exprimata, dintre aceste opinii este aceea dintre o
conceptie care vizeaza determinarea genetica a dreptului ~i o
conceptie care se preocupa de aspectul gnoseologic al acestor
izvoare.

2. CUTUMA CA IZVOR DE DREPT

Cutuma (tradiµa sau obiceiul) reprezinta unul dintre izvoarele

formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu sa se
decanteze de catre istoric nu numai caracterul real, veridic al
obiceiului invocat ca izvor de drept, dar ~i sa se fixeze
caracteristicile lui ~i, mai ales, conditiile care, insotindu-1, 1-au
ajutat sa devina un astfel de izvor. "Traditia care ne-a parvenit, cu
multitudinea ei de denumiri incalcite ale popoarelor ~i de legende
obscure, se aseamana cu :frunzele uscate, greu de conceput ca au
fost candva Verzi", afirma inspirat Theodor Mommsen. Este
deosebit de expresiva aceasta afirmatie, ea evidentiind proble-
mele, unele aproape insurmontabile, cu care se confrunta istoricul
atunci cand incearca sa identifice adevaratele obiceiuri care, cu
timpul, s-au transfonnat in norme de drept. Astfel, marele istoric
mai inainte citat spune, pe buna dreptate, ca in locul parcurgerii
acestui labirint ~i incercarii de clarificare a unor franturi ale
umanitatii, ar fi mai potrivita cercetarea vietii reale a poporului ~i
a modului in care ea s-a exprimat in legislatie ~i in cultura, 1n
general. in acest sens pot fi justificate institutii de drept care,
aparute la inceputul dreptului roman, sunt ~i astazi valabile.
Contractul referitor la imprumutul de consumap.e (mutuum) de
astazi, i~i are originea juridica in contractul cu acee~i denumire
din dreptul roman, iar in dreptul roman izvorul material al acestui
contract 11 constituie o practica ce consta in transferul unei sume
de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o persoana la o alta
persoana. Subiectii acestei relatii sociale - devenita ulterior raport
juridic - vor fi denumiti, in drept, creditor ~i debitor. Aceasta

258
practica, spune Mommsen, avea initial drept obiect numai banii ~i
exista in relatiile romanilor cu strainii.
0 aparitie in drept, relativ asemanatoare o are ~i nexum-ul, care
a devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la
instrainarea (vfuizarea-cumpararea) de bunuri. El definea ~i alte
realitati juridice (aparute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare
la proprietatea temporara.
Pe teritoriul tarii noastre cutumele geto-dace au constituit un
izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atat in dreptul
intern cat ~i in relatiile juridice exteme. Reglementarea unor astfel
de relatii, aparuta in perioada democratiei militare sub forma unor
obiceiuri nejuridice ~i, deci, nesanctionate, a capatat, probabil, o
sanctiune juridica in perioada de formare a statului geto-dac.
incepand cu secolul al VI-lea i.e.n., procesul transformarii
obiceiurilor in norme juridice, sanctionate ca atare, a fost favoriz.at,
~i poate chiar accelerat, de faptul ca triburile geto-dacice se uneau
in uniuni tribale, care aveau un pronuntat caracter politico-juridic.
in acest sens ne vin informatii de la istoricul Trogus Pompeius, care
afirma ca regele scit Ateos are confruntari militare in anul 339 i.e.n.
cu un rege geto-dac conducator al unei uniuni de triburi, iar Diodor
din Sicilia aminte~te ca in jurul anului 300 i.e.n. exista o uniune
puternica de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete, rege
legendar geto-dac. Consideram ca formarea uniunilor tribale a
condus la o decantare a obiceiurilor, care au beneficiat de un cadru
propice pentru a deveni, mai repede ~i intr-un mod mai sigur,
norme de drept. Existenta formatiunilor statale pe teritoriul tarii
noastre mai inainte de influentele grece~ti in Dobrogea ~i anterior
cuceririlor romane, a consolidat un drept geto-dacic format, in cea
mai mare parte a lui, prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor
norme juridice.
Istoricii romam arata ca aplicarea dreptului roman in Dacia avea
in vedere dreptul roman clasic, ce se aplica cetatenilor romani
rezidenti aici ~i peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii
romane care nu depneau cetatenie romana - civitas romana - ~i nici

259
 statutul de latini). Relatiile dintre cetatenii romani ~i peregrini erau
reglementate de ius gentium care, in esenta, era tot drept roman.
Deci, pe teritoriul tarii noastre sistemele juridice aveau un dublu
izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului
geto-dac ~i b) dreptul roman pentru provinciile romane. Dar,
dreptul autohton, format pe baza cutumei, a existat in provinciile
romane, in paralel cu dreptul roman, tirnp indelungat. In acest sens,
in doctrina de specialitate se remarca faptul ca dupa cucerirea
Daciei, dreptul autohton geto-dac ramane in vigoare pentru a
reglementa acele raporturi pe care romanii le mai ingaduiau sa fie
guvernate de dreptul local. Aceste norme erau cuprinse in
obiceiurile sau cutumele (consuetudo, mos maiorum) geto-dace
tolerate de noii stapanitori ~i, in continuare, cu privire la masura in
care dreptul roman ingaduie aplicarea dreptului local - in speta eel
geto-dac - o constitutie din Codul lui Justinian, al carui text dateaza
din anul 224, vorbe~te de necesitatea de a se respecta in ~ezlirile
urbane provinciale obiceiurile locale, probabil cu conditia de a nu
contraveni dispozitiilor de ordine publica romane. Aceasta situatie
juridica se conciliaza (~i se coroboreaza) cu un alt text, din Ulpian-
secolul al III-lea e.n. - care exista in Digeste, ~i care prevede
respectarea in orice loc a constututiilor irnperiale.
In studiul cutumei, ca izvor material al dreptului, unii cercetatori
stabilesc doua etape: prima ar reprezenta studiul folclorului juridic
~i a doua studiul obiceiurilor juridice care exista in evolutia istorica
a unei comunitati etnice. Ambele etape alcatuiesc studiul etnologiei
juridice. Analizand acest mod de a cerceta problema cutumei ca
izvor de drept, deducem ca ar trebui sa se intreprinda initial un
studiu al continutului juridic existent in folclor, adica in obiceiuri,
datine ~i traditii, un fel de studiu analitic ~i, dupa aceea, sa
constituie conceptii, principii ale experientei juridice, in comunitati
sociale !ara un caracter etnic distinct ~i in comunitati sociale cu
caractere etnice distincte ~i cu personalitate etnica bine conturata. 0
cercetare eficienta a domeniului investigat nu se poate face printr-o
nemijlocita cercetare a "legii µrii" sau a "obiceiului pamantului". 0

260
asemenea cercetare se poate face numai dupa ce s-au studiat
formele concrete ale genurilor literare populare ''in care supravie-
tuiesc cutumele ~i tradipile juridice (cantecul epic, liric ~i
dramatic, ... sentinta, proverbul etc.)". In acest sens este interesanta
cercetarea intreprinsa de B. P. Hasdeu care, intr-un chestionar
initiat in vederea culegerii de obiceiuri juridice romane~ti vorbe~te
despre importanta unei asemenea cercetari ~tiintifice in termeni
foarte elocventi: " ... sa adune superstitiile ~i credintele, obiceiurile ~i
traditiile care reglernenteaza relatiile ~i tranzitiile intre oameni pe
baza legii nescrise, pentru a putea, astfel, apro:funda originile
dreptului, in genere, ~i caracterele proprii ale unei natiuni, in
special". Deducem din aceasta descriere atat de plastica ~i, totodata,
atat de sintetica, importanta studiului cutumei, nu numai pentru
deslu~irea modului in care se forrneaza dreptul pozitiv, ci ~i pentru
explicitarea specificului national al unui sistem juridic.

3. LEGEA CA IZVOR DE DREPT

Analizand problernatica legii ca izvor de drept, trebuie sa

definirn aceasta notiune. Exista un sens larg ~i unul restrans al
conceptului de lege, dupa cum avern in vedere numai actul pe care
il adopta, pe baza unei proceduri specifice, parlamentul (sensul
restrans), sau este vorba de orice act cu putere obligatorie, de orice
act normativ (sensul larg al notiunii). Exista, desigur, ~i un sens
lexical ~i nu juridic al terrnenului de "lege", in care ar intra orice act
care, investit cu o anume autoritate, pretinde a i se respecta
dispozitia. In acest sens, ~i obiceiul este lege. Dar nu la acest sens
ne vom referi, desigur, in continuare. "Totalitatea actelor normative
alcatuiesc dreptul scris (jus scriptum) ~i, in acest sens, vor intra in
aceasta notiune toate actele ce cuprind norrne general obligatorii ~i
sunt ernise de organe ale autoritatii publice care au in competenta
lor erniterea unor asernenea acte. Autorii considera ca izvor normal
al dreptului orice act norrnativ care este general obligatoriu, ~i nu
nurnai legea ca atare, de~i, rara exceptie, se rezerva legii locul

261
central ill contextul actelor normative, fiind consideratii cea mai
importantii dintre acestea.
Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge
Constitupa, ca fiind cea mai importantii lege in stat, denumitii, in
consecinta, ~i Legea fundamentala. Importanta deosebitii a
Constitutiei ill raport cu toate celelalte legi, rezida ill faptul ca ea
fixeaza cadrul general al ordinii de drept, ea concretizeaza, in eel
mai malt grad, ideea de justitie ~i de dreptate in societatea umana
organizatii statal. Toate celelalte legi (denumite ~i ordinare), sunt
elaborate pe baza ~i 1n aplicarea Constitutiei, conformandu-se
intocmai spiritului ~i literei acesteia.
Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept 11 constituie
rafionalitatea acesteia. In doctrina s-a stabilit faptul ca izvoarele
(deci ~i legea) "sunt, prin natura lor, afirmatii rationale. Pentru a
se argumenta aceastii natura (filosofica, in ultima instanta), se
mentioneaza, cu predilecfie, faptul ca procesul formarii unei
norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal
~i aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este, in realitate, o
operatiune logica. Or, o operatiune logica va consta, in prim rand,
din afirmatii rationale. Pe buna dreptate s-a aratat in doctrina, in
legatura cu procesul de construire a unei norme juridice, ca "orice
operafiune de acest fel pome~te de la date care trebuie sa fie, prin
definitiune rationale ~i nu poate ajunge decat la date de acee~i
natura. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calitiifile de
bazii ale unei norme juridice, ~i anume coerenta ei. Lipsa de
contradictie in enuntul care alcatuie~te o norma juridica impie-
teaza, de fapt, interpretarea corectii a acesteia, :Iacand imposibila
aplicarea ei. De altfel, contradictia existentii intre termenii oricarei
notiuni (deci ~i a unei norme juridice) este o cerinta esenfiala a
valabilitatii acesteia. Mai mult decat arat, necontradictorialitatea 1n
confinutul normei juridice se coroboreaza cu rationalitatea acesteia,
fiind imposibila arat formarea textului de lege, cat ~i interpretarea
lui in limitele rafionalitiitii daca apar contradictii in structura lui. In
doctrina s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicfii, coroboratii
cu rationalitatea acesteia, prin necesitatea elaborarii "aceleia~i

262
solutii de drept in imprejurari de fapt identice", aceasta fiind o
tendinta imanenta a oricarei gandiri juridice de unificare continua
a tuturor cuno$tinfelor,fara excepfie $i fn drept (s.n.).
Privim cu rezerva acest punct de vedere care este, credem,
discutabil. In drept, incercarii de modificare a solutiilor i se opune,
paqial, desigur, tocmai raponalitatea legii. Aceasta deoarece, in
procesul juridic, unificarea solupilor s-a dovedit a fi un proces
extrem de dificil, datorita interferentelor particulare ~i nerepeta-
bile ale datelor specifice obiective ~i, mai ales, subiective, care
alcatuiesc "complexul cauzei judiciare". Aceste date, cu totul
particulare, privesc, desigur, nu numai aspectul "in rem" al cauzei,
ci, a~a dupa cum am vazut, ~i aspectul "in personae". Procesul
judiciar implica latura subiectiva, care trebuie sa se ia in
considerare nu numai in cauzele penale, ci in toate cauzele,
indiferent de natura lor juridica.
In doctrina s-a subliniat convingator problema corelatiilor
existente intre aceste aspecte diferite, tinand de ramuri de drept
diferite, dar care se intrunesc in acee~i cauza, in fata unui anurnit
organ judiciar. De~i aceste corelatii au preocupat prea putin
doctrina, ele, prin complexitatea continutului lor ~i, mai ales, prin
efectele structurii lor, ingreuneaza foarte mult aparitia "solupilor
unice" in domeniul dreptului. Procesul judiciar fiind un proces
raponal, nici nu are nevoie de asemenea solt;tii. Desigur, nu ne
referim la necesitatea informativa a juristului. In aplicarea legii, el
trebuie sa ia cuno~tinta de similitudinea datelor unor cauze, dar
solutia trebuie sa conste, totodeauna, intr-o noua ~i actuala
adecvare a normei juridice la datele concrete obiective ~i
subiective ale cauzei.

4. JURISPRUDENTA CA IZVOR DE DREPT

Nop.unea de jurisprudenta are doua sensuri: unul configureaza

activitatea de aplicare a dreptului inraptuita de organele judiciare,
indiferent de rolul ~i locul pe care il ocupa intr-o ierarhie legala in
conformitate cu competentele lor. Sunt, in acest sens, creatoare de

263
jurisprudenta instantele judecatore~ti, organele de procuratura
(prin solutiile ramase definitive), hotariirile organelor
jurisdictionale.
Intr-un al doilea sens, prin jurisprudenta intelegem chiar ~tiinta
dreptului. Este, fiira indoiala, un sens foarte larg care - patruns in
lexicul nostru din limba veche - nu mai este de mult uzitat, ca
atare, nici in doctrina ~i nici in practica judiciara.
Ne vom referi, fire~te, la primul sens, care include ~i sensul
mai specializat de totalitate a hotararilor pronuntate de un anume
organ care aplica legea.
Jurisprudenta este, incontestabil, un izvor de drept - un izvor de
drept formal, desigur - pentru ca ea include experienta practica a
organelor judiciare care aplica dreptul pozitiv ~i, prin aceasta, ii
probeaza ~i ii legitimeaza valabilitatea. Dar, acest proces este
extrem de complex. In el vointa legiuitorului care a redactat norma
juridica este interpretata de jurist - indiferent de organul judiciar
din care face parte. In acest proces de interpretare, insotit de
modalitatile legale de aplicare a normei respective, are Joe contactul
unei conceptii - a legiuitorului - care, prin generaliz.area unor
cazuri obiective a creat norma de drept, cu cazuri concrete
apreciate, de aceasta data, de o persoana fizica investita cu atributii
specifice intr-un organ judiciar. Nu numai ca realitatea obiectiva
ofera situatii infmit de particulare, de diverse ~i de complexe (prin
raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej), dar mai
intervine ~i intelectul persoanei fizice care i~i exercita competentele
in functie de pregatirea sa de specialitate, de vointa de a aplica
intr-un anume mod norma juridica, de capacitatea intelectuala de
interpretare a realitatii, de cultura sa de specialitate ~i de cea
generala, de posibilitatile psihice de a percepe interdisciplinaritatea
necesara solutionarii cazului ~.a.m.d. Toate aceste veritabile criterii
de aplicare in viata a unor prescriptii teoretice, nasc un numar
extrem de mare de probleme carora, de multe ori practicienii le dau
solutii diferite. Or, in procesul de armonizare a normei juridice ~i a
vointei celui care a emis-o, pe de o parte, ~i transpunerea acestei

264
norme in practica, pe de alta parte, intervine, ca o conditie sine qua
non, tocmai activitatea practicianului. Aceasta situatie se complica
(in sensul bun al cuvantului), datorita faptului ca membrii unor
organe care aplica legea sunt independenti in ceea ce prive~te
interpretarea subiectiva ~i obiectiva a acesteia Gudecatorii sunt in
aceasta situatie). De aici vine ~i natura de izvor material de drept al
jurispmdentei cumulate, solutiile date de diverse organe care aplica
legea pot merge pana acolo incat nu numai sa produca modificari
esentiale in legislatie, dar pot schimba insa~i conceptia legiuitomlui
cu privire la modul in care transforma o relatie sociala intr-un
raport juridic. A~adar, constituie un foarte important raport
subsidiar (formal) al dreptului, practica organelor judiciare care
prin competenta lor materiala se de~eaza dintre celelalte institutii
ale suprastructurii, avand o importanta capitala in procesul rezolva-
rii multiplelor probleme social-economice ~i politice cu ajutoml
dreptului. Importanta sistemului judiciar este deosebita intr-un stat
de drept. In acest sens, dam ca exemplu activitatea de judecata a
Cuqii Constitutionale care, in sistemul statului nostm de drept - ca
~i in sistemul juridic al altor state democratice - poate impune chiar
legiuitomlui respectarea Constitutiei, prin declararea ca neconstitu-
tionala a oricarui act normativ emis de acesta. In acest sens, tinem
sa subliniem o mutatie cu totul deosebita, care a aparut, dupa
Revolutie, in teoria dreptului nostru. Se ~tie ca modalitatile de
interpretare a normei juridice (gramaticala, sistematica, istorica,
logica) tind sa lamureasca vointa legiuitorului, vointa pe care
organul de aplicare a legii o raporteaza la un caz concret. De aceea,
pana la aparitia Constitutiei din 1991, nu se putea vorbi de un izvor
de drept care prin practica sa sa desfiinteze, legal, o norma juridica.
Legea - ca sa ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere
de reglementare a raporturilor sociale - nu putea fi infirmata, in
mod nemijlocit, direct de practica, ci numai configurata sau, in eel
mai bun caz, perfectionata cu ajutorul practicii; aceasta perfectio-
nare fiind :facuta, desigur, in final, tqt de legiuitor. Iara insa ca, prin
competenta sa, Curtea Constitutionala instituie o jurispmdenta cu

265
totul deosebitii de cea de pana acum, o jurisprudenta care poate
nesocoti vointa legiuitorului ~i de care nu se poate trece decat cu
riscul lnfruntiirii bazelor legale ~i morale ale statului de drept.
.Tudecatorii Cuqii Constitutionale sunt ~i ei independenti in
exercitarea mandatului lor (v. art. 143 din Constitutie) ~i, ca atare,
judeca in conformitate nu numai cu dispozitiile Constitupei, dar ~i
cu propria capacitate profesionala, morala ~i culturala de
interpretare a dispozipilor acesteia. Rezultii, din aceastii practica,
decizii deosebit de importante, care pot, prin ele insele, nemijlocit
deci, sa confirme sau sa infirme norme juridice adoptate de forul
legislativ, care este Parlamentul. Sistemul argumentativ pe baza
caruia se creeaza jurisprudenta este, prin el insu~i, extrem de
valoros in configurarea acestui izvor material de drept care este
jurisprudenta. Vom exemplifica acest lucru, folosind mai ales
practica instantelor judecatore~ti ~i incepand chiar cu Curtea
Constitutionala, in sensul la care ne-am referit mai sus.
In art. 144 alin. 1 lit c din Constitutie, se prevede, printre alte
atributii ale Cuqii Constitufionale, ca aceasta hotiir~te asupra
excepfiilor ridicate in fata instantelor judecatore~ti privind neconsti-
tutionalitatea legilor ~i a ordonantelor. 0 asemenea dispozitie
constitufionala large~te foarte mult campul de incidenta al jurispru-
dentei ca izvor material de drept. Aceasta deoarece, conform
textului constitutional mentionat, piiftile in procesul judiciar sunt
indrituite ca sa participe direct la formarea jurisprudentei, prin
aceea ca ele initiaza procesul ~i ele propun exceptia de neconsti-
tutionalitate, argumentfuld-o in mod corespunzator. Pe baza acestei
initiative, instanta judecatoreasca, formandu-~i propria opinie, poate
trimite cauza la Curtea Constitutionala. Sigur ca cererea exprimatii
de paqi in fata instantei nu constituie jurisprudenta in sensul
adecvat al termenului dar, ceea ce dorim sa subliniem este faptul ca
aceasta cerere da posibilitatea formarii opiniei judecatore~ti, care
poate trimite dosarul la Curtea Constituponala. Opinia piiftilor
devine, astfel, causa initialis pentru formarea jurisprudentei. In
acest sens, Constitutia romana de la 1991 a deschis o cale, specifica

266
statului de drept, dar extrem de eficienta in planul iniaptuirii
justitiei ~i care este in acela~i timp un izvor material de drept, fiind
o cale de formare ajurisprudentei.

5. DOCTRJNA CA IZVOR DE DREPT

In ~tiinta dreptului, problema doctrinei ca izvor de drept a gasit

prea putina intelegere. Raspunsul la intrebarea daca este sau nu
doctrina izvor de drept este dat de pe pozitiile unor criterii foarte
diferite. Doctrina insa~i i~i legitimeaza sau nu calitatea de izvor de
drept, altii, cei mai multi ii neaga caracterul de izvor de drept ~i
foarte putini ii recunosc aceasta functionalitate.
Prin doctrina intelegem opiniile exprimate in ~tiinta juridica al
carei obiect este studiul dreptului pozitiv. Oamenii de ~tiinta din
domeniul dreptului detin ponderea esentiala in doctrina, de~i nu
sunt singurii creatori de doctrina. Alaturi de ei exista opiniile
exprimate in diferite moduri (note sau studii publicate, conferinte
etc.), de catre practicieni.
Doctrinei i se recuno~te, insa, indubitabil, faptul ca este o
autoritate care are o misiune foarte importanta. De~i se recuno~te
ca doctrina nu poate lua cuno~tinta - pentru a o studia - de intreaga
jurisprudenta, dintr-un an calendaristic, spre exemplu, to~i, ea
poate aborda principiile care domina sistemul juridic ~i poate oferi
chiar solutii pentru dificultatile prin ·care trece practica
judecatoreasca.
Alaturi de rolul de informare, doctrina are ~i menirea de a
reflecta asupra dreptului pozitiv, in general, ~i, mai mult decat
amt, de a pune in lumina imperfectiunile ~i contradictiile
sistemului juridic.
Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea in
care este pusa doctrina, datorita, pe de o parte, inflatiei legislative,
iar pe de alta parte, datorita numarului mare de hotarari judecato-
re~ti (in Franta apar, in medie, 1300 de decrete pe an ~i cca.
25.000 de hotarari judecatore~ti). Astfel, se pare ca menirea

267
 doctrinei de a oferi solutii diverselor probleme practice ~i de
sistem juridic este mult ingreunata. Totu~i, in realitate lucrurile nu
stau chiar ~a.
Problema nu se poate pune ill sensul existentei sau inexistentei
foqei obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. Este limpede ca o astfel
de foqa nici nu trebuie sa aiba doctrina. Nu ar mai fi ceea ce este ~i,
in plus, i-ar scadea foqa ~tiintifica, in locul careia s-ar simti, in acest
caz - mai pregnant argumentele politice. Stiinta dreptului nu este un
instrument orb "ill mfula" politicianului, deoarece o politica, in orice
domeniu - ~i mai ales in societatile modeme in care vorbim de statul
de drept ~i nu de atitudini arbitrare, straine oricarui spirit ~tiintific - 11
influenteaza, la randul ei, pe acesta din urma.
Practica asidua ~i chiar competenta a dreptului aduce, uneori,
intregul sistem juridic in criza. Desigur, o criza sociala care se
reflecta ~i asupra sistemului juridic va aduce, odata cu intreaga
societate, ~i sistemul de drept in criza, ~i atunci doctrina joaca un rol
deosebit de important, prin aceea ca edifica argumentat noul sistem
de drept, folosind intreaga experienta juridica a timpului. Si~ in acest
caz putem refuza, oare, doctrinei, rolul de izvor de drept? In prima
ipoteza, cu care am inceput, de altfel, nu este vorba de o criza sociala
(a intregii societati), ci de o criza numai a sistemului juridic, in
limitele temporale ale acelei~i societati. Se poate ajunge la ~a
ceva? Desigur ca da, atunci cand legiuitorul nu urmare~te suficient
devolutiunea relatiei sociale, pentru a tine dreptul la curent cu
aceasta. Lasat nemodificat un timp oarecare, sistemul juridic
"pierde teren", ramane in urma ~i atunci se pune problema
existentei acelor mecanisme sociale care ajuta sistemul juridic sa
devina oportun. Un asemenea mecanism social este doctrina
juridica. lnevitabil, ea inmagazineaza sistematic, ~i nu numai la nivel
principial, argun1entat logic, rational ~i istoric, "cheile necesare
perfectionarii dreptului, deoarece bune sunt nu legile care dainuie
(zadamica illcercare de opunere fata de timp), ci legile care sunt
perfecfionate la momentul oportun, in acord cu realitatea.
De aceea, eel mai important lucru care define~te doctrina (esenta
ei), 11 reprezinta reflectia, meditatia asupra problemelor de drept ale

268
 timpului, activitate care il reprezinta atat pe legislator, cat ~i pe
practician. Aportul doctrinei la aparitia dreptului este o chestiune de
documentare ~i cunoa~tere a relatiei juridice, pe baza unui efort
propriu, pe care trebuie sa-1 depuna, in egala masura, atat legisla-
torul, cat ~i practicianul.
R.aspunsul la problematica juridica nu sta intotdeauna in
cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. Chiar elementele din
care se compune problema respectiva se afla di:fuzate in aspecte de
naturi diferite. Dar "ordinea juridica", in acest caz, cea mai
eficienta, o instituie tot omul de ~tiinta, creatorul doctrinei sau
practicianul, dar dupa ce s-a documentat (adica a invatat) doctrina
~i a meditat suficient asupra acestei problematici.
In general, pregatirea documentatiei pentru intelegerea ~i
rezolvarea unor probleme de drept, se face pe baza a doua metode:
metoda empirica ~i metoda dogmatica ('m sensul de metoda
documentata teoretic). Or, rolul doctrinei este acela de a intemeia
metoda dogmatica, singura eficienta, deoarece ea nu se bazeaza
numai pe experienta, ci ~i pe vastitatea de informatii ~i legaturi
interdisciplinare pe care le aduce doctrina.
Cercetand sursele dreptului, doctrina devine, prin aceasta, ea
insa~i o sursa de drept, deoarece izvoarele depistate se vor confunda
definitiv cu cercetarea insa~i, de la care a imprumutat deja elemente
specifice, tinand, in principal, de capacitatea cercetatorului de a
interpreta fenomenul studiat, de experienta sa juridica ~i sociala, in
general, de capacitatea sa de sinteza, de pregatirea profesionala
~.a.m.d. In acest sens, M. Djuvara spunea: "Numai prin lumina data
de el (de jurisconsult, adica de cercetator, n.n.) se poate face o
interpretare perfecta a izvoarelor formale".
M. Djuvara nu a ezitat sa afirme, categoric, caracterul de izvor
formal al doctrinei. Creatorii doctrinei - ai ~tiintei dreptului - sunt
jurisconsulti, spune autorul: "Jurisconsultul, constatand realitatile
juridice, le generalizeaza ~i sistematizeaza, creand principiile".

269
 6. CONTRACTUL NORMATIV
CA IZVOR AL DREPTULUI

Printre izvoarele formale ale dreptului, majoritatea autorilor

indica ~i contractul normativ.
In art. 942 din Codul Civil, se define~te contractul ca fiind
"acordul 1ntre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau
stinge mtre <lan;;ii un raport juridic". Pentru a fi valabil un
asemenea acord (adica pentru a produce efecte juridice), el trebuie
sa mdeplineasca anumite conditii esentiale. Acestea sunt prevazute
de art. 948 din Codul Civil: capacitatea de a contracta; consimta-
mantul valabil al parti_i ce se obliga; un obiect determinat ~i o cauza
licita.
Termenul de contract este identic cu eel de conventie, de altfel
Cartea a III-a, Titlul III din Codul Civil poarta denumirea "Despre
contracte ~i conventii".
De~i Codul Civil nu face, ~adar, nici o diferenta 1ntre
notiunile de "contract" ~i "conventie", totu~i, in doctrina, aceasta
distinctie a aparut.
Ease 1ntemeiaza pe unele dispozitii din Codul Cjvil Francez
(art. 1101 ), care, msa, nu apar ~i 1n codul nostru civil. In acest sens
se face distinctie mtre "conventie", care ar msemna acordul de
vointa care are aptitudinea de a n~te, modifica, stinge sau
transmite drepturi sau obligatii, ~i "contract", care ar 1nsemna
numai acordul de vointa apt sa nasca sau sa transmita un drept sau
o obligatie.
Contractul, astfel cum este el definit 1n art 942, Codul Civil, nu
este acceptat 1n doctrina ca izvor de drept. Consideram ca aceasta
opinie (determinata 1n literatura juridica) provine, mai ales, 1n
urma abandonarii de catre majoritatea autorilor a principiului
autonomiei de vointa 1n materie contractuala. In conformitate cu
acest principiu, 1ncheierea contractelor ~i existenta lor, in genere,
este dictata de libera vointa a partilor, situatie care confirma, prin
ea msa~i, ~i numai prin ea insa~i, contractului, caracterul de just ~i
legitim. Ca atare, in materie contractuala exista o deplina libertate

270
de fond ~i de forma, principiul pacta sunt servanda guvernand
aplicabilitatea contractului.
Aceasta teorie a autonomiei de vointa, viabilii la inceputul
secolului, a fost treptat amendata. Principalul repro~ care i se
putea face era acela de omitere a interventiei statului (a legislatiei
acestuia, desigur) in materia contractelor civile. Aceasta a ~i racut
ca evolutia institutiei contractului sa fie una spre "legalitate".
Putem afirma chiar ca, in contemporaneitate, contractul joaca,
potrivit, desigur, vointei partilor, rolul unui factor de legalitate.
Un stat de drept nu poate avea o alta conceptie cu privire la rolul
~i evolutia institutiei controlului. Astfel, desra~urandu-se intr-un
cadru legislativ predeterminat, contractul nu poate fi considerat, in
sensul in care este el definit in Legea civila, un izvor de drept.
Cu toate acestea, contractul normativ este izvor de drept, dar
nu in general, ci numai un anurnit gen de contracte. in literatura
de specialitate s-a aratat ca poate fi luat in considerare contractul
normativ, ca izvor de drept, in masura in care se refera la:
1. Raporturi intre starile sociale sau intre acestea ~i detinatorul
puterii in stat (ex. Magna Charta Libertatum din 1215, din
Anglia)
2. Dreptul constitutional
3. Dreptul muncii ~i securitatii sociale ~i
4. Dreptul international public
in dreptul constitutional, contractul normativ este izvor de
drept in !llateria organizarii ~i functionarii structurii federative a
statelor. In realitate, aceste contracte sunt veritabile tratate. Dar,
a~a cum se remarca in literatura de specialitate, aceste tratate
devin, odata cu crearea statului federal, adevarate constitutii, care
prevad ca mijloace de conducere un parlament ~i un guvem
central, guvernand federatia. Astfel de contracte normative,
devenite constitutii ale statelor federale, au stat la baza constituirii
Statelor Unite ale Americii, Elvetiei, Germaniei pana la 1933,
Braziliei ~.a.m.d.
in dreptul muncii ~i securitatii sociale, contractul are rol de izvor
de drept atunci cand el apare sub forma unui contract colectiv de

271
munca. Contractul colectiv de munca se regase~te ca un izvor de
drept 1n materia dreptului muncii. in domeniul acestei ramuri de
drept se considera, 1n doctrina, ca exista doua genuri de izvoare:
izvoare comune ~i izvoare specifice. Prin izvoare comune se mteleg:
Constitutia, legile, hotararile guvemului ~.a.m.d., iar prin izvoare
specifice: contractele colective de munca, statutele diferitelor catego-
rii de salariati, regulamentele de ordine interioara. Interesant este ca
se considera, 1n aceasta acceptiune, ca izvor de drept, nu numai
contractul de munca propriu zis, ci ~i, dupa cum am aratat, statutele
diferitelor categorii de salariati ~i regulamentele de ordine interioara,
dar ~i normele de protectia muncii, indiferent de obiectul lor de
referin1ii, din punct de vedere teritorial (pe suprafata mtregii 1ari sau
locale), normele de igiena a muncii, normele referitoare la controlul
medical etc.
Contractul colectiv de munca reprezinta unul dintre cele mai
importante ~i semnificative izvoare de drept al muncii. El este "un
regulament care stabile~te intre doua. grupuri sociale un fel de
lege, 1n conformitate cu care vor trebui sa fie incheiate pe viitor
contractele colective de munca", sau este "un fel de reglementare
a muncii convenita mtre cei doi factori ai productiei - capitalul,
reprezentat prin patroni, ~i munca, reprezentata prin lucratori". in
orice caz, prin intermediul contractului colectiv de munca,
patronii ~i salariatii, cele doua categorii de subiecte ale raportului
juridic de munca, i~i reglementeaza relatii]e intre ele in procesul
muncii. Aceasta presupune dispozi#i diferite referitoare la
disciplina muncii, condi!iile de munca, salarizare, timpul de
odihna, concedii etc.
Denumirea de "contract colectiv" vine de la specificul (ca
numar) subiectilor, adica al acelor persoane referitor la care se
produc efectele conventiei. Criteriul sferei efectelor juridice ale
contractului ii dau, ~adar, acestuia, natura sa "colectiva". Dar, ca
un specific al acestui gen de contract, efectele lui sunt valabile nu
numai 1n raport cu persoanele (patroni, salariati) care I-au semnat,
dar se extind ~i la persoane care nu I-au negociat ~i semnat ab initio
(~i indiferent daca acestea sunt patroni sau angajati). Aceasta este

272
posibil datorita faptului ca exista prevederi corespunzatoare 'in acest
sens 'in contract, pe de o parte, ~i datorita faptului ca legea (sistemul
de drept) recunoa~te aceste efecte, pe de alta parte.
In literatura de specialitate, s-a aratat ca natura juridica a
contractului colectiv de munca este extrem de originala. Pe de o
parte, nu poate fi vorba de un contract 'in sensul clasic al
cuvantului, pe de alta parte, nu poate fi vorba nici de o lege.
Contradictia cu notiunea (obi~nuita) de contract, vine de la
specificul subiectilor ~i, deci, ~i de la specificul drepturilor ~i
obligatiilor conexe care alcatuiesc raporturile juridice ce 11 compun.
Desigur, acest contract colectiv nu este nici lege, lipsindu-i unele
atribute ale acesteia. Este, 'insa, conform opiniei unor autori, un act
legislativ, o conventie-lege, deoarece prezinta caracterele esentiale
ale acestuia:
a) este generala, avand 'in vedere numarul celor carora le este
adresata
b) este abstracta, din acela~i motiv
c) este permanenta, deoarece dispozitiile sale nu sunt menite
unei singure aplicari sau unei aplicari !imitate
d) are acee~i foqa ca ~i o lege de ordine publica, deoarece nu
permite reglementari care sa o contrazica
In doctrina noastra recenta, contractul colectiv de munca este
considerat "un act sui generis, fiind 'in acelal;ii timp act juridic
(contract, conventie), sursa de drepturi ~i obligatii subiective ~i
reciproce ale paqilor, ~i, totodata, izvor de drept, fiind, sub acest
aspect, o norma conventionala, negociabila.
Deci, autorii apropie, 'in realitate, contractul normativ, de lege,
din moment ce, ~a cum am aratat mai sus, el nu este altceva
decat o "norma conventionala negociata".
Consideram, din acest punct de vedere, ca trebuie sa pastram, 'in
continuare, distinctia 'intre ceea ce este un izvor de drept al muncii
~i normele juridice propriu-zise, 'in acee~i materie. De aceea, din
punct de vedere material (al izvoarelor materiale), contractul
colectiv de munca nu este un izvor de drept, dar va dobandi aceasta
calitate daca 11 vom ~eza 'in categoria izvoarelor formale. In acest

273
 sens, el este o modalitate de reglementare a relatiei sociale de
munca, avand, in sfera sa de aplicare, putere de lege.
in dreptul international public, contractul normativ reprezinta
un izvor formal important. Dintre contractele normative in acest
domeniu, locul principal 11 ocupa tratatul.
La o analiza atenta a relatiilor existente intre state, ill lumea
contemporana se constata ca instrumentul principal ~i eel mai
eficient de reglementare a acestor relatii il reprezinta tratatul.
Fire~te, este vorba, cum s-a remarcat ill doctrina, de tratatul incheiat
pe baza liberului consimtamant al statelor.
Tratatul mai este considerat ~i un izvor traditional al dreptului
international public, alaturi de cutuma.
Fiind izvorul fundamental in acest domeniu, tratatul reprezinta
"forma expresa de manifestare a acordului de vointa dintre state,
prin care se creeaza norme noi de drept international sau se
modifica ori se abroga cele existente."
in doctrina, natura tratatului de izvor formal este, intr-un
anume fel, controversata.
Unii autori neaga aceasta natura juridica a tratatului, rezervand
doar pentru cutuma un asemenea rol. in aceasta conceptie, tratatul
nu ar fi decat "un mijloc de inregistrare" a cutumei, sau numai o
dovada a acesteia.
Astfel, dreptul international aplicabil tuturor statelor nu ar fi
decat un drept cutumiar.
Asemenea opinii au ramas, totu~i, minoritare. Cauza (~i
dovada, ill acela~i timp) este cre~terea enorma a folosirii tratatului
ca mijloc de reglementare a relatiilor internationale. Printre alte
avantaje, fata de cutuma, exista unul de maxima importanta ~i
care ii constituie faptul ca cutuma se edifica intr-un timp
indelungat, pe cand tratatul produce efecte juridice intr-un timp
relativ scurt de la incheierea lui, ca urmare a acordului de vointa al
statelor semnatare.
in domeniul dreptului international, nu exista acte cu caracter
legislativ (constitutii, legi ~.a.m.d.) care sa constituie izvoare de
drept, ca ill dreptul intern, ~i un asemenea rol nu-1 pot juca
hotaranle Cuqii Internationale de Justitie, deoarece acestea din

274
urma nu sunt aplicabile decat paqilor interesate (adica paqilor care
au fost de acord, in prealabil, sa se supuna jurisdicpei acestui
organ).

INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Bucure~ti, Ed.

Acaderniei, 1969.
2. Djuvara, Mircea, Teoria genera/a a dreptului, Bucure~ti, Ed.
Libraria Socec, 1930.
3. Vecchio, Giorgio del, Lee/ii de filosofie juridica, Ed. Europa
Nova.
4. Naschitz, AM., Teorie §i tehnica fn procesul de creare a
dreptului, Bucure~ti, 1969.
5. Mommsen, Th., Istoria romana, Bucure~ti, Ed. Stiinpfica ~i
Enciclopedica, vol. I, 1987.
6. Jstoria dreptului romanesc, vol. I. Bucure~ti, 1980.
7. Vulcanescu, R, Etnologie juridica, Bucure~ti, Ed. Academiei,
1970.
8. Popa, Nicolae, Teoria genera/a a dreptului, Bucure~ti, Ed.
Actami, 1998.
9. Djuvara, Mircea, Drept rafional, izvoare §i drept pozitiv,
Bucure~ti, Ed. Libraria Socec.
10. Petit, B., Introduction generale au droit, Grenoble, 1994.
11. Bergel, J.J., Theorie generale du droit, Paris, Delhoz, 1989.
12. Popescu, T.R; Anca, P., Teoria genera/a a obligafiilor,
Bucure~ti, Ed. Stiinpfica, 1968.
13. Statescu, C.; Barsan, C. Drept civil. Teoria genera/a a
obligafiilor, Bucure~ti, Ed. All, 1994.
14. Ghimpu, S., Ticlea, Alex., Dreptul muncii, Bucure~ti, Casa
de Editura ~i Presa "Sansa", 1994.
15. Ghimpu, S. s.a., Dreptul muncii, vol. I, Bucure~ti, Ed.
Stiinpfica ~i Enciclopedica, 1978.
16. Bolintineanu, Alex., Nastase, A., Drept international
contemporan, Bucure~ti, Institutul Roman de Studii Intemaponale,
1995.

275
 17. Radu, Corina, Izvoarele dreptului. Te:zii de doctorat.
Conducator ~tiintific prof. Gheorghe Bobo~, Cluj-Napoca, 1998.
(Folosira la redactarea capitolului de fata.)
18. Dumitru, Corina Adriana, Introducere fn teoria izvoarelor
dreptului, Bucure~ti, Editura Paideea, 1999.
19. Niciu I.Martian, Drept international public, Editura Servosat
Arad, 1999.
20. Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck,
Bucure~ti, 2001.
21. Craiovan Ion, Teoria genera/a a dreptului, Editura Sibila,
Craiova 1999.
22. Jean Louis Bergel, Theorie generale du droit, Editura
Dalloz, Paris, 2004.

276
 Capitolul XI

DREPTUL SI MORALA

1. NOTIUNI GENERALE DESPRE MORALA

Complexitatea raporturilor umane, interdependenta formelor

specifice de reglementare a acestora, au determinat vii dispute in
legatura cu granita dintre morala ~i drept.
Pornind de la maxima "ceea ce e datorie e intotdeauna drept, ~i
nu poate fi datorie ceea ce nu e drept", deducem ca intr-un sistem
social o actiune este obligatorie pentru toti subiectii ~i este
impiedicare pentru toti la fel. Ceea ce este etic necesar pentru un
subiect, este intotdeauna posibil intr-o ordine obiectiva, prin
urmare fiecare are intotdeauna dreptul de a-~i face datoria.
In fiecare sistem moral, unei noi ordini juridice ii corespunde o
anumita ordine morala, intre ele existand o coerenta necesara. Se
poate sustine ca un act social este obligatoriu numai daca este
conform dreptului.
Determinarea legalului nu coincide insa totdeauna cu
determinarea caracterului de datorie: "ceea ce e drept nu este
intotdeauna sigur drept sau datorie". Dreptul delimiteaza o sfera
in interiorul careia va fi cuprinsa necesitatea etica, dar el nu
precizeaza care dintre actiunile juridice sunt moral necesare.
Datoria in sensul juridic arata doar limita posibilitatilor fiecaruia,
care daca este trecuta atrage impotrivirea legitima a altora.
Relatiile dintre morala ~i drept sunt a~a de stranse ~i necesare,
!neat ambele au esential acela~i grad de adevar ~i acee~i valoare.
In mod logic, atat moralei, cat ~i dreptului, trebuie sa li se
atribuie acel~i caracter de naturalitate ~i relatii vitale.
Daca morala este relativa, variabila ~i conditionata istoric,
deopotriva cu dreptul, nu putem sa nu admitem ca atat ea cat ~i
dreptul au o coeziune inseparabila, reprezentand doua valori
paralele ale acele~i actiuni.
 Sisternele arhaice de drept ne arata ca notiunea de dreptate a
fost prezenta in con~tiinta oarnenilor inca in urrna cu 5.000 de ani
~i ea a rnarcat procesul de trecere de la arhaisrn la cultura. Toate
cornunitatile vechi au fost dominate de dorinta de ordine ~i
securiate construite in baza dreptatii. Se poate trage concluzia ca a
existat un proces in care tendintele de grup ~i individuale au
pennis trecerea con~tiintei la forme din ce in ce rnai evoluate,
pana la con~tiinta de obligatie, vinovatie ~i raspundere, care sunt
esentiale judecatii juridice.
Mileniile de istorie juridica dernonstreaza perseverenta ~i
tenacitatea ornului de a construi sisterne de ordine in baza
credintei de dreptate, de a inlocui arbitrarul ~i a pune stavila
inechitatilor. Nu intotdeauna spiritul urnan a folosit, insa,
instrurnentele valorice pe care le-a creat in rnasura cea rnai justa.
intotdeauna, insa, in relatiile dintre oarneni in locul relatiilor
interindividuale bazate pe raporturile de foqa, au intervenit
elernentele valorice ale con~tiintei.
Cornunitatile urnane au trecut de la ornul arhaic la ornul de
cultura ~i aspiratii valorice printr-un lung proces de evenirnente
presarat cu discontinuitati sau chiar rupturi in raport de epocile
trecute. Necesitatea istorica in obtinerea formelor de progres este
echivalenta cu cauzalitatea naturala ~i presupune posibilitati ~i
progrese in devenirea biologica.
Con~tiinta urnana intra in actiune la toate colectivitatile, dar nu
uniform, iar formele salbaticiei prirnare nu se transforma nici ele
constant in rnodele de convietuire bazate pe reguli sociale.
Prefacerile care au loc in rnaterie sociala sunt produsul unor
rnultitudini de factori care se des~oara in lungi perioade de tirnp ~i
in care spiritul urnan activ ~i neobosit transforma experienta in
sernnificatii valorice.
Ornul din antichitate, permanent iscoditor, nu a rarnas indiferent
la relatiile sociale care il legau de serneni. El a dovedit interes in
stabilirea ordinii sociale din cetate, incercand sa lege cauzalitatile
fizice de relatiile sociale.

278
 Legiuirile cele mai vechi, cat 9i cele de mai tarziu, se refera in
mod deschis la principiile morale, acestea, uneori, confun-
dandu-se cu regulile juridice instituite 9i Ia.sand impresia identitatii
lor.
Regele Hammurabi caracterizeaza codul lui ca fiind alcatuit
din "norme juridice de echitate".
In dreptul traditional hindus, "Dharma" este ansamblul indato-
ririlor concrete care revin individului pentru a realiza virtutea, iar
in dreptul traditional chinez principiul lui "Li" reprezinta
comandamentul moral care are intotdeauna intaietate asupra lui
"Fa", care este comandamentul juridic. La grecii antici, intelesul
de obicei, care mai tiirziu devine comportare conform obiceiului,
iar mult mai tarziu adevar sau dreptate, aveau o exprimare unica,
ceea ce reprezinta observarea con9tienta comuna a relatiilor
sociale.
Grecii sustineau ca omul trebuie sa spuna adevarul nu de pe
pozitia adevarului local, ci din punct de vedere general uman.
Pentru ei dreptatea inseamna conformarea la lege, insa legea se
deducea din principiul eticii sociale.
Socrate considera ca in cetate legile sunt produsul "intelep-
ciunii supreme" 9i ca ele au ca scop binele 9i fericirea tuturor, in
conformitate cu adevarul.
Platon sustinea ca exista modele despre lucruri 9i idei cu esente
ultime, nepieritoare. Din lumea ideilor lui fiicea parte 9i justifia,
care era "o armonie a paqilor inlauntrul totului". Pentru el un
cetatean emite o judecata despre "bine" (sau rau), oglindind legea
9i adevarul bine cuprins in ea.
In Imperiul Roman, Cicero aprecia ca exista ceva superior,
dincolo de viata comuna: "ratiunea suprema", ca forma perfectio-
nata a gandirii noastre 9i ca "con9tiinta morala" este un element de
apreciere a tot ceea ce este drept 9i care, in final, se reduce la
simtul uman pentru dreptate.
Dreptul 9i morala s-au a:flat, deci, din cele mai vechi timpuri,
intr-o stransa relatie, ceea ce, in mod direct nu s-a fiicut dintr-o

279
intfunplare. Relatia dintre aceste doua comandamente sociale este
de natura axiologica, adica valorile juridice ~i cele etice au o
origine comuna, respectiv con~tiinta indivizilor ca traiesc in
comunitate.
Dreptul a fost confundat, uneori, in morala, ~a cum am vazut
la grecii antici, dar au fost ~i epoci cand dreptul s-a plasat intr-o
pozitie dominanta fata de morala.
In epoca medievala se considera ca totul apartine vointei divine,
inclusiv dreptul. Trebuia sa crezi, ~i nu sa rationezi, iar legile !acute
de oameni potrivit vointelor divine se i?Ipuneau sa fie respectate
indiferent de caracterul dispozitiilor lor. In aceasta perioada dreptul
depa~e~te morala, cuprinzand-o in sfera lui sub forma unor
dispozitii necenzurabile.
Hugo Grotius, in De Jure belli ac pacis (1625), considera ca
dreptul decurge din natura rationala a omului ~i ca se bazeaza pe
patru comandamente sociale: sa respecti tot ce este al altuia, sa
respecti angajamentele asumate, sa repari pagubele pricinuite ~i sa
aplici pedepse echitabile pentru cei ce incalca legea.
In conceptia lui, intervine o putemica invazie a principiilor
morale in majoritatea conceptelor juridice. Leibniz, cautand sa
extinda campul ~i sa amelioreze metoda jurisprudentei in lucrarea
sa "Codex juris gentium diplomaticus" (1693), incearca o clasifi-
care a normelor de conduita in care tinde spre largirea campului
dreptului ~i in care considera morala ca un drept mai intins. El
deosebe~te trei trepte de bine, dupa cum dreptul se refera la
Dunmezeu, Umanitate sau Stat. In doctrina sa el face din nou
confuzie intre morala, teologie ~i drept. El define~te dreptul ca
potentia moralis, in opozitie cu datoria, definita ca necesitas moralis.
Distinctia sistematica a dreptului de morala apartine lui
Christian Thomasius, care, in lucrarea sa "Fundamenta juris
naturae et gentium ex sensu comuni deducta" (1705), arata ca
dreptul are misiunea sa asigure oamenilor raporturile lor exterioa-
re, prin reglementari care formeaza obligatii perfecte, in timp ce
morala se ocupa cu viata interioara a con~tiintei ~i formeaza,
astfel, obligatii imperfecte negarantate. Din scopuri politice, el

280
propunea limitele autoritatii legitirne a statului, revendicand
Jibertatea con~tiintei individului.
Thomasius impartea normele actiunii ~i ~tiintei in trei: etica,
politica ~i jurisprudenta. Pentru el, preceptul fundamental al eticii
era "ra-ti tie illsuti ceea ce ai vrea sa-~i faca lor ill~ile", ceea ce
repreznta un proces de generalizare ~i purificare a vointei, o forma
anticipata ~i rudimentara a imperativului categoric social.
Dreptul, ill opinia acestui filozof, se exprima prin maxima "nu
face altora ceea ce nu ai vrea sa ti se faca tie", implicand ideea
prescrierii numai a ceea ce nu aduce ofensa. In esenta, gandirea
lui exprima faptul ca ~i con~tiinta subiectului, vizata de etica,
tinde sa gaseasca pacea intema, ill tirnp ce dreptul reglementeaza
relatiile cu altii, stabile~te, prin urmare, un regim de coexistenta ~i
are ca principiu fundamental obligatiunea de a nu vatama pe altul.
Filosofia, ill concepp.a lui Thomasius, arata ca datoriile morale
se refera numai la intentie, la forul intern, ill timp ce dreptul
prive~te pacea externa, actiunile exteme, cautand sa impiedice
conflictele care se pot n~te in viata sociala. Datoriile exteme se pot
impune prin forµ, ill timp ce sfera co~tiintei nu implica
constrangere.
Christian Wolf, discipol de seama al lui Leibniz, sustine ca
principiul fundamental al moralei ~i al dreptului este perfectio-
narea. Omul are datoria de a se perfectiona, aceasta datorie este,
insa, ~i un drept. Dreptul nu este decat facultatea de a illdeplini
propria datorie ~i, prin um1are, in aceasta conceptie dreptul
permite, iar morala ordona. Dreptul este lex permissiva, ill timp ce
morala este lex praeceptiva. Si acest filozof tinde sa confunde
datoria morala cu datoria juridica, de~i multe lucruri sunt permise
de drept, ill timp ce morala le opre~te.
Kant este primul dintre filosofi care atribuie omului autonomie
~i autoritate, ~i pentru care moralitatea era un fapt de existenta de
care nu se indoia nimeni. El sustinea ca pentru aprecierea
moralitatii unei fapte trebuie sa se faca trimitere la idealul rational
de perfectiune ~i care constituie masura morala a actelor umane.
Din punct de vedere al dreptului, el susp.nea ca "este dreapta acea

281
actiune care nu este un obstacol in acordul libertatilor potrivit unei
legi universale".
Mircea Djuvara arata ca dreptul ta~ne~te din fapte ca o
emanatie a con~tiintei morale juridice a omului. Aceasta con~tiinµ
afirma ca deasupra lumii materiale se concepe lumea ideala, cea a
sufletului nostru de fiinta rationala, lume in care nu putem crede
ca ceea ce este impus cu forta poate fi intotdeauna legitim, in care,
cu alte cuvinte punem ideea de legitimitate deasupra constatarilor
din lumea extema.
Jean Jacques Rousseau a incercat sa desprinda gandirea umana
de sub umilinta regulilor divine ~i sa demonstreze ca omul
beneficiaza de drepturi rezervate de la natura, care nu pot fi
nesocotite de nici o voinµ.
El considera ca omul, in starea sa naturala, a beneficiat de
libertate potrivit vointei sale, dar, intrand in societate, a renuntat la
aceasta libertate in favoarea unei vointe generate, exprimata de
totalitatea indivizilor din comunitate.
Caracterul "interior" al moralei se releva prin alegerea pe care o
efectueaza individul intre actiunile sale ~i prin care se confrunta o
actiune cu alta, iar caracterul "exterior" al dreptului rezulta din
modalitatea lui de a confrunta o actiune cu alta, provenind de la
subiecti diferiti.
Conceptul de viata interioara este specific moralei, insa nu este
strain dreptului, din contra, el reprezinta factorul care da semnifi-
cap.e argumentarilor din practica judiciara privind elementul
intentional.
Dreptul este reprezentat de "reguli sanctionatoare", in timp ce
morala se reduce la "reguli admise de co~tiinµ". Faptu1 ca legea
sanctioneaza reguli care nu coincid decat partial cu regulile moralei,
uneori chiar le contrazic, demonstreaza ca societatea urmare~te prin
drept un scop, care este, deopotriva "intrinsec ~i extrinsec con~ti­
intei, in timp ce morala urmare~te binele omului ca om". Acest
lucru nu explica, insa, capacitatea dreptului de a-~i insu~i sanctiu-
nile morale ~idea da semnificatie aparte acestora. Unii autori fac

282
diferente intre drept ~i morala prin recurgerea la notiunea de social
~i individual. Se spune, astfel, ca dreptul prime~te contur in :functie
de necesitatea de a lua in considerare incidenta sociala a comporta-
mentului, in timp ce morala tinde sa perfectioneze individul ca
atare.
Ace~ti autori observa ca nu numai etica se intereseaza de
conditiile omului, cu intreaga lui structura interioara, ci ~i dreptul.
Ei propun o formula pentru diferentierea dreptului de morala,
aratand ca dreptului ii apartine orice comportament pentru care
societatea considera ca efectele sale nu-i permit o atitudine de
indiferenta, astfel incat nu poate sa lase un conflict sa se rezolve
pe cai particulare.
Este evident ca acest criteriu reduce diferenta dintre drept ~i
morala la simplul element al oportunitatii sociale.
Gandirea este actul prin care se "realizeaza realitatea" ca natura,
astfel incat realitatea naturala nu poate fi conceputa independenta
de gandire.
Ca ~i forma realitatii, dreptul este eel care, explicit, lasa sa
apara spiritualitatea.
Dreptul nu poate fi conceput ca un simplu fapt sau un simplu
fenomen, pentru ca nici un fenomen natural nu este "existenta de
sine statatoare", ci un mod de a fi al mintii umane.
Opus naturii este spiritul, care este un act prin care se
impline~te subiectul sau.
Empiric vazuta, societatea este acordul indivizilor, este realitatea
vointei in procesul ei. Orice moment al istoriei, fie din viata
interioara a individului, fie din ansarnblul indivizilor, e un moment al
moralitatii care se incheie pentru a face sa se nasca o situatie juridica.
Conceptele de drept ~i de nedrept nu pot fi definite decat cu
privire la o actiune. Orice actiune e, in acel~i timp, intema ~i
extema, implicand atat un element extrinsec, manifestarea obiectiva
care tine de lumea fizica, cat ~i un element intrinsec, o entitate
psihica, o stare sufleteasca, o afirmare a vointei. Absenta unuia
dintre aceste elemente exclude raportarea lor la o valoare juridica.
Morala ~i dreptul sunt doua forme de evaluare a actiunii umane

283
derivand dintr-un principiu unic pe care urmeaza sa-1 descopere
individul. Coerenta ~i concordanta normelor care orienteaza
conduita umana e bazata pe aceasta identitate logica: oricarui
sistem juridic ii corespunde, necesarmente, un sistem moral.
Pentru alti autori, dreptul ~i morala sunt discipline normative,
deoare~e vizeaza modalitati de reglementare a comportamentului
uman. In acel~i timp, ei diferentiaza reglementarile institutionale
(activitati umane organizate) de reglementari neinstitutionale.
Dreptul apaqine primului tip de reglementare, pentru ca enuntu-
rile juridice sunt exprimate prin intermediul anumitor organisme
sociale, in timp ce morala apaftine regulilor neinstitutionale, care
se constituie prin insu~i procesul activitatilor umane comune.
Morala ~i dreptul au structura normativa identica, ~i aceasta
rezulta nu numai din afirmatia, des intalnita, potrivit careia
"dreptul este un minim de moral", dar ~i datorita faptului ca nu
exista notiuni morale :fara sa fie denuntate ca nedrepte, de~i uneori
pot sa existe enunturi juridice in dezacord cu principiile morale.
Dreptul lucreaza cu criteriile de just ~i injust, in timp ce etica
folos~te notiunile de bine ~i rau, astfel ca ea este mai exigenta, iar
domeniile reglementarii ei sunt mai vaste. Este vorba de un criteru
de diferentiere de ordin cantitativ, dar el permite sa se inteleaga ca
fenomenul juridic poseda aceea~i esenta ca totalitatea, ca dreptul
are tendinta de a face apel la valori cu caracter universal.

2. FUNDAMENTUL MORAL AL DREPTULUI

Dreptul, conceput ca o totalitate de norme de conduita, instituite

sau sancponate de stat, nu trebuie privit ca un lucru in sine. El este un
mijloc cu ajutorul ciiruia sunt ocrotite ~i promovate anumite valori.
Legatura dreptului cu morala, in acest proces de ocrotire a valorilor
sociale, apare, mai pregnant, prin prisma legaturii dintre co~tiinta
juridica ~i co~tiinta morala.
Dupa cum se ~tie, con~inta sociala, in general, are o structura tri-
partita formata din elemente de natura rationalii, afectiva ~i volitiva.
in raport de aceasta structura au fost formulate ~i functiile co~tiintei
sociale: o functie de cuno~tere, in cadrul careia elementul rational

284
are rolul preponderent, o functie de apreciere, de valoriza:re a unor
fapte umane, in cadrul careia predominant este elementul afectiv, ~i o
functie normativa in cadrul careia elementul volitiv are rolul eel mai
important. Aceste trei elemente se regasesc ~i in formele particulare
ale co~tiintei sociale: co~tiinta morala, co~tiinta juridica, con~tiin­
ta politica, con~tiinta religioasa
Legatura cea mai stransa dintre drept ~i morala apare in sfera
elementului afectiv, in cadrul functiei de apreciere, de valorizare a
comportamentului uman. Comuna dreptului ~i moralei, in activita-
tea practica, latura axiologica a moralei, o precede, totu~i, pe cea a
dreptului. Oamenii, in societate, se conduc in activitatea lor, in
marea majoritate a cazurilor, dupa regulile moralei incetatenite,
prin aplicarea lor practica timp de secole sau de milenii. Ei simt,
sau apreciaza justetea sau injustetea unor fapte, in comporta-
mentul lor zilnic, cu ajutorul simtului moral comun, chiar daca
faptele respective sunt prevazute ~i sanctionate ~i de catre normele
juridice. Furtul, talharia, violul, in~elaciunea, vatamarea integri-
tatii corporale, omorul, ~.a. ne apar ca fapte reprobabile ~i simtim
injustetea lor mai intai in sfera moralei, potrivit regulilor morale ~i
numai apoi ne intrebam cum anume sunt ele prevazute ~i
pedepsite de normele de drept.
Atat morala cat ~i dreptul ocrotesc acela~i sistem de valori,
intr-o societate data, dar cu mijloace ~i metode diferite: opinia
publica ~i constrangerea de stat.
Privite lucrurile prin prisma evolutiei lor istorice se poate
observa ca dreptul s-a desprins din morala o data cu aparitia
statului. La inceput, insa, o buna parte a dreptului a fost formata din
acele norme ale moralei care erau convenabile clasei dominante,
norme cuprinse in cadrul unor obiceiuri. Un rol important in
promovarea ~i pastrarea unor obiceiuri morale 1-a avut religia.
Pentru modul in care s-a impletit morala religioasa cu dreptul, in
perioada descompunerii orinduirii comunei primitive ~i aparitiei
statului, este destul sa invocam doua dintre cele mai cunoscute
marturii ale vechilor civilizatii: Codul lui Hammurabi din vechiul
Babilon ~i Cele zece porunci ale evreilor cuprinse in Vechiul
Testament. Desprinderea normelor juridice de obiceiurile proprii

285
moralei primitive s-a racut in mod treptat. 0 anumita perioada de
timp s-au mai pastrat elemente ale razbunarii sangelui din comuna
primitiva. Sunt semnificative, in acest sens urmatoarele prevederi
din codul la care ne referim: "daca un om scoate unui alt om un
ochi, i se va scoate ~i lui un ochi", "daca cineva ii rupe unui om un
os, i se va rupe ~i lui un os".
Tot in acest sens, in Codul lui Hammurabi se mai intalnesc
urmatoarele reminiscente ale reglementarilor obi~nuelnice din
oranduirea gentilica:
- raspunderea ob~tii pentru infractiunea comisa de un membru
al ei, in cazul in care infractorul nu era descoperit;
- raspunderea copiilor pentru infractiunile savar~ite ele parinti;
- alungarea infractorului din localitatea de domiciliu sau din
sanul familiei.
Cit prive~te Cele zece porunci (sau Decalogul cuprins in
vechiul testamnent) acestea sunt:
1. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, ~i nici un fel de asemanari cu cele
ce sunt in cer, sus, sau pe pamint, jos, sau in ape le de sub pamant;
3. Sa nu iei in de~ert numele Domnului Dumnezeului tau;
4. Adu-ti aminte de ziua Sambetei, ca sa o sfmte~ti pe ea;
5. Cinste~te pe tatal tau ~i pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine ~i sa
traie~ti zile multe pe pamantul care ti-1 va da Domnul Dumnezeul
tau;
6. Sa nu ucizi;
7. Sa nu fii desfranat;
8. Sa nu furl;
9. Sa nu marturise~ti stramb impotriva aproapelui tau;
10. Sa nu pofte~ti casa aproapelui tau, sa nu pofte~ti femeia
aproapelui tau, nici pe robul lui, nici pe roaba lui, nici boul nici
asinul lui.
Unele dintre aceste porunci erau valabile numai pentru membrii
clanului sau a tribului, in timp ce uciderea d~manilor din alt trib
era nu numai acceptata ci chiar prescrisa. in ce prive~te pacatul
desfraului, potrivit leiglor evreie~ti, el se referea numai la seducerea
femeilor maritate sau logodite. Seducerea unei fecioare sau a unei

286
 sclave nu reprezenta un pacat sau o infractiune. De fapt, aceste
reguli privitoare la femei nici nu sunt propriu-zis morale. Ceea ce
normele respective reprobau ~i pedepseau, nu era lezarea unor
relatii afective, personale, dintre sop.; adulterul era privit ca o lezare
a dreptului de proprietate a sotului asupra sotiei, aceasta, dupa cum
s-a vazut in porunca a zecea, fiind pusa alaturi de obiectele ce
formau proprietatea: casa, sclavii, animalele.
Primele 5 dintre aceste porunci au ramas pana in zilele noastre
numai ni~te reguli de morala religioasa. In schimb, celelalte 5 au
fost transpuse in domeniul dreptului ~i le regasim in dreptul tuturor
oranduirilor sociale. Nu este vorba aici de preluarea celor 5 porunci
religioase din Vechiul Testament. Aceasta pentru ca el insu~i nu
reprezinra altceva decat o sinteza a unei experiente milenare, a unui
~ir de popoare orientale, constituind un document important pentru
istoria culturii.
Prevederile moralei religioase s-au impus ~i in domeniul
dreptului datorira faptului ca ele se refera la ni~te valori general-
umane care s-au impus in cadrul convietuirii in comun a oamenilor,
indiferent de caracterul lor de clasa. Ele au fost preluate din
generatie in generatie, prin prisma constantelor dreptului. S-ar
putea spune, deci, ca ~i in cadrul moralei, a eticii, se pot distinge
anumite elemente de permanenta, de constanta, valabile in toate
oranduirile sociale la fel cum in domeniul dreptului inmlnim
elemente de permanenta sau constante ale dreptului valabile in
toate oranduirile sociale care cunosc statul ~i dreptul. A~adar, amt in
cadrul moralei cat ~i a dreptului intalnim, pe linga normele care au
un caracter de clasa ~i norme care nu au acest caracter. Aceasta
datorira faptului ca amt regulile moralei cat ~i a dreptului se refera
la anumite valori, ocrotesc anumite valori. Fiecare societate i~i
constituie ~i promoveaza un sistem de valori propriu pe care 11
apara amt cu ajutorul normelor morale cat ~i cu ajutorul dreptului.
Alaturi de sistemul de valori, propriu fiecarei societati, se pot
identifica anumite valori general umane, care s-au transmis din
generatie in generatie, fiind strans legate de persoana umana. Cum
omul ca individ, ca structura fizica ~i biologica, de~i a evoluat, nu s-

287
a modificat complet, nu s-au modificat nici elementele care ii sunt
strict necesare pentru a-~i putea desra~ura activitatea 1n conditii
normale: sanatatea, integritatea corporala, libertatea, anumite
bunuri materiale necesare traiului, viata de familie, valori pe care le
numim "general umane". S-au modificat insa ideile conceptiile
omului sub actiunea schimbarilor care s-au produs de-alungul
istoriei in condip.ile vietii materiale. in functie de interese s-au
constituit grupuri sociale, clase sociale, fiecare cu ideologia lor pro-
prie care au impus anumite sisteme valorice.
in oranduirea feudala unde principalul izvor de drept a fost
obiceiul juridic, acesta s-a cristalizat mai mtai in sfera moralei, in
special a celei religioase, religia avand un rol deosebit de
important, iar apoi a fost transpus 1n drept.
Burghezia a separat biserica de stat (cu toate ca in unele tari
in:fluenta religiei chiar in conditiile actuale este mare) ~i ~i-a
constituit ~i ea un sistem de valori propriu, promovat in sfera
moralei ~i transpus apoi in drept.
Printre cerceratorii care au mcercat sa explice legamra moralei
cu dreptul, prin prisma anteriororatii moralei, fata de drept, a fost ~i
cunoscutul teoretician al dreptului Mircea Djuvara. Referindu-se la
caracteml ~tiintific al dreptului, ca fenomen social, el face o
comparatie a ~tiintei dreptului cu alte ~tiinte, 1n primul rand, cu
~tiinte ale naturii ~i apoi cu unele ~tiinte sociale.
in mcercarea de fundamentare ~tiintifica a dreptului, de
prezentare a locului sau 1n ansamblul ~tiintelor, el opereaza cu o
"scara a ~tiintelor". Potrivit parerilor lui, ordinea ~tiintelor in
aceasta scara, pornind de la inferior la superior, ar fi urmatoarea:
matematica, fizica, biologia, psihologia, sociologia, morala ~i
dreptul. Cu ajutorul acestei ierarhii, Djuvara explica modul cum are
loc constituirea fenomenelor juridice ~i aplicarea dreptului la
relatiile sociale. El arata ca dreptul este un fenomen ce nu se aplica
direct unor fapte materiale, ci prin intermediul sociologiei ~i al
moralei. Morala constituie, 1n ierarhia ~tiintelor, treapta imediat
superioara sociologiei ~i imediat inferioara dreptului, avand acel~i

288
 rol fata de aceste ~tiinte ca ~i oricare ramura a ~tiintei fata de cea
care o precede ~i cea care unneaza ill aceasta ierarhie. Modul ill
care fiecare ~tiinta din aceasta scara - arata el - se illtemeiaza pe cea
inferioara ei, se poate asemana cu etajele unei case: nu se poate
illchipui un etaj superior al unei case :fara eel pe care se reazema ~i,
ill felul acesta, :fara toate celelalte inferioare.
Concluzia pe care o trage Djuvara, din acest complex proces al
cuno~terii, este aceea ca nu se pot concepe fenomenele juridice
:fara cele morale ~i implicit :fara cele sociologice. La randul lor, nu
se pot concepe fenomenele sociologice :fara cele psihice, cele
psihice :fara date biologice sub forma de organisme biologice.
Datele biologice nu se pot concepe :fara relatii fizice, legate unitar
ill universul fizic, iar acestea din urma :fara date matematice care
sunt puse ill relatie, illtr-un singur tot prin ideile de timp ~i spatiu.
"Imposibilitatea de a afirma ca actiunile etice se reduc la cele de
fapt - scrie autorul la care ne referim - dovede~te ca cuno~tinta etica
exista sub forma autonoma, ea este paralela cu cea a naturii, :fara a
se confunda cu ea, ~i este la fel de justificata ~i de obiectiva".
Potrivit parerilor lui Mircea Djuvara, dreptul ~i morala "avand
acee~i radacina", ne este peste putinta sa concepem ca o justitie
ideala ~i perfecta ar fi imorala tot ~a cum este de neconceput ca
morala ar fi injusta. Atunci cand se illtampla ca illtre diferite
dispozitii de drept pozitiv ~i anumite idei morale sa fie, to~i, o
discordanta, ea se datore~te reglementarii sociale efective, care
scapa unele detalii sau este ea illsa~i defectuoasa. "Ideal, orice
actiune morala este justa, dupa cum orice exercitiu al unui fapt
juridic trebuie sa fie moral, daca e adevarat ca nu trebuie sa se
confunde, ill principiu dreptul cu forta". in conceptia lui, atat
dreptul cat ~i etica presupun libertatea persoanei. A suprima
libertatea persoanei, respectiv initiativa creatoare a gandirii,
posibilitatea ei de a-~i propune anumite scopuri ar illsemna
anihilarea gandirii illsa~i. "Orice drept care se impune oamenilor se
impune in numele justitiei. Iar acolo uncle acest drept pozitiv este
impus :fara justitie, el nu este decat o simpla lovitura de foqa.

289
Pentru a fi drept pozitiv, normele unei societiiti trebuie sa fie
recunoscute ca juste eel putin ID ansamblul lor sistematic, daca nu
fiecare In parte".
Etica valorilor accentueaza caracterul normativ al moralei,
apropiind-o ID acest fel, de normele dreptului. Normele moralei, la
fel ca ~i normele de drept, nu constatii ceva, ~a cum fac ~tiintele
naturii, ci prescriu un comportament al individului In societate. Ele
nu sunt un "sein" (ceea ce este) ci sunt un "sollen", un "devoir"
(ceea ce trebuie sa fie).
Norma morala ~i norma juridica nu reflectii, pur ~i simplu,
anumite relatii ale omului cu societatea ci mdeamna (iar dreptul
obliga) la un asemenea comportament care, dep~ind interesele
particulare, sa duca la promovarea intereselor sociale. Atat morala
cat ~i dreptul pomesc de la faptul ca individul, ID activitatea sa
sociala, are o posibilitate de alegere. Dar pe catii vreme rolul
moralei, 1n reglementarea comportamentului uman, se manifestii In
mdemnul individului la o comportare mai valoroasa, din punct de
vedere social, dreptul obliga individul la o conduitii conforma cu
prevederile normelor sale, sub amenintarea aplicarii constrangerii
ID cazul unui comportament contrar acestor prevederi.

INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. Djuvara, Mircea, Teoria genera/a a dreptului, Bucure~ti,

1930.
2. Batiffol, Henri, La philosophie, Paris, 1970.
3.Schwarz-Lebermann, A., Elements d'une introduction f la
philosophie du droit, Paris, 1976.
4. Miceli, Vicenzo, ll concepto filosofico de! diritto secindo,
Roma, 1920.
5. Bulzan, Marcela, Fundamentul moral al dreptului. Teza de
doctorat, conducator ~tiinpfic pro£ Gheorghe Bobo~, Cluj-Napoca,
1998. (Teza folositii la redactarea acestui capitol.)
6. Giorgio del Vecchio, Lee/ii de filozofia juridica, Editura

290
Europa Nova.
7. Huma, loan Geneza co11§tiinfei morale, Bucure~ti, Editura
Academiei Romane, 2004.
8.Popa, Cannen, Teoria genera/a a dreptului, Editura Lumina
Lex, Bucure~ti, 2001.
9. Luburici, Momcilo, Teoria genera/a a dreptului, Editura
Oscar Print, Bucure~ti, 2005.
10. Popa,Nicolae, Teoria genera/a a dreptului, Editura Actami,
Bucure~ti, 1994.
11. Carbonier, Jean, Flexible droit, Editura L.G.D.J, Paris, 2001.

291
 Capitolul XII

ELABORAREA NORMELOR JURIDICE

1. PRECIZARI PRELIMINARE

Ajunse la un anumit stadiu de dezvoltare, relafi.ile econo-

mice, politice, de familie etc., determina substanta din care se
constituie normele juridice, acestea fiind inserate ill ordinea de
drept prin intermediul tehnicii juridice normative. In acest fel,
normele juridice re:flecta realitatea social-istorica, neavand o
existenta apriorica acesteia. Fiind un produs istoric, trebuie adrnis
faptul ca, la un moment dat, ~i reglementarile juridice pot fi
depa~ite de evolutia unor fenomene sociale.
Acest aspect a fost subliniat in literatura de specialitate prin
precizarea necesitafii intervenfiei legislative, ~i anume: fie
reglementarile ill vigoare nu mai sunt compatibile cu cerintele
actuale sau de perspectiva; fie prezenta unor norme juridice este
reclamata de existenta unui gol legislativ ill anumite domenii ale
relatiilor sociale.
De asemenea, obiectul unei norme juridice a fost precizat eel
putin din doua perspective, ~i anume: in plan sociologic, "sa dea o
solutie determinata la o cerinta sociala, reala sau prezumata,
nascuta la un moment dat"; ill plan juridic, sa modifice ordinea
juridica existenta, prin modificarea, inlocuirea sau completarea
normei in vigoare sau prin crearea de norme, de relafi.i illtr-o
materie nereglementata.
In ceea ce prive~te scopul tehnicii juridice, au fost exprimate
mai multe conceptii, dintre care ne raliem ~i noi celei care sustine
ideea de siguranta, ca element esenfi.al al ordinii juridice. Pentru
atingerea acestui scop, norma de drept trebuie sa prezinte precizie,
certitudine, uniformitate, caractere ce pot fi asigurate doar prin
respectarea unor norme tehnice, prin intermediul carora cerintele
viefi.i sociale imbraca forma specifica a reglementarilor legale.
 Oricare ar fi necesitatea unei interventii de elaborare a unor noi
norme juridice, sau oricare ar fi obiectul normei juridice, aceasta
trebuie sa satisfaca idealul de justitie al societatii respective. Pentru
atingerea unui asemenea deziderat, este luata ID calcul existenta a
doua mari momente ID cadrul procesului de legiferare, ~i anume:
constatarea situatiilor sociale care reclama reglementare juridica;
desprinderea idealului juridic aplicabil acestor situatii ID functie de
co~tiinta juridica a societatii.
Activitatea de normare, adica de creare ~i instituire de reguli
juridice, reprezinta, potrivit unei opinii, una dintre functiile
esentiale ~i exclusive ale puterii de stat, potrivit altei opinii, una
dintre modalitatile de exercitare a puterii de stat. Urmarind
promovarea anumitor relatii sociale, puterea de stat, prin interme-
diul organelor specializate, abilitate prin Constitutie, legi sau
regulamente cu competenta normativa, transpune relatiile de pe
plan social pe planul dreptului, consfmtindu-le prin lege. Cu
ajutorul legilor, statul coordoneaza, disciplineaza ~i regleaza
ansamblul de procese social-economice.
Activitatea creatoare de drept trebuie sa se realizeze potrivit
necesitatilor dictate de evolutia societatii, in limitele unor atributii
sau competente, de catre organe ce poarta denumirea de organe
legiuitoare (cunoscute ~i sub denumirea de "autoritati legiuitoare"
sau "legiuitor" sau "legislator"), indreptatite sa reglementeze primar
~i originar relatiile sociale fundamentale dintr-o societate, sa
organizeze ordinea juridica a unei natiuni sau a unei comunitati de
natiuni, cu respectarea unor proceduri, principii, metode, etape,
artificii de limbaj, modalitatile practice de construcpe normativa
etc. specifice ~i potrivit scopurilor generale, in1puse de buna
funcponare a mecanismului social, de coexistenµ a libertaplor
sociale. In general, ID constitupile statelor modeme sunt instituite
organe legiuitoare speciale, care sunt investite cu competente
privind "producerea normelor generale ce trebuie aplicate de
tribunale ~i administratii". A~adar, actele normative nu pot fi
redactate la IDtfunplare, in mod arbitrar, procesul de creare a

294
 dreptului reprezentand o actiune de mare rezonanµi sociala, cu
adanci implicapi in derularea normala a raporturilor esenpale dintre
oamem.
Elaborarea actelor normative este un demers subordonat unor
comandamente ale con~tiintei ~i rapunii factorilor care creeaza
norma juridica ~i unor reguli specifice de modelare a lor, demers
care, pentru a asigura un echilibru intre reflectarea realitafii ~i
reglementarea realitafii, trebuie sa se bazeze eel putin pe doua
condipi esenpale, ~i anume: pe de o parte, cunoa~terea realitatii ~i
a necesitatilor sociale supuse normarii, cunoa~tere intemeiata pe
datele furnizate de diferite ~tiinte, in special de ~tiintele juridice;
pe de alta parte, se impune aplicarea adecvata a normelor de
tehnica legislativa.
Determinarea ~i conditionarea sociala a dreptului nu pot fi
privite a fi limitate la nivelul configurarii solupilor de fond ale
dreptului, ci trebuie urmarite ~i sub aspectul influentei lor asupra
solutiilor de ordin tehnic. Din perspectiva constructiei tehnice a
dreptului, aceasta inseamna "stabilirea unui cat mai bun raport de
adecvare a hainei exterioare a dreptului cu substanta ~i structura sa
intima" (dintre continut ~i forma sau tehnica), ~adar a solupilor
tehnice cu solutiile de fond, respectiv cu substanta ~i structura
fenomenelor sociale, carora, la randul lor, solupile de fond ale
dreptului le dau exprimare. Intre fondul ~i fmma de exprimare a
legii exista un raport de implicare reciproca, intrucat forma trebuie
sa fie expresia corecta a fondului, impreuna constituind un tot
inseparabil. Fondul reglementarii este redat printr-o anurnita
forma de exprimare care, in limbajul uzual, este denurnita textul
legii. Dupa cercetarea datelor complexe care constituie materialul
brut al regulilor de drept, acestea vor fi traduse in instrumente
potrivite scopului urmarit, ~i anume realizarea justitiei ~i ordinii in
raporturile sociale.
Luand in considerare legatura stransa dintre fenomenele
sociale ~i normele juridice, primenirea ~i perfectionarea legislatiei
trebuie privite ca procese neintrerupte. Procesul de elaborare a

295
dreptului este unul dinamic, este un proces deschis, influentat de
evolutia factorilor care conditioneaza dreptul in diferite etape
istorice ale aceleia~i societati.
Elaborarea normelor juridice constituie o operatie de ordin logic,
implicand domeniul cunoa~terii, al evalulirii ~i al determinarii.
La inceputurile constituirii dreptului a predorninat activitatea
de preluare ~i consacrare in plan juridic a diverselor norme sociale
cu caracter cuturniar. in epoca moderna ~i in contemporaneitate
normele juridice reprezintli un produs aproape exclusiv al
activitatii de normare prin elaborarea acestora de catre factorii de
putere competenti. Aparitia dreptului, ca un ansarnblu de norme
cu caracter general ~i abstract prin intermediul carora conduita
urnana este reglementatli la modul general ~i impersonal, a
cunoscut o evolutie in timp. Chiar daca in istoria dreptului latura
teoretica a procesului legislativ ocupa un loc insernnat in
preocuparea gandirii juridice doar de la inceputul secolului al
XIX-lea, ~i chiar daca destul de recent este folosit termenul de
tehnica in procesul de elaborare a actelor normative, considerlim
ca in toate timpurile a existat o tehnica (mai mult sau mai putin
elaboratli), rara de care dreptul nu ar fi putut exista.
Literatura de specialitate face referire cam la acei~i autori care
au avut preocupari ~i reale contributii in acest sens, gandirea lor
fiind sursa de inspiratie ~i in prezent, cum ar fi: Savigny, Jean
Dabin, Rudolf von Ihering, Franc;ois Geny, Nicolae Titulescu,
Istrate Micescu, Mircea Djuvara ~i altii.
Dintre cei care ~i-au consacrat opera studiului procesului de
creare a dreptului se desprinde, fiind de referintli, conceptia omului
de ~tiintli francez Fr. Geny, in special prin conturarea raportului
dintre "<lat" ~i "construit" in drept, chiar daca unele dintre
concluziile acestui model sunt oarecurn depa~ite. in conceptia
autorului francez, "dat"-ul este cercetat de ~tiinta, insernnand acea
realitate sociala exterioarli dreptului pozitiv, oferindu-i celui din
urrna substantialitatea necesarli existentei. Potrivit acelui~i autor,
"construitul" este rezultatul tehnicii, adica normele juridice,
constructia artificiala a "dat"-ului.

296
 Pornind de la conceptia lui Geny ~i recunoscand existenta unui
"dat" al activitatii de legiferare, ca o conditie :Iara de care activitatea
creatoare de drept ar ramane expusa subiectivismului ~i arbitra-
riului, Anita Naschitz considera ca "dat"-ul dreptului mseamna,
intr-o caracterizare generala, factorii de configurare a dreptului.
Din aceasta perspectiva, "dat"-ul este mteles ca un izvor infra-
pozitiv al dreptului pozitiv, ca o totalitate de factori anteriori ~i
posteriori operei de reglementare juridica, existenta carora inscrie
"act].unea legiuitorului in anumite limite determinate, o plaseaza pe
terenul unei activitatiu ~tiintifice, condit].oneaza ~i determina, prin
influenta exercitata asupra acestei activitati, elementele de baza ale
viitoarelor reglementari juridice".
Totodata, s-a subliniat faptul ca, in "constructia juridica", "dat"-
ul dreptului nu apaqine exclusiv cuno~terii ~tiintifice, ci acesteia i
se adauga ~i celelalte forme de reflectare a realitatii extra-~tiintifice,
cum ar fi: cele politice (cu cea mai mare influenta), morale, traditii,
sentimente, ideologii, valori sociale, elemente de ordin subiectiv-
volit].onal ale legiuitorului. Cu toate acestea, consideram ca nu este
diminuat caracterul ~tiintific al elaborarii actelor normative, dimpo-
triva, se imbogate~te cont].nutul noilor reglementari, conturand acel
"spirit al legii" care se adauga "literei legii", conferind armonie
normei juridice. "Construitul'', adica norma juridica elaborata,
odata inclusa ill dreptul pozitiv, la randul ei, constituie un "dat"
pentru viitoarele constructii juridice.
intr-o opinie formulata recent, modelul bazat pe simplitate ~i
recurs exclusiv la "dat" in drept considerandu-se dep~it, s-a
subliniat ca, pentru elaborarea unor reglementari viabile este
necesar: pe de o parte, sa se apeleze la investigarea sociologica a
relat].ilor sociale, sa se democratizeze procesul de creare a dreptu-
lui prin participarea directa sau indirecta a electoratului; pe de alta
parte, procesul de creare a dreptului sa fie ridicat la standardele
secolului al XXI-lea prin situarea procesului legislativ pe suportul
~tiintific ~i normativ al legisticii formale, prin eliminarea
amatorismului ~i a abuzurilor voluntare.

297
 La inceputul secolului al XX-lea erau semnalate trei grupuri de
autori ale caror teorii aveau la baza idei asemanatoare cu privire la
relafia dintre tehnica ~i ~tiinta 1n elaborarea actelor normative:
grupul tehnicienilor puri, care, prin teoria lor, sustineau ca tot ce
este regula de drept pozitiv constituie partea tehnica a dreptului;
grupul sociologilor puri, care considerau dreptul pozitiv ca fiind
traducerea fidela a realitatilor sociale, in acest context tehnica
neavand decat rolul de a completa ~i dezvolta regulile formulate
de ~tiinta; grupul juri§tilor sociologi, care acordau un rol relativ
egal tehnicii ~i ~tiintei, considerand regulile ~i principiile dreptului
fie opera ~tiintei, fie a tehnicii juridice.
Ne raliem punctului de vedere al ultimului grup, considerand ca
tehnica nu poate exista in sine, fiira a tfile cont de contfilutul caruia i
se aplica ~i care este asigurat printr-un ansamblu de cuno~tinte ce
fac parte din ~tiintfl. In procesul de elaborare a actelor normative,
masura 1n care legiuitorul valori:fica rezultatele ~tiintei depinde de
gradul de cuno~tere ~tiintifica a realitatilor. Prin cuno~tere se
mijloce~te procesul de reflectare, legand obiectul cuno~terii de
rezultatul cuno~terii, dreptul devenind astfel o expresie a realita-
tilor inconjuratoare. Este motivul pentru care cuno~terea ~tiintifica
a realitatilor sociale reprezinta una dintre conditiile fiira de care nu
putem vorbi de o legiferare e:ficienta.
in procesul de elaborare a actelor normative nu exista o granita
fixa mtre tehnica ~i ~tiintft, ~a cum nu exista granite fixe nici intre
diferitele ramuri ale ~tiintei. Separarea ~tiintei ~i tehnicii in procesul
de creare a dreptului presupune identi:ficarea unui element rational
- care domina procesul de cuno~tere -, ~i a unui element artificial
- care domina vointa.
Chiar daca terminologia utilizata nu este una unitara, s-a
statuat ca suntem 1n fata unei ~tiinte a elaborarii actelor normative
sau o ~tiinta a legiferarii, ~tiinta juridica de sine-statatoare consa-
crata deja sub denumirea de legistica formala.
Legislatia unui stat reprezinta un sistem, sistemul de drept
national - unul dintre elementele de cea mai mare insemnatate ce

298
particularizeaza un stat. Functionarea buna a sistemului depinde, ill
mare masura, de armonia ~i buna corelare a parj:ilor sale compo-
nente, a reglementarilor anterioare cu cele posterioare, a reglemen-
tarilor generale cu cele speciale, a reglementarilor cu forj:ii juridica
superioara cu cele aflate pe trepte inferioare ale ierarhiei normative.
Pentru integrarea dispozitiilor legale in sistemul dreptului este
necesara o tehnica, adica folosirea unor procedee, metode,
constructii, artificii prin care solutiile de fond dobandesc practica-
bilitate, "capacitate de inserare" ill viata sociala.
Respectarea normelor de tehnica legislativa pentru elaborarea
actelor normative este ~i o garantie a respectarii lor de bunavoie.
Ele se impun prin rigoarea cu care au fost elaborate, tinfuldu-se
cont, pe de o parte, de respectarea procedurilor, metodelor, principi-
ilor elaborarii normelor juridice, care sa le confere un caracter
~tiintific, clar ~i coerent, scotfuld ill evidenta maiestria ~i spiritul
legiuitorului, ~i, pe de alta parte, avandu-se ill vedere ca actele
juridice normative sa raspunda nevoilor reale ale societatii (de ordin
social, economic, moral, istoric etc.) ~i sa corespunda sistemului de
valori, fiind, illtr-un anume sens, o rezultanta a acestui sistem. Si
aceasta, ill conditii ill care complexitatea ~i volumul actuale ale
contactelor inter ~i intra-sociale amplifica sarcinile organelor
legislative, determinand cre~terea capacitatii lor de receptare a
comandamentelor sociale, de apreciere proprie a acestor coman-
damente, de perfectionare a tehnicii de elaborare a normelor
juridice, ca ~i a continutului acestor norme. Activitatea organelor cu
atributii normative prezinta astfel o incontestabila valoare teoretica,
dar, mai ales, practica. Interventia activa a legiuitorului prin prisma
unor preocupari specifice de utilitate ~i practicabilitate se realizeaza
~i ]a nivelul raporturilor dintre factorii de configurare (determinare)
a dreptului ~i solutiile de tehnica legislativa. Subscriem afirmatiei
potrivit careia a legifera, ill illtelesul larg al notiunii, este o ~tiinta, o
arta ~i o tehnica.

299
 2. PRECIZARI TERMINOLOGICE

Fara a fi diminuate importanta ~i rolul activitatii de elaborare a

normelor juridice, pentru modelarea continutului regulilor de
drept ~i pentru exprimarea lor intr-o forma specifica, sunt utilizate
mai multe notiuni, cu un inteles mai larg sau mai restrans, dintre
care ne vom opri doar la cateva in randurile care urmeaza.
A. Unii autori se refera la tehnica normativa, avand in vedere
ansamblul de principii, metode, proceduri etc. care reprezinta rigori
specifice normativitatii juridice ~i care stau la baza elaborarii
tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative. Este o
denumire generica pe care o putem utiliza pentru a desemna ceea
ce se i'ntelege, la modul general, prin i'ntreg procesul de normare.
B. Alti autori utilizeaza nopunea de tehnica legislativa. 0
asemenea denumire, daca nu i se precizeaza corect continutul,
poate duce la confuzii, i'ntrucat poate avea o dubla semnifica!ie.
Unii autori, cand se refera i'n sens restrans la aceasta notiune, in
alternanta cu aceea de legiferare, vizeaza procesul de elaborare
sau creare a legilor - ca actul juridic normativ cu cea mai mare
forta juridica in ierarhia izvoarelor formale ale dreptului, deci
activitatea de legiferare a puterii legislative in stat. In cadrul
acestui proces, legea asigura reglementarea relatiilor esen!iale
pentru buna functionare a mecanismului social.
Consideram ca ar trebui sa facem o distinctie, pe de o parte, intre
intelesul pe care Constitutia il confera "legiferarii", ~i anume
etapele modelarii actului normativ, respectiv: ini!iativa, elaborarea,
dezbaterea, adoptarea, promulgarea etc., legilor ~i hotararilor
privind regulamentele Camerelor Parlamentului, ~i, pe de alta parte,
intelesul "activitatii de legiferare" stabilit in Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor
normative, cand i'n categoria de lege e~ie considerat orice act
normativ, in i'ntelesul larg de izvor formal de drept pozitiv.
Pentru clarificarea problemei, trebuie pornit de la intelesul ~i
scopul pe care ins~i legiuitorul roman le-a stabilit referindu-se la

300
activitatea de legiferare ~i la tehnica legislativa in Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea
actelor normative, republicata.
Potrivit Legii nr. 24/2000 activitatea de legiferare reprezinta
principala modalitate de implementare a politicilor publice,
asigurand instrumentele necesare pentru punerea in aplicare a
solutiilor de dezvoltare economica ~i sociala, precum ~i pentru
exercitarea autoritatii publice. Prin respectarea principiilor generale
de legiferare proprii sistemului dreptului romanesc, se realizeaza
reglementarea relatiilor sociale prin lege ~i prin celelalte categorii
de acte normative. Potrivit Legii nr. 24/2000, activitatea de
legiferare are ill vedere sensul generic al legii, avandu-se in vedere
toate categoriile de acte normative (incluzand legile, ~i nelimitandu-
se doar la acestea), care se initiaza, se elaboreaza, se adopta ~i se
aplica ill conformitate cu prevederile Constitutiei Romaniei, cu
dispozitiile Legii nr. 24/2000 ~i cu principiile ordinii de drept.
Astfel, notiunea de "legiferare" poate avea un illteles restrans
(cand este vorba de legile adoptate de Parlament) sau unul larg
(cand este vorba de toate categoriile de acte juridice normative,
indiferent de organul abilitat sa le adopte/emita etc.), ~adar in
functie de categoria de acte normative ~i organe abilitate sa le
elaboreze. Legiferarea constituie un fenomen juridic ce se
deosebe~te atat de relatia juridica, cat ~i de dreptul pozitiv.
Referindu-se la tehnica legislativa, legiuitorul roman preci-
zeaza ca aceasta asigura sistematizarea, unificarea ~i coordonarea
legislatiei, continutul ~i forma juridica adecvate pentru fiecare act
normativ, prin intermediul normelor de tehnica legislativa fiind
definite: paqile constitutive, structura, forma ~i modul de
sistematizare a continutului unui act normativ; procedeele tehnice
privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea ~i
republicarea actelor normative, la care se adauga ~i limbajul ~i
stilul actului normativ.
in activitatea de studiere ~i analiza a notiunii de tehnica
legislativa au fost formulate mai multe definitii dintre care ne vom

301
 opri doar la cateva: potrivit unor autori, tehnica legislativa
constituie un ansamblu de operatii ~i procedee folosite In
activitatea de elaborare a proiectelor de legi ~i a altor acte
normative, care contribuie, pe de o parte, la determinarea unor
solutii legislative judicios alese - potrivit cerintelor sociale - ~i, pe
de alta parte, la modul de exprimare al acestora ill texte
corespunzator redactate, reprezentand o parte constitutiva a
tehnicii juridice. 0 alta definitie, este cea potrivit careia tehnica
legislativa "este alcatuita dintr-un complex de metode ~i procedee
menite sa asigure o forma corespunzatoare continutului (substan-
tei) reglementarilor juridice". Remarcam ca, de~i In formule
diferite, definitiile arnintite subliniaza ca tehnica legislativa are In
atentie atilt forma, structura exterioara a normelor juridice, prin
modul formal-juridic de alcatuire redactionala a continutului
normeijuridice, cat ~i contiflutul (substanta) normelor reglementate.
Tehnica legislativa este parte constitutiva a tehnicii juridice,
limitata la procedeele ce vizeaza doar elaborarea dreptului,
respectiv a normelor cuprinse In actele normative.
C. Tehnica juridica. Tehnica juridica a capatat diferite
semnificatii ~i illtinderi In conceptia diferitilor autori care au
abordat tema elaborarii normelor juridice. Toate definitiile tehnicii
juridice, chiar daca sunt diferit formulate, reflectand, totodata, ~i
conceptii sensibil diferite, teoretic se aseamana prin considerarea
acestei tehnici ca fiind "opera artificiala a omului de drept
modeland fondul dreptului, conform necesitatilor pur juridice".
Au existat unii autori care au considerat ca sinonim termenul
de tehnica legislativa cu eel de tehnica juridica. Autorii care
suprapuneau cei doi termeni, pomind de la pozitia centrala pe care
o ocupa tehnica Jegislativa (sau, pe scurt, legiferarea) In procesul
de elaborare, de creare a actelor normative, nu au separat
elaborarea actelor normative de realizarea acestora ill practica.
Majoritatea autorilor illsa fac o distinctie illtre tehnica juridica
~i tehnica legislativa. Tehnica legislativa este, dupa cum am vazut,
o notiune cu o sfera mai restransa cuprinzand aspectele tehnice In

302
 procesul de elaborare a dreptului, pe cand tehnica juridica este o
notiune mai larga, ce cuprinde atat elaborarea dreptului, cat §i
interpretarea §i aplicarea lui. Una dintre primele definitii largi date
tehnicii juridice, care nu pune semnul de egalitate intre aceasta §i
tehnica legislativa este aceea formulata la inceputul secolului al
XX-lea de J. Bonnecase, potrivit caruia tehnica juridica reprezinta
"totalitatea mijloacelor cu ajutorul carora se elaboreaza, apar, se
transforma, se aplica §i se sting regulile de drept". Potrivit unor
definitii recente, tehnica juridica este "un proces complex care
desemneaza anumite reguli, principii, metode, procedee, operatii
folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea §i interpretarea
normelor juridice", in scopul asigurarii eficientei sociale depline a
acestora, racandu-le aplicabile la varietatea §i complexitatea vietii
sociale. Potrivit altor definitii, tehnica juridica reprezinta "ansam-
blul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin care necesitatile pe
care le irilati§eaza viata sociala capata forma juridica (se exprima
in continutul normei de drept) §i se realizeaza apoi in procesul
convietuifii umane", sau "aspectele tehnice legate atat de procesul
de .elaborare a normelor juridice, cat §i eel de aplicare a lor". Pe
scurt, tehnica juridica inglobeaza toate etapele §i procedeele de
elaborare a normei juridice, limbajul §i stilul actelor normative,
procedeele de interpretare, precum §i realizarea ei in practica -
prin respectarea de bunavoie sau prin aplicare de catre organele
abilitate, atat caracterele formale ale legii §i ale obiceiului, cat §i
cadrul hotararilor judecatore§ti §i metodele de expunere ale
doctrinei.
A§adar, se contureaza existenta a trei componente ale tehnicii
juridice: tehnica legislativa, prezentata anterior, celelalte doua
componente ale tehnicii juridice fiind interpretarea normelor
juridice §i realizarea dreptului. Facandu-se referire la tehnica
juridica in totalitatea ei, cuprinzfuid cele trei componente, aceasta
a mai fost denumita §i tehnica dreptului.
Pentru a face distinctie intre procesul de elaborare a normelor
juridice care intra in tehnica legislativa, ca parte a tehnicii juridice,

303
~i celelalte doua componente ale tehnicii juridice, a fost utili:zara ~i
notiunea de tehnica juridica normativa.
Cand Jean Dabin preci:za ca tehnica juridica se poate referi amt
la continutul reglemenrarii, cat ~i la forma acesteia, racand
distinctia intre "tehnica juridica materiala" - care se refera la
fondul reglementarii, ~i "tehnica juridica formala" - care se refera
la forma reglemenrarii din perspectiva utilizarii procedeelor
tehnice, logice, sistematice, filologice-, cu scopul asigurarii unei
cat mai bune perceptii a comandamentului juridic in ordinea
sociala, avea in vedere tehnica legislativa.
intr-o alra formulare, tehnica juridica reprezinra un aspect de
executie al elementului rational, constand in metode care au
menirea de a transforma socialul in juridic, regulile de conduira in
reguli de drept cu caracter obligatoriu, cu scopul de a asigura
aplicarea dreptului.
D. Legistica formala este o alra denumire pe care unii autori au
considerat-o identica tehnicii legislative, pe de o parte, pentru ca
acesta din urma poate avea o dubla semnificap.e, dupa cum se
desprinde din cele anterior prezentate, ~i, pe de alra parte, pentru ca
a fost deja consacrat in literatura occidentala. Considerandu-se ca
termenul de legistica formala exprima cat se poate de bine procesul
de transformare a materialului brut ce urmeaza a fi prelucrat in
texte de lege, a fost propus termenul de "legistica formala" in locul
celui de ''tehnica legislativa".
Alti autori insa au mers mai departe cu anali:za, argumentand
ca cele doua nop.uni nu se confunda intrucat "legistica formala"
are un continut mai larg, cuprinzand amt normele metodologice
de redactare a actelor normative, cat ~i regulile de procedura
legislativa, ambele categorii de norme avand caracter formal ~i
reprezentand conditii fat§. de care nu se poate face abstracp.e la
elaborarea actelor normative.
Legistica formala este considerara a reprezenta un domeniu de
vfuf al ~tiintei dreptului, ridicand numeroase probleme alimentate
amt de variabilitatea procedeelor tehnice, cat ~i de caracterul

304
schimbator al acestora. Legistica form.ala, datorita caracterului ei
complex, este considerata in doctrina atat ramura distincta de
drept, cat ~i o ~tiinta juridica de sine statatoare, pe langa faptul ca
a fost introdusa ca disciplina de studiu in unele institutii de
invatamant superior.
In considerarea legisticii formale ca ramura de drept au fost
luate in calcul: obiectul de reglementare - ansamblul de norme
juridice care reglementeaza procesul de elaborare a actelor norma-
tive, cuprinse in diverse izvoare: Constitupa Romfuiiei, legi
organice ~i ordinare, ordonante, regulamentele ~i cutumele parla-
mentare, hotarari ale Guvernului; metoda de reglementare -
autoritar-descriptiva: normele juridice elaborate potrivit acestei
metode sunt descriptive prin continutul lor ~i autoritare prin
modul in care sunt impuse participantilor; existenta unor principii
de drept specifice: principiul fundamentarii ~tiintifice a actelor
normative; principiul asigurarii echilibrului intre dinamica ~i
statica dreptului; principiul corelarii actelor normative; principiul
accesibilitatii ~i economiei de mijloace in elaborarea actelor
normative. Chiar daca unele dintre aceste norme fac parte dintr-o
alta ramura a dreptului (de exemplu, regulile procedurii legislative
care sunt studiate in cadrul dreptului constitutional), avand in
vedere scopul acestor norme, se considera ca ar putea fi grupate ~i
intr-o alta ramura a dreptului, legistica formala, alaturi de normele
tehnicii legislative care nu apartin nici unei alte ramuri de drept.
De asemenea, se pledeaza pentru considerarea legisticii formale
printre ~tiintele juridice de ramura, chemata fiind sa propuna solutii
pentru simplificarea, armonizarea ~i sistematizarea legislatiei,
avand totodata menirea de a releva regulile jocului politic in
procesul de elaborare, adoptare ~i intrare in vigoare a legii.
Din cele expuse mai sus se desprinde faptul ca, de~i sunt
propuse mai multe denumiri pentru a desemna activitatea de
creare a dreptului, acoperind un domeniu mai larg sau mai
restrans al acesteia, pentru o abordare completa trebuie avute in
vedere atat normele metodologice privind redactarea actelor

305
normative (a se vedea Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative), cat ~i
procedurile aplicate acestora in vederea adoptarii sau aprobarii (de
exemplu, Hotararea Guvemului nr. 1226/2007 pentru aprobarea
Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvemului, pentru
elaborarea, avizarea ~i prezentarea proiectelor de documente de
politici publice, a proiectelor de acte normative, precum ~i a altor
documente, in vederea adoptarii/aprobarii), pentru a dobandi foqa
juridica. Cele doua aspecte ale activitatii de creare a dreptului sunt
reglementate in Romania prin acte normative diferite, care se
completeaza reciproc.
***
In cele ce urmeaza, vom puncta cateva aspecte mai importante
din activitatea de elaborare a actelor nom1ative, avand in vedere
amt unele norme de tehnica legislativa cat ~i unele proceduri,
urmand sa amintim principiile tenicii de elaborare a actelor
normative, etapele tehnicii de elaborare a actelor normative,
paqile constitutive ~i structura formala. a actelor normative. De
asemenea, vom utiliza termenul de "legiuitor" pentru a desemna
toate tipurile de autoritati investite cu atributia de a elabora acte
normative. Reamintim ca prin notiunea de "elaborare" intelegem
amt elaborarea unor noi reglementari juridice, cat ~i modificarea
sau completarea celor deja existente. Unde nu se precizeaza altfel,
notiunea de "lege" este considerata in sensul ei generic,
intelegand orice act normativ.

3. PRINCIPIILE TEHNICII DE ELABORARE

A ACTELOR NORMATIVE

Modelarea normei juridice, amt sub aspectul structurii inteme,

cat ~i al formei exterioare este subordonata unor principii
specifice. Cu toate ca nu toti autorii au in vedere acelea~i principii,
sau formularea lor difera uneori, majoritatea autorilor se opresc cu
aproximatie la urmatoarele principii a caror respectare este
obligatorie in activitatea de elaborare a actelor normative:

306
 A. Principiul fandamentarii $fiinfifice a activitafii de elaborare a
normelor juridice implica din partea legiuitorului clllloa~terea
~tiintifica a realitap.lor, necesitaplor ~i implicapilor normarii
juridice. Flllldamentarea noii reglementari trebuie sa aiba ca punct
de pornire dezideratele sociale prezente ~i de perspectiva, lufuld in
calcul ~i insuficientele legislapei in vigoare. Elaborarea llllor noi
reglementari trebuie fimdamentata atiit pe evaluarea impactului
legislatiei specifice aflate in vigoare la momentul elaborarii
proiectului de act normativ, cat ~i pe evaluarea impactului politici-
lor publice implementate de noul act normativ. Fundamentarea
adecvata a initiativelor legislative este asigurata printr-o evaluare
preliminara a impactului proiectelor de lege, a propunerilor
legislative ~i a celorlalte proiecte de acte normative, care se
realizeaza printr-un set de activitati l?i proceduri privind identifi-
carea ~i analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legisla-
tive ~i bugetare.
In functie de importanta ~i complexitatea proiectelor de acte
normative, elaborarea acestora trebuie precedata: de o activitate
de documentare ~i analiza ~tiintifica pentru cuno~terea temeinica
a realitatilor economico-sociale, a evolutiei ~i tendintelor fenome-
nelor ~i relatiilor sociale ce urmeaza a forma obiectul reglemen-
tarii juridice; de o trecere in revista a istoricului legislatiei
domeniului aflat in atentie, precum ~i a reglementarilor similare
din legislatia straina, in special din tarile membre ale Uniunii
Europene, dar ~i din legislatia intemationala cand este cazul.
Pentru documentarea legislativa informatiile pot fi obti-nute de la
Consiliul Legislativ ori de la alte aut_?ritati ori institutii cu atributi-i
de informare in materia respectiva. In activitatea de documentare
pentru fimdamentarea proiectelor de acte normative mai sllllt
avute in vedere atat jurisprudenta - practica Cuqii Constitutionale
in domeniul supus reglementarii, practica instantelor de judecata
in aplicarea reglementarilor in vigoare -, cat ~i doctrina juridica in
materie.
Pentru o cuno~tere cat mai fidela a unui domeniu supus
reglementarii se apeleaza la speciali~ti, la institute de cercetare,

307
universitati, societati comerciale sau organizatii neguvemamentale,
care, pe baza unui contract de prestarii servicii, vor realiza evalua-
rea preliminara a impactului proiectului de act normativ, la cererea
initiatorului acestuia Mai mult, in cadrul autoritatilor publice care,
conform atributiilor ~i domeniului lor de activitate, potrivit legii, au
dreptul sa initieze proiecte de acte normative, se constituie grupuri
de lucru in componenta carora sunt desemnati juri~ti, speciali~ti in
domeniul afacerilor europene, speciali~ti in domeniul politicilor
publice, speciali~ti din compartimentele corespunzatoare profilului
propunerilor de reglementare.
Rezultatele studiilor de cercetare ~i referirile la sursele de
informatii suplimentare relevante pentru dezbaterea proiectelor de
acte normative trebuie sa fie incluse in instrumentele de prezen-
tare ,Ji de motivare ale proiectului de act nonnativ. Instrumentul
de prezentare ~i motivare include continutul evaluarii impactului
actului normativ propus, cuprinzand, printre altele: motivul emite-
rii actului normativ, cu referire speciala la insuficientele ~i
neconcordantelor reglementarilor in vigoare; principiile de baza ~i
finalitatea reglementarilor propuse; concluziile studiilor, lucrarilor
de cercetare, evaluarilor statistice; referiri la documente de politici
publice; impactul socio-economic; impactul financiar asupra
bugetului general consolidat pe termen scurt ~i lung; impactul
asupra sistemului juridic; compatibilitatea cu reglementarile comuni-
tare in materie, precum ~i masurile viitoare de armonizare care se
impun; consultarile derulate in vederea elaborarii proiectului de act
normativ; activitatile de informare publica privind elaborarea ~i
implementarea proiectului de act normativ ~i ale sectiunii previ.izute
delege.
B. Principiul respectarii unitafii de sistem a dreptului .Ji
principiul supremafiei legii. Principiul re~pectarii unitafii de sistem
a dreptului inseamna sa fie avuta in vedere cerinta ca noul act
normativ sa se integreze organic in sistemul dreptului respectiv,
ceea ce presupune ocuparea unui loc ~i rol determinant in
angrenajul sistemului legislativ pentru a avea eficienta ~i finalitate.
Trebuie asigurata cerinta corelarii sistemului de acte normative

308
pentru obtinerea unui echilibru ~i a unei mobilitati a sistemului de
drept. Luand in considerare dreptul ca sistem, trebuie avute ill
vedere trasaturile sistemului pentru ca actele normative nou
elaborate sa poate deveni elemente integrate ale sistemului.
Proiectul de act normativ trebuie sa instituie reguli necesare,
suficiente ~i posibile care sa asigure o cat mai mare stabilitate ~i
eficientft legislativa. Solutiile din proiectul de act normativ trebuie
sa fie temeinice, imbinand interesul social, politica legislativa a
statului roman ~i, nu in ultimul rand, corelarea noului act normativ
cu ansamblul reglementarilor inteme, armonizarea legislatiei
nationale cu legislatia comunitara ~i cu tratatele internationale la
care Romania este parte.
In vederea integrarii organice a actului normativ 1n sistemul
legislatiei trebuie respectate urmatoarele reguli: proiectul de act
normativ sa fie corelat cu prevederile actelor normative de nivel
superior sau de acel~i nivel, cu care se afla in conexiune;
proiectul de act normativ, daca este mtocmit pe baza unui act de
nivel superior, nu poate depa~i limitele competentei instituite prin
acel act ~i nici nu poate contraveni principiilor ~i dispozitiilor
acestuia; proiectul de act normativ va fi corelat amt cu
reglementarile comunitare, cat ~i cu tratatele intemationale la care
Romania este parte.
Actele normative se elaboreaza in functie de ierarhia lor, de
categoria lor ~i de autoritatea publica competenta sa le adopte. Din
punctul de vedere al tehnicii legislative, la baza initierii, elabo-
rarii, adoptarii ~i aplicarii proiectelor de acte normative trebuie
tinut cont de: Constitutia Romaniei, republicata; Legea nr.
24/2000, republicata, cu modificarile ~i completarile ulterioare;
Legea nr. 90/2001 privind organizarea ~i functionarea Guvemului
Romaniei ~i a ministerelor, cu modificarile ~i completarile
ulterioare; Hotararea Guvemului nr. 1361/2006 privind continutul
instrumentului de prezentare ~i motivare a proiectelor de acte
normative supuse aprobarii Guvemului; Hotararea Guvemului nr.
1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile,

309
la nivelul Guvemului, pentru elaborarea, avizarea ~i prezentarea
proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte
normative, precum ~i a altor documente, in vederea adoptarii/
aprobarii; principiile ordinii de drept.
Potrivit principiului supremafiei legii, legea, ca act juridic al
Parlamentului, se bucura de o foqa juridica suprema in ierarhia
izvoarelor de drept, iar in cadrul acestora Constitutia, ca lege
fundamentala, ocupa locul eel mai malt. Se ~tie ca 1nsu~i legiuitorul
constituant a stabilit o ierarhie a legilor - legi constitutionale, legi
organice ~i legi ordinare.
Exista autori care considera acest principiu ca fiind distinct, de
sinestatator, altii illsa 11 integreaza ill principiul respectarii unitatii
de sistem a dreptului. Indiferent care ar fi abordarea acestui princi-
piu, nu trebuie uitat faptul ca legea, ill sensul ei restrans, reglemen-
teaza relatiile esentiale din societate ~i are valoarea juridica cea mai
inalta.
Mai mult, referindu-ne amt la principiul unitatii de sistem a
dreptului, cat ~i la eel al suprematiei legii, ~tim ca izvoarele
dreptului nu se afla pe paliere distincte rara vreo legatura intre ele.
Din contra, exista legaturi complexe, amt pe verticala cat ~i pe
orizontala mtre actele normative cu valori juridice diferite sau cu
aceea~i valoare juridica, fapt care este reflectat ~i in modul de
adoptare a acestora.
Legea nu exclude actiunea de reglementare a altor categorii de
acte normative ci chiar o presupune. Astfel, hotararile Guvemului
sunt norme de executare, fiind emise pentru organizarea executa-
rii legilor; ordonantele Guvemului se adopta numai in temeiul
unei legi speciale de abilitare a Guvemului, ill limitele ~i in
conditiile prevazute de aceasta; ordonantele de urgentft pot fi
adoptate de Guvem numai ill situatii extraordinare a caror
reglementare nu poate fi amanata, avand obligatia de a motiva
urgenta; la randul lor, ordinele cu caracter normativ, instructiunile
~i alte asemenea acte ale conducatorilor ministerelor ~i celorlalte
organe ale administratiei publice centrale de specialitate ori ale

310
 autoritatilor administrative autonome se emit numai pe baza ~i ill
executarea legilor, a hotararilor ~i a ordonantelor Guvemului. La
aceasta se adauga ~i prevederea potrivit careia initiativa legislativa
potrivit Constitutiei este exercitata de Guvem, prin insu~irea
proiectelor de lege elaborate de ministere sau de alte autoritati ale
adrninistratiei publice ~i transmiterea acestora spre dezbatere ~i
adoptare Parlamentului.
Dupa cum se desprinde din cele mai sus expuse, la elaborarea
actelor normative se are ill vedere ca acestea sa nu fie izolate in
sistemul dreptului, sa nu para lipite, sa nu faca nota discordanta,
domeniul supus reglementarii sa fie armonios integrat. A~adar,
cand se propune un nou act normativ, legiuitorul va tine cont de
corelatiile dintre diferitele acte normative deja existente, de
modificarile subsecvente, de domeniile afectate prin adoptarea
noii reglementari, ca ~i de conflictele de reglementari. De aceea,
normele de tehnica legislativa prevad, printre altele ~i: unicitatea
reglementarii fn materie - reglementarile de acel~i nivel ~i care
au acela~i obiect de reglementare sunt cuprinse, de regula, intr-un
singur act normativ; evitarea paralelismelor - interzicand institu-
irea acelora~i reglementari in mai multe articole din acela~i act
normativ ori in doua sau mai multe acte normative; asanarea
legislatiei - prin abrogarea expresa a dispozitiilor legale desuete
ori care sunt contradictorii reglementarii propuse.
Doar tinand cont de cele de mai sus fiecare act normativ i~i
gase~te locul in cadrul sistemului, contribuind la functionarea
armonioasa ~i la atingerea finalitatilor acestuia.
C. Principiul accesibilitatii $i al economiei de mijloace fn
elaborarea normativa.
Principiul accesibilitatatii actelor normative se refera la
asigurarea unei receptari u~oare a actului normativ de catre cei
carora li se adreseaza. Pentru a fi respectate, normele juridice
trebuie illtelese. Potrivit legii, redactarea actului normativ este
subordonata dezideratului illtelegerii cu u~urinta a textului de catre
destinatarii acestuia. Poate parea exagerata des-citata afirmap.e a lui

311
Ihering - ca legiuitorul trebuie sa gandeasca profund ca un filosof ~i
sa se exprime ca un taran -, dar exprirna arta, rnaiestria de care
trebuie sa dispuna legiuitorul pentm ca textul legii sa fie inteles, sa
transrnita scopul ~i obiectivele acelei reglernentari astfel incat
conduita prescrisa destinatarului sa fie insu~ita de acesta de
bunavoie. De aceea, se acorda atentie coerentei, preciziei, logicii ~i
adecvarii ideilor in :functie de conexiunile ~i de raportul firesc dintre
ele, ca ~i utilizarii unui anurnit stil sau lirnbaj clar ~i precis, alaturi de
o rnetoda de reglernentare adecvata dorneniului. Conduita prescrisa
in norrna juridica poate fi eel rnai bine exprimata in cuvinte simple,
acestea putand fi uneori rnai eficiente decat o exprimare pretentioasa
dar a carei intelegere sa fie greu accesibila destinatarilor.
Pentm asigurarea accesibilitatii ~i econorniei de rnijloace in
elaborarea norrnativa, au fost subliniate cateva cerinte esentiale
care trebuie indeplinite, dovedind ca activitatea de rnodelare
norrnativa cu caracter juridic include, pe langa activitatea de
cuno~tere, ~i o actiune de apreciere, de optiune ~i decizie:
a) Alegerea formei exterioare a reglementarii. Forrna exterioara
pe care legiuitorul o alege pentru reglernentarea unor relatii sociale se
ras:frange ~i asupra valorii ~i foqeijuridice a actului norrnativ. Forrna
exterioara de reglernentare este aleasa in functie: de rnateria
reglernentata; de natura relatiilor supuse reglernentarii; de autoritatea
in cornpetenta careia intra initierea actului norrnativ propus; de forrna
actului norrnativ din care face parte, care poate fi: lege, hotarare sau
ordonanµ a Guvemului, ordin al unui rninistru etc.
b) Alegerea modalita/ii reglementarii juridice se refera la
optiunea legiuitomlui privind rnodul prin care alege sa irnpuna
conduita prescrisa in norrna juridica. Legiuitorul opteaza pentm
un gen de conduita sau altul, pentm o rnetoda de reglernentare sau
alta, pnand cont de specificul relatiei sociale reglernentate, de
calitatea subiecplor participanti, de natura intereselor ocrotite, de
sernnificapa valorica a reglernentarii.
Actul norrnativ, prin rnodul de exprirnare, trebuie sa asigure
dispozitiilor sale un caracter obligatoriu. Dupa caz, dispozitiile

312
cuprinse intr-un act normativ pot fi: imperative (onerative sau
prohibitive), permisive, supletive, de recomandare, de stimulare,
alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare.
c) Alegerea procedeelor de conceptualizare §i a unui Zimba}
adecvat. Dreptul nu se reduce numai la constatarea unor fapte, ci
cuprinde ~i judecati de valoare aparute in procesul de prelucrare a
datelor. Astfel, norma juridica este rezultatul unui proces de
abstractizare ce rezulta in urma unor operatiuni complexe de
evaluare ~i valorificare a relatiilor sociale ce se concretizeaza in
conceptele, categoriile ~i notiunile cuprinse in normele juridice.
Pentru a individualiza aceste concepte, tehnica legislativa a recurs
la definitii, clasificari, enumerari, fictiuni juridice, prezumtii ~i
alte procedee tehnice, precum ~i a unui limbaj adecvat. Pe langa
aspectele legate de limbajul juridic, acest principiu include ~i
aspecte referitoare la constructia normei juridice: includerea in
aceasta a elementelor structurale, fixarea tipului de conduita.
D. Principiul asigurarii unui raport fntre dinamica # statica
dreptului. Sistemul dreptului este un sistem deschis ~i, ca orice
sistem, are ~i capacitatea de autoreglare care se realizeaza prin
existenta unui echilibru dinamic intre tendintele de conservare a
valorilor permanente ale dreptului ~i de schimbare al elementelor
determinate de cerintele noi ale vietii sociale. Astfel, normele de
drept nu sunt imuabile, ele pot fi modificate sau inlocuite
(abrogate). Sigur, regulile de drept adoptate trebuie sa corespunda
schimbarilor in forma ~i continut ale relatiilor sociale, mobilitatea
impulsionand multiplicarea conduitelor ~i actiunilor sociale. Pe de
alta parte insa, trebuie asigurata ~i o stabilitate a regulilor de drept,
conditie necesara a existentei unei ordini de drept, prin care se
poate asigura conservarea acelor norme juridice prin care sunt
ocrotite ~i garantate valorile supreme ale societatii. 0 dinamica
prea mare a modificarilor ~i abrogarilor poate duce la o lipsa de
interes din partea destinatarilor, in special in cazul modificarilor
prea dese ~i la interval mic ale acelor~i acte normative. 0
stabilitate prea rigida a normelor poate constitui chiar o frana in
dezvoltarea societatii. De aceea se cere din partea legiuitorului

313
atentie in adoptarea noului act normativ astfel incat, pe baza
evaluarii impactului al carui continut este cuprins in instrumentul
de prezentare ~i motivare, sa anticipeze efectele pe care le va avea
aplicarea acelui act ~i sa nu fie nevoit a-1 modifica prea curand
doar pentru ca nu au fost luate in calcul toate aspectele sau
evaluarea nu a fost completa.

4. ETAPELE TEHNICII DE ELABORARE

A ACTELOR NORMATIVE

In devenirea actelor normative de la stadiul de propunere la eel

de aplicare, acestea parcurg mai multe etape stabilite de lege in
functie de: autoritatile competente a initia ~i pregati proiectul
actului normativ respectiv ~i de categoria de izvoare ale dreptului
din care actul normativ respectiv face parte. Cu cateva diferente pe
care le vom preciza la momentul oportun, toate categoriile de acte
normative parcurg acele~i etape dar la nivel diferit; aceste etape
pot fi eel mai bine desprinse din Constitutie ca fiind: initierea
proiectului de act normativ; dezbaterea proiectului actului norma-
tiv; votarea ~i adoptarea actului normativ; promulgarea - care este
speci:fica doar legii; publicitatea actului normativ.
a) initierea actelor normative. Proiectele de legi se elabo-
reaza ca urmare a exercitarii dreptului de initiativa legislativa,
potrivit Constitutiei. Proiectele celorlalte categorii de acte
normative se elaboreaza de autoritatile competente sa le initieze,
potrivit legii. Proiectele de acte normative trebuie sa fie insotite de
documente de motivare care poarta denumiri diferite, in functie de
categoria de acte normative pe care le insotesc, astfel: expuneri de
motive - in cazul proiectelor de legi ~i al propunerilor legislative;
note de fundamentare - in cazul ordonantelor ~i al hotararilor
Guvemului; referate de aprobare - pentru celelalte acte
normative; studii de impact - in cazul proiectelor de legi de
importanta ~i complexitate deosebita. In documentele de motivare
se face o prezentare succinta a actului normativ pe care il insotesc,
~i se arata considerentele ce au determinat interventia normativa,

314
precum ~i scopul urmarit prin adoptarea acelui act normativ.
Trebuie precizat faptul ca, in faza de elaborare a proiectelor de
acte normative, initiatorul proiectelor de acte normative are
obligatia supunerii acestora procedurii de consultare ~i proce-
durii de avizare, 1n functie de obiectul reglementarii. Supunerea
proiectului de act normativ procedurii de consultare insearnna
transmiterea, de catre initiator, a proiectului msotit de documentul
de prezentare ~i motivare institutiilor ce urmeaza a fi consultate.
Potrivit legii, initiatorul are obligatie de a se consulta, dupa caz, cu
urmatoarele ministere ~i institutii publice: Ministerul Economiei ~i
Finantelor, Secretariatul General al Guvemului, Ministerul
Afacerilor Exteme, Departamentul pentru Afaceri Europene,
Curtea de Conturi, Consiliul Concurentei, aparatele de lucru ale
mini~trilor de stat, ministere sau alte autoritati publice in functie
de domeniul supus reglementarii.
Daca in urma consultarii niciuna dintre autoritatile publice
consultate nu a avut observatii sau propuneri, initiatorul transmite
proiectul de act normativ, msotit de instrumentul de prezentare ~i
motivare, spre avizare institutiilor publice avizatoare prevazute de
lege. Dupa obtinerea tuturor avizelor autoritatilor publice interesate
in aplicare, proiectul de act normativ este transmis Ministerului
Justitiei, care 11 va aviza exclusiv din punctul de vedere al legalitatii,
incheind operatiunile din etapa de avizare.
Pentru a se asigura integrarea proiectului de act normativ
respectiv 1n sistemul dreptului, acesta va fi supus in mod obliga-
toriu avizarii Consiliului Legislativ. Avizul Consiliului Legislativ
este un aviz de specialitate, are caracter consultativ ~i are scopul de
a asigura sistematizarea, unificarea ~i coordonarea mtregii legislatii
a tarii.
b) dezbaterea proiectelor de acte normative se realizeaza 1n
formele prevazute de Constitutie ~i de Regulamentele Camerelor
Parlamentului pentru legi, sau 1n formele prevazute in hotarari ale
Guvemului pentru celelalte categorii de acte normative. In cazul
legilor, dezbaterea propunerii legislative se realizeaza, pe rand, in
cele doua camere, dupa ce, in prealabil, au fost exarninate ~i

315
avizate de comisiile parlamentare care, la randul lor, au redactat
rapoarte privind adoptarea, cu sau fiira amendamente, sau
respingerea proiectului.
Dezbaterea proiectelor de hotarari ale Guvemului se realizeaza,
pe articole, in cadrul ~edintelor de Guvern, iar dezbaterea celorlalte
proiecte de acte normative se realizeaza in cadrul autoritapJor
competente sa le adopte, adica la nivelul factorilor de decizie
implicati in elaborarea proiectului.
c) adoptarea proiectului de act normativ are loc in mod
diferit, dupa anumite proceduri, dupa cum este vorba despre o
lege, o hotarare de Guvem sau o ordonanta a Guvemului.
Promulgarea - este specifica doar legii - ii apaqine
Pre~edintelui Romfuliei. Promulgarea nu este un act legislativ
propriu-zis. Promulgarea este un act cu dubla consecinta: se
recuno~te de ~eful statului care este continutul autentic al actului
normativ votat de cele doua Camere ale Parlamentului; se dispune
publicarea actului normativ adoptat in Monitorul Oficial al
Romfuliei, Partea I.
d) realizarea publicitapi oficiale. In vederea intrarii lor in
vigoare, legile, hotararile Guvemului, ordonantele ~i ordonantele
de urgenta ale Guvemului, deciziile primului-ministru, actele
normative aie autoritatilor administrative autonome, precum ~i
ordinele, instructiunile ~i alte acte normative emise de conduca-
torii organelor administratiei publice centrale de specialitate se
publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Realizarea publicitatii actelor normative are un triplu efect:
determina momentul intrarii in vigoare a legii; face ca legea sa fie
opozabila publicului; stabile~te de o maniera autentica continutul
legii. Data la care se realizeaza publicitatea actului normativ este
foarte importanta intrucat in functie de aceasta se stabile~te ~i data
intrarii in vigoare actului normativ respectiv.

316
 5. PARTILE CONSTITUTIVE, STRUCTURA INTERNA ~I
SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE

Paqile constitutive ale actelor normative sunt: titlul,

preambulul (daca este cazul), formula introductiva, partea
dispozitiva, formula de atestare a autenticitatii actului.
a) titlul actului normativ cuprinde denumirea generica a actului,
in functie de categoria sa juridica ~i de autoritatea emitenta, precum
~i obiectul reglementarii exprimat sintetic. Titlul actului normativ
reprezinta elemental sau de identificare ~i trebuie sa fie scurt ~i
sugestiv. Ca element de identificare, titlul se intrege~te, dupa
adoptarea actului normativ, cu un numar de ordine ~i anul in care a
fost adoptat. Denumirea proiectului unui act normative nu poate fi
acee~i cu cea a altui act normativ in vigoare.
b) formula introductivii indica temeiul constitutional sau legal
al reglementarii ~i consta intr-o propozitie care cuprinde
denumirea autoritatii emitente ~i exprimarea hotararii de luare a
deciziei privind emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv,
astfel: in cazul legilor - "Parlamentul Romaniei adopta prezenta
lege"; in cazul actelor Guvemului - "In temeiul art. 108 din
Constitutia Romaniei, republicata, Guvemul Romaniei adopta
prezenta hotarare" sau, dupa caz, "ordonanta'', situatie in care se
va face referire ~i la legea de abilitare; in cazul ordonantelor de
urgenta, formula introductiva este "In temeiul art. 115 alin: (4) din
Constitutia Romaniei, republicata, Guvemul Romaniei adopta
prezenta ordonanta de urgenta". Pentru celelalte categorii de acte
normative, formula introductiva cuprinde autoritatea emitenta,
denurnirea generica a actului ~i temeiurile juridice pe baza ~i in
executarea carora a fost emis actul normativ.
c) preambulul actului~ normativ enunta scopul ~i, dupa caz,
motivarea reglementarii. In general, includerea lui in cuprinsului
actului normativ se apreciaza de la caz la caz, dar in cazul
ordonantelor de urgenta este obligatoriu ~i cuprinde prezentarea
elementelor de fapt ~i de drept ale situatiei extraordinare ce impune
recurgerea la aceasta cale de reglementare.

317
 Exemplu:
Titlu: Ordonanta de urgenta nr. 195 din 22
decembrie 2005 privind protectia mediului
Preambulul Avand in vedere necesitatea indeplinirii
angajamentelor asumate de tara noastra in
procesul de integrare europeana, este
imperios necesara adoptarea, in regim de
urgenta, a prezentului act normativ, in
baza caruia sa poata fi adoptata legislatia
subsecventa in domeniul protectiei
mediului ~i
Tinand cont de necesitatea crearii cadrului
unitar prin care se statueaza principiile care
guvemeaza intreaga activitate de protectie a
mediului ~i care traseaza directiile de
reglementare a activitatilor economice in
vederea atingerii obiectivelor dezvoltarii
durabile, elemente care vizeaza interesul
public ~i care constituie situatii de urgenta
extraordinare.
Formula introductiva: In temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia
Romaniei, republicata, Guvemul
Romaniei adopta prezenta ordonantft de
urgenta:
d) partea dizpozitiva a actului normativ reprezinta continutul
propriu-zis al reglementarii ~i cuprinde totalitatea normelor
juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale supuse
reglementarii, formulate in dispozipi generale, de fond, tranzitorii
~i finale.
e) menfiunea privind transpunerea normelor comunitare se
face dupa partea dispozitiva a actelor normative ~i cuprinde
elementele de identificare a actului comunitar care a fost preluat,
astfel: "Prezenta/prezentul ... (tipul actului normativ) transpune
Directiva nr... ./ ... privind ... , pubicata In Jumalul Oficial al
Comunitatilor Europene (JOCE) nr .. ./ ... "

318
 f) atestarea autenticita/ii actului normativ se realizeaza prin
semnarea actului normativ respectiv de reprezentatul legal al
emitentului, se dateaza ~i se numeroteaza.
Formula de atestare a legalitatii adoptarii proiectului de lege
cuprinde: denumirea Camerei Deputatilor/Senatul in care a fost
adoptat, data ~edintei, articolul din Constitutie ale carui prevederi
au fost respectate ~i semnaturile pre~edintilor celor doua Camere
sau ale vicepre~edintilor care au condus ~edintele.
Data legii este aceea la care i se da numar dupa promulgare.
Actele Guvemului poarta data ~edintei Guvemului in care a fost
aprobat actul respectiv.
Structura interna a actului normativ ~i sistematizarea
conpnutului actului normativ
Articolul este elemental structural de baza al partii dispozitive.
De regula, articolul cupri~de o singura dispozitie normativa
aplicabila unei situatii date. In textul legii, articolul este exprimat
prin abrevierea "art." Articolele se numeroteaza de la inceputul
pana la sfar~itul actului normativ, in continuare, cu cifre arabe.
Cand actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se va defini
prin "Articol unic".
In cazul actelor normative care au ca obiect modificarea sau
completarea altor acte normative, articolele se numeroteaza cu
cifre romane, cu cifre arabe numerotandu-se textele modificate
sau completate.
In cadrul codurilor sau a legilor de mare intindere, articolele
sunt prevazute cu denumiri marginale, exprimand sintetic obiectul
lor, fiira a avea semnificatie proprie in continutul reglementarii.
Cand intr-un act normativ se introduc articole noi, rara a fi
dispusa numerotarea veche a actului normativ, se folose~te metoda
introducerii unor indici. (De exemplu, Art. 61. Evaluarea primara a
impactului noilor reglementari, din Legea nr. 24/2000, republicata.)
Alineatul este o subdiviziune a articolului ~i este constituit, de
regula, dintr-o singura propozitie sau fraza, prin care este reglemen-
tata o ipoteza juridica specifica ansamblului articolului. Se folosesc
alineate distincte, asigurandu-se articolului o succesiune logica a

319
 ideilor ~i o coerenta a reglementarii atunci cand din dispozitia
normativa primara a unui articol decurg mai multe ipoteze juridice.
Cand un articol are doua sau mai multe alineate, acestea se
numeroteaza cu cifre arabe cuprinse In paranteza.
Enumerarile in text se identifica prin utilizarea literelor
alfabetului romanesc, nu prin liniute ori alte semne grafice.
Sistematizarea confinutului actului normativ se realizeaza prin
respectarea unei ordini de prezentare a ideilor, prin dispozitii
generale sau principii generale; dispozitii privind fondul regle-
mentarii; dispozitii tranzitorii; dispozitii finale.
Dispozifiile generate cuprind prevederi care orienteaza intrea-
ga reglementare, determina obiectul ~i principiile acesteia.
Dispozifiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisa a relatiilor
sociale ce fac obiectul actului normativ. Dispozifiile tranzitorii
cuprind masurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor
juridice nascute In temeiul vechii reglementari ce urmeaza a fi
inlocuita de noul act normativ. Dispozifiile finale cuprind masurile
necesare pentru punerea in aplicare a actului normativ, data
intrarii in vigoare a acestuia, implicatiile asupra altor acte norma-
tive, cum ar fi: abrogarea, modificarea, completarea ori dispozitii
de republicare, daca este cazul.
Numerotarea # denumirea dijeritelor grupari de articole.
Capitolele, titlurile, parfile ~i carfile se numeroteaza cu cifre
romane, in succesiunea pe care o au in structura din care fac parte.
Secfiunile ~i paragrafele se numeroteaza cu cifre arabe. Titlurile,
capitolele ~i sectiunile se denumesc prin exprimarea sintetica a
reglementarilor pe care le cuprind.
Anexele se pot folosi la redactarea textului unui proiect de act
normativ, ca parti componente ale acestuia. Anexele pot contine
exprimari cifrice, desene, tabele, planuri, regulamente, statute,
metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic. Anexa
trebuie sa se refere exclusiv la obiectul determinat prin textul de
trimitere. Titlul anexei cuprinde exprimarea sintetica a ideii din
textul de trimitere. Cand un act normativ are mai multe anexe,

320
acestea se vor numerota cu cifre arabe, ill ordinea in care au fost
enuntate in textul proiectului.
Principalele forme de sistematiz:are a actelor normative sunt
codificarea ~i incorporarea. in vederea sistematizarii ~i concentrarii
legislatiei, reglementarile dintr-un anumit domeniu sau dintr-o
anumita ramura de drept, subordonate unor principii comune, pot fi
reunite intr-o structura unitara, sub forma codurilor. Codificarea
este o forma superioara de sistematiz:are. incorporarea reprezinta o
forma inferioara de sistematiz:are, prin simpla alaturare a textelor
unor acte normative intr-o structura omogena, prezentata sub forma
de codex, care sa inlesneasca cuno~terea ~i aplicarea lor.

6. EVENIMENTE LEGISLATIVE

Dupa intrarea in vigoare a unui act nommtiv pot interveni

diferite evenin1ente legislative, cum sunt: modificarea, completa-
rea, abrogarea, republicarea, suspendarea, rectificarea, interpre-
tarea legala, altele. Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte
normative ulterioare de acel~i nivel sau de nivel superior, fie
avand ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, fie prin alte acte
normative ulterioare care reglementeaza in principal o anumita
problematica, iar ca masura conexa dispun ~i asemenea evenimente
legislative cu scopul de a asigura corelarea celor doua acte
normative ce interfereaza.

7. LIMBAJ SI STIL iN ELABORAREA

ACTELOR NORMATIVE

Stilul legislativ se refera la ansamblu de caracteristici al formei

textelor legislative. El este eel care da expresie claritatii, conciziei,
sobrietatii, simplitatii ~i preciziei, cu toate ca difera de la o ramura
de drept la alta, de la un sistem de drept la altul. Stilul legislativ
difera ~i de stilul judiciar.
Toate tipurile de acte normative se redacteaza ill forma
prescriptiva proprie normelor juridice. Redactarea se subordoneaza

321
 dezideratului intelegerii cu ~urinta a textului de catre destinatarii
acestuia. Tipul de dispozitie (imperative, permisive etc.) prin care
legiuitorul a ales sa reglernenteze anurnite raporturi sociale trebuie
sa rezulte expres din redactarea normelor juridice. Textul legislativ
trebuie sa fie formulat clar, fluent ~i inteligibil, rara dificultati
sintactice ~i pasaje obscure sau echivoce. La alegerea formei ~i
esteticii exprirnarii trebuie avut in vedere ca acestea sa nu preju-
dicieze stilul juridic, precizia ~i claritatea dispozitiilor. Mai rnult,
nu-~i au locul intr-o reglernentare juridica termenii cu incarcatura
afectiva.
Trebuie avuta in vedere coerenta ideilor, in fi.mctie de conexiu-
nile ~i de raportul firesc dintre ele, ca ~i utilizarea unui anurnit
limbaj ~i stil juridic specific normativ, concis, clar, sobru ~i precis,
respectandu-se cu rigurozitate regulile grarnaticale ~i cele de
ortografie. In limbajul normativ acele~i notiuni se exprirna prin
acei~i termeni.
La redactarea textelor se folosesc cuvinte in intelesul lor curent
din lirnba rornana rnodema, evitandu-se folosirea regionalisrnelor.
Daca o notiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea
intelesuri diferite, pentru evitarea oricaror con:fuzii, sernnificatia
acestui termen in context este stabilita in insu~i actul normativ care
il instituie, fie la inceputul actului normativ, in cadrul dispozitiilor
cu caracter general, fie intr-o anexa destinata lexicului respectiv.
Sernnificatia stabilita in acest fel pentru unii termeni devine
obligatorie pentru toate actele normative din acee~i rnaterie.
Cu mici exceptii, este interzisa folosirea neologisrnelor atunci
cand in lirnba rornana exista un sinonirn de larga raspandire.
Textul articolelor trebuie sa aiba un caracter dispozitiv, norma
sa fie instituita fiira justificari sau explicatii, cu exceptia
explicatiilor cuprinse in normele interpretative, dar acestea sunt
permise nurnai in rnasura in care sunt strict necesare intelegerii
textului. Pentru accentuarea caracterului irnperativ al dispozitiei
respective, verbele se utilizeaza la tirnpul prezent, forma afirma-
tiva. Verbul utilizat in textul de lege este denurnit verbum regens

322
intrucat el este eel care determina actiunea ce va produce
consecintele prevazute de text.
Cand intr-un act normativ se face referire la un alt act normativ,
aceasta se va realiza prin precizarea categoriei juridice a acestuia, a
numarului sau, a titlului ~i a datei la care s-a realizat publicitatea
actului respectiv. (De exemplu, Ordonanta de Urgenta a
Guvemului nr. 195/2005 privind protectia mediului, publicata in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1196 din 30 decembrie
2005.) Cand se face referire la un tratat international, se va
mentiona atat denumirea completa a acestuia, cat ~i a actului de
ratificare sau de aprobare. (De exemplu, Convenpa Cadru a
Natiunilor Unite asupra Schimbarilor Climatice (UNFCCC),
ratificata de Romania prin Legea nr. 24/06.05.1994 pentru
ratificarea Conventiei-cadru a Natiunilor Unite asupra schimbarilor
climatice, semnata la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992, publicata in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 119 din 12 mai 1994.)
Legea prevede ~i pentru documentele de motivare ca
redactarea sa se faca intr-un stil explicativ, clar, folosindu-se
terminologia proiectului de act normativ pe care il prezinta.

INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck,

Bucure~ti, 2001.
2. Gheorghe Bobo~, Teoria genera/a a dreptului, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.
3. Gheorghe Bobo~, Statul # dreptul fn civiliza/ia §i cultura
universala, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006.
4. Gheorghe Bobo~, Corina Buzdugan, Teoria genera/a a
dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005.
5. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria genera/a a
dreptului, Editura All Beck, Bucure~ti, 2001.
6.Vladimir Hanga, Dreptul §i tehnica juridica, Editura Lumina
Lex, Bucure~ti, 2000.

323
 7. Hans Kelsen, Doctrina pura a dreptului, Editura Humanitas,
Bucure~ti, 2000
8. Dumitru Mazilu, Teoria generala a dreptului, Ed. ALL
BECK, Bucure~ti, 1999.
9. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generala a
dreptului, Editura All Beck, Bucure~ti, 2001.
10. Ilariu Mrejeru, Tehnica legislativa, Editura Academiei
R.S.R., Bucure~ti, 1979.
11. Anita Naschitz, Teorie ~i tehnica in procesul de creare a
dreptului, Editura Academiei R.S.R., Bucure~ti, 1969.
12. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura All
Beck, Bucure~ti, 2002.
13. Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea,
Teoria generala a dreptului, Editia 2, Editura All Beck,Bucure~ti,
2005.
14. Sorin Popescu, Victoria Tandareanu, Probleme actuate ale
tehnicii legislative, Editura Lumina Lex, Bucure~ti, 2003.
15. loan Santai, Teoria generala a dreptului, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2007.
16. Andrei Sida, Introducere in teoria generala a dreptului,
Vasile Goldi~ University Press, Arad, 2004.
17. Alexandru Vallimarescu, Tratat de enciclopedia dreptului,
Editura Lumina Lex, Bucure~ti, 1999.
18. loan Vida, Manual de legistica formala. Introducere in
tehnica # procedura legislativa, Editura Lumina Lex, Bucure~ti,
2000.
19. Costica Voicu, Teoria generala a dreptului, Editura
Lumina Lex, Bucure~ti, 2002.
20. Romul-Petru Vonica, Jntroducere generala fn drept,
Editura Lumina Lex, Bucure~ti, 2000.
21. Victor-Dan Zlatescu, Introducere in legistica formala,
Editura Rompit, Bucure~ti, 1995.

324
 LEGISLATIE

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa

pentru elaborarea actelor normative, republicata in Monitorul
Oficial al Romfuliei, Partea I, nr. 453 din 4 iulie 2007.
Hotararea Guvernului nr. 1226/2007 pentru aprobarea
Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvemului, pentru
elaborarea, avizarea ~i prezentarea proiectelor de documente de
politici publice, a proiectelor de acte normative, precum ~i a altor
documente, in vederea adoptarii/aprobarii, publicata in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 716 din 23 octombrie 2007.
Hotararea Guvernului nr. 1361/2006 privind continutul
instrumentului de prezentare ~i motivare a proiectelor de acte
normative supuse aprobarii Guvemului, publicata in Monitorul
Oficial al Romfuliei, Partea I, nr. 843 din 12 octombrie 2006.

325
 Capitolul XIII

NORMA JURIDIC.A

1. NORMELE JURIDICE- PARTE INTEGRANTA

A NORMELOR SOCIALE

Orice activitate sociala se desra~oara pe baza unor reguli.

Necesitatea acestora se irnpune in relatiile interumane datorita
faptului ca la realizarea unei activitati participa mai multe categorii
de persoane, diferite ca sex, varsta, profesie etc., fiecare dintre
acestea avand roluri diferite in buna relJ9ita a actiunii respective. Pe
de alta parte, oamenii au acumulat in decursul dezvoltarii societapi
o anumita experient{l, lucru care a dus la formularea unor reguli
care sa-i asigure desra~urarea. N01ma este deci o regula care
stabile~te cum trebuie sa actioneze sau sa se comporte membrii
societatii 1n anumite conditii determinate, pentru ca acpunea lor sa
fie eficienta ~i apreciata pozitiv. Normele nu reprezinta constatarea
unei stari de fapt, ci prefigureaza un comportarnent viitor. De aceea,
se spune ca ele sunt prospective ~i teleologice. Prospective intrucat
contureaza modul de desra~urare al unei actiuni viitoare, iar
teleologice, pentru ca au la baza un anumit scop, o anumita
conceptie despre relJ9ita unei actiuni. Normele sociale sunt foarte
variate. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trasaturi comune.
a) In primul rand, normele sociale se adreseaza unor agenp
potentiali prescriind anumite actiuni obligatorii, altele care sunt
permise, iar altele interzise. Ele fixeaza, 1n cadrul acestor actiuni, o
serie de drepturi ~i libertati ce revin participantilor la realizarea lor.
b) Normele sociale urmaresc incurajarea actiunilor ~i comporta-
mentelor in concordant{l cu telurile generale ~i prevenirea actiunilor
deviante. De aceea, normele sunt prevazute cu anumite stirnulente
pentru comportarnentul lor conform cu prevederile sau cu sanctiuni
pentru comportarnentul deviant de la regula prescrisa.
c) Normele ce reglementeaza acee~i activitate trebuie sa fie
 reciproc consistente, adica nu i se poate cere aceleia~i persoane sa
execute ~i sa nu execute o actiune in acel~i timp sau sa execute o
acpune irealizabila.
d) Orice norma indiferent de natura ei: artistica, morala,
politica, juridica etc. reflecta conditiile social-economice ale
epocii, raporturile dintre clasele ~i grupurile sociale.
Ele nu sunt date odata pentru totdeauna, ci evolueaza in functie
de natura oranduirii sociale. Normele sociale sunt foarte diferite.
In cadrul lor am putea distinge: norme juridice, norme morale, ce
se refera la comportamentul in societate, norme cu caracter
religios, norme politice norme sportive etc.
Tinand seama de domeniile de acpune, de varietatea raportu-
rilor dintre oameni sau a celor dintre oameni ~i natura, se poate
constitui o tipologie complexa de norme.
Cele mai importante domenii in care actioneaza normele ar fi:
1. norme cu caracter acponal in raporturile omului cu natura:
- de ordin tehnico-productiv (structurate in diverse sisteme de
prescriptii ~i procedee tehnologice);
- de ordin ecologic (structurat in diverse tehnologii de actiune
la nivel ecosistemic in raport cu particularitatile actuale ale
impactului tehnico-~tiinpfic al omului cu natura);
2. normele cu caracter acponal in raporturile oamenilor cu
societatea: - de ordin administrativ ~i de organizare a muncii, a
producpei ~i intreprinderilor;
- de ordin economic, de cooperare ~i de schimb, de reglemen-
tare eficienta a acpunilor financiare;
- de ordin societar, de constructie economica ~i sociala,
decizionale ~i de conducere a proceselor economice ~i sociale;
3. norme (reguli sau principii) de cuno~tere ~i de gandire
corecta (logice), metode sau principii de construcpe ~i creape
teoretica, sistematizate in metodologii ale tuturor domeniilor ~tiintei
contemporane;
4. norme care privesc raporturile dintre individ ~i colectivitate,
dintre grupuri ~i categorii sociale (norme care vizeaza comporta-
mentul oamenilor in viata colectiva, modul de convietuire sociala in

328
raport cu structurile civiliz.atiei materiale ~i spirituale ale epocii):
- norme (principii sau reguli) morale;
- norme (sau principii) politice;
- norme (reguli sau legi) juridice;
- norme (reguli) de conduita civico-estetica (de comportare
civiliz.ata) intre oameni (in functie de vfusta, sex, ierarhie ~i compe-
tenta organiz.ationala etc.);
5. norme care privesc mecanismul de functionare al structurilor
organizationale (ale organizatiilor, institutiilor sociale) cu caracter
politic, juridic, de invatamant ~i de cultura, de creatie artistica, de
cercetare ~tiintifica, de cult, militare, de ocrotire a sanatatii,
profesionale ~i ob~te~ti etc.
Clasificarea de mai sus se poate reduce la trei domenii generale
de norme: actionale, comportamentale ~i organiz.ationale. Primul
domeniu se refera la activitatea oamenilor in raporturile practice ~i
teoretice cu natura ~i societatea, avand aceea~i valoare ~i grad de
eficienta pentru toti membrii societatii, indiferent de stratificarea
grupala. In schimb, celelalte doua domenii, care cuprind norme
comportamentale ~i organizationale, privesc raporturile dintre
clasele ~i categoriile sociale sau dintre indivizi in cadrul acestor
grupari, specificul lor constand in faptul ca au un caracter
contradictoriu.

2. NORMELE JURIDICE SI PROBLEMA

VALORILOR IN DREPT

Reglementarea relatiilor sociale prin norme de drept reflecta

ceea ce este esential in cadrul acestor relatii. Normele de drept
urmaresc sa stabileasca ~i sa clarifice, pe calea utilizarii unor
notiuni abstracte, problemele fundamentale ale existentei umane
~i ale raporturilor dintre indivizi. Normele de drept insa nu pot
exista in sine, rupte de viata materiala pe care o reflecta ~i la care
se aplica. Ele se refera sub forma unor modele abstracte, ale
conduitei pe care o pretind, la relatiile cele mai stabile dintre
oameni, prevazand anurnite drepturi ~i obligatii in diferite situatii

329
concrete. La randul lor relatiile interurnane vizeazli anumite valori
materiale sau spirituale. Elaborarea normelor de drept are ca scop
ocrotirea anumitor valori pe care sistemul social-economic
respectiv le promoveazli.
Aparent, in limbajul cotidian, valoarea desemneaza ceea ce
dorim, cautam, pretuim, iubim. in viata sociala s-au impus o serie
de adjective calificative ce pot fi dispuse in cupluri de polaritate,
in fata carora se impune o opfiune preferentiala cum sunt: bine-
rau, frurnos-urat, cinste-necinste, onoare-dezonoare etc. Tocmai
pentru ca pretuim aceste calitati, uneori ascunse 1mpreuna cu
obiectele pe care le poseda, spunem despre un lucru sau o fiinta ca
au valoare sau, substantivizand adjectivele, ca ele illsele sunt
valori. Nofiunea de valoare o utilizam in acele imprejurari ill care
este vorba de o "interrelatie activa actuala intre necesitati, atitudini
~i dorinte, pe de o parte, ~i obiecte, pe de alta parte". Valorile nu
trebuie reduse la preferintele individuale. Ele sunt ni~te realitati
impuse de raportarea obiectelor la idealuri constituite ill functie de
criteriile proprii fiecarei oranduiri sociale. De aceea, valorile se
traiesc, ele se constituie in cadrul unor experiente traite.
Omul nu este numai o fiinta care cuno~te realitatea illconju-
ratoare, ci ~i o fiinta care valorizeaza, care face aprecieri de
valoare. Pornind de aici, unii autori definesc valoarea, in sensul
axiological cuvantului ca "rezultanta de esenta ~i de determinafie
sociala, a unitatii dialectice dintre obiectiv ~i subiectiv, unitate
realizata 1n procesul obiectivarii esentei umane prin atribuirea de
semnificatii specifice unor obiecte, fenomene, relatii, atitudini
etc., cu un continut cognitiv, obiectiv ce apare ~i se manifesta
exclusiv 1n sfera activitatii social-umane".
Nu toate valorile pot fi puse pe acela~i plan. Se pot distinge
valori idealuri ~i valori bunuri, valorile lucrurilor ~i valorile
persoanelor, valori fundamentale ~i valori derivate.
Criteriile de valorizare depind de optica valorica a membrilor
unei anumite societafi. Membrii societafilor primitive vad 1n absor-
birea unor indivizi periculo~i - de pilda - un mijloc de a-i neutraliza
~i de a-i folosi, considerand antropofagia un lucru firesc. Ei

330
condamna practicile modeme care pedepsesc indivizii periculo~i,
izolandu-i in institutii create special, lipsindu-i de libertate, de
contactul cu ceilal!i oameni.
In procesul de elaborare a normelor de drept valorizarea
reprezintii o operatie complexa al carei rezultat depinde de pozitia
pe care se situeaza legiuitorul. In drept sunt ocrotite ~i promovate
valori precum: patria, munca, proprietatea, viata, libertatea, sanata-
tea, integritatea corporala, demnitatea, onoarea, relatiile de familie
~.a.

Legiuitorul, in procesul de elaborare al normelor de drept, selec-

teaza, din multitudinea de relatii sociale, pe acelea dintre ele pe care
le considera valori ~i deci au nevoie de a fi protejate prin norme de
drept ~i, in acela~i timp, izoleaza, ingrade~te cu ajutorul normelor
de drept acele fapte sociale pe care le considera nonvalori.
Valorizarea relatiilor sociale din punct de vedere juridic are o
mare insemnatate in stabilirea rezultatului pe care il urmare~te
legiuitoml prin reglementarea juridica. Existii o stransa legatura
intre valorile morale ~i cele ocrotite prin norme juridice. Evident,
nu toate valorile morale sunt reglementate juridice~te. Dar o buna
parte a lor se includ in sfera de actiune a dreptului.

3. V ALORI MORALE SI V ALORI JURIDICE.

Valorile morale reprezintii. scopuri sociale ~i atitudini preferen-

tiale cum sunt: responsabilitatea, echitatea, demnitatea, dreptatea,
libertatea. Ele exprima prin intermediul normelor ~i al preceptelor
cerintele fundamentale ale comportamentului uman in scopul
crearii ~i mentinerii unor forme de comunitate umana: familie,
clasa, natiune, stat. Valorile morale imprima actiunii indivizilor o
semnificatie superioara ~i datorita acestui fapt ele sunt viabile,
antrenante, stimulatorii realizand sinteze intre interesul individual
~i eel social.
Valorilor morale li se raporteaza, pentru a se integra, toate
celelalte valori. Ele "alcatuiesc un tribunal in fata caruia intenfia ~i

331
 actiunea omeneasca trebuie sa raspunda. Ele insa nu au de dat nici
o socoteala asupra competentei lor, nu recunosc nici o instanta
deasupra lor. Ele apar ca o instanta ultima, absoluta ~i autonoma."
Valorile morale se instituie ca limita a aspiratiilor umane, ele
constituie suportul foqei umane; reprezinta fundamentul trairilor ~i
satisfactiilor umane superioare. Modul de raportare a tuturor
celorlalte valori fata de valorile morale, pe de o parte, ~i fata de
ansamblul tuturor celorlalte valori materiale ~i spirituale, pe de alta
parte, nu a fost acel~i in toate epocile istorice. Acest lucru se poate
observa atat ill ierarhia valorilor cat ~i ill relatiile stabilite illtre
diferite valori. Astfel, au existat perioade cand au dominat valorile
religioase, dupa care ele au cedat treptat locul valorilor politice ~i
juridice. Societatea contemporana cuno~te o opozitie illtre valorile
~tiintei ~i cele ale religiei, illtre valorile politice ~i cele etice.
Apararea ~i promovarea valorilor morale se face prin normele
morale. Daca exista o stransa legatura illtre valorile morale ~i
valorile juridice, in sensul ca primele constituie un suport, un
fundament al celor secunde, aceasta legatura este prezenta ~i ill
ceea ce prive~te normele morale ~i normele juridice.
Normele - atat morale cat ~i cele juridice - exprima aspiratii
valorice ~i idealuri individuale ill masura in care acestea coincid
cu cele colective, se de~eaza de subiectivitate, dobandind
valente axiologice cu caracter obiectiv. Ele integreaza deci
orizontul valoric al individului in orizontul valoric colectiv, avand
rolul de a imbina interesele individuale cu cele colective. lndivizii
care illcalca normele suporta consecintele procesului de
obiectivizare a acestora de catre structurile organizati_onale ale
grupului din care fac parte (familie, clasa, natiune, stat, organi-
zati_e ob~teasca). Pentru individ, normele au functi_e stimulativa (in
cazul ill care interesele ~i idealurile individului coincid cu cele ale
grupului) sau coercitiva (ill cazul in care interesele individului se
opun celor ale grupului).
Problema valorilor ill domeniul dreptului este prezenta atat ill
activitatea de creare a dreptului, de elaborare a normelor de drept,

332
valorizarea sociala unnarind transpunerea, din domeniul economic
sau politic ill domeniul juridic, a acelor aspecte ale relatiilor sociale
ce necesita a fi ocrotite cu ajutorul puterii de stat, cat ~i ill activitatea
de realiz;are a dreptului, respectiv alegerea la nivel de individ a
conduitei comportamentale, conforma sau neconforma cu prevede-
rile normelor de drept.
Relatiile sociale din diferite domenii (economic, politic, de
familie etc.) preexista ca valoare fapi de momentul 1rnnspunerii
lor in drept. Legiuitorul le reglementeaza din punct de vedere
juridic, tocmai pentru ca le considera valori. La randul ei, aceasta
transpunere in drept spore~te valoarea relatiilor respective.
Reglementarea juridica are atilt un obiect imediat: relatiile
sociale cu privire la anumite valori, cat ~i un obiect mediat:
valorile inse~i. "Dat"-ul in drept il constituie deci nu numai
relatiile sociale privitoare la o anumita valoare, ci ~i valoarea
insa~i, :ffira de care relatiile sociale ar fi lipsite de continut. in
raport cu valoarea la care se refera ~i care poate fi considerata
valoare-scop, relatiile sociale constituie valori-mijloc. La randul
lor, normele juridice care reglementeaza relatiile respective sunt ~i
ele o valoare-mijloc, garantata de puterea de stat.
Abordand fenomenul juridic din perspectiva axiologica, Ion
Gorganeanu ~i Alexandro Olaru considera ca momentele ~i notele
definitorii ce trebuie avute in vedere la stabilirea notiunii de
valoare juridica ar fi urmatoarele:
a) Valorile juridice fiind o obiectivare a subiectivitatii urnane,
ca urmare a cuno~terii ~i aprecierii elementelor realitatii obiec-
tive, au o esenpi ~i o determinare sociala.
b) Sunt o forma de obiectizare a esentei umane, a aspiratiilor
omului spre realiz;area unui ideal de societate care constituie
ansamblul valorilor-scop, catre care se tinde prin intermediul
normelor de drept ce pot fi considerate valori-mijloc.
c) Au m1 continut obiectiv. Suportul lor material il constituie
relatiile sociale care exista indiferent de vointa omului ~i pe care
acesta incearca sa le umanizeze continuu valorizandu-le.

333
 d) Se constituie ca urmare a unui proces de apreciere, selectare
~i prescriere a unui anumit model de comportament.
e) Au un caracter esentialmente normativ intrucat se manifesta
numai prin normele juridice.

4. CARACTERISTICILE NORMELOR JURIDICE

Fiind o parte integranta a normelor sociale, normele juridice se

adreseaza conduitei umane. Ele reprezinta reguli de conduita ce
sunt instituite sau sanctionate de stat, a caror aplicare este
asigurata prin co~tiinta juridica, iar la nevoie prin foqa coercitiva
a statului. Cu ajutorul normelor juridice, in societate, se stabilesc
anumite coordonate prin care este indrumata conduita oamenilor
in directia intaririi ~i dezvoltarii randuielilor ~i relatiilor sociale.
A~a fiind, normele juridice nu sunt simple indicatii, ci reprezinta
dispozitii obligatorii. Indiferent de nuanta lor, in ultima instanta,
normele juridice reprezinta un comportament impus de puterea de
stat. Nerespectarea lor atrage dupa sine aplicarea constrangerii.
Obligativitatea normelor juridice asigura ordinea de drept in
societate, imprimand relatiilor sociale stabilitatea necesara. Urma-
rind sa stabilim trasaturile specifice ale normelor juridice, am
putea spune ca acestea sunt urmatoarele:
A) Normele juridice au un caracter general. El se manifesta
prin aceea ca regulile de conduita sunt tipice, se aplica la un
numar nelimitat de cazuri, ~i impersonale, indicand un comporta-
ment principial, iar nu conduita unei singure persoane.
Normele juridice stabilesc drepturile ~i obligatiile fiecarui
subiect in cadrul unui raport social in mod generic. I~ felul acesta,
norma juridica devine un etalon cu ajutorul caruia statul apreciaza
conduita cetatenilor in anumite situatii concrete. Acest criteriu
constituie o unitate de masura stabilita de conducerea de stat a
societatii in interesul populatiei.
Dreptul, ca totalitate a normelor juridice, consta in aplicarea
unei masuri egale pentru toti. Dreptul utilizeaza o masura unica de

334
apreciere a conduitei umane, de~i oamenii sunt diferiti, se
deosebesc unul de celalalt. Prin natura sa, dreptul nu poate exista
decat prin aplicarea unei unitati de masura egale; dar indivizii
inegali (~i nu ar fi indivizi daca nu ar fi inegali) pot fi masurati cu
o unitate de masura egala, numai In masura in care sunt subsumati
acelui~i punct de vedere, considerat sub un singur aspect
determinat, priviti de pilda numai ca muncitori, nevazandu-se
nimic altceva.
Normele juridice, in principiu, se aplica unor cazuri nelimitate.
Conduita generala, tipica, prevazuta de norma juridica urmeaza sa
fie realizara ill conditiile prescrise amt timp cat norma respectiva
este ill vigoare. Norma juridica se aplica de fiecare data cand se
ivesc conditiile prevazute in ipoteza ei. Daca aceste conditii nu se
ivesc, norma respectiva nu se aplica.
Norma juridica prevede forma conduitei in modul eel mai
general ~i abstract. Conduita generala se concretizeaza ill nenuma-
rate cazuri in viata de fiecare zi. Caracterul general al normei
juridice se manifesra prin faptul ca ea este impersonala. Acest
caracter al normei juridice poate avea mai multe aspecte.
a) Unele norme se adreseaza tuturor cetatenilor de pe teritoriul
statului, indiferent de functie, domiciliu, stare civila etc. Ele sunt
edictate de catre organele centrale ale puterii sau administratiei de
stat ~i le intfilnim ill cadrul legilor, decretelor sau hotararilor
Guvemului.
b) Alte norme juridice se adreseaza numai unor categorii de
persoane. De exemplu, exisra norme care se refera numai la
tineret.
Se mai pot da ~i alte exemple In acest sens. Incriminarea
mituirii, prevazuta de art. 251 Cod penal, se refera numai la
functionarii de stat, calitatea de functionar constituind un element
obligatoriu pentru a putea vorbi de infractiunea de mira. Normele
de reglementare a dreptului la pensie se refera numai la
persoanele care illdeplinesc conditiile cerute pentru a primi pensie
(o anumira varsta, vechime ill serviciu, caz de boala, urm~ etc.).
c) Unele norme juridice privesc numai anumite organe sau

335
organizapi. in aceasta ordine de idei, ne putem referi la art. 159 al
Codului familiei, care reglementeazii competenta instantei tutelare.
d) Exista unele norme juridice care se adreseaza unor organe
unipersonale (ministru, procuror general, pre~edintele Cuqii
Supreme de Justitie etc.). Cu toate ca aceste norme se adreseaza
unei singure persoane, nu se poate spune ca ele nu au un caracter
general, deoarece ele nu se refera la persoana fizica, ce ocupa
aceste functii, ci se refera la institutia respectiva, la functie,
indiferent cine o ocupa.
B) Spre deosebire de legile ce actioneazii 1n domeniul naturii,
care constata ceea ce exista, ~i care nu depind de vointa
oamenilor, normele juridice au un caracter volitiv.
in reglementarea relatiilor sociale msa, normele juridice tin
seama de cerintele legilor obiective ~i cuprind prevederi ce
contribuie la mersul rapid al societapi, potrivit cerintelor legilor
obiective. Legiuitorul nu elaboreazii normele juridice dupa bunul
sau plac. in reglementarea relapilor sociale se tine seama de
anumite realitati obiective.
C) Normele juridice pot sa prevada ~terea unor efecte juridice
care, in anumite 1mprejurari, sunt consecinta unor fapte ce se
produc independent de vointa oamenilor (n~terea, moartea,
traznetul, producerea sau distrugerea unui bun etc.). Trebuie sa
precizam insa ca, ~i 1n aceste cazuri, realizarea efectelor juridice
prevazute de norma presupune anumite manifestari de voint[t din
partea oamenilor.
D) Normele juridice se pot realiza, in viata practica, numai
trecand prin con~tiinta oamenilor, mtrucat conduita este
subordonata vointei lor. De aceea persoanele care nu pot sa-~i dea
seama de acpunile lor, din cauza varstei (minori sub 12 ani) sau
datorita faptului ca discemamantul lor este afectat de o boala
mintala, nu poarta raspunderea juridica pentru faptele savar~ite.
E) Normele juridice se aplica, la nevoie, prin constrangerea
statala.

336
 5. ELEMENTELE NORMEI JURIDICE
SI FORMULAREA LOR TEHNICO-JURIDICA

Norma juridica, este un concept abstract ce conpne indicatii

privitoare la comportamentul uman. Aceste indicatii pot fi mai
generale sau mai detaliate. Exista cazuri cand legiuitorul descrie
destul de concret conduita, in diferite imprejurari, prevazand ~i
consecintele nerespectarii prevederilor prescrise, de catre cei
carora li se adreseaza. De exemplu: "Sustragerea de la recrutare in
timp de pace se pedepse~te cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau
cu amenda". In exemplul de mai sus este formulata conduita:
"sustragerea de la recrutare". Ea formeaza dispozitia normei
juridice. Imprejurarile in care are loc aceasta conduita, "in timp de
pace", constituie ipoteza normei juridice, iar expresia "se
pedepse~te cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda"
reprezinta consecinta conduitei ilicite ~i se nume~te sanctiunea
normei juridice. Elementele normei juridice, deci, sunt: ipoteza,
dispozitia ~i sanctiunea. Nu intotdeauna insa norma de drept este
formulata, din punctul de vedere al tehnicii juridice, sub forma
unui articol dintr-·un act normativ. Norma juridica, reprezinta o
constructie abstracta, care de~i i~i are cele trei elemente in acte
normative sau alte izvoare de drept, ele nu sunt intotdeauna
intrunite in acela~i loc, in acel~i articol al actului normativ sau in
acel~i paragraf, capitol sau chiar act normativ. Ii revine deci
organului de aplicare sarcina de a cauta elementele normei de
drept, in cadrul izvoarelor de drept existente, pentru a putea
solutiona un caz concret. De exemplu, in articolele 4, 5, 6 din
Codul familiei, se prevad o serie de conditii pentru incheierea
casatoriei: implinirea varstei legale, viitorii soti sa nu fie casatoriti,
sa nu fie rude in grad prohibit. Dar in aceste articole nu se arata
care este consecinta nerespectarii dispozitiilor respective.
Sanctionarea nerespectarii acestor dispozitii o intalnim abia in
articolul 19 din acel~i cod, unde se spune: "Este nula casatoria
incheiata cu calcarea dispozitiilor prevazute in art. 4, 5, 6... !" Prin

337
unnare, organul de aplicare Gudecatorul sau organul de stare
civila), atunci cand va fi sesizat ca nu au fost respectate dispozitiile
art. 4, 5, 6 va recurge la art. 19 ~i va gasi raspunsul cu privire la
sanctiunea ce se impune in cazul respectiv.
Din exemplele de mai sus se poate observa ca elementele
normei juridice se intalnesc, de cele mai multe ori, disparat, in
cadrul izvoarelor de drept, iar nu ll:npreuna. Unitatea lor este de
ordin logic, ea se gase~te in mintea celor chemati sa le aplice.
Tocmai pentru ca este ~a, rara a nega utilitatea clasificarii
normelor juridice, consideram ca clasificarea fiecarui element al
normelor juridice, iar nu numai a normelor in ansamblu, faciliteaza
intelegerea complexitatii sub care apar normele juridice.

6. CLASIFICAREA ELEMENTELOR NORMEI JURIDICE

A)lpoteza
lpoteza poate fi: determinata sau subinfeleasa.
a) Ipoteza determinata este acea parte a normei juridice care
prescrie conditiile in care unneaza sa se aplice dispozifiile. Ea poate
fi formulata la modul general sau mai concret. Un exemplu: "Este
oprita casatoria dintre rudele in linie dreapta, precum ~i intre cele in
linie colaterala pana la al patrulea grad inclusiv" (Art. 6 Codul
familiei). Intrebarea: m Ce ll:nprejurari este oprita casatoria?
Riispuns: in cazul in care cei ce vor sa se casatoreasca sunt rude in
linie dreapta sau mlinie colaterala pana la al patrulea grad inclusiv.
Calitatea celor carora li se adreseaza normele juridice poate sa
fie foarte diferita, dupa cum s-a vazut in paragraful referitor la
caracteristicile normelor juridice. lpoteza nu se refera intotdeauna la
calitatea pe care o au cei carora li se adreseaza; ace~tia jiind toti cei
ce se gasesc mraza de acfiune a normelor respective. In acest caz,
de obicei, formulele utilizate de legiuitor sunt generice: "tofi",
"nimeni", "oricine'', "fiecare cetatean". De exemplu: ''Nimeni nu
poate fi obligat a ramane mindiviziune..." (art. 728 Cod civil).
lpoteza se refera uneori la situatiile posibile in care se

338
savar~e~te o anurnita fapta prevazuta de lege. De exemplu:
"Accidentul de cale ferata consta in distrugerea sau degradarea
importanta adusa materialului rulant de cale sau a altor instalatii
feroviare in cursul circulatiei sau manevrei mijloacelor de
transport ale cailor ferate" (art. 277 Cod penal). In acest caz
ipoteza este: "in cursul circulatiei sau manevrei mijloacelor de
transport ale cailor ferate", intrucat aceasta imprejurare este
determinanta pentru a califica o fapta drept accident de cale ferata.
Un alt exemplu: "Furtul savar~it in urmatoarele imprejurari: a) de
doua sau mai multe persoane impreuna; b) de o persoana avand
asupra sa o arma sau o substantft narcotica; c) intr-un loc public;
d) in vreun mijloc de transport in comun... " "se pedepse~te cu
inchisoare de la unu la 5 ani" (Art. 209 Cod penal). in exemplul
de mai sus este vorba de mai multe ipoteze, care constituie
agravante in cazul infractiunii de furt. In primele doua cazuri (a ~i
b) ipotezele se refera la persoanele care savar~esc infractiunea de
furt: a) doua sau mai multe persoane impreuna; b) o persoana
avand asupra sa o arma sau o substanta narcotica, iar celelalte
imprejurari vizeaza locul unde se -savar~e~te infractiunea.
b) lpoteza subinteleasa. in unele texte ale actelor normative
ipoteza nu este formulata, ci ea se subintelege, rezulta din
contextul reglementarii. De exemplu: "Uciderea unei persoane se
pedepse~te cu inchisoare de la 10 la 20 de ani ~i interzicerea unor
drepturi" (Art. 174 Cod penal). Aici nu se indica imprejurarile
nici referitoare la persoana care savar~e~te omorul, nici la locul,
timpul etc., subintelegandu-se ca indiferent cine savar~e~te aceasta
fapta ~i indiferent in ce imprejurari, va fi pedepsit de lege.
B) Dispozitia
Este partea cea mai importanta a normei juridice ~i ea se refera
la conduita propriu-zisa pe care trebuie sa o urmeze cei carora Ii
se adreseaza. Ea poate prevedea obligatia de a savar~i anumite
actiuni, obligatia abtinerii de la savar~irea unor acµuni, dupa cum
poate nurnai sa permita, sa recomande sau sa stimuleze o gama
larga de actiuni urnane. In functie de conduita prescrisa, dispoziti-

339
ile normelor juridice se clasifica in felul urmator:
a) Dispozipi onerative. Sunt cele ce prevad obligatia de a
savar~i anumite actiuni. De exemplu: "Tutorele este dator sa
prezinte, anual, autoritatii tutelare, o dare de seama despre modul
cum a ingrijit de persoana minorului, precum ~i despre adminis-
trarea bunurilor acestuia... " (art.134 Codul familiei).
b) Dispozitii prohibitive. Ele interzic savar~irea unor actiuni.
De exemplu: "Este oprit sa se casatoreasca barbatul care este
casatorit sau femeia care este casatorita" (art. 5 Codul familiei). in
acest exemplu interdictia este formulata in mod expres.
Datorita faptului ca arat dispozitiile onerative cat ~i cele
prohibitive impun o anumita actiune (fie executarea unei actiuni fie
abtinerea de la savar~irea ei), ele sunt denumite de unii autori
"imperative" sau "categorice".
c) Dispozipile permisive, nici nu impun nici nu interzic
savar~irea unor actiuni, ci lasa la latitudinea paqilor sa aleaga
conduita pe care doresc sa o urmeze. De exemplu: "Succesiunea
poate fi acceptata curat ~i simplu sau sub beneficiu de inventar"
(art. 685 Cod civil).
0 varietate a dispozitiilor permisive o constituie dispozipile
supletive. Ele lasa la latitudinea persoanelor interesate conduita pe
care sa o urmeze, dar daca ele nu se hotarasc, atunci organul de stat
competent va suplini vointa lor. De exemplu, art. 40 din Codul
familiei prevede ca la desfacerea casatoriei prin divort, sotii se pot
invoi ca sotul care a purtat in timpul casatoriei numele de familie al
celuilalt sot sa poarte acest nume ~i dupa desfacerea casatoriei, iar
in partea finala a acestui articol se precizeaza:"Daca nu a intervenit
o invoiala sau daca instanta nu a dat incuviintarea, fiecare dintre
fo~tii soti va purta numele ce-1 avea inainte de casatorie".
d) Dispozitii de recomandare. De regula prevad o anumita
conduita pe care statul o recomanda organizatiilor sociale. Pentru
ca aceste dispozitii sa se realizeze este nevoie ca ele sa fie insu~ite
de organizatiile carora li se adreseaza.
e) Dispozitiile de stimulare sunt cele care prevad

340
recompensarea unei conduite deosebite ill special In procesul
muncii sau stimularea initiativei creatoare, mai buna organizare a
procesului muncii, folosirea Ia maximum a timpului de lucru etc.
0 asemenea dispozitie de stimulare o constituie, de exemplu, cea
prevazuta de art. 99 din Codul muncii, care precizeaza ca, pentru
lndeplinirea In cele mai bune conditii a sarcinilor ~i pentru
realizari deosebite ill munca, persoanele illcadrate ill munca pot
primi urmatoarele recompense: acordarea de trepte sau gradatii la
retribut].a tarifara, gratificatii, premii ~i alte recompense materiale,
ordine, medalii, titluri de onoare, diplome de onoare, insigne, titluri
distinctive; illscrierea In cartea de onoare, pe tabloul de onoare,
evidentierea ill munca, multliffiirea verbala sau ill scris.
t) Dispozitii generale, speciale ~i de exceppe. Tinand seama
de sfera aplicarii lor ~i de gradul de generalitate, dispozitiile
normelor juridice, pot fi grupate In: dispozitii generale, speciale ~i
de exceptie.
- dispozitii generale sunt cele care au o sfera larga de aplicare
~i care guverneaza de obicei o anumita ramura a dreptului.
- dispozit].ile speciale cuprind numai o anumita categorie de
relatii din ramura respectiva. De exemplu: se pot distinge dispozitii
ale parµi generale ~i dispozitii ale paqii speciale din Codul penal;
sau dispozitii generale care se <listing de restul dispozit].ilor din
Codul muncii. Gruparea dispozitiilor normelor juridice In generale
~i Speciale trebuie illteleasa ill mod dialectic, avandu-se In vedere
posibilitatea transformarii uneia ill alta. Termenii de "general" ~i
"special" sunt utilizati aici illtr-un sens relativ, ~i se realizeaza
numai prin comparare. 0 anumita dispozitie poate fi considerata
speciala ill raport cu o alta dispozitie cu aplicare mai larga, dar
poate fi generala fata de o dispozitie cu o sfera de aplicare mai
restransa decat a ei.
- dispozitiile de exceptie constituie o completare fie a
dispozitiilor generale fie a celor speciale. De exemplu, art. 4 al
Codului familiei stabile~te varsta casatoriei la 18 ani pentru barbati
~i 16 ani pentru femei. in alineatul urmator lnsa se prevede ~
dispozitie de except].e care este formulata astfel:"Cu toate acestea,

341
pentru motive temeinice se poate illcuviinta casatoria femeii care a
1mplinit 15 ani".
Modul de folosire ~i 1mbinare a dispozitiilor generale, speciale
~i de exceptie este in functie de politica legislativa. Stabilirea unei
dispozitii de exceptie se face de cele mai multe ori din dorinta
legiuitorului de a asigura o aparare mai eficienta anumitor
categorii de valori.
Uneori dispozitiile de exceptie sunt denumite "dispozitii
derogatorii" pentru faptul ca acestea prevad o reglementare
derogatorie, pentru o anumita categorie de relatii sau situatii, fata
de reglementarea C!-1prinsa intr-o dispozitie generala sau illtr-O
dispozitie speciala. In acest ultim caz, dispozitia speciala ar avea
caracterul unei dispozitii mai generale, in raport cu norma de
exceptie. De exemplu, dispozitiile Codului muncii, potrivit carora
dovada temeiniciei ~i legalitatii desfacerii contractului de munca
este intotdeauna o sarcina a celui ce angajeaza, indiferent de
calitatea sa de parat sau reclarnant ill proces (dispozitie prevazuta
in art. 134 din Codul muncii), reprezinta derogari de la regula
generala stabilita de art. 1196 din Codul civil, potrivit caruia
sarcina probei revine illtotdeauna reclamantului. La fel ~i
dispozipile ce pun totdeauna 1n sarcina celui ce angajeaza, dovada
temeiniciei ~i legalitatii dispozifi.ei de retinere (art. 87 din Codul
muncii).
in legatura cu exemplele de mai sus se ridica totu~i o
problema. Se pot oare considera dispozitiile dreptului civil ca
fiind "regula generala" (sediul materiei) pentru dreptul muncii?
Daca comparam dispozitiile de mai sus - cele din dreptul civil, cu
cele din dreptul muncii - este adevarat ca ultimele (dreptul
muncii), apar ca o exceptie fata de primele, dar se n~te
1ntrebarea, se pot oare compara dispozitii din ramuri de drept
diferite? Aceasta pentru ca ceea ce uneori consideram exceptii ill
anumite ramuri de drept constituie regula generala in alte ramuri
(cazurile de mai sus).
in cadrul procesului de reglementare a relafi.ilor sociale prin
norme juridice, dispozitiile reprezinta un element de baza - dupa

342
cum am mai aratat - ele prescriu ins~i conduita pe care cei viz:ati
trebuie sa o urmeze. Alegerea diferitelor categorii de dispoziµi, din
cadrul celor enuntate mai sus, de catre organele de stat, in procesul
de reglare, de dirijare, a conduitei umane, se face in functie de
specificul relatiilor sociale ce urmeaza a fi supuse reglementarii.
Prin "specific" al relapilor sociale se intelege aici un ansamblu de
trasaturi cum ar fi: legitatile care guvemeaza relapile respective,
caracteristicile persoanelor fizice ~i juridice carora urmeaza a le fi
satisracute problemele ~i importanta valorilor sociale ce urmeaza a
fi ocrotite.
Daca desra~urarea procesului de productie ~i circulatie a unor
bunuri materiale necesita elaborarea unor norme imperative sau
prohibitive, in schimb nu se poate ordona prin asemenea dispozitii
obtinerea unor performante exceptionale, descoperiri ~tiintifice,
crearea unor opere de arta de mare valoare etc. Maiestria profesio-
nala artistica reprezinta valori foarte irnportante ce trebuie ocrotite
de stat. De aceea, promovarea acestor valori se face mai ales prin
dispozitii de stimulare.
De asemenea, convingerile, idealurile, interesele personale
referitoare la problema familiei sunt luate in considerare de catre
stat prin reglementari nuantate. In acest domeniu nu ne putem
irnagina dispozitii onerative care sa irnpuna cuiva incheierea unei
casatorii, sau sa-i oblige pe cei casatoriti la a avea copii. De aceea,
in acest domeniu, cele mai frecvente sunt dispozitiile permisive,
atributive ~i de stimulare. Este adevarat ca, uneori, interese sociale
superioare de ordin demografic, sanitar ~.a. pot determina folosirea
unor dispozitii prohibitive - cum este, de pilda interzicerea intreru-
perii cursului normal al sarcinii in anumite condiµi. Alteori se
folosesc ~i dispozitii onerative - cum sunt cele care se refera la
obligatiile pe care le au parintii pentru cre~terea ~i educarea
copiilor. Prin specificul ei insa, familia ramane o institupe regle-
mentata cu precadere prin dispoziµi permisive.
Uneori caracterul onerativ sau prohibitiv al dispozitiilor este
indicat in mod expres. A~a, de pilda, folosirea expresiilor: "sunt
obligati", "in mod obligatoriu" etc. indica expres o conduita

343
obligatorie. Alteori ea rezultii din expresii mai putin categorice
cum sunt: "t:rebuie"",va t:rebui".
in legatura cu dispozitiile prohibitive, observam ca, de cele mai
multe ori conduita ce trebuie urmatii de cei carora li se adreseaza
nu este prevazuta prin expresii categorice de interdictie, cum ar
fi:"este oprit", "este interzis". in cadrul dispozitiilo~ de drept
penal, de pilda, care constituie majoritatea dispozitiilor prohibi-
tive, se descriu numai anumite fapte ~i se indica pedeapsa ce se
aplica pentru savar~irea lor. Astfel, art. 240 din Codul penal aratii
ca: "folosirea rara drept a unei calitati oficiale, msotita sau urmata
de mdeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepse~te cu
inchisoare de la 6 luni la 3 ani". Sau articolul 280 din acela~i cod
este formulat 1n felul urmator: "fabricarea, prelucrarea, detinerea,
t:ransportul, folosirea sau orice operatie privind circulatia
materiilor explozive ori radioactive :fara drept, se pedepsesc cu
mchisoare de la 6 luni la 5 ani".
Din exemplele de mai sus se poate observa ca sunt descrise
anumite fapte pe care legea le pedepse~te, pentru ca le considera
periculoase pentru societate. Dispozitia prohibitiva rezultii 1n mod
logic, 1n sensul ca toti cei care nu doresc sa fie pedepsiti, trebuie sa
se abtifla de la savar~irea faptelor cuprinse 1n textele respective ale
Codului penal.
in ceea ce prive~te dispozitiile permisive, pentru redactarea
acestora se utilizeaza de obicei expresiile: "poate", "sunt in drept".
in cazul dispozitiilor permisive supletive, se folosesc mai ales
expresiile: "in lipsa unei conventii contrare" sau "in lipsa unei
clauze contrare".
Formularea unei conduite 1n cadrul normei juridice, sub aspect
afirmativ (ill sensul prescrierii sau permiterii unei anumite
conduite) sau sub aspect negativ (in sensul interzicerii unei
anumite conduite intrucat orice obligatie implica in mod indirect
~i o interdictie), depinde de aspectul pe care legiuitorul urmare~te
sa-1 accentueze: aspectul interdictiei ~i al sanctiunii sau,
dimpotriva, aspectul pozitiv al organizarii conditiilor actiunii pe
care sa 0 m:faptuiasca subiectele de drept.

344
 C) Sanctiunea
Este acel element al normei juridice care precizeaza urmarile
nerespectarii dispozitiei. Ea este, de regula, o masura luata
impotriva dorintei sau vointei aceluia care incalca dispozitiile
normelor de drept. Sanctiunile sunt aplicate de organe special
imputernicite ~i urmaresc arat restabilirea ordinii cat ~i prevenirea
incalcarii normelor de drept in viitor. De asemenea, prin aplicarea
sanctiunilor se urmare~te indreptarea celui vinovat ~i reintegrarea
lui in societate.
Daca pornim de la natura raporturilor sociale reglementate, de
la pericolul social pe care-I prezinta actele de incalcare, putem
distinge mai multe feluri de sancJiuni.
a) Dupa natura lor: sanctiuni penale, sancpuni administrative,
sancpuni disciplinare ~i sancpuni civile, care irnbraca mai ales lU1
caracter patrimonial. La randul lor aceste s~ctiuni se pot irnpaqi in
diferite categorii, dupa gravitatea lor. In cadrul sancpunilor
penale, de exemplu, inralnim: privaJiunea de libertate, munca
corecJionala, amenda, confiscarea averii, interdictia de a exercita
anumite profesii ~.a.
Sancpunile administrative se aplica mai ales celor care
savar~esc contravenJii. Cele mai frecvente sanctiuni administra-
tive sunt amenzile.
Sanctiunile disciplinare se refera, mai ales, la abaterile de la
disciplina muncii stabilite de Codul muncii ~i regulamentele inteme
de functionare. Cele mai raspandite sanctiuni disciplinare slUlt:
observatia, mustrarea, avertismentul, transferul disciplinar, desface-
rea contractului de munca.
Sancpunile civile constau in despagubiri impuse celui care
raspunde pentru producerea unei pagube, sau repunerea in
drepturi, executarea in natura, anularea actului ilicit ~.a.
Unii autori fac o distinctie intre sanctiuni civile propriu-zise ~i
pedepse civile, aratand ca primele au un rol cu precadere
reparator, in timp ce secundele au mai ales un rol reprimator.
SancJiunea civila se refera nu arat la persoana, cat la patrimoniul
acesteia (revocarea actului fraudulos, anularea actului juridic,

345
rezolutiunea actului juridic, plata unor despagubiri etc.). Pedep-
sele civile vizeaza in principal persoana subiectului, de unde
decurge caracterul personal al pedepsei civile. La randul lor,
pedepsele civile pot fi imparj:ite In doua categorii: a) Pedepse
civile prin care se lmpiedica dobandirea unui drept subiectiv ori se
suprima un asemenea drept: nedemnitatea, exheredarea, revocarea
donatiei pentru ingratitudine, decaderea; b) Pedeapsa civila prin
care se mic~oreaza patrimoniul persoanei pedepsite In folosul
statului: amenzile, trecerea la stat a unor prestatii sau bunuri.
Caracterul sanctiunilor se deosebe~te de la o oranduire sociala
la alta. Ele cunosc o lndelungata evolutie istorica.
in oranduirea sclavagista pedeap;a cu moartea era aplicata
pentru fapte care mai tarziu, In oranduirea feudala sau burgheza,
au fost sanctionate cu amenzi sau masuri disciplinare. Fascismul a
reintrodus aplicarea frecventa a pedepsei cu moartea. Sanctiunile
urmaresc reeducarea infractorilor ~i reintegrarea lor In societate.
b) Dupa gradul de determinare distingem urmatoarele feluri
de sancp.uni: absolut determinate, relativ determinate, alterna-
tive ~i cumulative.
Absolut determinate sunt acele sancp.uni formulate precis ~i
care nu pot fi mic~orate sau marite de organele de aplicare. De
exemplu art. 30 din Codul familiei prevede:"Bunurile dobandite
in timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt de la data dobandirii
lor bunuri comune ale sotilor", sanctiunea absolut determinata a
acestor dispozitii o constituie prevederea ca:"orice conventie
contrara este nula".
Sanctiunile relativ determinate se stabilesc ill limitele unui
minim ~i ale unui maxim, urmand ca sanctiunea concreta, precisa
sa o stabileasca organul de aplicare. Acesta este cazul majoritatii
sanctiunilor penale. De exemplu: "Uciderea din culpa a unei
persoane se pedepse~te cu mchisoare de la 1 la 5 ani" (art. 178
Cod penal).
Sancpunile alternative dau posibilitatea organului de aplicare
sa aleaga lntre doua sau mai multe feluri de sanctiuni: de regula
intre inchisoare sau amenda. De exemplu: "Lipsirea de libertate a

346
unei persoane ill mod ilegal se pedepse~te cu inchisoarea de la 3
luni la 2 ani sau cu amenda" (art. 189 Cod penal).
Sancfiunile cumulative stabilesc mai multe feluri de sanctiuni
care se aplica, ill mod obligatoriu, pentru savar~irea unei fapte. De
exemplu: "Talharia savar~ita ill paguba avutului ob~tesc se
pedepse~te cu inchisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor
drepturi ~i confiscarea paqiala a averii" (art. 225 Cod penal).

7. PROCESUL DE ABSTRACTIZARE IN DREPT

Aparitia dreptului ca fenomen social, ca ansamblu al normelor

menite sa reglementeze conduita umana mtr-un mod general tipic ~i
impersonal, pe calea unui proces de abstractizare, a cunoscut o
evoluJie indelungata. Desprinderea normelor de drept de obiceiurile
morale ~i religioase existente ill oranduirea comunei primitive s-a
produs treptat. Dupa cum se ~tie, primele cutume juridice ~i primele
legi scrise au fost mai mult culegeri cazuistice fiira un grad prea
mare de abstractizare. A~a de pilda, ill Codul lui Hammurabi se
enun1era toate organele omului care se bucura de protectia legii:
nasul, urechea, mana, piciorul etc., prevazandu-se pedepse
diferenpate pentru atingerile aduse fiecaruia dintre ele. Cu timpul,
insa, s-a ajuns la un grad mai malt de abstractizare ~a incat astazi,
in dreptul modem, enumerarea organelor corpului omenesc a fost
inlocuita cu un concept abstract ''vatamarea integritatii corporale".
Un alt exemplu: daca in perioada de mceput a dreptului erau
enumerate toate lucrurile carora Ii se putea aduce vreun prejudiciu
(casa, gradina, culturile, animalele), mai tarziu aceasta enumerare ~i
descriere a situatiilor posibile a fost inlocuita cu conceptul abstract
care a dobandit valoarea unui principiu: "oricine cauzewli altuia un
prejudiciu este obligat sa-1 repare". Exemple de acest fel se pot gasi
mult mai numeroase.
S-ar putea spune ca evolupa dreptului, mai ales aparatul lui
logic-conceptual, a mers pe aceasta linie, respectiv de la concret la
abstract.
Cu toate acestea, exista momente ill doctrina juridica ce

347
reprezinta incercari de revenire la concret, la cazuistica. Acesta
este cazul curentului cunoscut in literatura juridica sub numele de
existentialism juridic. Curentul amintit nu admite subordonarea
omului faµ de anumite percepte, reguli generale de comporta-
ment, sustinand ca fiecare individ trebuie sa se conduca dupa
comandamentele lui proprii, dupa "eul sau".
Exagerarea acestui "nonconformism juridic" a reprezentat
oarecum o riposta, un protest faµ de acea carenta a dreptului
sesizata inca de multi ganditori, atunci cand spuneau ca "dreptul
este o masura egala pentru indivizi inegali".
Existenpalismul juridic pare a fi o transpunere a tezelor
generale ale existentialismului din filozofie ~i literatura sau a ceea
ce in arta poarta numele de impresionism. in literatura juridica
occidentala curentul amintit este intalnit sub ambele denumiri:
atat "existentialism juridic" cat ~i "impresionismjuridic".
Filozofia existenpalista pune in centrul preocuparilor sale
existenta umana conceputa ca un primat asupra esentei umane. Ea
concepe existenta intr-un mod actual, nu ca un "dat" ci mai mult
ca o permanenta devenire. Existenta este privita ca o experienta
traita in mod individual, ca o subiectivitate pura a fiecarui individ.
Potrivit conceptiei existentialiste, omul nu poate schimba lumea in
sensul intereselor sale, intrucat lumea nu poate fi cunoscura.
Trairile sunt proprii indivizilor ~i ele nu se repera. Existenta este
iraponala ~i deci nu are rost sa cautam in viaµ legitati, norme
generale. Tocmai de la acest punct pome~te existenpalismul juridic.
Sunt semnificative in acest sens aprecierile Ia.cute de juristul G.
Cohn. El sustine ca nu norma este cea care atribuie unui fapt
relevanta juridica, negand normei juridice calitatea de a prescrie o
anumita solupe juridica pentru cazurile concrete prevazute in mod
abstract in norma. Dupa parerea lui, din situatia concreta decurge
orice drept ~i orice valoare. Situatia concreta da legii ~i celorlalte
izvoare de drept o anumita semnificatie". Ea le atrage spre sine
sau le lasa inactive cand nu are nevoie de ele. Numai ea horare~te
~i asupra faptului daca trebuie luate in considerare legea unui stat

348
sau a altuia, daca se poate sau nu recunoa~te ca aplicabil un obicei
sau un precedent judiciar. Nu exista o cale care sa mearga de la
lege sau norma spre cazul concret, individual, ci, dimpotriva calea
merge invers, de la cazul individual la norma. Cazul concret
schimba dreptul obi~nuielnic ~i sistemele formate ale ~tiintei
juridice, intrand in lupta cu legea cand aceasta este anapoda.
Impotriva acestei conceptii s-au ridicat unii oameni de ~tiinta,
care sustin cu argumente convingatoare necesitatea conceptelor,
categoriilor ~i In general a metodei de abstractizare in drept.
Negarea conceptelor ar insemna imposibilitatea asigurarii securi-
tapi juridice ~i a unui regim de legalitate. Cu toata nevoia de
individualizare, cazurile concrete trebuie soluponate In lumina
unor principii, definitii, categorii, concepte generale cu ajutorul
carora sunt constituite normele de drept.

*
Dreptul este privit ca un ansamblu de norme juridice formulate
pe calea abstractizarii ~i exprimate cu ajutorul conceptelor. Trebuie
sa observam, Insa, ca nu toate tarile au adoptat sistemul
abstractizarii ~i al conceptualizarii in acel~i fel. Astfel, in unele !fili
legiuitorul a mers pe linia adoptarii unei legislapi scrise, elaborand
norme de drept pe calea abstractizarii, exprimate cu ajutorul
conceptelor sistematizate in diferite coduri: civil, penal, comercial
etc. (de exemplu, Franta, Germania, Italia ~.a.). In general, acesta
este cazul !afilor din ~a numitul sistem romano-germanic, care au
luat ca model dreptul roman. Alte tan au urmat o alta cale, lasand
multe dintre conflictele ivite J:ntre cetateni, sau intre ace~tia ~i stat,
pe seama obiceiului juridic sau a practicii judiciare. (Este cazul
tarilor din sistemul "common law", -Anglia ~i S.U.A.).
Tara noastra, folosind dreptul ca pe un instrument de
reglementare a relatiilor sociale, a pus accentul pe actele norma-
tive, promovand principiul suprematiei legii.
Complexitatea relatiilor sociale, necesitatea reglementarii lor cu

349
ajutorul nonnelor de drept, au pus in fata legiuitorului importante
probleme de tehnica legislativa, legate de procesul de abstractizare
in drept.
Procesul de abstractizare este propriu gandirii umane. Dar
gradul de abstractizare este diferit ill functie de complexitatea §i
diversitatea fenomenelor ce unneaza a fi exprimate cu ajutorul
conceptelor. Dreptul - conceput ca totalitate a nonnelor juridice -
presupune un grad de abstractizare mai ridicat. Tipizarea juridica
este necesara pentru a putea asigura reflectarea pe plan conceptual
a trasaturilor esentiale §i stabile, structura §i corelatia faptelor §i
relatiilor sociale. Conceptele juridice elaborate §i pe cale abstracta
nu sunt !acute sa se aplice doar pentru moment, ci lor trebuie sa le
fie proprie acea virtualitate de expansiune asupra unor fapte
viitoare. in acest fel, legiuitorul va trebui sa vegheze ca actele
nonnative elaborate sa foloseasca tennenii cei mai potriviti, sa
fonnuleze notiuni sugestive, sa foloseasca notiuni sugestive, sa
foloseasca concepte putine dar bogate ill continut, ele sa fie
generale dar ill acela§i timp nu numai sa sugereze ci sa indice cu
claritate cetatenilor §i organelor de stat care aplica dreptul, condu-
ita pe care trebuie sa o unneze in diferite J:mprejurari. Desigur,
gradul de abstractizare nu este acela§i pentru toate actele
nonnative. Daca ne referim la ierarhia actelor nonnative din tara
noastra, putem observa ca, in general, nonnele juridice cuprinse in
legi §i decrete au un grad de abstractizare mai ridicat decat cele
cuprinse in ordonante ale Guvemului. La randul lor, ordinele §i
instructiunile ministerelor au un grad de concretete mai mare
decat ordonantele. La fel, actele nonnative ale organelor locale ale
puterii §i administratiei de stat sunt de regula mai concrete (rara a
fi individuale) decat cele ale organelor superioare.
Gradul de abstractizare difera insa §i ill cadrul nonnelor
juridice cuprinse in acte nonnative de acela§i fel. Aceea§i lege -
de pilda - cuprinde unele nonne juridice cu un grad mai ridicat de
abstractizare, altele cu unul mai putin ridicat, in functie de natura
problemelor la care se refera. Astfel, in Codul familiei, art. 5 se

350
 prevede ca actiunea ill tagaduirea paternitatii se prescrie ill termen
de ~ase !uni de la data cand tatal a cunoscut na~terea copilului.
Aici formularea textului este destul de concreta, instanta de
judecata care urmeaza sa aplice acest text nefiind confruntata cu
probleme deosebite. Ea va trebui doar sa emita ceea ce ill termenii
logicii formale se nume~te "o judecata de constatare", adica sa
constate daca au trecut sau nu ~ase !uni de la data cand tatal a
cunoscut na~terea copilului. in acel~i cod intalnim, insa, o norma
juridica cu un grad mai mare de abstractizare. Este vorba de art.
38 care reglementeaza desfacerea casatoriei prin divoq. in acest
articol se spune: "La cererea de divort a 01icaruia dintre soti
casatoria poate fi desracuta prin hotarare judecatoreasca daca, din
pricina unor motive temeinice, continuarea casatoriei nu mai este
cu putinµ pentru eel care cere desfacerea ei. Temeinicia motivelor
se va aprecia tinandu-se seama ~i de interesele copiilor, daca
ace~tia sunt minori". in aplicarea acestei norme de drept,
instantele de judecata vor trebui sa depuna o diligenµ mai mare.
in acest caz nu va mai fi suficienta o judecata "de constatare" ci se
impun o serie de judecati "de valoare", ill sensul ca instanta de
judecata va trebui sa stabileasca ea illsa~i care sunt motivele ce fac
cu neputinµ continuarea casatoriei pentru sotul care cere
desfacerea ei. Articolul 38 al Codului familiei este a~adar o norma
care stabile~te numai cadrul general al desfacerii casatoriei prin
divoq, expresia "motive temeinice" reprezentand un concept de
maxima generalitate. Instantele de judecata, emitfuld judecati_le de
valoare, pentru completarea cadrului general fixat de lege, depun
o munca creatoare, iar nu pur ~i simplu constatatoare.
intrebarea care se na~te din aceasta imprejurare ar fi
urmatoarea: poate fi considerata oare aceasta activitate - de natura
exemplului citat mai sus - ca o activitate normativa? Fara indoiala
ca nu. Atunci cand o instanµ de judecata solutioneaza un proces
de divoq, ea nu creeaza prin aceasta o norma juridica cu caracter
de generalitate, adica tipica ~i impersonala, obligatorie ~i pentru
alte instante, sau pentru cetateni. Pe de alta parte, cred ca nu poate

351
fi vorba in astfel de cazuri de o simpla aplicare a normei juridice.
Asemenea norme, de natura celei prevazuta in art. 38 din Codul
Familiei, norma cu un mare grad de abstractizare, demonstreaza
ca, in anumite imprejurari ~i la un anumit nivel, procesul de creare
a dreptului se implete~te cu eel de aplicare a lui, ca nu se poate
face o delimitare neta pana uncle merge normarea ei ~i de uncle
incepe aplicarea, solutionarea concreta a unor asemenea cauze
aparand - pe baza unor constructii logice - ca o cooperare intre
legiuitor, care a elaborat norma ~i organul chemat sa o aplice. In
exemplul de mai sus nu se poate spune ca instanta aplica norma
prevazuta de lege, ci ea stabile~te insu~i continutul ei. Tocmai
datorita acestui fapt, in practica judiciara s-au ivit neconcordante
in aprecierea temeiniciei motivelor de divort, fiind necesara
interventia Plenului Tribunalului Suprem, care pe calea deciziilor
de indrumare a incercat sa stabileasca o linie unitara in solutio-
narea unor aspecte legate de asemenea cauze.
0 alta intrebare care ar decurge din situatia amintita mai sus, ar
fi aceea daca nu cumva aceasta activitate creatoare a instantelor,
umplerea cu substanta a normelor "cadru" prin emiterea unor
judecati de valorizare a relatiilor sociale concrete, atribuind acestora
o semni:ficatie juridica f'ara sa extindem aceasta la toate cazurile de
aplicare -, ar intregi oarecum notiunea dreptului? Cu alte cuvinte,
daca nu cumva prin notiunea de drept ar trebui sa intelegem nu
numai norme, reguli de conduita, ci ~i activitatile creatoare ale
organelor de aplicare, de natura celor la care ne-am referit? Ar fi
vorba, deci, ca dreptul sa fie conceput ca o notiune mai larga, care
sa cuprinda ~i o imbinare a normarii cu aplicarea, o nop.une care sa
exprime nu numai aspectul sau static (o totalitate de norme), ci ~i
aspectul dinamic, respectiv normele in actiune. Este o intrebare pe
care deocamdata o sugeram ca un motiv de reflectie pentru
cercetari viitoare.
Mentionam ca in literatura noastra juridica s-au mai racut
incercari de a aduce precizari notiunii de drept, de a nu reduce
dreptul la o simpla suma de reguli de conduita. Astfel, Traian

352
Iona~cu ~i Eugen Barasch, mtr-un studiu al lor, arara: "In acel~i
timp cu substanta (~i spre a-i da satisfactie), dreptul ar aparea, deci,
prin intermediul tehnicii, nu nurnai ca un ansamblu de norme, ci ~i
ca un ansamblu de concepte... dreptul, privit nu 1n scopurile care il
comanda, ci 1n mijloacele prin care se exprima s-ar inlati~a, cu alte
cuvinte, intr-un fel specific, ca o constructie logica".

INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. Fodor Elena Mihaela, Norma juridica fn contextul

normelor sociale, Editura Argonaut, Cluj,2003.
2. Barac Lidia, Elemente de teoria dreptului, Editura All
Beck, Bucure~ti, 2001.
3. Badescu Mihai, Teoria genera/a a dreptului, Editura
Universul Juridic, Bucure~ti, 2004.
4. Craiovan loan, Teoria genera/a a dreptului, Editura
Sibila, Craiova 1999.
5.Jean Loius Berge!, Theorie generale du droit, Editura
Dalloz, Paris, 2004.
6. Popa Nicolae, Teoria genera/a a dreptului, Editura Actami,
Bucure~ti 1994.

353
 Capitolul XIV

RAPORTURILE JURIDICE

l .NOTJUNI INTRODUCTIVE.
CONCEPTUL RAPORTULUI JURIDIC

Rolul dreptului de organizator al vietii sociale, in principalele

sale relatii, de disciplinator al conduitei oamenilor, in interactiu-
nea lor cotidiana este, mai intai, ill plan teoretic 9i abstract,
evidentiat de trasaturile mecanismului reglementarii juridice,
mecanism conturat prin existenta sistemului normelor juridice,
parte componenta a sistemului normativ social. Mecanismul
reglementarii prin norme juridice al vietii sociale pune ill lurnina
aspecte variate ale influentei dreptului asupra societatii - aspecte
juridice, psihologice etc.
In acela§i timp, dreptul inseamna viaµ, el ofera un cadru
specific vietii sociale fiind rezultatul traducerii intr-un limbaj
tehnic a formelor 9i structurilor sociale.
Studiul raportului juridic subliniaza anumite aspecte sociolo-
gice, raporturile de drept fiind, inainte de toate, raporturi sociale,
in care oamenii intra ill vederea satisfacerii trebuintelor lor
variate, raporturi de cooperare 9i existenµ.
Zilnic, oamenii intra in relatii unii cu altii, lnfilptuind raporturi
juridice, rara ca de multe ori, ace§tia sa con9tientizeze acest lucm.
Important pentru raportul juridic este contactul cu o alta persoana,
intrucat absenta acestui element, al interactiunii, face sa nu apara
raporturi juridice, relatia sociala ramanand la stadiul de intentie.
Orice raport juridic presupune a9adar o conexiune illtre planul
general §i impersonal al normei juridice 9i planul concret al
realitapi, ill care subiecpi individualizati au drepturi §i obligapi
concrete.
Orice raport juridic este o relape sociala, dar nu orice relape
sociala este un raport juridic. Ceea ce deosebe§te un raport juridic
de alte raporturi sociale, este faptul ca, raporturile juridice t§i au
asigurata realizarea ill caz de nevoie, prin forta de constrangere a
statului.
In lucrarile de specialitate, raportul juridic este defmit ca o
relatie sociala, ideologica o relatie individualizata, reglementata
de norma de drept, aparata de stat §i caracterizata prin existenta
drepturilor §i obligatiilor juridice.
Raportul juridic, ca relatie sociala, face parte dintr-un sistem de
legaturi, de contacte sociale, care definesc individul ca fiinta
sociala.
Fiind amt un "homo faber" (fiinµ producatoare) cat §i "un homo
sapiens" (fiinµ cugetatoare), omul i§i gande§te viitorul §i i§i
define§te existenta ill functie de un proiect. Ca participant la
relatiile sociale, el este fiiuritor de istorie §i poarta raspunderea
pentru actele sale. Astfel raportul juridic poate fi definit ca acea
legatura sociala, reglementata de norma juridica, continand un
sistem de interactiune reciproca intre participanti determinati,
legatura ce este susceptibila a fi aparata pe calea coercitiunii statate.
Normele juridice, reglementand conduita oamenilor, determina
uneori formarea de raporturi, deoarece conduita unei persoane se
exteriorizeaza prin actiunile sau interactiunile ei faµ de alte
persoane, faµ de organele de stat sau faµ de organizatiile ob§te§ti.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca
o realizare a normelor. Conduita prescrisa de norma devine realitate
atunci cand se concretizeaza illtr-un raport social, stabilit illtre
anumite persoane care dispun de drepturi §i obligatii ce le sunt
conferite de normele juridice.
Astfel, acele raporturi sociale care sunt reglementate de norme
juridice devin raporturi juridice.
Referitor la natura raportului juridic, aceea de raport valoric, el
exprima ideea potrivit careia raporturile juridice reprezinta in
acela§i timp "instrumente de transmitere a continutului valoric al
normelor de drept ill planul relatiilor sociale concrete §i reale".
Normele juridice, ca modele valorice i'§i a:fla concretizarea ill
raporturi juridice.

356
 In acela;;i sens, Tudor Vianu, arata ca "valorile juridice, legali-
tatile de diferite categorii, sunt valori reale", iar Mircea Djuvara,
considera ca "valorile juridice reprezinili cadrul necesar in care se
agita toata viata sociala, ele aflandu-se in vfrrful ierarhiei relatiilor
sociale", iniati§fuidu-se ca realitati §i valori sociale, obiect de studiu
pe~tru sociologie ( ... ) domeniu rational de cercetare al dreptului.
In acela;;i timp, raportul juridic este iniati§at ca un raport de
structura, astfel ca, raporturile juridice se pot manifesta intr-un
grad de interdependenta relativa fata de raporturile materiale,
putand fiinta §i ca o creatie a normei de drept.
Pe de alta parte, din momentul aparitiei statului §i dreptului,
multe categorii de relatii sociale pot exista numai ca raporturi
juridice.
Nonnele juridice, deseori reglementeaza anumite raporturi
politice detenninate in cadrul conducerii societatii.
Dreptul, ca fenomen social, se bucura de privilegiul de a avea
o mare virtualitate de expansiune aproape asupra tuturor
categoriilor de relatii sociale. Pornind de la relatiile cele mai
intime cum sunt relatiile de familie, relatiile dintre soti, relatiile
dintre parinti §i copii etc. §i pana la cele mai complexe relatii
tehnice cum sunt cele privitoare la energia atomica, la cucerirea
spatiului cosmic, comunicarea electronica §.a. intr-un fel sau altul
sunt reglementate de norme juridice, se desra§oara sub forma unor
raporturi juridice.
Data fiind aceasili mare varietate §i complexitate de raporturi
existente in societate este explicabila grija §i stradania legiuitorului
de a alege din multitudinea de relatii sociale pe acelea care
considera necesar sa le reglementeze prin norme juridice.
Pe de alta parte, dificu]tatea legiuitorului consta nu numai in a
reglementa din punct de vedere juridic aceste relatii ci §i in cum
anume sa fie ele reglementate, care sa fie drepturile subiective §i
obligapile subiectilor participanti la raporturile juridice, asupra
caror obiective sa se indrepte ele, care sa fie sanctiunile pentru
nerespectarea obligatiilor asumate §i o serie de multe alte probleme.

357
 Prin stabilirea de raporturi juridice subiectii participanti
urmaresc realizarea unor obiective. Drepturile ~i obligatiile
subiectilor se refera la un fenomen exterior raportului juridic.
De multe ori prin stabilirea unor raporturi juridice, participantii
urmaresc dobandirea unor bunuri materiale, trecerea lor de la
producator sau de la un intermediar la consumator. Alteori, unul
dintre subiecti urmare~te obtinerea unui serviciu din partea altui
subiect ce lucreaza intr-o anumita ramura de activitate.
in general, in teoria dreptului, se sustine ca obiectul raportului
juridic este acea actiune sau acea conduita asupra careia sunt
indreptate drepturile subiective ~i obligatiile participantilor la
raportul juridic. Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu
continutul sau, respectiv cu drepturile ~i obligatiile subiectilor
stabilite prin norme juridice, care sunt posibilitatile juridice ale unor
acpuni ~i obligapi corespunzatoare. Obiectul este ins~i acpunea la
care se refera continutul.
Referitor la afirmapile de mai sus, sunt necesare unele precizari.
Privitor la faptul ca drepturile ~i obligatiile subiectilor se refera
la un fenomen exterior raportului juridic, afirmatia aceasta este
discutabila. Dupa cum se ~tie, atunci cand se enumera elementele
raportului juridic se spune ca acestea sunt: subiectii continutul ~i
obiectul. Nu cred ca am putea spune ca primele doua elemente
sunt "interioare raportului juridic" iar eel de-al treilea (obiectul)
este exterior raportului juridic. Aceste trei elemente formeaza
impreuna un raport juridic, obiectul fiind unul dintre elementele
componente ale lui.
Cat prive~te obiectul raportului juridic privit ca o actiune a
subiectilor raportului juridic, actiune asupra careia se indreapta
drepturile ~i obligapile participantilor ~i aici va trebui sa facem o
precizare ~i anume ca aceasta actiune nu este unitara, respectiv o
anume actiune urmare~te, prin drepturile ce-i sunt conferite de lege
subiectul activ ~i o alta, sau altfel de actiune urmare~te subiectul
pasiv al raportului juridic. De exemplu, intr-un raport juridic de
vanzare-cumparare obiectul raportului juridic nu va fi acel~i

358
 pentru vanzator ~i pentru cumparator, de~i illtr-un astfel de raport
juridic ambele subiecte sunt ~i active ~i pasive ill acel~i timp, sunt
amt titulare de drepturi cat titulare de obligapi Numai ca
vanzatorul, ca titular de drepturi este indrepratit sa primeasca prepil
lucrului vandut ill timp ce cumparatorul are dreptul sa primeasca
lucrul cumparat. La fel ~i obligat].ile celor doua subiecte sunt
diferite. Vanzatorul este obligat sa predea lucrul vandut iar cumpa-
ratorul sa plateasca prepil lucrului cumparat.
Ansamblul de norme juridice instituite sau sanctionate de stat nu
constituie un scop ill sine. El este elaborat pentru a reglementa
comportamentul uman ill diferite situatii ipotetice. in realizarea
scopurilor pe care ~i le propun in actiunile lor zilnice, oamenii
trebuie sa se comporte illtr-un anumit fel, prevazut de normele de
drept.
Raporturile juridice reprezinta o anumita etapa prin care
prevederile normelor de drept exprimate in mod generic se
concretizeaza in anumite raporturi juridice in care participant].i
apar ca purtatori ai unor drepturi ~i obligatii corelative.
Facand aceste precizari trebuie sa observam ca nu toate
normele juridice i~i ating scopul pentru care au fost create numai
prin stabilirea de raporturi juridice. Exista anumite categorii de
norme juridice care se realizeaza, care actioneaza asupra relat].ilor
sociale f'ara ca - pe baza lor sa se stabileasca raporturi juridice.
De cele mai multe ori normele juridice reglementand conduita
oamenilor due la stabilirea unor raporturi juridice datorita faptului
ca comportamentul unei persoane se exteriorizeaza prin act].unile
sau inactiunile ei faµ de alte persoane, faµ de organele de stat sau
faµ de diferite subiecte colective: societat]. comerciale, regii
autonome, sindicate, cooperative etc.
Comportamentul uman reglementat de normele juridice apare
ca o indrituire sau ca o obligatie.

359
 2. PREMISELE SAU CONDITIILE
RAPORTULUI JURIDIC

Pentru a ne gasi i'n prezenta unui raport juridic este necesar sa

existe anumite premise: normajuridica §i faptele juridice.
Existenta concomitenta a acestor doua conditii da na§tere
raporturilor juridice, adica anumitor drepturi §i obligapi corelative
ale subiecplor raporturilor create.

A. NORMA JURIDIC:\
Etimologic, cuvantul "norma" desemneaza o regula adresata
comportamentului uman. El implica i'n chiar conpnutul sau
etimologic o anume precizie, o anume stabilitate §i o obliga-
tivitate.
Norma juridica este cea care determina calitatea de subiect de
drept a persoanelor ~i ID acel~i timp stabile~te care sunt faptele ce
au o valoare juridica §i care due la aparipa, modificarea sau
stingerea raportului juridic.
Normele juridice stabilind drepturile subiective ~i obligatiile
corelative au ID vedere §i direcponarea acestor drepturi ~i obligatii
asupra unui scop, asupra unui obiect a carui realizare 11 urmaresc
subjectii de drept atunci cand se stabile§te un anume raport juridic.
In literatura de teoria dreptului s-a suspnut §i faptul ca ID
situatii determinante pot sa existe raporturi juridice ~i i'n lipsa unor
norme juridice care sa le reglementeze - este vorba de
functionarea institutiei analogiei (analogia juris), cand judecatorul
solutioneaza un caz nu pe baza unei norme ci i'n temeiul tmor
principii de drept. Articolul 3 din Codul Civil, stipuleaza ipoteza
i'n care un judecator trebuie sa solutioneze un dosar ID care legea
este "IDtunecata sau tace". El nu poate refuza judecarea cauzei pe
acest motiv §i atunci va trebui sa aplice o norma juridica existenta
pentru un caz analog, sau va avea ID vedere principiile generale
ale dreptului atunci cand nu exista nici reglementari juridice
pentru situapi asemanatoare cu cele deduse judecapi.
Din acest punct de vedere, consideram alaturi de alti autori ca

360
pot fi considerate raporturi juridice ~i raporturi sociale care, in
lipsa unor reglementari exprese sau implicite, se bucura de
protectie juridica prin aplicarea analogiei legii sau analogiei
dreptului, fire~te in domeniile in care este admisa.

B. FAPTELE JURIDICE
Pentru ca un raport juridic sa ia n~tere este necesar sa se
produca anurnite fapte, pe care norma le prevede in mod ipotetic.
Putem spune ca fapte juridice sunt acele imprejurari de fapt
care pot duce la n~terea, modificarea sau stingerea unui raport
juridic.
De pilda, pentru a lua n~tere un raport juridic de munca, eel
care dore~te sa se angajeze la munca trebuie sa faca o cerere in
acest sens iar daca cererea lui va fi acceptata, va lua na~tere un
raportjuridic de munca intre eel angajat ~i angajator.
Raporturile juridice pot lua n~tere ~i ca rezultat al producerii
unor fapte independente de vointa omului. De exemplu, na~terea
unei persoane duce la raporturi juridice de familie sau moartea
unei persoane genereaza raporturi de succesiune intre mo~tenitori.
In concluzie, putem retine clasificarea faptelor juridice in functie
de criteriul volitional, dupa cum ele se produc ca urmare a vointei
omului, sau independent de aceasta, in doua mari categorii - actiuni
~i evenimente.
Actiunile sunt exteriorizari ale vointei umane, prevazute de
normele juridice care pot da n~tere, modifica sau stinge anurnite
raporturi juridice.
In cadrul acJiunilor un loc important il detin actele juridice.
0 problema discutata in doctrina o constituie aceea de a ~ti
daca in notiunea de actiuni intra doar actiunile licite sau cele
ilicite, actiunile ilicite fiind definite de fapte omene~ti interzise de
norma juridica.
Din acest punct de vedere, consideram ca ~i alti autori, ca
actiunile vizeaza amt aspectul lor licit, cat ~i pe eel ilicit, orice
distinctie operata in acest cadru fiind lipsita de substanta. Este insa
adevarat ca prescriptia juridica vizeaza intotdeauna o acJiune licita,

361
dar ea fiind exercitata de un subiect, este posibil ca exercitarea ei sa
fie deturnata, cu sau Ia.ra intenpa subiectului respectiv.
Uneori, oamenii intra in relapi unii cu altii pentru a-§i satisface
anumite cerinte de ordin material sau spiritual, pe baza sirnµilui
etic, COlTIUil, f'ara Sa fie COn§tienp ca prin activitatea lor SaVar§eSC
acte juridice §i ca 1n felul acesta devin subiecti ai unor raporturi
juridice. De pilda, curnpararea unui obiect, mscrierea la o facultate,
o calatorie cu diverse rnijloace de transport. De§i aceste acte se
desf'~oara 1n lirnitele prevazute de normele juridice, elernentul
juridic nu iese 1n evidenJa, nu este con§tientizat de catre cei care le
savar§eSC. Nurnai daca conduita paqilor nu se desra§Oara potrivit
normelor juridice, respectiv daca se savar§esc acpuni ilicite atunci
elernentul juridic iese 1n evidenta sau daca subiecpi unui raport
juridic, pentru a-§i putea valorifica drepturile pe care le au sau a-§i
indeplini obligapile ce le revin, recurg la organele specializate ale
statului (instanta de judecata, notariat, avocati etc.) atunci ei
coll§tientizeaza faptul ca se gasesc 1n anumite raporturi juridice.
In unele irnprejurari, odata cu stabilirea raporturilor juridice se
mtocrnesc anumite inscrisuri 1n care se consernneaza na§terea
drepturilor §i mdatoririlor dintre subiecJii de drept respectivi. De
exernplu, un contract scris, un ordin de incorporare, un bilet de
avion sau de tren etc. In asernenea irnprejurari, termenul de "act
juridic" desernneaza atat rnanifestarea de vointa sau acordul de
vointa al subiecplor participanti la un raport juridic cat §i mscrisul
in care sunt consernnate acordul sau rnanifestarea de vointa.
Inscrisurile se mtocrnesc tocrnai pentru a dovedi, la nevoie,
existenta unui raport juridic: drepturile §i mdatoririle ce revin
subiecplor, mtinderea, durata lor etc. de catre cei interesap.
Daca conduita paqilor nu se desfa§oara in conforrnitate cu
normele juridice, atunci se declan§eaza aspectul juridic legat de
restabilirea ordinii de drept §i daca este cazul, se aplica sanctiunile
corespunzatoare.
Referitor la actul juridic, la elernentul lui intentional se poate
ridica o problerna: actele juridice sunt intotdeauna licite sau pot
exista §i acte juridice ilicite?

362
 Unii autori sunt de parere ca actele juridice sunt intotdeauna,
numai licite. Astfel, prof Tudor Draganu scrie: "Tocmai pentru ca
o manifestare de vointa nu produce efecte juridice decat atunci cand
ia n~tere in conditiile prevazute de lege, actele juridice nu pot fi
decat licite. Un act juridic ilicit este de neconceput, caci o
manifestare de vointll, care ar fi in contradictie cu interesele
statului, nu ar putea avea valoare juridica".
Daca pornim de la premisa ca faptele juridice sunt evenimente
~i actiuni, iar o buna parte a actiunilor o constituie actele juridice,
trebuie sa ajungem la concluzia ca actele juridice sunt acea
categorie de actiuni care sunt !acute in conformitate cu normele
juridice in vigoare. A~a fiind, se poate spune ca exista actiuni ilicite
(infractiuni, contraventii, abateri disciplinare, fapte ilicite civile
etc.) dar nu ~i acte juridice ilicite. Ceea ce caracterizeaza actul
juridic, in raport cu celelalte actiuni, este tocmai licitatea acestuia
Unii autori sunt de parere ca elementul intentional al actului
juridic nu implica neaparat o intentie juridica, respectiv manifes-
tarea de vointa, pentru a produce efecte juridice ci este suficienta
intentia practica, urmarirea unui rezultat sau a unui scop practic,
ocrotit de lege. Uneori, paqile implicate intr-un raport juridic
urmaresc un anun1it rezultat sau un scop practic ocrotit de lege,
:f'ara a cuno~te sau a prevedea efectele juridice atribuite de lege
manifestarii lor de vointa. Efectele respective se produc chiar daca
nu au fost prevazute.
Pe buna dreptate, prof. Tudor Draganu sustine ca un aseme-
nea punct de vedere nu poate fi acceptat intrucat "o trasatura
distinctiva esentialll a vointei in cazul actului juridic este tocmai
intentia paqilor de a stabili un raport juridic iar, pe de alta parte,
fiindca. ceea ce deosebe~te actul juridic de alte actiuni este faptul
ca intentia de a produce efecte juridice trebuie nu numai sa
existe, dar ~i sa fie, potrivit legii, o conditie de eficacitate a
actului".
Unele actiuni juridice, Ia.ra a fi acte juridice in sensul propriu-
zis al cuvantului, ele nefiind manifestari de vointa cu scopul de a

363
produce efecte juridice, totu9i au valoarea unor fapte juridice
intrucat atrag dupa sine unele consecinte juridice. De exemplu,
crearea unei opere 9tiintifice sau literare este considerata un fapt
juridic care da na9tere dreptului de autor, de§i poate intentia
autorului nu a fost aceea de a valorifica tabloul sau opera literara
ci de a transmite un anumit mesaj intr-o forma artistica sau
literara.
S-ar putea na9te intrebarea daca nu cumva acela§i fapt juridic
poate fi calificat uneori ca eveniment, iar alteori ca actiune, in
functie de raporturile ce se stabilesc pe baza lui. De exemplu,
moartea prin uciderea unei persoane de catre alta ar putea fi
privita ca o acp.une in cadrul unui raport de drept penal §i ca un
eveniment in cadrul raporturilor de succesiune?
Distinctia dintre evenimente 9i actiuni trebuie racutli pornind de
la natura lor intrinseca, iar nu in functie de cauza care le determina.
In exemplul de mai sus, moartea va' fi intotdeauna un eveniment,
indiferent daca ea se datoreazli unei boli sau unei calamitliti
naturale, sau dacli este rezultatul unui omor. Numai cauza poate fi
un fapt al naturii sau al omului.
Fiind o varietate a faptelor juridice, actele juridice se pot grupa
in mai multe categorii in functie de criteriile care stau la baza
acestor grupliri. Astfel, daca pornim de la subiectele care fac
asemenea acte putem distinge acte juridice unilaterale §i acte
juridice bilaterale sau multilaterale. De exemplu, un act de impu-
nere elaborat de un organ financiar este un act juridic unilateral in
timp ce un contract de vanzare-cumplirare este un act juridic
bilateral, dupa cum poate fi §i multilateral. In primul caz, actul
juridic reprezinta o manifestare de vointll a unui singur subiect,
respectiv un organ de stat, pe cand in eel de-al doilea caz, ne
gasim in prezenta unui acord de vointa.
Am putea oare considera ca in anumite imprejurliri acela§i act
juridic poate fi, pentru anumiti subiecti de drept, o manifestare
unilateralli a vointei, iar pentru alti subiecp. acela§i act juridic sa fie
privit ca un acord de vointa. De exemplu, o lege, pentru deputatii
din Parlament sa fie considerata ca un acord de vointll in sensul ca

364
 numai daca mtrune~te numlirul de voturi necesar proiectul devine
lege, in timp ce pentru cetatenii careia legea se adreseaza, ea va fi
considerata ca o manifestare unilaterala de vointa. Acee~i poate fi
situati unei sentinte a unui organ judecatoresc: s-ar putea oare
considera ca pentru completul de judecata reprezinta un acord de
vointll, 1n timp ce pentru pliftile aflate 1n litigiu sentint:a va
reprezenta un act unilateral de vointa. Problema nu se poate pune in
felul acesta. Intotdeauna o lege sau o sentinµ judecatoreasca trebuie
considerate ca manifestari unilaterale de vointa mtrucat trebuie avut
in vedere faptul ca deputapi ~i senatorii, 1n raport cu cetatenii carora
Ii se adreseaza legea, formeaza un singur subiect de drept,
Parlamentul, tot ~a cum membrii unui complet de judecata
constituie un singur subiect, instant:a de judecata.
In literatura juridica din tarn noastra au fost exprimate ~i alte
opinii referitoare la clasificarea faptelor juridice. De pildli, prof
Tudor Draganu considera ca ar fi mai potrivita gruparea lor ill: acte
~i fapte juridice materiale. In cazul actelor juridice - arata autorul -
efectele juridice sunt consecinta directa a unei manifestari de
voinµ, pe cand 1n cazul faptelor juridice materiale, ele se produc
"chiar 1n lipsa unei manifestari de vointll, cu conditia ca un fapt cu
o obiectivitate proprie, de cele mai multe ori o transfom1are sau o
pierdere 1n lumea materiala, sa se fi produs 1n conditiile prevlizute
de lege". La randul lor, 1n aceasta opinie, faptele juridice materiale
pot fi licite sau ilicite. Cele licite "se caracterizeaza prin aceea ca,
nefiind 1n contrazicere cu interesele statului, apar ca acpuni
permise". Din acest punct de vedere se observa ca nu exista nici o
deosebire mtre acpunile licite ~i "faptele materiale licite". Cat
prive~te faptele juridice materiale ilicite acestea ar fi fapte omene~ti
care aduc modificari sau pierderi in lumea materiala mcoajuratoare,
dar care sunt 1n contrazicere cu interesele statului. A~adar, faptele
juridice materiale ilicite ar fi acpuni ilicite. Pana aici, parerea prof.
Tudor Draganu nu s-ar deosebi de gruparea acpunilor juridice 1n
licite ~i ilicite deceit prin denumirea lor cu termenul de "fapte
juridice materiale" licite sau ilicite. Deosebirea acestei opinii fatli de

365
gruparea traditJ.onala a faptelor juridice in evenimente §i actiuni
apare in momentul in care autorul introduce, in clasificarea propusa
de el, evenirnentele alaturi de actiunile omene§ti savar§ite atat cu
intentJ.e cat §i f'ara intentJ.e.
in aceasta conceptie ar rezulta ca, de exemplu, un omor,
indiferent ca este rezultatul unui traznet sau al unei actJ.uni urnane
va fi considerat ca un fapt juridic material. in felul acesta dispare
deosebirea dintre acele imprejurari care sunt rezultatul unor
actiuni urnane §i cele care se produc independent de ele. Or,
§tiinta juridica atunci cand a grupat faptele juridice in evenimente
§i actJ.uni, a vrut sa sublinieze ca actiunile au un alt tratarnent
juridic decat evenimentele. in consecinµi, actJ.unile, la randul lor
au fost grupate in licite §i ilicite.
in clasificarea propusa de prof Tudor Draganu, de§i se spune ca
faptele juridice materiale sunt §i ele licite §i ilicite, aceasta diviziune
opereaza nurnai pentru acele fapte care sunt rezultatul unor actJ.uni
urnane, iar nu §i pentru cele care se produc in lipsa lor (in general,
calarnitatJ.le naturale sau na§terea, moartea). Cum am putea califica
de exemplu, traznetul care incendiaza o casa, despre care in
clasificarea propusa de autor se spune ca este un fapt juridic
material, ca un fapt juridic licit sau ilicit? Evident ca el nu poate
prirni, din acest punct de vedere, nici un calificativ, mtrucat nurnai
actJ.unile urnane pot fi licite sau ilicite. Traznetul, fiind un fenornen
independent de vointa ornului - din punct de vedere al clasificarii
racuta rnai sus - nu poate fi pus in acee~i categorie cu actJ.unile
urnane §i considerat "fapt juridic material". El rarnane un evenirnent.
Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc indepen-
dent de vointa ornului, dar daca ele sunt prevazute de normele de
drept ele dau na§tere, rnodifica sau sting anurnite raporturi juridice.
Evenirnentele cele rnai frecvente care sunt reglementate de norme
juridice sunt: na§terea, moartea, irnplinirea unei varste prevazuta de
lege, calarnitati naturale (incendiu, inundatJ.i, traznet, cutrernur).
Acel~i eveniment poate da n~tere unor raporturi juridice §i in
acel~i tirnp poate stinge alte raporturi juridice. De exernplu,

366
rnoartea stinge toate raporturile juridice, in cadrul carora defunctul
era titular de drepturi sau de obligatii, dar, in acela§i tirnp, ea
genereaza raporturi juridice de succesiune intre rno~tenitori.

3. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC

A. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC

Din punct de vedere etirnologic, cuvantul "raport" irnplica o
relatie, o legatura illtre eel putin doua subiecte, lucruri. De aceea,
subiectele raportului juridic vor fi tratate ca unul din elernentele
raportului juridic, iar nu ca o prernisa a raportului juridic, fiind
cunoscut faptul ca orice prernisa se localizeaza ill afara fenome-
nului de definit, fiindu-i exterioara.
Nicolae Titulescu rnentiona ca actele normative nu pot
reglementa "obligatii" in sarcina unui lucru, fiind o absurditate
aceasta conceptie ~xprirnata ill doctrina juridica. insa ill istoria
dreptului s-au intalnit cazuri in care fenornene ale naturii sau
anirnale au fost concepute ca subiecte de drept. De exemplu,
regele Persiei, Darius, a ordonat sa se bata valurile ca sanctiune
pentru ca rnarea i-a inghitit corabiile, iar ill evul mediu, au fost
cazuri cand s-au intentat procese anirnalelor, instantele de judeca-
ta procedand la arestarea, judecarea, condarnnarea ~i executarea
publica a acestora.
De asemenea unele persoane lasa averi irnense unor caini,
organizatii internationale se ocupa de drepturile anirnalelor, de
exernplu Declaratia din 15 oct.1978 elaborata sub egida UNESCO,
privind drepturile anirnalelor.
in concluzie trebuie sa precizam f'ara a exclude necesitatea
elaborarii unor reglementari care sa protejeze aceste anirnale, ca
subiecti ai raporturilor juridice nu pot fi decat oarnenii luati
individual sau incadrati in anurnite organizatii.
Astfel, vorn illtelege prin subiect al raportului juridic acel titular
de drepturi sau obligatii, ori de drepturi ~i obligatii, de natura a
provoca na§terea, rnodificarea sau stingerea unui raport juridic.
Din moment ce subiectul de drept este titular, purtator de
drepturi subiective ~i obligatii juridice insearnna ca el are

367
posibilitatea sa dobandeasca drepturi subiective §i sa asume
obligatii juridice. Fara a avea posibilitatea de a dobandi drepturi
subiective §i obligatii juridice, este de neconceput insa§i existenta
drepturilor subiective §i a obligatiilor juridice. De aceea, notiunea
de subiect de drept exprima in acela§i timp calitatea, capacitatea,
insu§irea, aptitudinea sau posibilitatea care ingaduie oamenilor sa
participe individual sau colectiv in raporturi juridice ca titulari de
drepturi §i obligatii.
In toate cazurile, unele dintre subiecte vor fi titulari de drepturi,
altele de obligatii sau §i de drepturi §i de obligatii in mod corelativ.
De exemplu, in cadrul unui raport juridic de drept financiar,
organele administrative au dreptul sa ceara contribuabililor plata
impozitelor, pe cand cetatenii ce domiciliaza in raza de activitate a
primariei respective au obligatia sa achite impozitele stabilite.
Este vorba de un raport juridic in care unul dintre subiecti
(primaria) este titular de drepturi, iar celalalt (cetateanul) este
titular al unei obligatii.
Exemplul clasic in care ambii subiecµ sunt amt titulari de
drepturi cat §i de obligatii este contractul de vanzare-cumparare,
cand in cadrul raportului juridic nascut intre patµ, vanzatorul este
indreptatit sa primeasca pretul, dar, in acel~i timp, are obligatia sa
predea bunul vandut, iar cumparatorul are dreptul sa primeasca
bunul cumparat §i, in acel~i timp, obligatia de a plati pretul
obiectului.
Astfel, determinarea concreta, individuala, a subiectilor rapor-
tului juridic depinde de natura raportului juridic respectiv.
Sunt unele raporturi juridice in care numai unul dintre subiecti
este individualizat pe cand titularul obligatiei este nedeterminat §i
este reprezentat de toate celelalte persoane, care trebuie sa se
abtina de a ingradi in vreun fel, exercitarea de catre titular, a
dreptului subiectiv. De exemplu, intr-un raport juridic de proprie-
tate, titularul dreptului subiectiv poate sa-§i exercite neingradit
prerogativele pe care i le confera acest drept, in timp ce toate
celelalte persoane (erga omnes) au obliga{ia sa se abtina de la
orice acp.une care 1-ar impiedica pe acesta sa se bucure de bunul

368
 sau. Prin urmare, celalalt subiect (titularul obligatiei) nu este
individualizat, el individualizandu-se numai ill momentul ill care
i§i incalca obligatia de abstentiune prescrisa de norma.
0 situatie asemanatoare se illtfilne9te 9i ill ramura dreptului penal,
unde, titularii drepturilor subiective (drept la viata, integritate
corporala, la sanatate, demnitate....) sunt individualizati, pe cand
titularii obligapilor, sunt neidentificap, fund toate celelalte persoane,
ei personalizfuidu-se ill momentul comiterii unei infracpuni, fapta ce
da ~tere raportului juridic de drept penal.
1. Persoana fizica, subiect al raportului juridic
Din punct de vedere etimologic, termenul de "persoana"
provine din latinul "personae'', la randul sau derivat din vocabu-
larul etrusc "phersu" ce desemna masca de teatru, cuvant ce avea
illtelesul primitiv de rol, sau personaj de teatru.
Utilizat in drept, termenul dobande9te doua sensuri: de subiect
de drepturi 9i obligatii 9i de calitate speciala, proprie unui individ,
care incheie sau efectueaza un act juridic.
Potrivit unuia din criteriile de diviziune aplicate subiectilor
raportului juridic, ace9tia se impart ill persoane fizice 9i subiecte
colective, persoana juridica fiind o varietate a subiectelor colective.
Persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societatii care apar ill
raporturile juridice ca entitati proprii 9i distincte, indiferent daca au
calitatea de cetateni sau de straini (persersoane cu alta cetatenie sau
:Iara cetatenie).
Persoanele fizice intra unele cu altele in cele mai variate
raporturi juridice: de familie, proprietate, transport, etc.
Calitatea de subiect al raporturilor juridice este conditionata de
recunoa§terea capacitatii juridice.
Capacitatea juridica
Pentru ca cineva sa poata fi subiect al unui raport juridic,
trebuie sa existe aptitudinea generala 9i abstracta fixata de lege ill
functie de varsta 9i de posibilitatea e discemfunant, care variaza ill
cadrul diferitelor categorii de raporturi juridice.
Aceasta aptitudine generala 9i abstracta de a participa la un
raport juridic avand anurnite drepturi 9i obligapi se nume9te
capacitatea juridica.

369
 Capacitatea juridica se dobande~te la aparitia subiectului de
drept, n~terea persoanei fizice, ~i se pierde la disparitia acesteia
(decesul persoanei fizice ).
N. Popa subliniaza ca, analizand capacitatea juridica a dreptu-
lui, trebuie sa luam in considerare toate trasaturile caracteristice
participarii subiectelor de drept in diverse raporturi juridice !ara a
ne limita la o anume ~tiinta de ramura.
in privinta persoanei 'fizice, capacitatea juridica variaza prin
natura raporturilor juridice, astfel in dreptul constitutional incepe la
varsta de 18 ani fiind legata de exercitarea drepturilor electorale, in
domeniul dreptului civil incepe o data cu n~terea in timp ce in
domeniul raporturilor de munca incepe la varsta de 16 ani.
Avand in vedere ansamblul formelor de manifestare a capacitatii
juridice, in teoria dreptului se face distinctie intre capacitatea
generala ~i capacitatea speciala. Capacitatea generala este
aptitudinea generala de a participa ca titular de drepturi ~i obligap.i
in toate raporturile juridice. Capacitatea speciala este posibilitatea
recunoscuta de lege anumitor persoane datorita calitatii pe care o
au. Ex. deputatii, militarii, functionarii de stat etc.
in anumite' ramuri de drept in special in dreptul civil se face
distinctia intre capacitatea de folosinta ~i capacitatea de
exercitiu. Aceasta diviziune a capacitatii este justificata numai in
cazul drepturilor subiective, care pot apartine unui titular, :fara a fi
nevoie ca exercitarea lor sa o realizeze aceea~i persoana.
Capacitatea de folosinta reprezinta posibilitatea pe care o are
orice persoana de a fi subiect in cadrul unui raport juridic indiferent
de varsta sau de starea sanatatii mintale. Astfel pot fi subiecte ale
unui raport juridic de drept civil minorii sau chiar un copil abia
conceput, cu conditia sa se nasca viu, sau debilii mintali.
Specificul capacitatii de folosinta consta in faptul ca persoana
care detine aceasta capacitate poate sa dobandeasca anunute bunuri,
sa faca anumite acte juridice, dar in cazul in care nu are varsta
ceruta de lege pentru actele respective sau este debil mintal, in
aceste cazuri drepturile ~i obligatiile lor vor fi exercitate de catre o
alta persoana: de catre parinti, pentru copii lor minori, sau !ara
discemamant sau de catre tutori care sunt reprezentantii lor legali.

370
 de entitate politica suverana; ea exista independent de recunoa~­
terea sau nerecunoa~terea din partea celorlalte state. Se considera
de asemenea, in doctrina, ca poporul este subiect de drept
international.
Referitor la organizatiile intemationale, acestea sunt subiecte
ale dreptului international, numai daca, statele membre le
recunosc calitatea de a fi purtatoarele unor drepturi ~i obligatii, in
raporturi juridice intemationale. In raport cu statele me~bre,
intotdeauna acestea apar ca subiecte cu caracter secundar.
Organele de stat (Autoritafile publice)
Organele de stat (organele puterii, executive, judecatore~ti) se
constituie in temeiul puterii de stat, actionfuld in numele statului
ca reprezentante ~i exponente ale lui, fiind inzestrate cu drepturi ~i
obligatii in baza constitutiei §i altor legi speciale. In cadrul
raporturilor juridice, organul de stat poate fi definit ca titular al
puterji de stat investit cu capacitatea de a creea, modifica sau
desfiinta pe cale unilaterala drepturi ~i obligatii.
Qrganele de stat pot aparea ca subiecte de drept in special in
dreptul constitutional ~i administrativ (organele puterii de stat ~i
organele administratiei de stat (precum ~i in dreptul procesual penal
~i civil (organele justitiei ~i ale procuratruii). in aceasta calitate de
subiecte de drept, organele statului indeplinesc eel putin trei
categorii de competente: sa solutioneze probleme legate de
temeinicia legala a pretentiilor unor subiecte de drept fata de altele,
sa exercite rolul conducator al statului in anumite domenii, sa
restabileasca ordinea juridica incalcata prin aplicarea la nevoie a
foqei de constrangere statala ~i de asemenea sa desra~oare actiuni
de executare silita pentru recuperarea unor prejudicii cauzate
subiectilor de drept.
In dreptul constitutional, Parlamentul este subiect de drept in
relatiile ce privesc alegerea sau revocarea Guvemului, controlul
activitatii unor organe.
In ~umite categorii de raporturi juridice prin care nu se
realizeaza competentele date in sarcina lor de catre constitutie ori
legi organice, organele statului pot sa apara ~i ca persoane juridice.

373
 Persoanele juridice
Fiintele umane pot participa in circuitul civil §i in mod
colectiv, cand i§i aroga calitatea de subiect colectiv de drept.
Subiectul colectiv de drept se exprima prin ceea ce doctrina a
denumit persoana morala sau persoana juridica.
Astazi este insu§ita denumirea de persoana juridica, pentru ca
§i legea folose§te aceasta terminologie. Astfel, Decretul 31/1954
prive§te persoanele fizice §i persoanele juridice.
Exista situatii cand statul, organele §i organizatiile de stat,
unitatile, organizatiile ob§te§ti, atunci cand apar ca subiecte ale
raporturilor juridice in circuitul civil, fac parte din categoria de
subiecte denumite persoane juridice.
Pentru a deveni subiect de drept distinct de persoanele fizice,
colectivitatile trebuie sa indeplineasca trei conditii sine qua non,
cuprinse in art.26 din Decretul 31/1954: sa aiba o organizare de
sine statatoare §i un patrimoniu propriu, afectat unui scop in acord
cu interesul ob§tesc.
Totodata, alaturi de condipile de fond, trebuie sa fie indeplinite
§i c,~mditiile legate de forma juridica.
In calitate de entitati distincte, constituite din colective de
oameni, subiectele raporturilor juridice, ca participante la circuitul
civil generale, sunt individualizate, identificate ca atare prin
denumire §i sediu.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte in raporturile de
drept privat, civile sau comerciale.
Principalele categorii de persoane juridice sunt: a) persoane
juridice publice: statul §i organele sale, unitaple adrninistrativ
teritoriale Gudet, municipiu, ora§, comuna), prefecturile, primariile.
b) persoane juridice mixte create prin lege, dar care au competen-
te §i structuri care tin de dreptul privat: organizatiile publice din
sectorul econo-mice cum sunt: (regiile autonome §i societaple
comerciale la care statul este acponar majoritar); asociatii avocate§ti,
notariale, ale mediilor, etc.
c) persoane juridice constituite prin vointa particularilor, cum ar
fi partidele politice, sindicatele, asociatiile §i fundatiile, societaple

374
comerciale, organizatiile economice nestatale (cooperatiste), preclllll
~i cele me~te~ugare~ti, de conslllll, de credit.
Conceptul personalitatii juridice corespunde unor realitati social-
economice, raspunde unor cerinte practice de actualitate ~i de aceea,
el este bine conturat amt in planul teoriei juridice cat ti in planul
tehnicii legislative.

B. CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

Continutul raporturilor juridice este al doilea element
constitutiv al acestora ~i este format din ansamblul drepturilor ~i
obligatiilor subiectelor intr-un raport juridic determinat, drepturi ~i
obligatii prevazute de norma juridica.
Raporturile juridice constituie relatii interumane, aparute pe
baza normelor de drept, in care subiectele apar ca purtatori de
drepturi ~i obligatii. Unitatea drepturilor ~i obligatiilor, intercondi-
tionarea lor, constituie trasaturi esenpale ale continutului
raportului juridic.
In doctrina juridica actuala, admitand corelatia necesara dintre
drepturi ~i obligatii, se respinge ideea existentei obligatiilor f'ara
drepturi, idee sustinuta in cadrul ~colii realiste de catre Leon
Duquit, Gaston Jese, Auguste Compte.
Aceasta idee este legata de teza inexistentei drepturilor ~i
inlocuirii acestora cu a~a-zisa norma de solidaritate. Insa in
realitate, ori de cate ori ne aflam in prezenta unei obligatii, aceasta
obligape trebuie raportata la 1m drept, ea exista doar in relape cu
un drept.
In anumite raporturi juridice una dintre piifti este numai titular
de drepturi iar cealalta parte este numai titulara de obligatii. (De
exemplu, contractul de imprumut). Acestea sunt raporturi juridice
simple. In alte raporturi juridice fiecare dintre subiecti este amt
titular de drepturi cat ~i de obligatii. Acestea sunt raporturi
juridice complexe (De exemplu, contractul de vanzare-cumparare,
raporturile procesuale.)
Drepturile concrete ale participanpJor la un raport juridic se

375
numesc drepturi subiective. Ele sunt posibilitatile subiec!ilor de
a actiona lntr-un anumit fel ~i a pretinde din partea celorlalti o
conduita corespunzatoare. Exernple: un serviciu financiar are
dreptul de a cere contribuabililor plata irnpozitelor sau a taxelor;
un angajat al unei rntreprinderi are dreptul la concediu ~i deci
poate cere ca rntreprinderea la care lucreazli sa i-1 acorde.
Drepturile subiec!ilor participan!i la un raport juridic concret
sunt denumite "drepturi subiective", pentru a le deosebi de dreptul
obiectiv.
Trebuie sa observarn ca, cuvintele "obiectiv" ~i "subiectiv"
pentru a denumi o anumita parte a dreptului, in acest context nu
sunt utilizate in sensul lor filozofic, dupa care "obiectiv" este ceea
ce nu depinde de vointa ornului iar "subiectiv" este ceea ce
depinde de vointa lui. Dreptul obiectiv (totalitatea normelor
juridice) exprirna faptul ca aceste norme sunt independente de
subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg
din normele juridice, deci din dreptul obiectiv.
in literatura juridica s-au exprirnat diferite opinii cu privire la
clasificarea drepturilor subiective, In functie de rnai rnulte criterii:
Dupa criteriul provenientei lor, Fracois Rigaux, clasifica
drepturile subiective astfel:
a) drepturi fundarnentale, care deriva din apartenenta
subiectului la specia umana, drepturi intrinseci ale fiecarui individ
cum ar fi dreptul la viata, libertate, dernnitate ....
b) drepturi care decurg din insertia individului in viata sociala,
cum este dreptul la reputatie, dorniciliu, la nume.
c) drepturi care deriva din insa~i vointa individului, cum este
de exernplu dreptul de a testa bunurile sale.
Dupa gradul de opozabilitate, drepturile subiective se Impart in:
a) Drepturi absolute, carora le corespunde obligatia tuturor de a
le respecta; aceste drepturi sunt opozabile erga ornnes (in sensul
de a nu face nirnic care ar aduce atingere exercitarii acestor
drepturi). Ex: dreptul de proprietate, dreptul la viata, la sanatate,
integritate corporala.....
b) Drepturi relative, care sunt opozabile doar anurnitor

376
 persoane, precis determinate de la inceputul raportului juridic.
Cele mai tipice drepturi relative sunt cele nascute in cadrul
raporturilor contractuale.
Dupa continutul drepturilor subiective, distingem:
a) drepturi patrimoniale, care sunt evaluate in bani (drepturi
reale, drepturi de creanta)
b) Drepturi nepatrimoniale, care nu au continut economic, nu
se pot exprima in bani:
- drepturi cu privire la existenta ~i integritatea persoanei (dr. la
viata)
- drepturi care privesc identificarea persoanei (dr. la nume, la
domiciliu)
- drepturi care decurg din creatia intelectuala (dr. de autor)
In afara de aceste clasificari, drepturile subiective s-ar putea
clasifica dupa natura raporturilor in cadrul carora se nasc in
drepturi de natura civila, penala, administrativa, financiara, de
munca, etc.
Obligapa juridica
Prin obligatie, intelegem indatorirea pe care subiectul
raportului juridic trebuie sa o indeplineasca ~i pe care cealalta
parte poate sa o pretinda. Obligatia consta in a da, a face sau a nu
face ceva. De exemplu, vfulzatorul este obligat sa predea lucrul
vandut, etc.
Ceea ce este important la continutul raportului juridic este
faptul ca drepturile ~i obligatiile ce 11 alcatuiesc nu sunt rupte
unele de altele, ci se interconditioneaza reciproc in sensul ca, ceea
ce constituie dreptul unuia, este exact ceea ce constituie obligatie
juridica pentru celalalt.
Faptul ca sunt corelative, determina continutul omogen al
raportului juridic ~i presupun analizarea lor impreuna, nu izolate
unele de altele.

C. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Prin incheierea unor raporturi juridice se urmare~te realizarea
unor obiective. De multe ori, prin raporturile juridice care se

377
stabilesc intre anumiti subiecti se urmare§te dobandirea unor bunuri
rnateriale. Trecerea lor de la producator la consumator. Alteori,
unul dintre subiecti urmare§te obtinerea unui serviciu din partea
altui subiect specialist intr-o anumita profesie.
Prin urmare, obiectul raportului juridic 11 fonneaza actiunile pe
care titularul dreptului subiectiv le mtreprinde sau le poate
pretinde §i pe care celalalt subiect este obligat a le savar§i sau a se
abtine de a le savar§i.
Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu continutul
sau. Obiectul este insa§i actiunea la care se refera continutul.
in literatura de specialihite nu existii un punct de ~edere unitar
cu privire la obiectul raportului juridic.

Teorii cu privire la obiectul raportului juridic

De-a lungul timpului, diferiti autori de specialitate au considerat

ca obiecte ale raporturilor juridice fenomene foarte variate. Aceasta
diversitate de opinii face foarte dificila o clasificare a obiectelor
raporturilor juridice, deoarece e foarte greu sa se gaseasca elemente
comune diferitelor conceptii §i un criteriu unic pe baza caruia sa se
faca o clasificare. A clasifica mseamna "a distribui materialul dupa
un anumit criteriu, 1n raport cu diferitele trasaturi distinctive". Un
criteriu dupa care s-ar putea face o clasificare a conceptiilor
privitoare la obiectul raporturilor juridice ar fi eel care are la baza
principiul de a privi fenomenele lumii obiective monist, dualist,
trialist sau pluralist. Dupa acest criteriu a fost alcatuita aceasta
clasificare §i de catre I. CamenitiJ.. Astfel, analizfuldu-se conceptiile
exprimate, se poate observa ca acestea pot fi: conceptii moniste,
conceptii dualiste §i conceptii pluraliste.

Conceppi moniste (unitariste)

Acestea explica obiectul raportului juridic pornind de la un
singur fenomen, de la un singur factor, o singura substanta.
Adeptii acestui grup de conceptii sustin ca obiect al raportului

378
 juridic poate fi doar o grupa unitara de fenomene, dupa unii numai
lucrurile, iar dupa altii numai conduita oamenilor (actiunile sau
inactiunile) §i ca includerea in sfera obiectelor a ambelor
fenomene (lucrul material §i conduita oamenilor) n-ar avea
justificare, ele fiind de natura diferita.
Adeptii teoriei conform careia numai lucrul material poate
constitui obiect al raportului juridic pomesc de la ideea ca oamenii
intra in raporturi juridice cu scopul de a-§i satisface unele nevoi
materiale. De aici se ajunge la concluzia ca acele raporturi juridice
in care lucrul lipse§te sunt raporturi :f'ara obiect.
0 alta teza, care s-a bucurat de o mai larga adeziune decat
prima enuntata este cea conform careia obiectul raportului juridic
11 constituie conduita umana (actiunile §i inactiunile). Sustinatorii
acestei teze pomesc de la faptul ca raportul juridic este un raport
dintre oameni, §i nu intre oameni §i lucruri.
Astfel, Viktor Knapp considera ca "obiectul raportului juridic
consta, intr-o actiune sau abtinere de la actiune".
G. I. Fedkin, citat de I. Camenita, sustine ca "obiectul tuturor
relatiilor de drept patrimonial, sunt anumite actiuni-inactiuni, o
anumita activitate §i anume o anumita conduita a oamenilor, ill
fiecare relatie de drept".
In literatura de specialitate contemporana, teoria obiect-actiune
are foarte multi adepti. Marea lor majoritate i§i motiveaza opinia
asemanator celorlalti autori citati §i anume prin faptul ca raportul
juridic, fiind un raport social, reglementeaza relatiile dintre
oameni, iar nu relatiile dintre oameni §:i lucruri.
Una dintre cele mai frecvente critici care au fost aduse acestei
conceptii a fost aceea ca prin considerarea obiectului raportului
juridic ca fiind actiunea (inactiunea) paqilor, adica conduita lor, s-
ar ajunge la confundarea obiectului raportului juridic cu
continutul acestuia.

Concepp.i dualiste
Nefiind in contradictie cu adeptii teoriei obiect-conduita, unii
autori se desprind din randul acestora prin faptul ca nu pot

379
exclude In totalitate lucrul material din sfera obiectului anumitor
raporturi juridice patrimoniale. Sustinatorii acestui punct de
vedere "au creat artificial o situatie speciala obiectului In
raporturile juridice patrimoniale, considerand ca ill acest caz
intervine ~i un <<obiect extern>> ... <<obiect special>> ...
<<obiect derivat>>".
In raporturile juridice nepatrimoniale autorii din aceasta din
urma grupa adopta conceptia unitarista obiect-conduita, deci nu se
diferentiaza de cei pe c~e i-am analizat anterior. In schimb,
diferenta illcepe sa apara cand este vorba despre raporturile
juridice patrimoniale, raporturi care se refera la bunuri. Neputfuid
exclude complet lucrurile din sfera obiectului, unii autori sustin ca
aceste raporturi au obiect juridic - conduita paftilor - ~i un
obiect material derivat exterior, dar care este obiect al
raporturilor juridice de ordinea a doua.
Trasatura esentiala a conceptiilor dualiste, care nu reprezinta
altceva decat o varianta a conceptiilor moniste obiect-actiune,
consta in considerarea ca cele doua obiecte, fiind de natura
diferita, nu pot fi puse pe acel~i plan ~i socotite ca obiecte
juridice ale raporturilor juridice. Unul dintre ele - conduita - este
obiect juridic, iar celalalt - lucrul - constituie obiect de ordinea a
doua, exterior, derivat, indirect. Astfel, obiectul raportului juridic
cu continut patrimonial 11 formeaza doua fenomene diferite prin
natura lor, aceasta solutie fiind impusa de existenta fenomenului
nemijlocit din raportul juridic - lucrul material, :Iara de care
drepturile ~i obligatiile nu s-ar putea obiectiviza.
Conceptia dualista are mai multe variante care difera doar prin
denurnirea data obiectului exterior, lucrului material. Trasatura
comuna a acestor variante consta ill faptul ca recunosc ca obiect
juridic al relatiilor de drept conduita oamenilor. Din punctul de
vedere al denumirii date obiectului material se <listing urmatoarele
variante ale teoriei dualiste: teoria obiectului exterior, derivat,
teoria obiectului direct ~i a obiectului indirect ~i teoria obiectului
fizic al raportului juridic.

380
 3. Co:nceptia pluralitatii obiectelor raportului juridic
In afara d~ teoriile enu~tate pana acum in literatura juridica a
fost exprimat punctul de vedere potrivit caruia nu toate raporturile
juridice au acela§i obiect.
In cadrul acestei conceptii se pot distinge doua grupe de autori.
In prima grupa intra cei care sustin ca atat lucrurile materiale
cat §i conduita oamenilor (acp.unile ~i abtinerile) pot f01ma obiect
al raporturilor juridice.
In cea de-a doua grupa ar putea fi inclu§i acei autori care, pe
langa lucruri §i conduita oamenilor, introduc §i alte valori care pot
fom1a obiectul raportului juridic.
Astfel, I. Demeter §i I. Ceterchi, dupa ce definesc obiectul
raportului juridic ca fiind "acel fenomen asupra caruia sunt
illdreptate drepturile subiective §i obligap.ile participantilor la
raportul juridic", aduc ill sptjjinul acestei definitii con?nutul
articolului 963 Cod civil ill care se precizeaza ca numai lucrurile ce
sunt in circuitul civil pot fi obiectul unui contract, iar obligatia
trebuie sa aiba ca obiect un lucru determinat eel putin ill specia sa
(art. 964 C.civ.). Analizand aceste reglementari ale Codului civil,
autorii concluzioneaza: "Ca obiecte rnateriale ale raportului juridic
apar lucrurile (bunurile) ill raporturile patrimoniale ... ". Obiect al
raportului juridic mai pot fi diferite valori nepatrimoniale, ca
onoarea, numele, sanatatea, integritatea corporala, libertatea
persoanei, creatiile literare, artistice (dreptul de autor).
Conduita oamenilor - savar§irea anumitor actiuni sau abtinerea
de a savar§i anumite actiuni - de asernenea poate fi obiect al unor
serii illtregi de raporturi juridice".
Aceasta teza, care, pe langa lucruri §i conduita oamenilor, mai
considera ca obiecte ale raporturilor juridice §i valorile
nepatrin10niale, este dorninanta ill conceptia tripartita. Cu toate
acestea, categoria de obiecte denumite "valori nepatrimoniale" are
sensuri diferite. Astfel, I. Demeter §i I. Ceterchi illteleg prin "valori
nepatrimoniale" atat produsul creajiei intelectuale, cat §i celelalte
valori moral - sociale (numele, onoarea etc.). 0 alta categorie de

381
juri§ti definesc prea generic valorile nepatrimoniale ca fiind:
"drepturi imateriale" sau "alte valori".
loan Cameni11l, dupa ce analizeaza detaliat toate teoriile ce au
fost elaborate in literatura de specialitate, cu toate nuantele ce le
diferentiaza, §i aduce, alaturi de alti autori, critici fiecareia dintre
aceste teorii, propune o clasificare cvatripartira a obiectelor
raporturilor juridice, clasificare considerata de multi juri§ti ca
fiind ceamai completa §i mai aproape de adevar.
Astfel, obiectul raporturilor juridice il pot constitui:
a) lucruri materiale
b) anumite acte de conduita intelectuale (actiuni sau abtineri)
ale omului, exteriorizate
c) rezultatul creatiei intelectuale-opera ca unitate de idei §i
imagini §i forma de exprimare obiectiva (opera literara, artistica,
§tiintifica, inventia, desenul §i modelul industrial);
d) anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea,
reputatia, imaginea, etc)
Alaturi de alti autori consideram ca aceasta din urma conceptie
(conceptia pluralitatii obiectelor) este cea mai aproape de realitate.
I. Cameni11i vine cu argumente solide in spijinul teoriei sale,
argumente demne de luat in seama, considerate de multi autori ca
fiind intemeiate. Raporturile juridice nu au toate acela§i obiect.
Obiectul depinde de scopul pe care il urmaresc participantii la
raporturile juridice.
Mai trebuie sa observam ca in raporturile juridice de
constrangere, in care se pune problema stabilirii raspunderii juridice
pentru savar§irea unor fapte ilicite, obiectul acestor raporturi il
constituie sanctiunea ce urmeaza a fi aplicata pentru savar§irea unor
astfel de fapte.
Obiectul raportului juridic este o problema cercetara, mai ales in
cadrul unor discipline de ramura (in special in domeniul dreptului
sau a ramurilor care s-au desprins din dreptul civil).

382
 INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. J. Gaudement, L 'elaboration de la regle an droit et les donnes

sociologiques, vol. Methode sociologique et droit, Paris.
2. J. Demeter, I. Ceterchi, Introducere fn studiul dreptului,
Editura Stiinpfica, Bucure~ti, 1962.
3. N. Popa, Teoria genera/a a dreptului, Editura Actami,
Bucure~ti, 1998.
4. G. Bobo~, Teoria genera/a a dreptului, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999.
5. P. Andrei, Filosofia valorilor. Valorile juridice, in vol.
"Axiologie romfuleasca. Antologie", Ed. Eminescu, 1982.
6. T. Vianu, Originea ~i valabilitatea valorilor. Sistemul
valorilor. Valoarea juridica.
7. M. Djuvara, Drep # sociologie in "Arhiva pentru ~tiinta ~i
reforma sociala", 1936, IL
8. Tudor Draganu, Acte de drept administrativ, Ed. $tiintifica,
Bucure~ti, 1959.
9. I.Dogaru, D.C.Dani~or, Gh.Dani~or, Teoria genera/a a
dreptului, Editura $tiintifica, Bucure~ti 1999.
10. Jean Carbonier, Flexible droit, Editura G.G.D.J, Paris 2001.

383
 Capitolul XV

AC'fIUNEA NORMELOR JURIDICE IN TIMP SI

SPATIU

1. ACTIUNEA NORMELOR JURIDICE IN TIMP

Normele de drept produc efecte juridice in perioada in care

sunt in vigoare. Aplicandu-se numai la fapte care se petrec in
timpul cat sunt in vigoare, ele nu sunt nici retroactive, nici
ultraactive, respectiv nu se aplica faptelor petrecute inainte de
intrarea lor in vigoare, nici celor petrecute dupa ie~irea lor din
vigoare. In general, trecutul scapa acpunii unei legi noi. Norma de
drept, fiind un comandament adresat conduitei umane, permitfuid
sau prohiband anumite actiuni, nu se poate aplica trecutului. Nu se
poate impune nimanui sa se supuna unei legi care nu exista.
Nimeni nu poate fi invinuit ca a savar~it o fapta care nu era
prohibita, ci, dimpotriva, era admisa la data savar~irii ei.
Alegerea normei, sub aspectul actiunii ei in tin1p, presupune
stabilirea momentului initial ~i momentului final al actiunii legii
sau altor acte normative in care ea este cuprinsa.
In principiu, actele normative, in tara noastra, intra in vigoare la
3 zile dupa publicarea lor in Monitorul Oficial al Romamei. Statul
pretinde cetatenilor, sau altor persoane care se gasesc pe teritoriul
sau, sa urmareasca legislatia µrii ~i sa fie la curent cu dispozitiile
normative. Statele insa nu pierd din vedere nici greutatile pe care le
intampina cetatenii in cuno~terea normelor juridice, luand masuri
pentru aducerea legilor la cuno~tinta publica, acordand uneori un
termen necesar pentru cuno~terea lor.
De multe ori in actele normative publicate se indica in mod
expres data la care ele intra in vigoare. Astfel, Codul familiei, in
dispozitiile finale, arata ca el intra in vigoare la data, de 1
februarie 1954.
 Stabilirea unei date ulterioare de intrare ill vigoare este
determinata de nevoia pregatirii actiunii noii legi, In special cand
aplicarea ei necesita anumite masuri organizatorice sau atrage dupa
sine schimbari fundamentale.
in principiu, legea produce efecte numai asupra faptelor
petrecute dupa intrarea ei in vigoare. Acest principiu i~i gase~te
explicatia In faptul ca oamenii, pentru a-~i coordona conduita cu
prevederile legii, trebuie sa cunoasca mai illtai prevederile ei.
Uneori, se admite, totu~i, ca unele dispozitii normative sa fie
aplicate cu efect retroactiv, adica ~i asupra unor fapte care s-au
petrecut illainte de intrarea In vigoare a legii. in legislatia noastra,
aceste cazuri sunt urmatoarele: a) legea penala mai blanda; b)
prevederea expresa ca legea se aplica ~i unor fapte petrecute
anterior; c) legile interpretative.
Aplicarea retroactiva a legii penale mai blande se explica prin
aceea ca, odata ce legiuitorul a considerat ca o anumita fapta are o
periculozitate sociala mai redusa sau ca ea nu mai prezinta nici un
fel de pericol social, este normal ca acei care au savar~it o
asemenea fapta, dar nu au fost Inca sanctionati printr-o hotarare
definitiva, sa fie sanctionati mai u~or sau respectiv deloc.
Uneori, aplicarea retroactiva este necesara pentru a illlatura
unele piedici care franeaza procesul transformarilor sociale. in
aceste cazuri, legiuitorul indica in mod expres caracterul retroac-
tiv al normelor juridice respective.
in ceea ce prive~te legile interpretative, ele se aplica de la data
intrarii In vigoare a legii pe care o interpreteaza, dat fiind faptul ca
nu aduc norme noi, ci explica doar sensul legii la care se refera, cu
care fac apoi corp comun.
in actele normative, de regula, nu se stabile~te durata aplicarii
lor, nu se indica momentul final al incetarii actiunii lor. Este
explicabil ca atunci cand s-a constatat necesitatea edictarii unei legi
sa nu se prevada ill mod exact durata cat aceasta lege va persista.
Un act normativ ramane ill vigoare pana cand acesta este abrogat
printr-un nou act normativ de acel~i grad sau superior lui.

386
 Actul prin care inceteaza existenta unor norme juridice se
nume~te abrogare. Abrogarea poate fi expresa-direct, cand
intr-un act normativ se arata in mod expres ca un altul anterior sau
anumite articole ale lui se abroga. Expresa-indirect, cand legea
noua se margine~te sa mentioneze ca dispozipile anterioare,
contrare prevederilor ei, se abroga, Ia.ra a menpona in mod direct
actul normativ ce se abroga sau articolele lui.
Abrogarea rnai poate fi tacita, cand noul act normativ sau
noile acte normative nu abroga in mod expres pe cele vechi, dar
prin regulile pe care le prescriu se abat de la vechea reglementare.
Abrogarea tacita (sau implicita) este ~i ea o rnanifestare de vointa
a organelor care emit acte normative, exprimata printr-un act
normativ corespunzator. Acest act nom1ativ va fi considerat act de
abrogare, chiar daca nu cuprinde nici o clauza expresa de
abrogare, dat fiind ca o lege posterioara desfiinteaza orice alta
dispozitie contrara, daca aceasta este anterioara.
in t~ate legislatiile gasim ~i legi a caror actiune in timp este
dinainte stabilita. Acesta este cazul legilor temporare. Atunci cand
caracterul lor vremelnic este detemrinat de o data fixa, acestea
poarta denumirea de legi cu termen.
Au un caracter temporar actele normative elaborate pentru
anumite situatii provizorii, cum ar fi: starea de razboi, calamitati
naturale etc. Odata cu incetarea acestor stari exceptionale, este
firesc sa-~i piarda efectul ~i actele normative respective. Actele
normative cu termen se elaboreaza, de regula, atunci cand se
poate prevedea cu precizie durata de timp necesara aplicarii
actului normativ respectiv.
0 alta forma de incetare a acpunii in timp a normelor juridice o
constituie desuetudinea. Ea a actionat in mod exceptional fata de
acele norme juridice ce reglementau relatii sociale, care, datorita
schimbarilor social-economice intervenite, nu mai aveau teren de
aplicare, rara ca ele sa fie abrogate nici expres, nici tacit. In dreptul
nostru, putem considera cazut in desuetitudine arbitrajul privat,
reglementat in vechiul cod de procedura civila (art. 340, 370),

387
intrucat astazi in tara noastra oamenii manifesta incredere in
organele justipei §i nu mai recurg la judecata arbitrilor.
In mod exceptional, intalnim cazuri in care anumite acte
normative ultraactiveaza, respectiv se aplica chiar dupa ie§irea
lor din vigoare. De exemplu art. 16 din codul nostru penal
prevede ca legea penala temporara se aplica infractiunii savar§ite
in timpul cand era in vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita
sau judecara in acel interval de timp.

2. ACTJ:UNEA NORMELOR JURIDICE IN SPATIU

Problema ce se ridica in legatura cu aplicarea normelor juridice

in spapu este aceea de a §ti daca ele se aplica tuturor persoanelor
ce se gasesc pe un anumit teritoriu, indiferent daca sunt sau nu
cetateni ai tarii respective §i daca ele se aplica sau nu §i unor fapte
savar§ite in afara teritoriului tarii. In aceasta ordine de idei, o mare
importanta o are stabilirea sensului exact al nopunii de teritoriu.
Nopunea de teritoriu are in domeniul dreptului o alra
semnificatie decat notiunea geografica de teritoriu. In sens juridic,
prin teritoriu se intelege, in afara intinderilor de uscat §i apa, §i
spatiul inconjurator (subsolul §i spatiul aerian) asupra caruia un stat
i§i ~xercira suveranitatea. In unele iegislapi se considera ca navele
§i aeronavele ar face parte §i ele din teritoriul statului. De exemplu,
articolul 4 din Codul penal al R. P. Ungare sau articolul 5 din
Codul penal grec. 0 astfel de reglementare constituie, mai mult, un
aspect al tehnicii legislative.
In doctrina juridica romana navele §i aeronavele romane§ti nu
intra in cadrul notiunii juridice de teritoriu. Faptele savar§ite pe o
nava sau aeronava romana sunt socotite ca fapte savar§ite pe
teritoriul tarii, ca urmare a extinderii efectului legii noastre
naponale, 'iar nu a extinderii notiunii de teritoriu. In nopunea de
teritoriu, in sens juridic, sunt cuprinse urmatoarele elemente: o
suprafata. terestra, apele interioare, marea teritoriala, precum §i
subsolul §i spapul aerian corespunzator acestora.
Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontierele de stat.

388
 Frontiera terestra este delimitata prin borne, movile de pamant,
diverse semne naturale, ~i desparte uscatul dintre doua state.
In cazul in care frontiera o formeaza o apa curgatoare sau
statatoare, statele stabilesc, prin ~onventii bilaterale, modul in
care-~i vor exercita suveranitatea. In lipsa unor conventii, care sa
reglementeze aceasta problema, fiecarui stat ii apartine o poqiune
care se determina, in cazul apelor curgatoare dupa linia celei mai
mari adancimi, iar in cazul apelor statatoare dupa o linie mediana.
In situatia in care doua state sunt legate intre ele prin poduri,
frontiera se stabile~te la mijlocul podului.
in cazul marii teritoriale, frontiera o constituie linia exterioara
a acesteia.
Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii
perpendiculare ce pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice in
sus, pana la limita inferioara a spatiului cosmic.
Frontierele de stat sunt inviolabile ca ~i teritoriul statului, iar
regimul lor juridic se stabile~te prin acte interne sau prin conventii
internationale 'incheiate intre tarile limitrofe.
Necesitatea mentinerii ~i dezvoltarii relapilor interstatale atrage
in mod inevitabil anumite exceptii de la regula generala ca legea
~ei ¢ri se aplica asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul sau.
In conditiile existentei egalitapi depline intre state, aceste exceppi
nu incalca principiul suveranitatii, bazandu-se pe liberul lor
consim¢mant.
Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ¢ri asupra tuturor
persoanelor de pe teritoriul sau sunt: imunitatea diplomatica, statutul
juridic al consulilor, regimul juridic al unor categorii de straini.
a) Imunitatea diplomatica consta in exceptarea unor
persoane care exercita anurnite activitati diplomatice de la
jurisdictia statului strain pe teritoriul caruia se gasesc. Odata cu
aparitia reprezentantelor diplornatice permanente, la inviolabilita-
tea persoanelor s-a adaugat inviolabilitatea domiciliului persoanei
~i a sediului reprezentantei respective.
Acest caz exceptional de neaplicare a legii pe teritoriul unei ¢ri
a fost justificat prin diverse teorii, aparute inca in secolul XVII.

389
 Cea mai raspandita dintre acestea a fost teoria exteritorialitati.i,
formulata de Hugo Grotius, ~i care a predominat pana la inceputul
secolului XX, fiind susti.fluta ~i in prezent de unii autori. Aceasta
teorie susti.fle ca localul (cladirea, dependintele, terenul inconju-
rator, in trecut ~i casele vecine) misiunii diplomatice se considera
ca facand parte din teritoriul statului caruia apaqine misiunea.
Agentii diplomatici - potrivit acestei teorii - sunt considerati ca
i~i pastreaza domiciliul legal, pe teritoriul statului pe care il
reprezinta.
Teoria exteritorialitatii are insa anumite consecinte, discutabile.
Daca localul misiunii diplomatice ar face parte din teritoriul statului
caruia apartifle misiunea - a~a cum sustin reprezentantii acestei
teorii - ar trebui sa admitem ca toate infractiunile savar~ite acolo,
chiar de cetatenii statului unde este amplasat sediul, ar fi infractiuni
savar~ite in strainatate. Daca un infractor s-ar refugia in localul
misiunii diplomatice, el nu ar mai putea fi arestat, ci ar trebui
extradat. Persoanele apartifland misiunii diplomatice respective
fiind pe teritoriul statului lor - potrivit acestei conceptii - nu ar fi
obligate sa respecte legile statului de re~edinta. 0 alta teorie
referitoare la imunitatea diplomatica o constituie teoria reprezen-
tarii, potrivit careia diplomatul, fiind reprezentantul suveranului
sau, iar acesta, la randul lui, personificand statul, cum un stat sau un
suveran nu poate fi supus unei jurisdictii straine, nici reprezentantul
lor nu poate fi supus unei asemenea' jurisdictii. In trecut aceasta
teorie a fost sustinuta de Montesquieu, iar in epoca contemporana
este susti.fluta de doi cunoscuti internap.onali~ti: I. Oppenheim ~i P.
Fauchille.
Impotriva acestor doua teorii - care constituie in fond fictiuni -
s-au ridicat multi autori care sustin ca inviolabilitatea localului
ambasadelor ~i a persoanelor ce fac parte din cadrul ei nu au
nevoie de aceste fictiuni pentru a fi considerate legale.
Teoria exteritorialitatii duce, dupa cum am vazut, la consecinte
absurde, teoria reprezentarii nu explica de ce beneficiaza de
imunitate ~i membrii familiei diplomatului sau personalul tehnic
~i administrativ, aici neputandu-se aplica teoria mandatului din

390
 dreptul civil, misiunile diplomatice fiind organe ale statului, iar nu
reprezentanti ai sai.
Pentru a justifica existenta acestei institutii de drept interna-
tional, trebuie pornit de la principiul fundamental al egalitap.i
suverane a statelor, potrivit caruia reprezentantul unui stat trebuie
sa se bucure, in tara de re§edinµ, de anumite drepturi, pe baza de
reciprocitate, care sa-i asigure indeplinirea in bune condip.i a
misiunii ce i-a fost incredintata, f'ara ca prin aceasta suveranitatea
statului ~e re§edinta sa fie incalcata.
Limitarile aplicarii legii in spatiu se bazeaza pe reciprocitatea
de interese a statelor care, in temeiul suveranitap.i, i§i fac anurnite
concesii cu privire la dreptul lor de jurisdictie §i pe nevoia de a
asigura Jibertatea de actiune a diplomatilor. Fiecare stat renunta in
acest fel la dreptul sau de jurisdictie in privinta reprezentantilor
diplomatici §i se obliga sa nu patrunda tara permisiunea §efului
misiunii diplomatice in localul acesteia. Daca agentul diplomatic
nu s-ar bucura de aceste imunitati, §i ar putea fi arestat, urmarit,
perchezitionat etc., el nu §i-ar putea indeplini in bune conditi.i
misiunea pentru care a fost trimis in strainatate.
Imunitatea diplomatica presupune inviolabilitatea personala a
reprezentantilor diplomatici §i inviolabilitatea cladirilor ocupate
de reprezentanta diplomatica. Inviolabilitatea se extinde - de
asemenea - asupra mijloacelor de transport (automobile, barci cu
motor), apaqinand reprezentantilor diplomatici. Agentii diploma-
tici sunt exceptati de la jurisdicp.a penala, civila §i administrativa a
tarii de re§edinµ. Imunitatea diplomatica se extinde §i asupra
corespondentei personalului diplomatic.
Toate acestea nu inseamna ca daca reprezentantul diplomatic
comite o infractiune sau nesocote§te legile tarii de re§edinta in
care a fost acreditat, guvernul tfilii de re§edinta nu il poate declara
"persona non grata", lucru care atrage dupa sine rechemarea lui
sau expulzarea.
Drepturile patrimoniale ale unui reprezentant diplomatic nu se
considera inviolabile cand ele nu sunt legate de atributii de serviciu.

391
 b) Reprezentantii consulari ai statelor straine se bucura - pe
baza de reciprocitate - de o serie de drepturi ~i privilegii, cum ar fi
scutiri de impozite, de prestatii, de jurisdictia instantelor
judecatore~ti a tafii de re~edinta ill cauzele privind infractiunile de
serviciu ~.a.
c) Referitor la situapa strainilor, !n domeniul relatiilor intema-
tionale se cunosc trei regimuri juridice: regimul national, prin
care se lntelege acordarea strainilor a drepturilor civile de care se
bucura cetatenii statului respectiv; regimul special, respectiv
acordarea pentru straini a unor drepturi prevazute In legi sau
lntr-un tratat international, ~i regimul clauzei natiunii celei mai
favorizate, prin care se lntelege acordarea strainilor, cetateni ai
altui stat, a unor drepturi care sa nu fie mai restranse decat
drepturile acordate cetatenilor oricarui stat teq.
De la principiul general al acpunii legii statului pe teritoriul sau
se admit unele exceptii ~i ill cazul ill care unele fapte se petrec pe
teritoriul mai multor state. De exemplu, mcheierea unei casatorii
illtr-o tara ~i convietuirea sau desfacerea casatoriei ill alta tara. In
asemenea situatii se poate mtampla ca mtre normele juridice ale
acestor tan sa apara anumite conflicte (colizii), care se rezolva prin
conventii intemationale, pe baza unor practici intemationale sau
potrivit prevederilor legale ale statului respectiv. Aceste conflicte
ridica probleme mai complexe, ill special cand este vorba de tari ill
care acee~i relape sociala a primit reglementari diferite.
Statul nostru admite aplicarea legii straine pe teritoriul sau,
cand norma conflictuala a dreptului nostru indica acest lucru.
Aplicarea legii straine In tara noastra este conditionata de
principiul reciprocitatii. De~i suveranitatea unui stat se extinde
numai ill limitele granitelor sale, exista anumite situatii cand legea
statului respectiv se aplica ~i asupra unor fapte petrecute In afara
granitelor sale. Acest lucru se explica prin nevoia de a apara
anumite interese deosebit de importante pentru statul respectiv sau
pentru societate In general. Este firesc ca statul sa aplice legile
sale asupra cetatenilor sai chiar daca ace~tia au savar~it anumite

392
 fapte in strainatate, intrucat ei sunt obligati sa respecte legile µrii
lor, care le apara interesele, oriunde s-ar gasi. Exista insa situatii
in care statul aplica legile sale §i fata de strainii care au savar§it
anumite fapte, atunci cand sunt lezate interesele fundamentale ale
statului nostru sau ale unui alt stat, in cazul in care statul nostru
s-a obligat la aceasta prin anumite conventii intemationale.
Codul penal roman, in art. 4, arata ca legea penala se aplica
in:fractiunilor savar§ite in afara teritoriului tarii, daca raptuitorul
este cetatean roman sau daca, neavand nici o cetatenie, domici-
liaza in tara noastra. De asemenea, in articolul 5 al aceluia§i cod
se arata ca legea penala se aplica in:fractiunilor savar§ite in afara
teritoriului tafii, contra securitatii statului roman sau contra vie!ii
unui cetatean roman, ori prin care s-a adus o vatamare grava
integritatii corporale a unui cetatean roman, cand sunt savar§ite de
catre un cetatean strain sau de o persoana :f'ara cetatenie care nu
domiciliaza pe teritoriul tarii.
Legile statului nostru, in materie penalii, se aplica §i altor in:fracti-
uni decat cele specificate cu titlu exemplificativ, mai sus, cand sunt
savar§ite de un cetatean strain in afara teritoriului tiifii sale sau de o
persoana rara cetatenie care nu domiciliaza pe teritoriul tiifii, daca
fapta este prevazuta ca in:frac!iune §i de legea penala a tiifii unde a
fost savar§ita §i daca raptuitorul se afla in tara noastra.
Constitutia §i legile tarii noastre se aplica pe intreg teritoriul
statului. Aceasta nu exclude insa posibilitatea ca un organ central,
de§i are competenta asupra intregului teritoriu al tiifii, sa limiteze
aplicarea unui act normativ numai la o parte a acestui teritoriu.
A§a a fost cazul legii 203 din iunie 194 7 cu privire la anularea
vanzarilor de pamant ±acute in timpul secetei, care s-a aplicat
numai in Moldova.

INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. C. Barbu, Aplicarea legii penale in spafiu $i timp, Ed.

$tiintifica, Bucure§ti, 1972.
2. Ilariu Mrejeu, Tehnica juridica, Ed. Stiin!ifica, Bucure§ti.

393
 3. Grigore Geamanu, Dreptul internafional contemporan, Ed.
Didactica ~i Pedagogica, Bucure~ti, 1965.
4. Momcilo Luburici, loan Ceterchi, Teoria genera/a a
dreptului, Ed. Universitatii "Dimitrie Cantemir", Bucure~ti, 1991.
5. Nicolae Popa, Teoria genera/ii a dreptului, Ed. Actami,
1998.
6. Martian I. Niciu, Drept internafional public, Ed. Servoset,
Arad, 1999.
7. loan Vida, Manual de legisticii formalii, Editura Lumina
Lex, Bucure~ti, 2000.

394
 Capitolul XVI

APLICAREA NORMELOR JURIDICE

1. GENERALITATI

Prevederile normelor juridice sunt traduse in viata in cursul

activitatii practice a oamenilor, cand ace~tia, in calitatea lor de
reprezentanp sau membri ai diferitelor organizatii sociale sau
unitati de stat, sau ca simpli cetateni i~i exercita drepturile ~i i~i
indeplinesc obligapile. Aceasta activitate, deosebit de complexa,
este desemnata in general cu termenul de "realizare a dreptului".
Realizarea dreptului se desfii~oara pe doua cai principale: a) prin
respectarea ~i executarea normelor juridice de catre cetateni ~i
diferitele organizatii ~i institu!ii; b) prin organizarea aplicarii
normelor juridice de catre organele de stat competente. Exista insa
~i procedee sau mijloace care nu au caracter juridic, dar care
creeaza condi!ii necesare pentru realizarea drepturilor ~i obliga-
!iilor prevazute de lege, cum sunt, de pilda, anurnite masuri
economice, politice sau culturale. Teoria dreptului insa studiaza,
in special, acele forme de realizare a dreptului in care este
implicata activitatea organelor de stat.
Marea majoritate a normelor de drept se realizeaza, respectiv
i~i ating scopul pentru care au fost elaborate, printr-o conduita
conforma cu prevederile normelor de drept a tuturor subiecplor
carora li se adreseaza: cetateni, organizatii, organe de stat.
Respectarea intocmai a obligatiilor ce decurg din contractul de
munca, respectarea normelor privind circulapa pe drumurile
publice, abtinerea de la savar~irea unor infractiuni etc. reprezinta
un comportament conform cu prevederile unor norme de drept, ~i
deci constituie o forma de realizare a dreptului.
in activitatea practica insa, normele juridice nu se pot realiza
numai prin respectarea lor de catre cetateni sau diferite organizatii
ob§te§ti. Atingerea scopurilor prevazute ill normele de drept
presupune uneori o activitate de organizare §i asigurare a execu-
tarii prevederilor nonnative din partea organelor de stat.
Importanta deosebita a activitatii de stat pentru realizarea
dreptului se explica prin rolul specific pe care il are statul ill
organizarea §i conducerea societat].i, el fiind chemat sa asigure nu
numai reglementarea relat].ilor sociale, ci §i traducerea ill fapt a
regulilor de conduita instituite de stat, din partea tuturor celor vizat]..
Organele de stat au nu numai datoria de a se conforma ele insele
prevederilor legii §i altor acte normative, ci au obligatia de a asigura
executarea lor intocmai de catre tot]. subiect].i de drept. Pentru ca
organele de stat sa poata face fatft acestor sarcini speciale, ele sunt
investite cu anumite drepturi §i illdatoriri juridice. Aceste drepturi §i
illdatoriri impun respectarea anumitor forme §i proceduri deosebite,
necunoscute ill alte domenii de realizare a normelor de drept.
Pentru a distinge aceasta activitate specifica de realizare a
dreptului, de alte forme de realizare a lui, in literatura juridica s-a
adoptat denumirea de aplicare a dreptului. Incercand sa o definim,
am putea spune ca "aplicarea dreptului este activitatea practica in
cursul careia organele de stat illfiiptuiesc prevederile normelor
juridice, act].onand ca titulari direct]. ai unor atributii speciale ale
puterii de stat".

2. CARACTERISTICILE ACTELOR INDIVIDUALE

DE APLICARE A DREPTULUI

Activitatea de aplicare a dreptului desra§urata de organele

statului se prezinta sub forma unor acte ce produc efecte juridice.
Bazandu-se pe actele normative §i avand ca scop traducerea
acestora ill viata, actele de aplicare sunt de esentft comuna cu actele
normative. Atat actele normative, cat §i cele de aplicare reflecta ill
fond aceea§i vointft de stat. Dar in actele normative, vointa de stat
este formulata ill mod ipotetic, referitor la anumite situatii posibile,
pe cand actele de aplicare concretizeaza prevederile generale la
anumite subiecte, obiecte, drepturi §i obligat].i detenninate.

396
 Subordonarea actelor de aplicare a dreptului faµ de actele
normative este o expresie a principiului legalitatii.
Este adevarat ca atat normele juridice cat §i actele de aplicare
emana de la organele de stat, sunt o expresie a autoritatii statului.
Dar, pe cata vreme normele juridice prevad situatii generale,
ipotetice, §i se adreseaza unei categorii nedeterminate de
persoane, actele de aplicare au un caracter concret. De exemplu,
prevederile care arata: "Tribunalele §i judecatoriile judeca
pricinile civile, penale §i orice alte pricini date in competenta lor"
este o norma de drept, intrucat are un caracter general. In schimb
o sentinta pronuntata de o judecatorie, prin care un cetatean este
condamnat pentrn savar~irea unei infractiuni, este un act de
aplicare a dreptului. Un alt exemplu: art. 1429 din Codul civil
precizeaza ca locatarnl are doua indatoriri principale: sa
intrebuinteze bunul inchiriat ca un bun proprietar §i sa plateasca
pretul locafi.unii la termenele stabilite. Aceasta este o norma
juridica ce se adreseaza tuturor locatarilor, f'ara ca vreunul din ei
sa fie nominalizat. Dar un ordin de repartitie prin care se
repartizeaza un spatiu de locuit unei persoane nominalizate in
ordinul respectiv este un act de aplicare.
Trasaturile actelor de aplicare prin care acestea se deosebesc de
actele normative sunt urmatoarele:
a) Actul individual de aplicare a dreptului are intotdeauna ca
efect juridic na§terea, modificarea sau stingerea unui raport
juridic, el avand valoarea unui fapt juridic.
b) 0 alta deosebire intre cele doua categorii de acte se refera la
efectul lor in timp, datorita faptului ca actele normative se
adreseaza cetatenilor in forma generala, §i stabilirea inceputului
efectului lor in timp este in functie de aducerea normelor la
cuno§tinta celor chemati sa le respecte. Ele i§i inceteaza efectul prin
abrogare, in urma aparifi.ei unui act normativ care reglementeaza
problemele respective sau prin ajungerea la termen.
Actele juridice individuale urmaresc sa stabileasca raporturi
juridice concrete, ele fiind emise pentru cazuri determinate: un

397
anumit litigiu, o anumita infractiune, un anumit contract ~i, ca
urmare, efectul lor ID timp este subordonat interesului rezolvarii ID
bune conditii a situatiilor respective. La reglementarea efectului ID
timp al actelor de aplicare a dreptului trebuie sa se aiba In vedere:
natura actelor respective (penale, civile, administrative), urgenta
masurilor, prevenirea pericolului de zadarnicire a eficacitatii
masurilor de asigurare a posibilitatii de control a hotararilor luate
etc. Dupa cum se poate observa, efectul In timp al actelor de
aplicare este altfel reglementat decat eel al actelor normative.
c) A treia caracteristica a actelor de aplicare In comparatie cu
actele normative vizeaza conditiile formale de valabilitate ale
acestora. De exemplu, pentru ca o lege sa fie valabila ea trebuie
votata de catre Parlament. in schimb un proces-verbal de consta-
tare a unei contraventii se Intocme~te de catre organele anume
prevazute de lege ~i trebuie sa cuprinda o serie de date prin care se
urmare~te tocmai individualizarea actului, cum sunt: numele,
adresaetc.
Conditii deosebite de forma se cer pentru hotararile date In
cauzele litigioase de catre organele justitiei. De exemplu, potrivit
Codului de procedura penala, dispozitivul fiecarei hotarari este
necesar sa se pronunte, sub sanctiunea nulitatii, In ~edinta publica,
fiecare hotarare trebuind sa cuprinda denumirea instantei de la
care emana, numele ~i prenumele judecatorilor care au luat parte
la judecata, numele ~i prenumele acuzatului sau al inculpatului,
enuntarea faptelor care formeaza obiectul Invinuirii ~i asupra
carora instanta s-a pronuntat, concluziile pfiltilor etc.
d) in sfilr~it, actele de aplicare individuala se deosebesc de actele
normative ~i dupa principiile care stau la baza cailor de atac
1mpotriva lor.
Astfel, legile pot fi modificate sau abrogate numai de catre
Parlament, dupa o procedura speciala. Actele normative ale
organelor locale pot fi abrogate numai cand nu sunt In conformitate
cu legile ~i cu alte acte normative superioare ~i numai ID formele
prevazute de lege, pe baza principiului centralismului.

398
 Actele individuale de aplicare cunosc un alt sistem de verificare
a legalitatii. Asigurarea legalitatii in caclrul raporturilor juridice
concrete este legata direct de interesele participantilor la aceste
raporturi. Atat persoanele fizice cat 9i organele 9i organizatiile
participante la raporturile juridice au posibilitatea de a-9i apara
drepturile asigurate prin normele juridice. Caile de atac urmaresc
tocmai indreptarea unor eventuale gre9eli care s-au putut strecura
cu ocazia aplicarii individuale a dreptului. Aceasta activitate a
controlului legalitatii reprezinta 9i ea o trasatura specifica a actelor
individuale de aplicare a dreptului.

3. FAZELE APLICARII DREPTIJLUI

Aplicarea dreptului la cazurile concrete impune organelor de

stat chemate sa faca aceasta operatie, anumite sarcini caracte-
ristice pentru toate organele de aplicare.
In momentul ivirii spre solutionare a unui litigiu concret, organul
de stat chemat sa faca aceasta operatie trebuie sa verifice cat se poate
de exact imprejurarile in care s-a petrecut fapta, sa cunoasca
materialul legislativ in vigoare, care ar putea fi aplicat acestui caz,
sa-1 interpreteze corect 9i sa gaseasca, in sla:r9it, solutia juridica cea
mai potrivita pentru cazul dat. Astfel, fazele principale ale procesului
de aplicare a dreptului la cazuri individuale ar fi urmatoarele: A)
stabilirea starii de fapt; B) stabilirea elementelor juridice (in cadrul
carora un rol deosebit de important 11 are interpretarea) 9i C)
rezolvarea concreta a problemei, potrivit constatarii starii de fapt 9i a
prevederilor juridice.
De precizat ca aceste faze nu trebuie sa urmeze cu exactitate in
ordinea in care le-am stabilit mai sus. Exista anumite situatii, , cum
sunt, de exemplu, in:fractiunile sau alte incalcari ale legii cand
organele chemate sa aplice anunnte norme juridice ajung in contact
mai intai cu faptele, fiind puse in situatia sa interpreteze 9i sa
verifice imprejurarile in care acestea s-au produs. Aplicarea
prevederilor normelor juridice impune insa aprecierea in comun a
elementelor starii de fapt, impreuna cu cele de drept 9i in raport cu

399
ele, intrucat in sfera preocuparilor organului de aplicare intra numai
acele fapte care sunt relevante din punct de vedere juridic. De
asemenea, nici stabilirea elementelor juridice nu poate fi luata
independent de starea de fapt concreta, respectiv f'ara sesizarea ~i
verificarea unor elemente ale starii de fapt. Stabilirea elementelor
faptice ~i juridice se imbina strans in tot cursul procesului aplicarii
dreptului, pana la elaborarea de:finitiva a solutiei.
a) Stabilirea starii de fapt. In aceasta eta'.pa are loc culegerea ~i
consemnarea 1mprejurarilor concludente ~i tragerea unor concluzii
din aprecierea materialului documentar. Constatarile finale depind
de masura in care ele corespund faptelor, ~a cums-au petrecut ele
in realitate. Concordanta dintre constatarea racuta de organele de
stat competente, respectiv faptele acceptate ca adevar, ~i realitatea
concreta, istorica, reprezinta adevarul obiectiv.
In afara de adevarul obiectiv exista ~i un adevar formal, care
presupune ca constatarile !acute de organele competente cores-
pund numai condip.ilor de forma cerute de lege.
Stiinta juridica nu ~eaga importanta respectarii cu strictete a
conditiilor de forma. In acel~i timp, ea subliniaza importanta
stabilirii unei concordante depline intre ceea ce se petrece in
realitate ~i ceea ce se constata de catre organele de stat.
b) Stabilirea elementelor juridice. Aceasta inseamna
identificarea normelor referitoare la faptele constatate ~i alegerea
acelor dispozitii normative pe baza carora trebuie sa se ia
hotararea. Aceasta operap.e poarta denumirea de alegere (selectio-
nare) a normelor.
c) Elaborarea solupei (rezolvarea definitiva a cauzei)
implica ~i ea mai multe aspecte.
In primul rand se pune problema individualizarii dispozip.ilor de
aplicare.
In al doilea rand este necesara elaborarea dispozitiei de aplica-
re de catre organul de stat competent, care sa oblige persoana
careia i se adreseaza dispozitiile de aplicare sa se conformeze, sa
execute prevederile generale ale normei (sau ale normelor) la care
se refera dispozip.a de aplicare.

400
 Actul concret prin care se da o dispozitie de aplicare, de obicei,
invoca aproape mtotdeauna actul normativ ale carui prevederi
trebuie traduse in viata de catre eel caruia i se adreseaza actul.
Dispozitiile de aplicare, dupa obiectul lor, sunt de doua feluri:
1. dispozipi in care se indica in mod concret, nominal unei
persoane acpunea licita pe care trebuie sa o faca;
2. dispozitii prin care se indica sanctiunea pe care trebuie sa o
suporte o anunlita persoana ca rezultat al savar~irii unei fapte
ilicite.

INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. Luburici Momcilo, Teoria genera/a a dreptului, Editura

Oscar Print, Bucure~ti 2005.
2. Popa Carmen, Teoria genera/a a dreptului, Editura
Lumina Lex, Bucure~ti, 2001.
3. Badescu Mihai, Teoria genera/a a dreptului, Editura
Universul Juridic, Bucure~ti, 2004.
4. Craiovan loan, Teoria generala a dreptului, Editura
Sibila, Craiova, 1999.
5. Jean Louis Bergel, Theorie generale du droit, Editura
Dalloz, Paris, 2004.

401
 Capitolul XVII

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

-PARTE INTEGRANTA A PROCESULUI DE APLICARE

Normele juridice, pentru a-§i atinge scopul in vederea caruia au

fost elaborate, este necesar sa fie respectate de catre cei a caror
conduita o reglementeaza. Uneori ele trebuie aplicate de catre
organele de stat, functionari sau, 1n unele cazuri speciale, de
organele §i organizatiile ob§te§ti care au sarcini in acest domeniu.
Pentru a putea fi msa respectate sau aplicate, este necesara
cunoa§terea lor, IDtelegerea conpnutului lor, care se dezvaluie ID
cadrul procesului de interpretare. Aplicarea normelor juridice
impune IDcadrarea ~or situatii concrete particulare ID limitele
prevazute de norme. In acest fel, interpretarea apare ca o parte a
procesului de aplicare a normelor juridice. Interpretarea normelor
juridice nu insearnna doar contemplarea lor. 0 norma juridica poate
fi cunoscuta §i IDteleasa numai in mod activ §i in procesul
confruntarii ei cu practica.
Daca cu ocazia aplicarii normelor juridice se ajunge la concluzia
ca IDtelesul atribuit initial unei norme are consecinte pentru
practica, consecinte care nu concorda cu vointa legiuitorului, este
necesara modificarea normei respective. Concluziile trase cu ocazia
aplicarii normelor juridice, influenteaza rezultatul interpretarii,
aplicarea imprimand astfel interpretarii o anumita directie.
Organele care elaboreaza acte normative incearca sa creeze un
cadru limitativ de manifestare a acestei influente, instituind anumite
principii, reguli de interpretare §i aplicare. Concepand activitatea de
interpretare ca o etapa a procesului de aplicare a dreptului, §tiinta
juridica, are ID vedere §i deosebirile dintre cele doua activitati,
faptul ca ele nu trebuie confundate.
 2. NO'fIUNEA INTERPRETArul NORMELOR JURIDICE

Denumirea acestei vechi institutii de drept a prilejuit multe

discutii in literatura juridica de specialitate. Ele au avut ca punct
de plecare precizarea elementelor ce formeaza obiectul
interpretarii §i, in functie de aceasta, gasirea denumirii celei mai
potrivite care sa o desemneze.
La un moment dat, in literatura de specialitate se vorbea despre
"interpretarea legii", §i despre "interpretarea dreptului". Ambele
expresii s-au pastrat, la acestea adaugandu-se intre timp §i o a treia
denumire: interpretarea normelor juridice.
Formularile de mai sus trebuie raportate la conceptia domi-
nanta intr-o anumita perioada de timp, referitoare la izvoarele
dreptului, la necesitatea pe care un izvor sau altul o reclama in
privinta interpretarii.
La baza formularii primei expresii, aceea de "interpretarea
legii", a stat o anumita ierarhiz,are a izvoarelor dreptului, intelegand
prin aceasta interpretarea legilor §i a celorlalte acte normative
scrise. Astazi, denumirea de "interpretarea legii" nu se mai folose§-
te la modul general, ea referindu-se doar la activitatea de
interpretare a legii ca izvor principal al dreptului.
"Interpretarea dreptului" a fost folosita initial pentru a exprima
interpretarea dreptului cutumiar §i a dreptului creat de judecator,
interpretare ce avea la baza ideea caracterului nelacunar al
dreptului. Mai tarziu, aceasta expresie a inceput sa fie folosita atat
pentru dreptul scris, cat §i pentru dreptul nescris. In dreptul
romanesc, expresia "interpretare a dreptului" este folosita pentru a
denumi activitatea de interpretare a dreptului creat de diferite
organe ale statului, respectiv a dreptului scris. Alaturi de aceasta
formulare, intalnim §i pe cea de "interpretarea normelor juridice".
A vand in vedere intelesul nou dat notiunii de "interpretare a
dreptului", intre cele doua denumiri nu se mai face diferentierea
care se racea atunci cand "interpretarea dreptului" se referea doar
la dreptul cutumiar §i la dreptul creat de judecator. Ambele
expresii sunt folosite pentru exprimarea aceleia§i activitati

404
activitatea de interpretare a normelor juridice -, norme care in
totalitatea lor formeaza dreptul, ele fiind deci sinonime.
Interpretarea este o nopune intfilnita §i ill alte domenii ale
§tiintei. in general, interpretarea este o activitate de lamurire, de
stabilire a adevaratului illteles al unei opere spirituale. Se poate
vorbi astfel despre interpretarea operei unui scriitor, de interpretarea
unei opere filozofice etc.
Interpretarea normelor juridice este o operape logico-rationala,
care se face dupa anumite reguli §i cu anumite metode specifice
dreptului, ea constituind un moment necesar al aplicarii lui.

3. NECESITATEA INTERPRETARII NORMELOR

JURIDICE

Dupa cum se §tie, normele juridice au un caracter generaL

referindu-se la cazuri ipotetice. Aplicarea lor se face insa la cazuri
concrete, care ridica uneori o serie de aspecte specifice.
a) Legiuitorul nu poate sa prevada, in cadrul normelor juridice,
toate situatiile ce se pot intalni la aplicarea acestora, el fiind
obligat sa se mentina la un nivel de generalitate.
b) Necesitatea interpretarii normelor juridice decurge §i din
faptul ca, ill redactarea lor, se folose§te o exprimare concisa,
legiuitorul concentrand la maximum ideile pe care vrea sa le
exprime. De aici decurge sarcina organelor de interpretare de a
dezvalui, in procesul interpretarii, conpnutul real al normei,
illtreaga gama de situatii pe care legiuitorul a avut-o ill vedere la
redactarea ei. Cu cat reglementarea cuprinsa ill norma juridica este
mai minupoasa cu cat ea are ill vedere o diversitate de elemente, cu
atat problemele interpretarii sunt mai putine.
c) in alta ordine de idei, trebuie aratat ca in perioada cat 0 norma
este in vigoare pot apare fapte noi care, neexistand ill momentul
elaborarii legii, n-au fost prevazute ill mod direct ~i concret. Se
elaboreaza, de asemenea, o serie de norme care ating intr-o masura
mai mare ori mai mica sfera de aplicare a normelor existente.

405
Pentru aplicarea corecta a actelor normative, in asemenea situatii,
este necesara interpretarea lor, compararea §i studierea lor impreuna
cu alte dispozitii legale.
d) Uneori se ridica anumite probleme legate de redactarea
gramaticala a textului de lege, de o anumita ordine a cuvintelor in
text, de folosirea semnelor de punctuatie, precum §i de intelesul
unor termeni.
e) De multe ori, in textele de lege sunt folositi anumiti termeni
al caror sens difera de eel obi§nuit. De aceea, legiuitorul, atunci
cand considera necesar, face chiar in cuprinsul unor legi referiri la
intelesul special al termenilor folositi ID redactare. De exemplu, ID
cadrul Codului penal exista titlul VIII in care legiuitorul explica
intelesul unor termeni sau expresii folosite ID redactarea legii
penale.
Unii termeni pot fi folositi cu intelesuri diferite, specifice ID
diferite ramuri de drept. Pentru a intelege cat mai exact sensul
acestora, se impune o analiza, o cunoa§tere, o explicare corecta a
lor, aceasta fiind sarcina interpretarii.
f) De multe ori continutul vointei exprimate in legi necesita o
completare, o intregire. In primele zile dupa elaborarea ei, norma
juridica nu este cunoscuta sub toate aspectele ei, atat de cetateni
cat §i de organele de stat. Interpretarea este calea care face
posibila punerea la curent a cetatenilor §i a organelor de aplicare
cu o serie de aspecte privind noua norma.

4. OBIECTUL INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In doctrina juridica se considera ca §i in aplicarea unor norme

juridice care sunt clar formulate pot aparea, uneori, indoieli cu
privire la solutionarea diverselor aspecte pe care le ridica aplicarea
ei la cazuri concrete. De exemplu, este cazul aplicarii dispozitiilor
articolelor 30 §i 31 din Codul familiei, referitoare la bunurile
comune §i btmurile proprii ale sotilor. De§i textul de lege are o
redactare clara aplicarea lui a ridicat unele probleme in legatura cu

406
 natura depunerilor la CEC, cu privire la bunurile cumparate de un
sot, in perioada cand sotii traiau despfu1:iti in fapt, ori unele
probleme privind caracterul retributiei.
Este posibil, uneori, ca in cadrul conexiunii a doua sau mai
multe legi dare, sa se iveasca o serie de probleme legate de
aplicarea lor, care nu pot fi solutionate decat in cursul interpretarii
acestora. Oricat de clara ar fi o lege in perioada cat se afla in
vigoare, pot aparea o serie de situatii noi, in solutionarea carora
este necesara activitatea de interpretare.
In practica nu survine neaparat, in fiecare caz de aplicare a legii, o
faza distincta sau completa de interpretare, imprejurare care de altfel
nu atinge esenta. Uneori este suficient sa se invoce sau sa se
sintetizeze rezultatele activitatii anterioare de interpretare a organelor
de aplicare a dreptului ori explicapile date de §tiinta juridica, dar
alteori, la cazurile mai simple, intfilnite in activitatea practica, nici
aceste activitati nu se des:f'a§oara in mod co~tient. In realitate insa §i
in aceste cazuri simple activitatea de aplicare a dreptului cuprinde
sintetic §i elementele interpretarii, chiar §i numai sub forma totalizarii
rezultatului unei eventuale interpretari anterioare.
Faptul ca in aplicarea dreptului interpretarea poate atinge un
grad sau altul in functie de cazul concret la care se aplica norma
respectiva, ori in functie de experienta organului care interpreteaza,
nu infirma necesitatea interpretarii tuturor normelor juridice, fapt
unanim admis in literatura juridica.
In legatura cu obiectul interpretarii normelor juridice trebuie sa
precizam ca sunt supuse interpretarii toate cele trei elemente ale
lor: ipoteza, dispozitia §i sanctiunea.
Ipoteza normelor juridice este necesar a fi interpretata pentru a
se cunoa§te cu claritate care sunt conditiile in prezenta carora se
aplica norma respectiva, masura in care norma juridica poate fi
aplicata la cazul concret. In aceasta confruntare a situatiei
concrete cu continutul prevederilor normei juridice, referitor la
condipile de aplicare ale regulii de drept respective, se nasc o
serie de probleme legate de continutul normei. Este sarcina
interpretarii sa stabileasca situatiile carora nu Ii se aplica

407
prevederile normei juridice, precum ~i gasirea, in procesul
aplicarii, a situatiilor la care legea de~i nu face referiri exprese, pot
fi solutionate potrivit prevederilor normei respective.
La fel este necesara interpretarea dispozitiei normei juridice. in
unele cazuri, interpretarea are ca obiectiv principal precizarea
drepturilor ~i obligatiilor ce revin unei persoane fizice sau
juridice, stabilite in cadrul dispozitiei normei juridice.
Interpretarea este necesara ~i in privinta sanctiunii normei
juridice. in anumite cazuri, cu ajutorul interpretarii se urmare~te a
se preciza existenta unei sancfiuni, caracterul acesteia, modul de
executare, intinderea ei etc.

5. REGLEMENTAREA JURIDICA A INTERPRETARlI

in legatura cu reglementarea interpretarii se ridica o serie de

probleme, cum sunt: exista norme exprese care reglementeaza
aceasta activitate sau nu? Care este ramura dreptului ce cuprinde
in obiectul ei asemenea reglementari? Existenta unor reglementari
in acest sens nu este cumva in masura sa limiteze dezvoltarea
~tiintei interpretarii normelor juridice? ~.a.
La baza interpretarii stau anumite principii generale, pe care le
gasim in cadrul sistemului de drept.
Aceste principii rezulta din esenta dreptului, din particularitatile
concrete ale fiecarui sistem de drept. in legile fundamentale ale
unor tafi sunt prevazute o serie de principii generale, care, chiar
daca nu se refera in mod direct la interpretarea normelor juridice,
instituie anumite directive in activitatea de aplicare ~i interpretare a
dreptului, anumite limite in care trebuie sa se desf'~oare activitatea
de interpretare ~i aplicare a dreptului.
Organele de aplicare ~i interpretare a normelor juridice tin
seama in activitatea lor ~i de principiile fundamentale ale
diferitelor ramuri de drept. in acel~i timp, in aplicarea ~i
interpretarea normelor juridice se folosesc principiile ~i regulile
oferite de ~tiinta logicii. in acest fel, chiar ~i fiira o reglementare

408
 expresa a modului in care trebuie sa se desra~oare interpretarea,
organele de stat au la indemana o serie de principii care le
orienteaza munca. Aceste principii de interpretare sunt valabile
pentru intregul sistem de drept ~i deci implicit ~i pentru activitatea
de interpretare ~i aplicare a normelor juridice.
Legislatia, in general, nu cuprinde intotdeauna norme propriu-
zise de interpretare, care sa prevada in mod expres genurile ~i
metodele de interpretare. Aceasta nu trebuie sa duca la concluzia
ca problemele interpretarii ar putea fi solu?onate in afara dreptului
pozitiv. Faptul ca legislatia in vigoare nu cuprinde norme exprese,
care sa se refere la interpretare, se explica prin aceea ca legiuitorul
nu vrea sa limiteze dezvoltarea ~tiintifica a principiilor ~i
rnetodelor de interpretare.
Codul nostru civil nu cuprinde prevederi exprese in legatura cu
interpretarea normelor juridice, dar se considera ca prevederile lui,
referitoare la interpretarea conventiilor, prevederi cuprinse in
articolele 977-985, ar avea aplicabilitate ~i in privinta interpretarii
normelor juridice.

6. INTERPRETAREA NORMELOR JURlDICE

IN DIFERlTE RAMURl DE DREPT
Aspectele generale privind interpretarea normelor juridice fac
obiectul teoriei generale a dreptului, care studiaza categoriile rnai
importante ale statului ~i dreptului. Cu toate acestea, unele aspecte
referitoare la interpretare le intalnim ~i in diferite studii, mono-
grafii, rnanuale care se ocupa cu problerne specifice anurnitor
ramuri de drept. In acest fel se poate pune intrebarea daca nu
curnva fiecare ramura a dreptului are o teorie proprie a interpre-
tarii, respectiv daca problema interpretarii este tratata altfel in
dreptul civil decat in dreptul penal, altfel in dreptul cooperatist
decat in dreptul administrativ ~.a.
Raspunz:ind la aceasta intrebare, precizarn ca este necesar sa
avern in vedere caracterul unitar al dreptului ~i din aceasta cauza nu
pot fi aplicate principii diferite in diverse ramuri ale dreptului,

409
esenta ~i locul interpretari.i avand un caracter unitar. Interpretarea,
ca proces de clarificare a sensului normelor juridice, nu poate sa
difere de la o ramura de drept la alta.
Principiile ~i regulile generale ale interpretarii au o aplicabi-
litate comuna in toate ramurile de drept.
Afirmand caracterul unitar al interpretari.i, ~tiinta dreptului nu
exclude faptul ca pe aceasta baza comuna se pot retine, in procesul
interpretari.i, unele deosebiri ce tin de caracterul normelor juridice.
Aceste diferente ce se pot ivi sunt determinate uneori de gradul de
codificare a normelor juridice. A~a, de exemplu, in dreptul nostru
civil se admite institutia analogiei, bazata pe art. 3 al Codului civil,
care prevede ca "Judecatorul care va refuza judecarea unei cauze
sub cuvant ca legea nu prevede, sau ca este intunecata sau
neindestulatoare, va putea fi urmari.t ca culpabil de denegare de
dreptate". De aici se trage concluzia ca atunci cand legea nu
prevede o anumita fapta concreta, judecatorul va aplica o nonna
juridica referitoare la o cauza asemanatoare. Astfel, in dreptul
nostru, pe baza analogiei legii s-a incetatenit punctul de vedere
potrivit caruia, in lipsa reglementari.i juridice care sa se refere direct
la raporturile patrimoniale legate de contractul de furnizare,
urmeaza sa se aplice normele referitoare la contractul de vanzare-
cumparare. Spre deosebire de dreptul civil, in dreptul penal odata
cu :perfec?-onarea legislatiei s-a renuntat la institutia analogiei.
In dreptul penal, limita interpretarii e acolo pana unde e legea
penala, nu se poate folosi interpretarea extensiva pentru suplinirea
legii. In dreptul civil, interpretarea extensiva este acceptata ~i are o
larga aplicabilitate "in cazul interpretari.i extensive, interpretul
ajunge la concluzia ca in intelesul ei literal, norma nu acopera
unele raporturi (sau situatii) pe care in intentia legiuitorului
trebuia sa le acopere. De aceea, pentru a realiza intentia legiuito-
rului ~i scopul normei, pentru a o interpreta potrivit adevaratului
ei sens, organul care aplica norma ii atribuie un sens mai larg
decat rezulta din formulare".
In dreptul international, pe langa trasaturile generale ale teoriei
interpretarii oricarei norme juridice, interpretarea prezinta unele

410
 aspecte specifice. In aceasta ramura a dreptului, obiectul interpre-
tarii il constituie normele prevazute in diferite conventii internapo-
nale. Doctrina interpretarii pune in mod principal problema
interpretarii conventiilor internationale, precizand ca rolul
interpretarii este de a dezvalui sensul real al acestora, relevarea
intent;iilor adevarate ale pfiltilor.
Doctrina juridica, subliniaza ca interpretii convent;iilor
internationale trebuie sa fie statele contractante, atribuind in felul
acesta ~ insemnatate mare interpretarii autentice. In cazul dreptului
international, ceea ce trebuie interpretat este vointa a doua sau mai
multe state. In acest fel, interpretarea autentica ~i cea judiciara
(Ia.cuta de Curtea internaponala de justit;ie) imbraca unele aspecte
noi. Elaborarea liniilor generale ale interpretarii in dreptul
international are loc pe baza principiilor generale ale teoriei
interpretarii normelor juridice in ansamblu.

7. FORMELE DE INTERPRETARE
A NORMELOR JURIDICE

Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum ~i de la

forµ obligatorie a acesteia, putem distinge: interpretarea oficiala
~i interpretarea neoficiala.
A) Interpretarea oficiala este acea interpretare Ia.cuta de un
organ de stat sau de catre o organizape ob~teasca imputernicita sa
faca acte de aplicare a normelor juridice. Acest fel de interpretare
are un caracter obligatoriu. In functie de sfera obligativitatii ei,
interpretarea oficiala poate fi grupata ~i ea in interpretare generala
~i interpretare cazuala.
a) Interpretarea genera/a este interpretarea Ia.cuta de catre un
organ de stat ori de o organizape ob~teasca care a fost imputernicita
sa elaboreze norme juridice. Ea se face prin acte normative ~i are un
caracter general-obligatoriu. Prin aceasta forma a interpretarii se
urmare~te lamurirea unor aspecte neclare ce apar in legatura cu
prevederile anumitor norme juridice, neclaritati care se ivesc nu in

411
legatura cu o singura speta, ci se refera la o sfera mai larga de
probleme, la mai multe subiecte de drept.
Interpretarea generala poate fi Ia.cuta (§i in mod :frecvent
intfilnim mai ales acest caz) de catre organul care a ernis normele ce
urmeaza a fi interpretate. in acest caz vorbim despre interpretarea
autentica. Ea permite organului care a elaborat actul normativ sa
dea explicatiile §i lamuririle pe care le crede necesare in privinta
sensului normelor pe care le-a elaborat. Acesta este de fapt un vechi
principiu al dreptului, aparut in dreptul roman, potrivit caruia "cine
edicteaza legea o §i interpreteaza".
in literatura juridica, se recunoa§te in mod unanim posibilitatea
organelor care au elaborat normele juridice de a le interpreta prin
acte normative care au o for!li obligatorie egala cu cea a actului
interpretat. Datorita scopului interpretarii, trebuie sa subliniem ca
actul normativ prin care se interpreteaza un alt act are un caracter
retroactiv.
Pana nu de mult in literatura juridica se considera ca este
autentica numai interpretarea legii. in ultimul timp insa, se vorbe§te
de o interpretare autentica nu numai cand este vorba de lege, ci §i
de celelalte acte normative.
Subiectele interpretarii autentice pot fi toate organele care au
dreptul de a elabora norme juridice.
in legatura cu interpretarea general-obligatorie, se ridica
problema daca un organ inferior poate interpreta un act juridic al
unui organ superior. Este cazul, de exemplu, al instructiunilor
elaborate de rninistere pentru traducerea in viata a unor legi.
in cazul interpretarii general-obligatorii s-~ mai pus problema
daca organele superioare pot sa interpreteze actele juridice ale
organelor inferioare. Raspunsul la aceasta intrebare este :Iara
!ndoiala pozitiv, intrucat daca organele superioare pot modifica §i
anula actele organelor inferioare, cu amt mai mult le pot §i
interpreta. in practica insa asemenea cazuri sunt foarte rare.
b) Interpretarea cazuala este forma interpretarii oficiale,
racuta de organul de aplicare a dreptului care se refera la un

412
 anumit caz concret. Subiectele care fac aceasta forma de
interpretare sunt instantele judecatore§ti ~i organele administratiei
de stat. Interpretarea cazuala nu poate fi pusa pe acela~i plan cu
interpretarea judiciara, a§a cum se face uneori. Aceasta pentru ca
exista multe situatii cand interpretarea cazuala se refera nu la acte
de aplicare, Ia.cute de instantele judecatore§ti, ci la acte Ia.cute de
organele administrative ce cuprind diverse aspecte cu precadere
din domeniul relatiilor economice.
Trebuie preciz.at ca interpretarea cazuala este obligatorie numai
pentru o anumita cauza concreta. Aceasta nu exclude posibilitatea
ca instantele de judecata sau organele administrative, care fac
interpretarea cazuala, sa tinil cont §i de solutiile date in alte cazuri
similare cu cele pe care le au de rezolvat, acest lucru nefiind
interzis.
c) Injluenta interpretarii cazuale $i practicii aplicarii normelor
juridice asupra procesului de elaborare a dreptului. Interpretarea
cazuala fie ca este racuta de instantele judecatore§ti, de organele
administrative, sau de organizatiile ob~te§ti imputernicite in acest
sens, in procesul aplicarii normelor juridice la cazuri concrete da
na§tere unei practici a aplicarii dreptului. fn acest sens putem
vorbi de o practica judiciara, practica administrativa, sau practica
aplicarii dreptului de catre organizatiile ob§te§ti.
In acele sisteme de drept in care se acorda hotararilor judecato-
re§ti foqa obligatorie §i pentru cauzele similare ulterioare, aceste
hotarari, denumite "precedent judiciar'', primesc caracterul de
izvor de drept (de exemplu, sistemul dreptului comun englez). In
unele tari, hotararile instantelor devin obligatorii pentru judecarea
cauzelor analoge, numai atunci cand ele au o aplicabilitate
repetata, cand s-a format o practica in acest sens. Practica judicia-
ra sau jurisprudenta, cum se mai nume§te, nu este legata de reguli
obligatorii care sa impuna rezolvarea unui caz. Regulile
jurisprudentei se aplica numai pentru ca judecatorul considera ca
in mai multe cauze asemanatoare, anterioare, au fost date solutii
juste, iar nu pentru ca ar exista o norma de drept care sa-1 oblige

413
la aceasta. Denumirea de norme ale jurisprudentei este conven-
tionala, 1n realitate fiind vorba mai mult de o traditie (vezi in
legatura cu aceasta: Rern;e David, Les grands systcmes de droit
contemporaines, Ed. Dalloz, Paris, 1966, p. 132-133).
In perioada de ascensiune a burgheziei, rolul practicii judiciare
a fost strict limitat la rezolvarea unor litigii concrete. In perioada
revolutiei franceze, Robespierre, referindu-se la practica judiciara,
arata: "Acest cuvant <rjurisprudenra» a tribunalelor trebuie ~ters
din limba noastra. Intr-un stat care' are o constitutie ~i o legislatie,
jurisprudenta nu este altceva decat lege" (G. Marty ~i S. Raynaud,
Droit civil, Sirey, vol.I, 1956, p. 202).
Dupa revolutie, burghezia franceza ~i-a schimbat atitudinea fatil
de practica judiciara. Acest lucru rezulta cu claritate ~i din discursul
preliminar pe care 1-a ti.nut Portalis cu ocazia adoptlirii Codului civil
francez din 1804. El spunea: "Ar fi Ia:ra indoiala de dorit ca toate
materiile sa fie reglementate de legi. Dar 1n lipsa unor texte precise,
1n toate materiile, un uzaj vechi constant ~i bine fixat, o suita
nemtrerupta de hotarari asemanatoare, tine locul legii. Noi
abandonam jurisprudentei cazurile rare ~i extraordinare... Si toate
obiectele pe care ne fortam 1n mod inutil sa le prevedem, sau pe
care o prevedere precipitata nu le-ar putea defini tara pericol. Si
revine experientei sa umple golurile pe care le lasam... trebuie sa
existe o jurisprudenta" (Fenet, Travaux preparatoires au Code
civil, vol. I, p. 469).
In ~tiinta juridica contemporana este aproape unanim admisa
parerea ca judecatorul aduce elemente noi in cadrul normelor
juridice atunci cand el da un continut concret unor notiuni
generale folosite de legiuitor sau cand el umple anumite lacune
ale dreptului.
In practica aplicarii dreptului nu se creeaza noi norme de drept,
ci numai se interpreteaza, eventual se completeaza normele de
drept existente.
Elaborarea normelor juridice presupune un proces de cuno~­
tere, 1n cadrul caruia organele ce elaboreaza norme juridice
desprind, din multitudinea faptelor ~i raporturilor sociale concrete,

414
 unele aspecte generale ~i esentiale, care sunt comune acelei
categorii de raporturi ce necesita o reglementare juridica. Practica
ocupa deci un loc important, atat ca punct de plecare al acestei
cuno~teri ~i de elaborare a normelor de drept, cat ~i ca scop final al
ei, ca directie spre care se mdreapta aplicarea normelor de drept.
Prin natura activitati-i lor, organele de aplicare vin ill contact
zilnic cu realitatea sociala, avand posibilitatea sa constate
carentele unor reglementari. Facand aceste constatari, ele le
transmit apoi organelor competente, pentru ca acestea sa supuna
problemele respective unei reglementari corespunzatoare.
Practica aplicarii dreptului ar avea deci "un rol de captare, de
prelucrare ~i transmitere catre legiuitor a unor semnale izvorate
din viata sociala ~i care se realizeaza deseori prin preconizarea
unor solutii de perfec!ionare a legislatiei."
Practica aplicarii dreptului joaca ~i ea acela~i rol pe care
practica, in general, il joaca in procesul cunoa~terii.
Rolul practicii aplicarii dreptului trebuie privit sub dublu aspect:
a) in primul rand, practica reprezinta un proces de trecere de la
abstract la concret, de la general la particular, de la teorie la practica;
b) ill acel~i timp insa, practica aplicarii exercita o puternica influenta
asupra formarii normelor de drept, prin ridicarea de la concret la
abstract, de la individual la general, de la practica la teorie.
Elaborarea dreptului este un proces complex. In cadrul lui,
rolul primordial ~i hotarator il au organele creatoare de drept.
Alaturi de ele insa ~i ill sprijinul lor, in cadrul procesului de
elaborare, actioneaza ~i organele de aplicare. Aceste organe nu
decid asupra edictarii normelor juridice. Dar activitatea lor
serve~te ca izvor de inspiratie, ca material de lucru, pe care
legiuitorul este chemat sa-1 prelucreze.
B) Interpretarea neoficiala este interpretarea racuta de catre
oamenii de ~tiin¢, cercetatori ill domeniul dreptului, cadre didac-
tice universitare, in diferite imprejurari, cum sunt: pledoarii,
conferinte, monografii, articole etc. in care se fac afirmatii de ordin
~tiintific cu privire la continutul normelor juridice. Interpretarea

415
neoficiala nu are caracter obligatoriu ~i este intalnita uneori sub
denurnirea de interpretare doctrinara sau interpretare
~tiintifica.
Denurnirea de "interpretare ~tiintifica" nu trebuie sa conduca la
concluzia ca aceasta forma a interpretlirii ar folosi metode pe care
celelalte forme nu le utilizeaza sau ca aceasta forma a interpretarii
presupune anurnite calitati deosebite in persoana subiectilor care
fac interpretarea. Cu alte cuvinte nu se poate trage concluzia de aici
ca interpretarea oficiala nu ar fi ~i ea ~tiintifica, sau mai precis, ca ar
fi ne~tiinti:fica.
In de~ursul dezvoltlirii istoriei, interpretarea doctrinara a jucat
uneori rolul de izvor al dreptului. Un exemplu in acest sens il
constituie opera marilor juri~ti ai Romei Imperiale (Quaestiones,
Responsae, Sententiae, Regulae, ale lui Papinian, Paul ~i Ulpian).
In oranduirea feudala plirerea unor juri~ti, exprimata in
anumite forme, cu privire la unele texte imprumutate din dreptul
roman - a primit o fortli juridica obligatorie. Acesta a fost cazul
glosatorilor ~i ai postglosatorilor care au pregatit preluarea
dreptului roman in oranduirea feudala. Uneori valoarea gloselor a
depa~it pe cea a textelor interpretate.
In dreptul contemporan in Codul civil elvetian intalnim
prevederi in care se a:firma ca doctrina este una din sursele de
inspiratie pentru instanta. Astfel, in art. 1 al Codului civil elvetian
se spune: "legea, reglementeaza toate materiile la care se refera
litera sau spiritul vreuneia din dispozitiile sale. In lipsa unei
dispozitii legale aplicabile, judecatorul hotlira~te dupa dreptul
cuturniar ~i, in lipsa unei cutume, dupa regulile pe care le-ar stabili
daca ar fi chemat sa faca act de legislator. El se inspira din regulile
co~acrate de doctrina ~i jurisprudenta."
In tara noastra, interpretarea doctrinara nu are un caracter
obligatoriu, dar indepline~te un rol important in aplicarea ~i
dezvoltarea dreptului. Interpretarea doctrinara exercita o influenta
pozitiva asupra procesului de creare ~i de aplicare a dreptului, prin
justetea ~i competenta punctelor de vedere exprimate de catre
oamenii de ~tiinta juri~ti in lucrarile lor.

416
 Interpretarea doctrinara clarifica intelesul unor principii de
drept, generalizeaza experienta formata in legatura cu diferite
institutii juridice, critica anumite solutii necorespunzatoare date de
organele de aplicare a dreptului, reliefand in acest fel carentele
activitatii juridice.
In literatura juridica a fost exprimata parerea ca clarificarea
formelor de interpretare, 1n interpretare oficiala ~i neoficiala, nu ar
mai acoperi pe deplin realitatile existente in domeniul interprefarii
in tara noastra.
Pomind de la notiunea ~i obiectul interpretarii ~i ajungand la
concluzia ca interpretarea normelor juridice se face numai 1n
cadrul "explicarii" acestora, ~i in procesul de "realizare ~i
infaptuire" a lor de catre cefateni ~i organizatiile ob~te~ti, unii
autori considera ca clasificarea interpretarii in oficiala ~i neoficiala
ar lasa 1n afara sferei ei unele categorii de interpretare, cum ar fi
interpretarea pe care o qau normelor juridice cefatenii 1n procesul
de realizare a dreptului. In acest sens se arata ca, pentru elaborarea
unei conceptii clare ~i consecvente a interpretarii, trebuie sa se
pomeasca de la teza ca interpretarea dreptului constituie un
aspect, o faza, a realizarii dreptului §i nu numai un aspect al
aplicarii normelor juridice. Dupa cum se ~tie, procesul de realizare
a normelor de drept este un proces complex, la care participa atat
organele de stat, cat §i organizatiile ob~te~ti, cetatenii (persoane
fizice ), fiecare din aceste subiecte avand o anumifa calitate, un
anurnit rol §i desfa§urandu-§i activitatea de indeplinire a preve-
derilor juridice in anurnite forme juridice (prin crearea de
raporturi juridice sau :f'ara crearea de raporturi juridice concrete).
Anali7ilnd continutul notiunii de interpretare cu cele doua
aspecte ale ei, pe de o parte lamurirea normelor juridice care
prive~te toate subiectele dreptului, iar, pe de alta parte, explicarea
normelor juridice racuta numai 1n legatura cu anurnite norme, de
catre organele de stat competente sau de cercetatorii din domeniul
§tiintei juridice, se ajunge la concluzia ca impaqirea interpretarii 1n
oficiala §i neoficiala nu are 1n vedere decat activitatea de
interpretare desfa§urafa de organele de stat in cadrul atributiilor de

417
aplicare a dreptului, excluzand din sfera ei interpretarea fiicuta de
cetateni ~i organizapile ob~te~ti ill procesul de realizare a dreptului.
De asernenea, diviziunea clasica ill interpretare oficialii ~i neoficiala
- ill opinia arnintita - nu cuprinde aspectul prim al interpretarii
normelor juridice, acela de liirnurire a illtelesului normei juridice.
In legatura cu interpretarea normelo'r juridice de catre cetateni,
se irnpune o precizare. Dupa cum am rnai aratat, in lirnbajul
cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, se poate
interpreta un rol illtr-o piesa sau un gest al cuiva. Dar in sens
juridic a interpreta insearnna a stabili illtelesul unor norme juridice
in procesul aplicarii lor, iar nu a exprirna o piirere oarecare despre
normele de drept ill vigoare. Evident, se poate spune ~i despre un
cetatean ca interpreteaza norme juridice, dar nurnai in procesul
apliciirii lor, in fata unei instante de judecata sau a altui organ de
aplicare a dreptului ~i in legatura cu aplicarea, iar nu in cadrul
realizarii normelor juridice prin sirnpla respectare a lor.

8. METODELE DE INTERPRETARE
A NORMELOR JURlDICE

Prin metode de interpretare illtelegern totalitatea procedeelor

folosite pentru descoperirea conpnutului prevederilor normelor
juridice in scopul aplicarii lor la cazuri concrete.
In ~tiinta juridica au fost elaborate o serie de procedee folosite ill
procesul interpretiirii normelor juridice. Cu toate acestea, diversitatea
procedeelor folosite are un caracter unitar. Caracteml unitar al
acestor procedee este dat de folosirea rnetodei dialectice ill cercetarea
continutului normelor juridice, pentru descoperirea sensului lor. In
procesul de interpretare a normelor juridice este prezentii ill prirnul
rand rnetoda generalii folositii de ~tiinta, ill vederea cuno~terii ~i
illtelegerii tuturor fenornenelor juridice, logice.
Metodele concrete folosite in scopul interpretarii normelor
juridice nu sunt altceva deceit diferite aspecte ale apliciirii rnetodei
logice la un caz concret.
In literatura juridica din tara noastra au fost exprirnate rnai rnulte
piireri ill ceea ce prive~te rnetodele de interpretare. Astfel, I.

418
 Demeter considera ca cea mai justa grupare a metodelor de
interpretare este impaqirea lor ill trei categorii: sistematico-juridica,
istorica ~i gramaticala. I. Oancea enumera urmatoarele metode:
literala (gramaticala), rationala sau logica, istorico-juridica,
sistematica 9i prin analogie.
lntr-o alta conceptie, sustinuta de juristul D. PU9alega, mralnim:
interpretarea gramaticala, interpretarea sistematica 9i interpretarea
logico-sistematica, mtelegand prin aceasta grupele de mijloace de
ordin gramatical, de ordin istoric, de ordin logic 9i sistematic.
In ceea ce ne prive9te, noi ne oprim asupra clasificarii
cvadripartite a metodelor de interpretare, care include:
interpretarea gramaticala, sistematica, istorica 9i logica.
a) Metoda gramaticala presupune cercetarea textului normei
ce urmeaza a fi interpretate, analizfuld sensul cuvintelor, supunand
textul unor analize morfologice 9i sintactice, tinand seama arat de
pozitia 9i acordul cuvintelor cat 9i de diferite paqi ale propozipei,
de legaturile ce exista mtre cuvinte. Este vorba deci de aplicarea
regulilor obi9nuite ale gramaticii la clarificarea unui text juridic.
Analiza morfologica 9i sintactica a unui text se ive~te atunci
cand textul normei este discutabil in aceasta privinµi. De exemplu,
folosirea in text a legaturii cu ajutorul conjuncpilor "sau", "9i" duce
la sensuri diferite ale textului, intrucat prima conjuncpe are un
caracter altemativ fata de a doua care are un caracter cumulativ.
De pilda in art. 260 din Codul penal al Romfuliei se prevede ca
fapta martorului care mtr-o cauza penala, civila, disciplinara, sau
in orice alta cauza in care se asculta martori, face afirmatii
mincinoase, ori nu spune tot ce ~tie privitor la imprejurarile
esentiale asupra carora a fost intrebat, se pedepse9te cu inchisoare
de la 1 la 5 ani."
Analiza gramaticala a acestui text ne ajuta sa mtelegern ca
pedeapsa cu inchisoare corectionala este aplicata martorului arat
in situatia in care el face afirmatii mincinoase, cu privire la
imprejurari esenpale pentru cauza, asupra carora este intrebat in
mod special, cat 9i in ~ituatia in care nu spune tot ce ~tie cu privire
la aceste imprejurari. In acelU9i timp analiza gramaticala a textului

419
de mai sus da posibilitatea sa intelegem continutul infractiunii de
marturie mincinoasa care-I constituie amt afirmatiile mincinoase
cat §i nedeclararea tuturor celor cunoscute de catre martor, cu
privire la imprejurarile esentiale pentru cauza.
b) Metoda sistematica. Consta in determinarea continutului
normei juridice prin stabilirea locului pe care il ocupa in sistemul
de drept §i compararea ei cu alte norme juridice din cadrul
aceleia§i institutii sau ramuri de drept. Interpretarea sistematica
presupune cercetarea legaturii dintre diferite norme pe baza
ierarhiei actelor normative in care sunt prevazute, luand in
considerare, deci, forta lor juridica.
In cadrul proces~lui de interpretare trebuie avut in vedere
sistemul dreptului pozitiv, datorita faptului ca obiectivul
interpretarii este un element al sistemului de drept. In acest sens,
norma supusa interpretarii trebuie comparata cu alte norme din
aceea§i ramura de drept sau din alte ramuri, determinandu-se
raportul ce exista intre ele.
De exemplu, art. 225 din Codul penal se refera la talharia
savar§ita in paguba avutului ob~esc, dar nu precizeaza ce trebuie sa
intelegem prin talharie. De aceea, pentru a interpreta corect art. 225,
el trebuie corelat cu art. 211 care precizeaza ce este talharia.
c) Metoda istorica. Interpretarea istorica consta in examinarea
imprejurarilor in care a fost elaborata norma juridica respectiva.
Ea presupune cercetarea materialelor care au stat la baza
elaborarii normei juridice, expunerea de motive §i discutiile ce
s-au purtat pe marginea actului normativ supus interpretarii.
In literatura juridica se considera ca continutul social-politic al
normelor juridice se exprima §i in materialul preliminar, in cursul
pregatirii proiectului, a dezbaterii sale §i a discutarii lui in cadrul
organului legislativ. Discutarea proiectelor de catre populatie duce
la reliefarea acelor imprejurari istorico-sociale care fac ca legea sa
fie necesara, la semnalarea cauzelor care au detenninat vointa
legiuitorului de a reglementa intr-un anumit fel raporturile sociale.
Trebuie sa precizam ca folosirea metodei istorice nu presupune
din partea organului de aplicare studii istorice deosebite. Cuno~intele
de cultura generala, priceperea, cuno§tintele politico-ideologice §i

420
 profesionale, corelate cu documentele la care se refera intetpretarea
sunt suficiente §i de un real folos in acest scop.
De exemplu, Legea nr. 4/1973 a permis construirea de case de
odihna proprietate personala. In 1980 acestei legi i s-au adus o serie
de modificari. In noua redactare a Legii 4/1973 nu se mai intalne§te
expresia "casa de odihna". Facand o inteipretare istorica va trebui
sa consideram ca cei care au devenit proprietarii unor asemenea
case in baza Legii 4/1973 le puteau pastra in continuare, chiar daca
mai aveau in proprietate §i o alta locuin¥!, casa de odihna nefiind
considerata o a doua locuin¥t, pana in 1990.
d) Metoda logica. Se bazeaza pe folosirea legilor logicii
formale pentru stabilirea conpnutului normei juridice cu cele trei
elemente structurale ale ei: ipoteza, dispozipe §i sanctiune.
Unii autori contesta existenta separata a unei metode logice de
inteipretare intrucat - spun ei - "nu este dialectic a separa aceste
metode logice" (autorii intelegand prin metodele de inteipretare
metoda sistematico-juridica, istorica §i gramaticala). Ei considera,
de asemenea, ca nu pot fi separate formele de gandire deoarece
gandirea logica este inerenta oricaror metode de inteipretare.
Majoritatea autorilor admit existenta unei metode logice, tratand:o
independent de metoda gramaticala, sistematica §i istorica. In
conceptia acestor autori, cu toate ca orice procedeu de inteipretare
se bazeaza pe o gandire logica, exista o serie de rationamente §i
judecati folosite in procesul intetpretarii normelor juridice, care,
bazandu-se pe regulile logicii formale §i nefiind condiponate de
celelalte procedee de inteipretare, pot fi considerate ca reguli
exclusiv logice.
Unele rationamente sau argumente, prin frecventa folosirii lor,
au dat na§tere unor dictoane exprimate in limba latina. Precizam
ca acestea nu sunt adevaruri absolute, ci anumite reguli de
principiu, utile in rezolvarea unor probleme juridice complexe.
In acest sens putem retine urmatoarele reguli de principiu mai
frecvent utilizate in cadrul metodei logice:
- Argumentul ad-absurdum, folosit in stabilirea adevarului
tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice, lucru

421
care in §tiinta matematica se nume~te"reducerea la absurd".
- Argumentul a contrario este un tip de rationament care se
bazeaza pe legea teqului exclus din cadrul logicii formale ~i care
inseamna ca in cazul notiunilor contradictorii care se neaga una pe
alta numai una din ele este adevaratii, cealalta fiind falsa, iar a
treia posibilitate nu exista.
Pentru folosirea acestei argumentari e necesar de cele mai multe
ori ca ideea afirmata in textul normei sa aiba un caracter de
exceppe, de derogare de la principiu, astfel meat ideea contradic-
torie, cea negata, sa corespunda principiului. Un exemplu in acest
sens il constituie prevederile art. 22 din Codul de procedura penala
in care se arata ca: hotarfuea definitiva a instantei penale are
autoritate de lucru judecat in fata instantei civile, care judeca
actiunea civila. Hotarfuea definitiva a instantei civile prin care a
fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru de judecat
in fata organului de urmarire penala ~i a instantei penale. 0 a treia
solutie in aceasta problema nu poate exista.
_: Argumentul a fortiori ratione. in acest caz organul de
aplicare ~i interpretare a legii constata ca ratiunea aplicarii unei
anumite norme este mai puternica intr-o alta ipoteza, decat cea
indicata expres in norma respectiva. De exemplu, Tribunalul
Suprem, prin decizia nr. 658/1962 solutioneaza in sens afirmativ
problema admisibilitatii anularii pe motiv de eroare a unui act
administrativ, precizand ca "daca un act civil care in principiu este
irevocabil se poate anula totu;;i pe motiv de eroare, chiar dupa ce
~i-a produs efectele, cu amt mai mult se poate anula pentru acel~i
motiv un act administrativ care in principiu este revocabil".
in literatura de specialitate s-a pus problema de a ~ti daca se
poate vorbi de o logica juridica. Unii autori considera ca da, ~i
incearca sa o defineasca. Astfel, George Kalinowski arata ca
logica juridica este "Studiul gandirii juridice discursive in toata
intinderea acesteia, adica in toate operatiile ei intelectuale pe care
le efectueaza in elaborarea, interpretarea §i aplicarea dreptului".
Gheorghe Mihai trateaza problema logicii juridice mai
complex, subliniind ca in functie de nivelurile obiectului, formei,

422
 opera#ei sau structurii gandirii juridice sau de studiul gandirii,
limbajul actiunii sau realitatii subiectului juridic se pot obtine
diferite rezultate. Astfel, el propune:
- o semiotica juridica, ce ar cuprinde descrierea semnelor ~i a
expresiilor limbajului juridic (sintaxa logica a limbajului juridic);
relatiile semnelor cu obiectul juridic desemnat de ele (semantica
juridica), limbajul juridic sub aspectul producatorilor lui ~i
in:fluenta limbajului juridic.
- o logica juridica deontica referitoare la limbajul normelor;
asupra comportamentului uman (pragmatica juridica);
- o logica juridica nenormativa, manifesta in teoriile definitiei,
ale argumentarii, ale sistematizarii ~i metodologiei.
Autorul citat subliniaza ca, de~i domeniul gandirii juridice
poate fi studiat de logica deontica, aceasta nu insearnna ca
problematica logicii juridice a fost rezolvata. Apreciem o gandire
ca este juridica, arata autorul, "daca o raportam la subiectul care
gande~te o actiune juridica, la eel care opereaza cu concepte
juridice atat in procesul de elaborare, cat ~i in cadrul apliciirii sau
a simplei cunoa~teri a normelor de drept. Alegerea premizelor,
cautarea criteriilor de evaluare subiectuala, motivarea corespunza-
toare cu pozitia lui fata de situatia-problema in care este angajat
con~tient §i responsabil".
In final autorul arata ca teoria argumentarii se poate constitui ca
parte a logicii juridice. A argumenta, subliniazii el, inseamna a
aduce argumente relevante sau irelevante, tari sau slabe, permise
sau nepermise de lege care sa formeze un rap_onament corect, de
unde §i bivalenta argumentarii ca activitate rap_onala §i rezonabila.
Altemativa susti-nuta trebuie motivata, motivare care este garantata,
in particular, de forta argumentelor avansate, corespunzator ~u
spiritul legilor §i cu critica, ce (~i-)o face subiectul acp_unilor. In
instanµ, de pilda, este diferita - parµal sau total - de cea a judecato-
rului, in sensul ca ultimul o face pentru a-~i sus#ne hotararea.
Motivand §i justificand, partile incearca sa convinga instanta, iar
aceasta urmare~te sa arate ca hotararea sa se gase~te in temeiul
legii. "Totul se desra§oara dramatic printr-o lupta incordata a
ra#unii dialogale, care (se) intreaba §i (i§i) rasptmde printr-o

423
dezbatere vie, ill care regula abstracta §i cazul concret se cheama §i
se resping pana la hotararea lor illtr-o sinteza calma §i lucida,
prezenta ill hotararea cu valoarea de lucru judecat".
Exista §i autori care vorbesc de o logica judiciara considerand-o
ca o disciplina din grupa logicilor speciale, subgrupa logicilor
normative, alaturi de logica deontica, logica imperativelor, praxeo-
logia (logica actiunii), teoria logica a deciziilor, logica preferintelor
§i alegerilor.

9. REZUL TATUL INTERPRETARII

NORMELOR JURIDICE

In cazurile In care contfilutul normelor juridice nu este nici rnai

larg nici rnai illgust, ci coincide illtru totul cu textul ill care sunt
formulate, ill literatura juridica se vorbe§te de interpretarea literala
sau declarativa. Interpretarea gramaticala nu poate fi identificata,
nici con:fundata cu interpretarea literala. Ea nu constituie un
procedeu de interpretare, ci un principiu de interpretare, potrivit
caruia organul de aplicare a legii trebuie sa priveasca continutul ce
rezulta din litera normei juridice, iar nu contfilutul ei real, care
po~te diferi uneori de continutul aparent.
In urma procesului de cunoa§tere a normei j uridice, rezultatul
poate fi "extensiv sau restrictiv". Printr-o analiza mai aprofundata
din punct de vedere §tiinpfic poate rezulta uneori ca, ill raport cu o
cunoa§tere primara, contfilutul normelor juridice este mai larg sau
mai restrans. Atunci cand ill urma interpretarii se stabile§te ca
contfilutul normei este de fapt mai larg decat formularea ei textuala,
ne gasim ill prezenta interpretarii extensive.
Interpretarea extensiva este, a§adar, una din posibilitatile la
care ajungem printr-o cercetare mai aprofundata a normei
juridice. Acest rezultat ne arata ca vointa legiuitorului are In
realitate un caracter mai general decat eel care apare In cadrul
unei interpretari primare a normei juridice respective.
Interpretarea restrictiva este tot un rezultat al interpretarii, cand
se constata ca formularea textului legii este mai larga decat
continutul ei real.

424
 Sensul restrictiv al legii poate fi scos in evidenta pe baza
cercetarii conditiilor existente la edictarea legii, cat ~i in decursul
dezvoltarii istorice, cand in urma confruntarii legii cu noile relatii
care se formeaza reiese ca legea nu se refera la acestea, de~i ar
trebui sa se refere, iar pentru atingerea acestui scop sa fie necesar
un alt act de legiferare.
Un exemplu de interpretare restrictiva il constituie, de pilda,
articolul 239 Cod penal, in sensul ca infractiunea de ultraj contra
autoritatii se poate comite impotriva unui functionar public numai
daca acesta se gase~te in timpul activitatii sale oficiale ~i
reprezinta un organ de stat.

INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. Szabo Imre, Interpretarea normelor juridice, Ed. Stiintifica,

Bucure1;)ti, 1964.
2. "Studia Napocensis", Seria Drept, Ed. Academiei, 1974.
3. Gabriela Chivu, in Contribu/ia practicii judecatore$fi la
dezvoltarea principiilor dreptului civil roman.
4. Codulfamiliei, Bucure1;)ti, 1954.
5. Oancea, Drept penal. Partea genera/a, Ed. Didactica ~i
Pedagogica, Bucure1;)ti, 1965.
6. Tratat de drept civil. Partea genera/a, vol. I, Ed. Academiei,
Bucure~ti, 1966.
7. Rene David. Les Jc:,>rands systcrnes de droit contemporains,
Ed. Dallooz, Paris, 1966.
8. Marty ~i S.Roymond, Droit civil, vol. I, Paris, Ed. Sirey,
1956.
9. Kalinowski G., La logique du droit, Paris, 1966.
10. Gheorghe Mihai, Elemente constructive de argumentare
juridica, Ed. Academiei, Bucure1;)ti, 1982.
11. Gheorghe Enescu, Filozofie $i logica, Ed. Stiipfica, Bucure1;)ti,
1973.
12. Momcilo Luburici, loan Ceterchi, Teoria genera/a a
dreptului, Ed. Universitatii "Dimitrie Cantemir", Bucure~ti, 1991.

425
 13. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami,
1998.
14. Gheorghe Mihai, Interpretarea juridica, Ed. All, Bucure~ti,
1999.
15. loan Huma, Cunoa$fere $i interpretare fn drept, Editura
Academiei Romane, Bucure~ti, 2005.
16. Barac Lidia, Elemente de teoria dreptului, Editura All
Beck, Bucure~ti, 2001.
17. Popa Carmen, Teoria generala a dreptului, Editura
Lumina Lex, Bucure~ti, 2001.
18. Craiovan loan, Metodologia juridica, Editura Universul
Juridic, Bucure~ti 2005.
19. Jean Loius Bergel, Theorie generate du droit, Editura
Dalloz, Paris, 2004.

426
 Capitolul XVIII

RASPUNDEREA JURIDICA

1. RASPUNDEREA JURlDICA, PARTE INTEGRANTA

A MSPUNDERll SOCIALE

In societatea contemporana, raspunderea sociala a omului

prime§te o semnificatie deosebita. Dirijarea de catre om a unor
ma§ini sau mecanisme, efectuarea unor cercetari §tiintifice sau
tehnice etc. dobandesc, prin semnificatia §i valoarea lor, nu numai
o importanta nationala, ci §i una mondiala.
in conditiile actuale, raspunderea sociala a omului se pune cu o
deosebita acuitate. Conducerea societatii, desra§urarea in condi!ii
optime a relatiilor sociale impun o activitate independenta a diver-
selor organe, institutii §i organizatii de stat sau ob§te§ti.
Aceste conditii este firesc sa faca necesara cre§terea raspunderii
§i, in acela§i timp, stimularea tuturor factorilor care participa la
elaborarea unor hotarari §i la exercitarea acestora. Largirea atributi-
ilor ;;i prin aceasta a competentei §i a autonomiei unor organe,
institutii §i organizatii de stat sau ob§te§ti, in rezolvarea sarcinilor
multiple §i complexe nu sunt posibile f'ara o largire a raspunderii la
toate nivelurile.
Raspunderea sociala se refera la comportamentul pe care il
aleg membrii societatii din multiple variante posibile in cadrul
determinismului social, raportat la interesele generale ale societa-
tii ;;i cerintele obiective ale dezvoltarii sociale. Acest comporta-
ment, in functie de respectarea sau nerespectarea normelor
sociale, constituie temeiul antrenarii unor reactii, a unor conse-
cinte pe plan social. Raspunderea sociala presupune o atitudine
con§tienta, activa, concretizata intr-un comportament care
corespunde in eel mai inalt grad cerintelor, necesitatJ.lor sociale
obiective, atitudine care rezulta dintr-o hotarare, act de coll§tiinta
~i vointa a individului. Comportamentul, actiunile oamenilor au
loc in cadrul unui determinism complex. Acest determinism este
insa relativ, intrucat opereaza intr-un cadru limitat, existand
numeroase posibilitati de actiune lasate la alegerea individului.
Actiunea legilor sociale obiective se manifesta prin activitatea
oamenilor. Alegerea libera ~i con~tienta a uneia din variantele
posibile ale comportarii - in cadrul actiunilor legilor obiective -
sta la baza raspunderii individului.
Comportamentul persoanei este supus in mod permanent unor
aprecieri ~i reactii din partea societatii organizate. Aceasta
apreciere, de~i pare spontana ~i se manifesta in fiecare caz in parte,
este institutionalizata cu ajutorul normelor sociale chemate sa
modeleze hotararile, alegerile, comportamentul individului dirij§nd
activitatea lui in directia dorita de ordinea sociala existenta.
Raspunderea sociala implica sanctionarea sociala a atitudinii alese
de individ in cazul unei neconcordante intre conduita lui ~i normele
sociale instituite.
Raspunderea sociala imbraca diferite forme specifice. Astfel se
poate vorbi de o raspundere politica, juridica, morala, etica ~i
civica. Raspunderea sociala cuprinde intreaga sfera a realizarii
normelor: atat realizarea obligatiilor prevazute in dispozitiile
normei, cat ~i realizarea sanctiunii in caz de nerespectare a
dispozitiei. in domeniul politic, social sau civic, raspunderea are
un inteles clar, ea referindu-se la realizarea in bune conditii a unor
activitati, actiuni etc. in acest sens putem vorbi de: raspunderea
conducerii pentru bunul mers al uzinei, raspunderea guvemului
unei tari pentru politica intema ~i extema etc. Nerespectarea
normelor sociale poate avea drept consecinta aplicarea unor
sanctiuni politice sau morale care, in anumite conditii, pot avea un
important rol in restabilirea echilibrului social.
Specificul raspunderii juridice, in comparatie cu celelalte forme
ale raspunderii sociale, consta in faptul ca ea se refera la obligatia
de a raspunde pentru incalcarea normei de drept. Singurul temei al
raspunderii juridice 11 constituie incalcarea prevederilor normelor

428
 legale. Incalcarea normelor juridice antreneaza §i raspunderea
juridica fixata de ele.
R.aspunderea juridica este strfuls legata de activitatea unor
organe de stat. Stabilirea concreta a raspunderii juridice are la baza
nu numai o apreciere sociala (opinie publica, colectiv, societate). Ea
se intemeiaza pe o constatare oficiala racuta, de regula, de organele
de stat investite cu atributii determinate. Acest lucru este necesar
pentru a acorda garantii cat mai depline ceta{enilor, pentru a
exclude posibilitatea arbitrarului §i a ilegalitati.lor. Dupa cum se
§tie, stabilirea raspunderii j uridice are uneori urmari deosebit de
grave: privati.uni de ordin material sau personal, pierderea tempo-
rara a libertati.i sau exercitiului unor drepturi. Stabilirea raspunderii
juridice face posibila individualizarea §i sancp.onarea oricarei
incalcari a dreptului. Sanctiunea juridica are un caracter mai grav
decat sanctiunile politice, morale, etice sau civice. Sancp.unea
juridica este mai prompta §i mai eficace, realizarea ei fiind
inevitabila §i obligatorie.
Cu toate ca raspunderea juridica prezinta o serie de particula-
ritati specifice care-i configureaza personalitatea, in raport cu
celelalte fmme de raspunderi sociale, ea se gase§te 1ntr-o
permanenta interdependenta §i influentare reciproca cu acestea.
Fiecare forma a raspunderii sociale actioneaza asupra tuturor
celorlalte forme. Ca rezultat al interacp.unii lor se formeaza
nivelul general al raspunderii sociale. Raspunderea politica, ce se
manifesta in participarea activa §i coll§tienta a cetateanului la viata
politica §i de stat, actioneaza asupra raspunderii sale juridice, cat
§i asupra raspunderii sale morale sau civice. R.aspunderea civica
se refera, de asemenea, la indeplinirea unor indatoriri fata de
societate, indatoriri de natura politica, juridica, morala. Influenta
reciproca a diferitelor forme ale raspunderii sociale se manifesta
nu numai pe planul con§tiintei, ci uneori §i in cumulul, altemanta
sau inlocuirea unor feluri de sanctiuni cu altele in urma incalcarii
normelor de drept.
Dintre toti. factorii sociali care concura la realizarea concordantei
formelor raspunderii sociale cu cerintele obiective, un rol important

429
mdepline~te dreptul, amt prin ac!iunea sa preventiva - prescrierea
comportamentelor conforme cu interesele societa!ii prin stabilirea
drepturilor ~i obliga!iilor cetatenilor, a tuturor cetatenilor, a tuturor
participantilor la raporturile juridice - cat ~i prin aplicarea
sanc!iunilor 1n cazul nerespectarii normelor juridice.

2. NOTJUNEA RASPUNDERII JURIDICE

Urmarind caracterizarea institutiei raspunderii juridice, obser-

vam ca nici un text de lege nu da o definitie vreuneia dintre
formele raspunderii juridice. Legiuitorul stabile~te numai conditi-
ile 1n prezenta carora persoana fizica sau juridica poate fi trasa la
raspundere: principiile raspunderii, limitele 1n care poate opera
una sau alta din formele sale, natura ~i mtinderea sanc!iunii
juridice susceptibile de aplicare etc.
In literatura juridica, de asemenea, problema raspunderii juridice
a fost cercetata destul de rar ca o categorie generala a dreptului. In
schimb, acestei probleme i s-au consacrat lucrari 1n care raspunde-
rea juridica este privita ca o categorie de ramura apaf!inand
dreptului penal, civil sau dreptului muncii, ca ~i cum raspunderea
penala, civila sau de drept al muncii nu ar fi 1n realitate forme
concrete ale raspunderii juridice 1n general.
In literatura juridica, problema raspunderii juridice este cercetata
mai ales de speciali~tii din domeniul dreptului civil. Astfel, Henry
Lalou afirma ca din punct de vedere etimologic cuvantul
"responsabilitate" deriva din latinescul spondeo care in contractul
verbis din dreptul roman insemna obliga!ia solemna a debitorului
fatli de creditorul sau de a-~i indeplini presta!ia asumata prin
contract. De aici - arata autorul - sensul ce urmeaza a fi atribuit
no!iunii de responsabilitate in general ~i celei de responsabilitate 1n
civil, in special, este acela de obliga!ie in repara!iune, obligap.e ce
rezulta dintr-un delict sau dintr-un cvasidelict.
Rene Savatier da urmatoarea defini!ie raspunderii civile:
"Responsabilitatea civila este obligap.a ce incumba unei persoane

430
 de a repara paguba cauz.ata alteia prin fapta sa sau prin fapta
persoanelor sau lucrurilor ce depind de aceasta persoana".
Datorita faptului ca obligatia de reparare a prejudiciului cauz.at
printr-o fapta ilicita civila este in realitate o sanctiune civila,
inseamna ca raspunderea civila trebuie privita ca 0 obligatie a
autorului faptei ilicite civile de a suporta o sanctiune civila.
In domeniul dreptului penal, italianul R 'Peanain define~te
raspunderea penala ca fiind: "Obligatia de a suporta consecinta
juri~dica a infractiunii, intelegand prin aceasta pedeapsa penala".
In literatura juridica raspunderea juridica este privita uneori ca o
categorie generala a dreptului. Autorii S. I. Bratus ~i I. S.
Somoscenco arata ca raspunderea juridica consta ID suportarea de
catre persoana care a savar~it 0 fapta ilicita a unor urmari
neconvenabile pentru ea. Este o privatiune aplicata acestei persoane
de catre popor, de o organizafi-e sociala sau de catre stat, privatiune
neconvenabila pentru acea persoana atat din punctul de vedere a
raporturilor sale cu ceilalti membri ai societatii, cat ~i in ceea ce o
prive~te pe ea ca individ, cat ~i modul sau de viaµ.
Realizarea sanctiunilor juridice, sustin autorii citati, implica o
condamnare din partea societatii fata de persoana vinovata ~i o
privare de ordin personal, pecuniar sau de drepturi, cum ar fi:
inchisoarea, amenda, interdictia dreptului de a exercita in viitor o
anumita profesie etc. Intru~at realizarea ~i aplicarea acestor
privatiuni este contrara vointei agentului, ele se pot in.Iaptui numai
cu ajutorul unui aparat format din organe speciale ale statului.
Consideram ca este justa concluzia acestor autori care privesc
raspunderea juridica nu ca pe o simpla obligatie de a suporta o
sanctiune juridica, ci ca o modalitate de realizare a constrangerii
de stat.
0. S. Ioffe concepe ~i el raspunderea ca o masura de constran-
gere la respectarea normelor de drept aplicata de organele statului
ilnpotriva celor ce savar~esc fapte ilicite. Pornind de la aceasta idee,
autorul citat IDSa simplifica lucrurile, identificand raspunderea
juridica cu sanctiunea juridica atunci cand arata: "... Raspunderea
civila reprezinta ID primul rand sanctiunea faptei ilicite, consecinta

431
stabilita de lege pentru cazul savar§irii unei astfel de fapte. Aceasta
sanctiune se exprima In aplicarea unor masuri de constrangere
ilnpotriva celui care a savar§it fapta ilicita".
R.aspunderea juridica §i sanctiunea juridica sunt doua notiuni
diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a
doua. R.aspunderea juridica este un raport juridic de constrfulgere
iar ~ctiunea juridica reprezinta obiectul acestui raport.
In literatura juridica din tara noastra, o opinie interesanta In
legatura cu raspunderea juridica, a fost exprimata de I. Gliga, care
considera ca, pentru a defini corect raspunderea juridica, trebuie sa
se tifla seama de locul §i rolul ei In procesul complex al realizarii
dreptului pozitiv. Dupa parerea autorului, aparitia raspunderii
juridice In procesul de realizare a dreptului are loc numai in cazul
mcalcarii cu vinovatie a normelor de drept §i este urmata de
aplicarea constrangerii de stat prin mijloace corespunzatoare
gradului de pericol social al faptei ilicite savar§ite. In conceptia lui,
raspunderea juridica nu se confunda cu constrangerea de stat §i deci
nu se poate defini prin elementul specific acesteia, adica prin
obligatia de a " ... suporta o sanctiune". In concluzie, autorul arata ca
raspunderea juridica trebuie definita ca " ... o situatie juridica
specifica aplicarii constrangerii de stat atrasa de mcalcarea sau
nerespectarea normelor juridice In vigoare".
Un punct de vedere asemanator caruia ne raliem §i noi, care
l:nsa nu este de acord cu folosirea expresiei "situatie juridica", a
fost exprimat de Mircea Costin: "Raspunderea juridica - arata el -
este complexul de drepturi §i obligatii conexe - care - potrivit
legii - se nasc ca urmare a savar§irii unei fapte ilicite §i care
constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat, prin aplicarea
sanctiunilor juridice l:n scopul asigurarii stabilitatii raporturilor
sociale §i a l:ndrumarii membrilor societatii l:n spiritul respectarii
ordinii de drept".

3. PRINCIPIILE AASPUNDERlI JURIDICE

Raspunderea juridica ilnbraca o varietate de forme concrete,

fiecare dintre ele avand o serie de particularitati. Cu toate acestea,

432
 ea are un fond de reguli comune, o serie de principii generale
aplicabile tuturor acestor forme. Principiile raspunderii juridice, la
fel ca ~i principiile generale ale dreptului, sunt anumite idei
calauzitoare pe care le inralnim in cadrul institutiei raspunderii
juridice. Principiile raspunderii juridice au legatura cu principiile
generale ale dreptului ~i cu principiile unor ramuri de drept, dar cu
toate acestea ele au anumite trasaturi specifice.
Principiile raspunderii juridice nu au un caracter exclusiv
juridic, in ele fiind incluse ~i aspecte politice ~i morale.

A) PRINCIPIUL RASPUNDERII FENTRU FAPTE

sAvARSITE cu VINOVATIE
Potrivit acestui principiu, orice subiect de drept poate fi
sanctionat nurnai atunci cand este vinovat ~i nurnai in limitele
vinovatiei sale.
Raspunderea juridica intervine pentru ca un anurnit subiect de
drept nu a respectat conduita prescrisa; pentru ca din mai multe
conduite posibile el a ales tocmai pe cea care incalca interesele
generale ocrotite prin norma de drept. Societatea, prin intermediul
justitiei, condamna pe unul sau pe altul din membrii sai tocmai
pentru ca a racut 0 alegere contrara intereselor sale, raptuitorul
~tiind, sau trebuind sa ~tie ca prin comportamentul sau contravine
acestor interese.
Principiul raspunderii pentru faptele sav~ite cu vinovape are 0
mare importanta ~i pentru realizarea efectului educativ pe care 11 are
raspunderea juridica. Prin stabilirea raspunderii juridice se urmare~te
indreptarea in viitor a autorului faptei ilicite. Efectul educativ al
raspunderii ar fi de neconceput daca o persoana ar fi sanctionata ~i
atunci cand nu i s-ar putea imputa nimic. Aplicarea unei sanctiuni
atunci cand subiectul este vinovat va avea asupra acestuia o inraurire
educativa, el evitand pe viitor (avem in vedere individul normal,
obi~nuit, iar nu pe cei care sav~esc in mod repetat anumite fapte
antisociale) sa mai savar~easca asemenea fapte.

433
 B) PRINCIPIUL RASPUNDERII PERSONALE
Raspunderea juridica, este strict legata de persoana care a
savar~it fapta ilicita, illtinderea ei fiind stabilita in functie de
circumstantele personale ale autorului. Este adevarat ca exista
situatii in care raspunderea poate fi atrasa ~i de fapta altuia ori, in
mod solidar cu altul, dar, in general, raspunderea se stabile~te
numai pentru fapta savar~ita de autor ~i in limitele faptei sale,
lufuidu-se in considerare toate imprejurarile obiective ~i subiective
ale autorului faptei ilicite, atat in momentul savar~irii faptei cat ~i
in momentul stabilirii sanctiunii.
In cadrul principiului r~punderii personale illtalnim ~i regula
exprimata prin adagiul din limba latina, non bis in idem, care
illseamna ca eel care a comis 0 illcalcare a legii este pasibil de
raspundere, deci de a i se aplica o sanctiune juridica, numai o
singura data pentru aceea~i fapta. Unei singure violari a normei
juridice ii corespunde o singura sancpune juridica. Desigur, acest
lucru nu exclude cumulul a diferite forme de raspundere juridica,
faµ de acee~i persoana ~i cu privire la acee~i fapta, atunci cand
printr-o fapta unica se violeaza simultan norme juridice de natura
diferitii: civila, penala etc. De asemenea, acest principiu nu exclude
aplicarea unor sanctiuni cumulative ill cadrul acelei~i forme ale
raspunderii juridice. De exemplu: ill cadrul raspunderii juridice
penale se aplica ill mod frecvent sanctiuni cumulative constand din
imbinarea mai multor feluri de pedepse care se aplica pentru acee~i
fapta: illchisoare ~i amenda sau illchisoare ~i confiscarea averii etc.
Esenta acestui principiu consta in excluderea posibilitatii
aplicarii fata de aceea~i persoana ~i pentru acee~i fapta a doua
sau mai multe sanctiuni identice ca natura - fie penale, fie civile,
fie administrative etc. illtrucat, dupa cum am aratat, o singura
violare a unei norme juridice poate atrage dupa sine o singura
sanctiune juridica.

C) PRINCIPUL mSTETEI SANCTIUNII

Cerinta fundamentala a acestui principiu consta ill necesitatea
existentei unei stranse corelatii illtre gravitatea faptei ~i sanctiunea

434
aplicata persoanei care a incalcat o norma de drept. Acest princi-
piu presupune corecta alegere ~i aplicare a n01mei juridice sub
incidenta careia intra fapta ilicita ~i care constituie singurul temei
pentru care intervine tragerea la raspundere. Un alt aspect al
principiului justetei sanctiunii il reprezinta corecta individualizare
~i aplicare a sanctiunilor prevazute de normajuridica.

D) PRINCIPIUL CELERITATII TRAGERII LA

RASPUNDERE
In esenta acest principiu pretinde ca tragerea la raspundere sa se
faca la timpul potrivit. Aplicarea sanctiunilor, reprezentand reacpa
societatii p1in foqa de constrangere a statului faµ de faptele ilicite,
trebuie sa intervina cat mai rapid dupa savar~irea faptelor respec-
tive, pentru a putea produce efectele dorite, arat faµ de raptuitor cat
~i faµ de societate.
Tragerea la raspundere a :taptuitorului nu poate suferi amanare.
Nu poate fi taraganata o lunga perioada de timp, intrucat in acest fel
s-ar crea un sentiment de insecuritate a raporturilor sociale, pe de o
parte, iar, pe de alta parte, un sentiment de neincredere in capacitatea
organelor chemate sa asigure respectarea ordinii de drept.

4. CONDUITA ILICITA, CAUZA A DECLANSARII

RASPUNDERII JURlDICE

Conduita ilicita reprezinta imprejurarea ce determina n~terea

raportului juridic de aplicare a sanctiunii, respectiv a raportului de
constrangere. Ea constituie un fapt juridic ilicit.
Notiunea de fapt juridic ilicit se poate explica pornind de la doi
factori: conduita unui subiect de drept in domeniul relatiilor
sociale ~i norma juridica incalcata prin aceasta conduita.
In general, prin conduita umana se intelege un ansamblu de
fapte concrete ale individului aflate sub controlul vointei ~i ratiu-
nii sale. Sensul eel mai larg ~i general al actului de conduita este
acela de vointa ~i con~tiinta obiectivizata a omului. Intentiile ~i
sentimentele materializate in asemenea manifestari nu au nici o

435
semnificatie din punctul de vedere al dreptului.
Actele de conduita se gasesc mtr-o stransa dependenµ de starea
subiectiva a autorului lor. Ele sunt relevante din punct de vedere
juridic numai in masura in care se prezinta ca materializari ale unor
stari subiective.
Un act devine ilicit atunci cand mcalca normele dreptului, toate
faptele ilicite fiind acte de conduita umana.
Credem mai potrivit sa se spuna ca pentru a avea un caracter
ilicit, o anumita fapta trebuie sa constituie o incalcare a normelor
juridice ~i sa reprezinte un grad mai mare sau mai rnic de pericol
social. Incalcandu-se o norma de drept este evident ca prin aceasta
uneori se incalca ~i drepturi subiective, ~i raporturi juridice, dar
intotdeauna se mcalca ~i ordinea juridica.
Modalitatile savar~irii conduitei ilicite sunt: actiunea ~i inactiu-
nea. Actiunea reprezinta modalitatea cea mai :frecventa de
realizare a conduitei ilicite. Ea consta dintr-o manifestare efectiva
~i presupune o serie de acte materiale care, raportate la normele
juridice, se dovedesc a fi contrare lor. In sens larg, prin actiune se
intelege vointa obiectivizata, exteriorizata a omului, cu alte
cuvinte rni~carea lui voluntara mdreptata spre un scop deterrninat.
Actiunea umana este un act con~tient, dar nu orice actiune
co~tienta reprezinta, 1n acel~i tirnp, un act ilicit, ci numai aceea
prin care se lezeaza anurnite drepturi legal recunoscute, ce neso-
cote~te obligatii juridice~te impuse. Actiunea ilicita presupune
intotdeauna incalcarea unei norme juridice care interzice ceva.
Normele juridice nu enumera 1n mod lirnitativ toate actiunile
interzise. Acest lucru ar fi cu neputinta de realizat datorita varie-
tatii sub care ele se pot prezenta. Prin normele prohibitive se
stabile~te ceea ce este interzis. Prin normele cu caracter dispozitiv
se indica numai conduita legala, in diferite situatii, submtele-
gandu-se ca prin orice alta actiune contrara acesteia se mcalca
dispozitiile legii.
Mijloacele de realizare ale actiunii ilicite sunt, de asemenea,
foarte variate, mergand de la cele rnai simple ~i pana la cele mai
complicate, pline de ingeniozitate. In mod obi~nuit actiunea se

436
realizeaza prin energia agentului. Sunt insa numeroase cazuri cand
in realizarea actiunilor ilicite sunt utilizate instrumente rnecanice,
substante chirnice etc.
Inactiunea consta dintr-o abtinere de la actiune a persoanei
obligate sa indeplineasca anurnite fapte pozitive, adica sa actioneze
in rnodul stabilit de lege. Inactiunea reprezinta o stare de pasivitate
a persoanei careia legea ii irnpune o anurnita activitate. Ornisiunea
are un caracter con~tient ~i voluntar, fiind o conduita dirijata spre
atingerea unor scopuri propuse.
Inactiunea nu poate fi redusa la simpla pasivitate a subiectului,
deoarece ea insearnna nesavar~irea unui act concret pe care
subiectul respectiv trebuia sa-1 savar~easca, a unui act ce constituia
o obligaµe a sa. Tocmai datorita acestui fapt inacµunea poate fi
privita ca o conduita a persoanei.

5. FORMELE CONDUITEI ILICITE SI FORMELE

RASPUNDERII JURIDICE

Conduita ilicita, in functie de gradul de periculozitate sociala

pe care-1 prezinta, irnbraca diverse forme. in functie de gradul de
pericol social se stabilesc ~i sanctiunile ce se aplica pentru savar~i­
rea diferitelor fapte ilicite. A~adar, pentru a grupa formele condu-
itei ilicite ~i, in functie de ele, a stabili formele raspunderii juridice
trebuie pomit de la acestea doua luate cumulativ, gradul de pericol
social ~i natura sanctiunii normelor juridice incalcate.
in literatura juridica este larg raspandita opinia potrivit careia
deosebirea unor fapte ilicite de altele trebuie sa se faca in functie de
gradul lor de pericol social. Acest criteriu este avut in vedere atunci
cand stabilirn anurnite forme ale raspunderii juridice. in acel~i
tirnp, normele juridice, ocrotind anurnite interese, stabilesc sanctiu-
ni mai u~oare sau rnai grave, dupa cum atingerea acestor interese
prezinta pentru societate un pericol rnai mare sau mai rnic.
Gradarea pericolului social ~i in functie de aceasta ierarhizarea
gravitatii consecintelor ce decurg din atingerile aduse anurnitor

437
interese, este explicabila din moment ce recunoa~tem ca in
societate exista in mod obiectiv o ierarhie a valorilor.
Aprecierea valorii unui interes social ~i stabilirea locului lui in
ierarhia valorilor este de competenta legiuitorului, singurul in
masura_ sa-~i dea seama de ceea ce prezinta un anumit interes
pentm intreaga societate. Acest criteriu nu poate fi manuit de
judecator sau de un organ de aplicare a dreptului pentru delimita-
rea formelor de raspundere juridica. Organele de aplicare pot ~i
tr1ebuie sa aiba in vedere toate circumstantele obiective ~i subiec-
6ve ale autorului faptei ilicite in vederea stabilirii intinderii
raspunderii, dar nu a formelor ei.
Cat prive~te natura sancP,unilor, aici avem in vedere clasificarea
sancP,unilor in: sancP,uni penale, administrative, disciplinare ~i
sanctiuni civile.
i~ fimcP,e de criteriile amintite se pot stabili urmatoarele forme
ale conduitei ilicite §i, in raport de acestea, formele raspunderii
juridice.

A) INFRACTIUNEA
Dintre toate formele conduitei ilicite infracP,unea prezinta eel
mai malt grad de antisocialitate. Potrivit art. 17 din Codul penal,
infracP,unea este fapta care prezinta pericol social, este savar§ita
cu vinovatie §i prevazuta de legea penala". Art. 18 al Codului
penal stabile§te ce trebuie inteles prin "fapta care prezinta pericol
social", §i anume: orice actiune sau inactiune prin care se aduce
atingere statului, suveranitaP,i, independentei §i unitatii statului,
persoanei §i drepturilor acesteia, precum §i intregii ordini juridice.
Infractiunea reprezinta, o activitate tipica ~i produce consecinte
negative. Dupa cums-a putut observa din definitia pe care o da
infractiunii art. 17 din Codul penal, existenta ei <:;_ste de neconce-
put in afara determinarii exprese racute de lege. In dreptul penal
opereaza un principiu bine cunoscut, §i anume principiul legalita-
P,i incriminarii, exprimat prin adagiul latin: nullum crimen sine
lege (nu exista crima rara sa fie prevazuta de lege).
Din punctul de vedere al regimului sancP,onator, infractiunii ii
este proprie pedeapsa penala - cea mai grava dintre sancP,unile

438
juridice - iar in stabilirea §i aplicarea ei intervine, ca forma a
rasptmderii juridice, raspunderea penala.
Infractiunile pot fi savar§ite numai de persoane fizice.

B) CONTRAVENTIA
Ca forma a conduitei ilicite, contraventia este definita in art. 1 al
Legii m. 32/1968 privind stabilirea §i sancp_onarea contraventiilor
care prevede: "contravenp_a este fapta savar§ita cu vinovap_e, care
prezinta un pericol social mai redus decat infractiunea §i este
prevazuta §i sanctionata ca atare prin legi, decrete sau alte acte
normative ale organelor aratate in legea de fata".
Trebuie sa observam ca aceasta definitie nu permite o
concluzie clara asupra faptului daca legiuitorul a voit sau nu sa
inteleaga prin notiunea de contraventie intreaga sfera a abaterilor
administrative sau daca, in cadrul larg al acestei sfere, el a separat
un domeniu limitat de fapte pe care le-a denumit astfel tocmai
pentru a le distinge de celelalte.
Contraventia reprezinta o abatere de la normele dreptului
adrninistrativ. In raport cu infractiunea, ea are un grad de pericol mai
redus. De regula, contravenpile sunt descrise in mod concret, fiecare
in parte, in toate elementele lor de catre norma juridica ce le
sancp_oneaza. in general, contraventiile pot fi savar§ite numai de catre
persoanele fizice. Cu toate acestea, pot exista contravenpi care sa fie
savar§ite de persoanele juridice, dar acest lucru numai daca este
prevazut expres intr-o lege sau decret.
Contraventiile prezinta o mare varietate. Reglementarea §i
sancponarea lor se face printr-o multitudine de acte normative, cu o
forta juridica inferioara legii, emise de catre organele locale ale
puterii de stat, sau de catre organele centrale ori locale ale adminis-
tratiei de stat. Ca sancpune, pentru savar§irea contraventiilor, se
aplica, de obicei, amenda, iar ca forma a raspunderii intervine
raspunderea administrativa.

C) ABATEREA DISCIPLINARA
Aceasta forma a conduitei ilicite se manifesta prin incalcarea de
catre persoana incadrata in munca a obligapilor sale ce decurg din

439
raportul juridic de munca, obligatii care formeaza ill totalitatea lor
disciplina muncii.
Abaterea disciplinara presupune doua conditii: calitatea de
salariat ~i illcalcarea unei illdatoriri de serviciu.
Subiect al abaterii disciplinare poate fi numai persoana
incadrata in munca, ~i care presteaza munca ill temeiul unui raport
juridic de munca. Sfera abaterii disciplinare este restransa numai
la acele fapte de conduita prin care se violeaza obligatiile legale
de serviciu.
Sanctiunea ce se aplica pentru savar~irea abaterii disciplinare
este sanctiunea disciplinara (avertismentul, mustrarea, retrogradarea
etc.), iar ca forma a raspunderii juridice, se stabile~te, de asemenea,
raspunderea disciplinara.
Ca un aspect al raspunderii disciplinare poate interveni
raspunderea materiala ill cadrul careia se pune problema repararii
unei daune materiale cauzate unitatii de o persoana incadrata in
munca.

D) FAPTELE ILICITE CIVILE

Trebuie sa precizam ca legislatia noastra nu define~te sfera, sau
continutul de fapt ilicit civil. Doctrina, illsa, a precizat ca prin
aceasta expresie trebuie sa illtelegem orice fapta umana care a
cauzat unei persoane un prejudiciu. Acest prejudiciu poate consta
fie ill violarea unui drept subiectiv garantat prin lege altei
persoane, fie in nesocotirea unei obligatii personale legal asumata.
In primul caz, este vorba de delictul civil, care da n~tere
raspunderii civile delictuale, iar ill eel de-al doilea caz, de faptul
ilicit, ce da na~tere raspunderii civile contractuale.
Delictul civil apare illtotdeauna ca un fapt pagubitor.
Prejudiciul civil poate fi comis atat de persoane fizice, cat ~i de
persoane juridice, iar sanctiunea ce se aplica este de regula obligatia
de a repara prejudiciul produs. in principiu, delictul civil antreneaza
raspunderea autorului sau, dar ill anumite cazuri poate antrena ~i
raspunderea altor persoane.

440
 6. SUBIECTELE RASPUNDERII JURIDICE

Subiect al raspunderii juridice este persoana ll:npotriva careia

se exercita constrangerea de catre stat prin aplicarea de sanqiuni
juridice. Calitatea de subiect al raspunderii juridice intervine in
toate cazurile cand are loc savar~irea unei fapte ilicite. in mod cu
totul excepponal, raspunderea intervine ~i pentru anumite
persoane rara ca acestea sa fi savar~it fapte ilicite. Este vorba de
"raspunderea pentru fapta altuia", pentru fapta animalelor sau
pentru fapta lucrurilor. in acest caz, fapta pagubitoare este
savar~ita nu de subiectul care raspunde, ci de persoana aflata sub
ocrotirea sa, ori de animalele sau lucrurile proprietate a sa.
Subiect al raspunderii juridice poate fi atat o persoana fizica,
cat ~i anunute colectivitati.

A) PERSOANA FIZICA
Pentru ca o persoana sa fie considerata subiect al raspunderii,
trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii fundamentale: sa
aiba capacitatea de a raspunde ~i sa acponeze in mod liber.
a) Capacitatea de a raspunde exprima aptitudinea persoanei
fizice de a da seama in fata organelor jurisdicponale pentru faptele
ilicite savar~ite de ea ~i de a suporta consecintele juridice pe care
aplicarea constrangerii de stat, sub forma sanctiunii juridice, le
presupune ca necesare ~i inevitabile.
Capacitatea de a raspunde presupune capacitatea de a i'ntelege
~i a voi, adica, un complex de atribute naturale cu care este
inzestrat individul normal din punct de vedere psihofizic.
in acel~i timp, capacitatea de a raspunde presupune un complex
de atribute juridice - respectiv existenta unor drepturi ~i mai cu
seama a unor obligapi - instituite ~i reglementate pentru a fi
dobandite, sau pentru a fi impuse celor care incalca ordinea de
drept. in acest fel, capacitatea de a riispunde apare ca un complex
de atribute naturale ~i juridice, in cadrul caruia existenta primelor le
condiponeaza pe cele din urma.
Capacitatea de a riispunde este, deci, o forma specifica a
capacitatii juridice, care nu se confunda nici cu capacitatea de

441
folosinµ, nici cu cea de exercitiu. Dupa cum se ~tie, capacitatea
de folosinta confera persoanei calitatea de subiect de drept, iar
capacitatea de exercitiu posibilitatea de a-~i exercita aceste dreptu-
ri, devenind subiect al diferitelor categorii de raporturi juridice.
Spre deosebire de acestea, capacitatea de a raspunde atribuie
subiectilor de drepturi calitatea de a deveni subiecti pasivi ai ras-
punderii juridice, respectiv ai raportului juridic de constrangere.
b) 0 alta conditie pentru ca o persoana sa devina subiect al
raspunderii juridice o constituie faptul ca ea sa actionez:e in mod
liber.
A fi liber illseamna a actiona ill cuno~tinta de cauza, a-ti
propune anumite scopuri realizabile ~i in acela~i timp a decide ce
actiuni sunt necesare pentru indeplinirea lor.
Faptele ilicite savar~ite sunt sanctionate tocmai pentru ca persoa-
na a ac~onat in mod liber, avand latitudinea de a intelege legile
obiective ale naturii ~i societatii ~i posibilitatea de a-~i fixa scopuri
concord.ante acestora.

B) SUBIECTELE COLECTIVE
Sunt cele carora legea le recunoa~te posibilitatea de a intra in
raporturi juridice. In ~tiinta dreptului, aceasta problema a fost
dezbatuta mai ales sub doua aspecte.
a) daca persoana juridica (respectiv organul administratiei de
stat) este constituita din toti muncitorii ~i functionarii, ori numai
din organul de conducere;
b) daca raspunderea organizatiei este atrasa de faptele tuturor
muncitorilor ~i functionarilor sau numai de faptele conducerii.
Pe noi ne intereseaza ill special eel de al doilea aspect al acestor
zbateri.
In legatura cu raspunderea organizatiilor, ill literatura juridica
din tara noastra au fost exprimate in special doua pareri.
Ona care sustine ca numai faptele organului de conducere al
persoanei juridice sunt faptele persoanei juridice insa~i, ~i alta
care sustine ca fapta oricarui angajat ori membru al organizatiei
a:crage rapunderea acesteia ca pentru fapta proprie.

442
 Autorii care sustin ca numai faptele organului de conducere sunt
faptele persoanei juridice deduc acest argument din dispozitiile art.
35 din Decretul nr. 31/1954, care arata ca faptele organului sunt
faptele persoanei juridice insa§i. Printr-o interpretare per a
contrario, ei considera ca faptele celorlalti muncitori §i functionari
ori membri ai organizatiei, care nu fac parte din organul de
conducere al persoanei juridice, nu sunt fa.ptele persoanei juridice
!nsa§i. Este adevarat - arata ace§ti autori - ca persoana juridica
raspunde §i pentru faptele celorlalti angajati ori membri, dar nu ca
pentru fapta proprie, ci pentru altul, in calitate de comitent.
Aceasta opinie a fost criticata, pe buna dreptate, de profesorul T.
Draganu, care, racfuld o paralela intre actele §i faptele juridice
materiale, constata ca faptele materiale sunt savfu"§ite in cele mai
multe cazuri nu de organele de conducere, ci de ceilalti muncitori §i
functionari. Or, daca actele normative in vigoare dau in competenta
unui muncitor sau functionar savfu"§irea unor fapte materiale, a§a
dupa cum pentru acela§i motiv actele organului de conducere sunt
actele persoanei juridice !nsa§i, tot astfel §i faptele materiale
savfu"§ite de muncitori §i functionari sunt faptele persoanei juridice
!nsa§i. Cu alte cuvinte, daca actele juridice sunt actele persoanei
juridice, cfuld emana de la organul competent, atunci §i faptele
materiale ale persoanelor competente sunt faptele persoanei juridice
!nsll§i. Dat fiind faptul ca persoanele competente sa savfu"§easca
fapte materiale sunt - de regula - muncitorii §i functionarii
subordonati conducerii unitap.i, trebuie sa tragem concluzia ca
faptele acestora sunt faptele persoanei juridice !nsa§i.
Subiectele colective pot sa raspunda numai din punct de vedere
civil §i administrativ. Ele nu pot fi subiecte ale raspunderii penale
§i ale raspunderii disciplinare, !ntrucat arnbele opereaza numai
faµ de persoanele fizice.
Cazurile cele mai frecvente cfuld colectivitatile apar ca subiecte
ale raspunderii juridice le 1ntfilnim in dreptul civil, in domeniul
contractual. Acesta este un lucru firesc, intrucat marea majoritate a
subiectelor colective sunt organizatii cu profil economic. Indiferent

443
de forma raspunderii (civila sau administrativa, contractuala sau
delictuala), la care sunt supuse subiectele colective, sanctiunile
susceptibile de a fi aplicate fata de acestea sunt numai de ordin
patrimonial.

7. VINOVATIA- CONDITIE A RASPUNDERII JURIDICE

Vinovatia este starea subiectiva ce caracterizeaza pe autorul

faptei ilicite in momentul incrucarii normelor de drept. Ea exprima
o atitudine psihica negativa fata de interesele ~i valorile sociale
protejate prin normele de drept.
in cazul vinovap.ei, savar~irea faptei ilicite, inainte de a deveni
realitate, apare pe planul con~tiintei agentului sub forma unei idei
de comportament. Aparip.a acestei idei este urmata de hotararea
realizarii ei practice. Dupa luarea hotararii savar~irii faptei ilicite,
manifestarea de con~tiinta se transforma in manifestare de vointa,
care impulsioneaza ~i declan~eaza energia necesara traducerii in
fapt a hotararii respective.
Se poate spune ca vinovatia presupune o atitudine a con~tiintei
in raport de urmarile faptei ~i se manifesta ca o legatura existenta
intre con~tiinta agentului ~i urmarile efectiv produse prin fapta sa.
Un individ aflat in deplinatatea facultatilor sale mintale este in
masura sa conceapa ~i sa aprecieze caracterul ilicit al actiunii sale
~i urmarile negative aferente ei.
Cu toate ca existenta omului in viata sociala este determinata
in mod relativ, el are posibilitatea sa aleaga intre mai multe feluri
de a actiona, respectiv este liber.
Ace~ti doi factori - rap.unea ~i libertatea - specifici fiintei
umane, sunt in acel~i timp factorii prin care se explica ideea de
vinovatie.
Vinovatia exprima vointa expresa a agentului de a acp.ona sau
nu intr-un anumit fel, ori indiferenta acestuia fata de eventua-
litatea producerii consecintelor negative ale faptei sale.
Pentru a putea vorbi de vinovap.e nu este suficient ca vointa
individului sa fi fost numai co~tienta, ci se cere ca ea sa fie libera.

444
 Prin libertatea vointei intelegem posibilitatea de a hotari in
cuno9tinta de cauza in vederea realizarii unui scop detenninat. 0
vointa co~tienta §i libera presupune prevederea rezultatului
actiunii, ctmo~terea legaturii cauzale intre actiune §i rezultat,
precum §i semnificapa sociala a actiunii respective.
Con9tiinta se caracterizeaza ill special prin doi factori: tmul de
prevedere, altul de reprezentare. Ea presupune ca autorul unei
fapte ilicite prevede consecintele concrete, posibile sa se produca
de pe urma faptei sale, §i i9i reprezinta, in plan mintal, relapa
cauzala inevitabila dintre actul sau de conduita §i un rezultat
material ce se datoreaza acestui act. Indiferent daca din punctul de
vedere subiectiv agentul accepta §i dore9te producerea urmarilor
negative, le prive9te cu indiferenta ori, prevazandu-le ca posibile,
spera, ill mod U§uratic, sa nu se produca, sau exclude posibilitatea
producerii lor printr-o lipsa de prevedere ce-i este imputabila,
atitudinea sa psihica are o semnificatie sociala intrucat ea reflecta
contradictia dintre interesele sale inguste §i interesele sociale
aparate de ordinea de drept, a caror respectare este indispensabila
pentru desra9urarea normala a convietuirii sociale.
Conpnutul psihologic §i eel social-politic al vinovapei sunt
inseparabile unul de altul, aceasta unitate a lor <land semnificatie
juridica vinovatiei.
Vinovatia se poate prezenta sub doua forme: intentia §i culpa.

A)INTENTIA
0 inralnim uneori §i sub numele de dol. Ea exprima o anumita
ambian¢, spirituala §i morala, care precede §i insote9te savar9irea
unui act ilicit.
In literatura juridica se considera ca intentia are semnificatie
complexa, ea constituind, de regula, nu numai cuno~terea de
catre agent a circumstantelor de fapt, care formeaza continutul
propriu-zis al faptei, ci §i con9tiinta ca fapta respectiva prezinta un
pericol social.
Intentia, ca forma a vinovatiei, se caracterizeaza printr-un
complex de factori psihici intre care cunoa9terea caracterului

445
antisocial al faptei §i acceptarea urmarilor ei negative au un rol
esential §i definitoriu.

B)CULPA
Este acea forma a vinovatiei in care autorul unei fapte ilicite nu
prevede consecintele faptei sale, de§i trebuia sa le prevada, sau
prevazandu-le, spera in mod u§uratic ca ele nu se vor produce.
Principalele modalitati ale culpei sunt urmatoarele: imprudenta,
neglijenta, nepriceperea §i neatentia.
a) Imprudenta este una din modalitaple cele mai des intalnite §i
consra intr-un act pozitiv despre care, in mod normal, trebuia sa se
prevada ca poate avea consecinte ilicite. Imprudenta apare intotdea-
una acolo unde lipse§te diligenta. Referitor la limitele diligentei
trebuie sa distingem doua categorii de indivizi: cei obi§nuiti
(nepregatiti din punctul de vedere a unui domeniu de activitate) §i
speciali§tii sau profesioni§tii carora li se poate repro§a o imprudenta
atunci cand nu respecta cerintele generale ale practicii profesiunii
sau specialitatii in care lucreaza.
b) Neglijenta, ca modalitate a culpei, consra in omiterea de a
lua precautiile cerute de indeplinirea unei obligatii a agentului.
Neglijenta se poate realiza numai in legatura cu intreprinderea
unor acte pozitive pe care o persoana avea datoria sa le faca.
c) Nepriceperea reprezinra inaptitudinea de a exercita in mod
concret o profesie sau o activitate care presupune cunoa§terea unor
principii, reguli sau procedee tehnice §i o anumita abilitate profesio-
nala, un anumit nivel de cuno§tinte de specialitate, o anumira
pricepere in intrebuintarea unor mijloace adecvate activitatii sau
specialiratii respective.
d) Neatenpa este, de asemenea, o modalitate a culpei, importan-
ta prin aceea ca agentul nu s-a straduit sa vada sau sa inteleaga ceea
ce in mod normal putea §i trebuia sa vada sau sa inteleaga. Agentul
va fi intotdeauna in culpa atunci cand neobservarea sau
neintelegerea unor imprejurari care au dus la savar§irea faptului se
datoreaza lipsei sale de atentie.

446
 8. LEGATURA CAUZALA DINTRE FAPTA ILICITA
$1 REZULTATUL DAUNATOR

Notiunea de cauzalitate a aparut in activitatea practica a

omului. Actionand asupra naturii, cu anumite obiecte materiale,
omul a ajuns treptat la ideea ca un fenomen provoaca aparitia altui
fenomen.
Odata cu dezvoltarea practicii ~i a gandirii, s-a ajuns la
formularea principiului universal al cauzalitatii care arata ca
fenomenele apar ca efect al altor fenomene.
Caracterul obiectiv al legaturii cauzale inseamna ca aceasta
exista independent de con~tiinta omului ~i de recunoa~terea ei,
exista independent de faptul ca este sau nu cercetata.
Specificul cauzalitatii ill relatiile sociale consta in faptul ca ea
actioneaza prin manifestarile oamenilor, ca efectul este rezultatul
actiunii con~tiente a omului, a acpunilor orientate spre un anumit
scop.
In domeniul relatiilor juridice, fenomenul-cauza se poate mani-
festa atat sub forma unor acpuni, cat ~i sub forma unor ornisiuni,
atunci cand legea prevede obligatia de a actiona illtr-un anumit fel,
in masura in care scopurile omului sunt determinate de lumea
obiectiva ~i activitatea practica a lui, conforma unui scop, are
caracter obiectiv, iar rezultatele actiunilor corespund legitatii
obiective.
Sublinierea caracterului obiectiv al cauzalitatii are o deosebita
importanta in domeniul dreptului unde, uneori, se con:funda
cauzalitatea cu culpabilitatea sau ilicitatea.
In cercetarea cauzalitatii, o atentie deosebita trebuie acordata
caracterului necesar al legaturilor dintre cauza ~i efect. Prin
caracterul necesar al legaturii dintre cauza §i efect se illtelege
faptul ca orice efect are o cauza §i ca orice cauza produce un efect.
0 importanta deosebita o are ill domeniul cauzalitatii §i nota de
constanta, inteleasa in sensul ca un anurnit efect are intotdeauna o
anumita cauza.

447
 A) CAUZA $1 CONDI'fIA
Cauza este acel fenomen care produce, genereaza efectul, este
fenomenul care se dezvolta ca efect. Condipa este acel fenomen
care influenteaza acp.unea cauzei, favorizeaza sau franeaza proce-
sul dezvoltarii cauzei in efect. Cauza se deosebe~te, deci, de
condip.e, prin caracterul sau activ, de orientare a dezvoltarii.
Stabilirea rolului de cauza sau de conditie a unui fenomen se
poate face numai in procesul activitap.i practice.
Raporturile cauzale, cauzele ~i efectele, nu pot fi cunoscute
decat daca desprindem in mod artificial din interactiunea universala
doua fenomene ~i le raportam unul la altul. Scopul pe care il
urmare~te cercetarea, atunci cand izoleaza din conexiunea univer-
sala doua fenomene, este determinat de sarcinile ~tiintei. 0 anumita
izolare o va face un medic, biolog sau fizician ~i alta un jurist. De
aceea, uneori se vorbe~te de o cauzalitate biologica, chimica,
sociala etc., respectiv de raporturi cauzale biologice, chimice, fizice
etc.
Intrebarea care se pune este aceea daca se poate vorbi de
raporturi cauzale juridice? In ~tiinta, dreptului este necesar sa
privim drept cauza acpunea voluntara, con~tienta a omului (actul
de conduita sociala), iar ca efect primejdia, amenintarea, atingerea
adusa unei relatii sociale reglementate ~i aparate de lege, cu alte
cuvinte pericolul social creat prin incalcarea normelor juridice.

B) RAPORTURI CAUZALE NECESARE $1

INTAMPLATOARE
Aceasta clasificare a raporturilor cauzale o intalnim in special
in domeniul dreptului civil, unde se susP.ne ca raportul de
cauzalitate este o conditie a raspunderii, care trebuie delimitata de
conditia subiectiva a culpabilitap.i.
Actiunea omului poate fi considerata drept cauza a unui rezultat
numai in cazul cand raportul dintre aceasta ~i rezultatul dat
constituie expresia necesitap.i ~i nu are caracterul unei inlantuifi
intamplatoare de evenimente. Rezultatele independ~nte de vointa
omului se situeaza in afara sferei cauzalitap.i. In consecintii,

448
raspunderea juridica poate interveni numai atunci cand lntre
actiunea ilicita ~i prejudiciu exista un raport de cauzalitate nece-
sa,;."In principiu, fapta omului poate fi considerata drept cauza a
unui rezultat numai In cazul cand raportul intre fapta ~i rezultatul
dat constituie expresia"necesitapi" a "unei legi necesare", iar nu
atunci cand acest raport are caracterul unei lnlanµIiri
intfunplatoare".
Practica noastra juridica in materie a stabilit, de pilda, In cazul
infractiunilor referitoare la lovituri cauzatoare de moarte, ca
loviturile victimei, iar nu ingrijirea necorespunzatoare a medicu-
lui, constituie cauza mortii.

9. CAUZE CARE INLATURA RASPUNDEREA filRIDICA

Exista unele imprejurari in care, de~i s-ar parea ca sunt intru-

nite toate conditiile raspunderii, ea nu opereaza.
a) Starea de necesitate. Prin starea de necesitate intelegem
dreptul individului de a-~i apara propria-i persoana pusa in fata unui
pericol, cu pretw sacrificarii altei persoane, daca aceasta ar
reprezenta singura cale pentru inlaturarea respectivului pericol, sau
dreptul de aparare a bunurilor amenintate de un pericol, cu preµil
sacrificarii bunurilor apaftinand altor persoane, daca nu este
posibila altfel lnlaturarea acelui pericol.
Pentru a putea vorbi de starea de necesitate, se cer urmatoarele
conditii:
- sa existe un pericol care sa creeze posibilitatea imediata a
survenirii unor suferinte sau daune;
- pericolul in dezlanµiire sa fie grav, iminent ~i fortuit.
Un pericol este considerat grav atunci cand ameninta viata,
integritatea corporala ori sanatatea unei persoane, un bun
important sau un interes ob~tesc. Iminent este acel pericol care, In
imprejurarile in care se produce, poate forma convingerea ca In
mod cert se va declan~a raul cu care ameninta. Pericolul este
fortuit atunci cand declan~area sa nu se datoreaza nici intentiei ~i
nici culpei celui aflat in starea de necesitate.

449
 - evitarea pericolului sa nu fi fost posibila altfel decat prin
savar§irea unei fapte ilicite;
- eel amenintat cu pericolul sa nu aiba obligatia legala de a-1
infrunta;
- in cazul in care este vorba de salvarea bunurilor se cere ca
bunul ce se salveaza, cu preptl sacrificarii altor bunuri, sa aiba un
caracter mai important decat bunul sacrificat.
b) Legitima aparare. Legitima aparare este o cauza care lnlatura
raspunderea juridica, destul de des illtfilnita ill practica judiciara.
Conditiile ce se cer pentru a putea vorbi de legitima aparare sunt
urmatoarele:
- sa existe un atac care sa provina din partea unei persoane
fizice responsabile;
- atacul sa fie material, respectiv sa se concretizeze in acte de
violenta fizica sau verbala susceptibile de a fi percepute pe cale
senzoriala;
- atacul sa fie direct, adica sa provina din partea celui impotriva
caruia se indreapta riposta persoanei ill stare de legitima aparare
- atacul sa fie imediat, adica, in curs de dezlanjuire sau pe
punctul de a se produce;
- sa fie injust, respectiv sa se realizeze printr-un fapt ilicit;
- atacul sa fie illdreptat !mpotriva persoanei sau a drepturilor
sale, ori impotriva unui interes ob§tesc;
- riposta sa fie necesara, illtelegand prin aceasta ca finalitatea
actelor de aparare sa urmareasca inlaturarea atacului;
- riposta sa fie propoqionala cu atacul. Aceasta conditie se
refera la natura §i gravitatea consecintelor pe care atacul §i riposta
sunt ill stare sa le produca §i nu la egalitatea materiala intre atac §i
riposta;
- riposta sa fie spontana, respectiv sa se desra§oare pentru a
preveni un atac iminent sau a anihila un atac actual.
c) Constrangerea fizica §i constrangerea morala constituie
cauze de inlaturare a raspunderii atunci cand fapta se savar§e§te
sub imperiul acestei constrangeri. Constrangerea fizica illlatura
caracterul ilicit al faptei, daca autorul nu i-a putut rezista.

450
 Constrangerea morala inlatura acest caracter, daca persoana
autorului, sau o lata persoana este amenintata cu un pericol grav,
care nu putea fi inlaturat.
d) Cazul fortuit (forta majora) exista atunci cand actiunea sau
inacpunea raptuitorului are loc datorita imprejurarii straine
neprevazute ~i ne~teptate.
e) Iresponsabilitatea este starea psihica a unei persoane care
din anurnite motive (alienatie mintala, varsta frageda etc.) nu-~i
poate da seama de consecintele faptelor pe care le savar~e~te.
f) Betia involuntara se datoreaza influentei alcoolului sau chiar
a altor substante asupra autorului faptei, independent de vointa lui.
g) Eroarea de fapt. Faptuitorul se gase~te intr-o asemenea
situatie atunci cand el nu cunoa~te anumite imprejurari sau situatii
de care depinde caracterul ilicit al faptei in momentul savar~irii ei.
h) Exercitarea unui drept, potrivit destinatiei sale economico-
sociale recunoscute de lege. Daca prin aceasta se aduce o atingere
dreptului subiectiv al altei persoane, autorul este scutit de
raspundere.

INDICATII BIBLIOGRAFICE

1. Mircea Costin, Raspunderea juridica fn dreptul R. S.

Romania, Ed. Dacia, Cluj, 1974.
2. Mircea Costin, 0 fncercare de definire a nofiunii de
raspundere juridica, in "Revista Romana de Drept", nr.5/1970.
3. Gliga, Considerafii privind definifia raspunderii juridice, in
"Studia Universitatis'', Jurisprudentia, 1970.
4. Sanda Ghimpu, LT. Steranescu, Serban Beligradeanu, Gh
Mohanu, Dreptul muncii. Tratat, vol. I, Ed. Stiintifica ~i
Enciclopedica, Bucure~ti, 1978.
5. T. Draganu, Formele de activitate a organelor statului
socialist roman, Ed. Stiintifica, Bucure~ti, 1965.
6. Francisc Deak, Nofiunea de lucru ~i persoanele fntre care se
angajeaza raspunderea civila pentru prejudicii cauzate de
lucruri, in "Justitia Noua", nr. 10/1966.

451
 7. Nicolae Popa, Teoria genera/a a dreptului, Ed. Actami,
Bucure~ti,1998.
8. Gheorghe Bobo~, Raspundere, responsabilitate $i
constrdngere fn domeniul dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
1996.
9. Barac Lidia, Elemente de teoria dreptului, Editura All
Beck, Bucure~ti, 2001.

452
 CUPRINS

Capitolul I
De ce o "Teorie generala a statului ~i dreptului?" .............. 5

Capitolul II
Nofiunea dreptului ................................................................. 15
1. Sensurile Si etimologia termenului "drept". Sensul filosofic
~i sensul juridic al termenului ............................................. 15
2. Dreptul ca obiect de studiu al ~tiintei ................................. 17
3. Teoria generala a dreptului ca parte componenta
a ~tiintelor juridice .............................................................. 19
4. Cunoa~tere ~i limbaj in ~tiintele juridice ............................ 25
5. Metodologia studierii problemelor statului ~i dreptului ...... 28

Capitolul III
Sistemul dreptului .................................................................. 35
1. Unitatea ~i diversitatea normelor de drept. Institutia juridica
~iramura de drept ............................................................... 35
2. Evolutia istorica a sistemului de drept. Dreptul public
~i dreptul privat .................................................................... 39
3. Ramurile dreptului .............................................................. 42
4. Dreptul intern ~i dreptul intemational... .............................. .47
5. Reglementarea juridica a relatiilor economice in conditiile
economiei de piaµ. Dreptul economic ................................ 48

Capitolul IV
Dreptul ~i statut Legatura dintre drept ~i stat ................... 69
1. No ti uni generale despre stat ................................................ 69
2. Forma de stat ....................................................................... 73
3. Legatura dintre drept ~i stat ................................................. 76
4. Conceptii privitoare la legatura dintre drept ~i stat ............ 77

453
Capitolul V
Dreptul ~i statul in contextul civilizapei ~i culturii
universale ................................................................................... 93

l .Cateva reflectii cu privire la termenii de civilizatie

~i cultura ......................................................................... 93
2.Primele forme ernbrionare ale statului ~i dreptului ............... 98
3.Dreptul ~i statul 1n civilizatia ~i cultura de tip
oriental antic ................................................................. 107
4.Dreptul ~i statul mcivilizatia ~i cultura Greciei Antice ....... 117
5.Dreptul ~i statul 1n civilizatia §i cultura Rornei Antice ........ 121
6.Dreptul §i statul 1n civilizatia §i cultura Evului Mediu ........ 130
7.Dreptul §i statul 1n Capitalisrn ............................................... 147

Capitolul VI
Principiul separapei puterilor in stat in cadrul unor forme
de guvernimint .................................................................... 175
1. Evolutia istorica a principiului ......................................... 175

Capitolul VII
Constantele statului ~i ale dreptului ................................. 203

Capitolul VIII
Teorii despre drept ~i stat ................................................... 221

1. Teoria dreptului natural ..................................................... 221

2. De la dreptul natural la drepturile omului ......................... 223
3. Teoria sociologica ............................................................. 238
4. Teoria normativista ........................................................... 23 9
5. Existentialisrnul juridic ..................................................... 240
6. Teoria statului de drept ..................................................... 242

454
Capitolul IX
Dreptul ~i con~tiinta juridica ............................................ 251

Capitolul X
Izvoarele dreptului ............................................................... 255
1. Notiunea de izvor al dreptului .......................................... 255
2. Cutuma ca izvor de drept .................................................. 258
3. Legea ca izvor de drept ..................................................... 261
4. Jurisprndenta ca izvor de drept ......................................... 263
5. Doctrina ca izvor de drept ................................................. 267
6. Contractul normativ ca izvor al dreptului ......................... 270

Capitolul XI
Dreptul ~i morala ................................................................ 277

1. Notiuni generale despre morala ........................................ 277

2. Fundamentul moral al dreptului ........................................ 284

Capitolul XII
Elaborarea normelor juridice............................................. 294

l .Precizari preliminare ........................................................... 294

2. Precizari terminologice ...................................................... 300
3. Principiile tehnicii de elaborare a actelor normative ......... 306
4. Etapele tehnicii de elaborare a actelor normative ............. 314
5. Pllrtile constitutive, structura intema
§i sistematizarea actelor normative .................................... 317
6. Evenimente legislative ...................................................... 321
7. Limbaj §i stil in elaborarea actelor normative .................. 321

Capitolul XIII
Norma juridica ..................................................................... 327

1. Normele juridice - parte integranta a normelor sociale ...... 327

455
 2. Normele juridice ~i problema valorilor in drept .............. 329
3. Valori morale ~i valorijuridice ........................................ 331
4. Caracteristicile normelor juridice .................................... 334
5. Elementele normei juridice
~i formularea lor tehnico-juridica ...................................... 337
6. Clasificarea elementelor normei juridice .......................... 3 38
7. Procesul de abstractizare in drept ...................................... 347

Capitolul XIV
Raporturile juridice ............................................................. 355

1. Notiuni introductive. Conceptul raportului juridic ............ 355

2. Premisele sau conditiile raportuluijuridic ......................... 360
3. Elementele raportului juridic ............................................ 367

Capitolul XV
Actiunea normelor juridice In timp ~i spapu .................... 385
1. Actiunea normelor juridice in timp ................................... 385
2. Aqiunea normelor juridice ill spatiu ................................. 388

Capitolul XVI
Aplicarea normelor juridice .............................................. 395
1. Generalitati ......................................................................... 395
2. Caracteristicile actelor individuale
de aplicare a dreptului ........................................................ 396
3. Fazele aplicarii dreptului ..................................................... 399

Capitolul XVII
Interpretarea normelor juridice ........................................ 403
1. Interpretarea normelor juridice - parte integranta a
procesului de aplicare ........................................................ .403
2. Nop.unea interpretarii normelor juridice .......................... .404
3. Necesitatea interpretarii normelor juridice ...................... .405

456
4. Obiectul interpretarii nom1elor juridice ............................ 406
5. Reglementarea juridica a interpretarii ............................. .408
6. Interpretarea normelor juridice in
diferite ramuri de drept ..................................................... .409
7. Formele de interpretare a nonnelor juridice .................... .411
8. Metodele de interpretare a nonnelor juridice ................... 418
9. Rezultatul interpretarii normelor juridice ......................... .424

Capitolul XVIII
Raspunderea juridica .......................................................... 427

1. Raspunderea juridica, parte integranta

a raspunderii sociale ........................................................... 427 .
2. Notiunea raspunderii juridice ............................................ 430
3. Principiile raspunderii juridice .......................................... 4 32
4. Conduita ilicita, cauza a declan~arii
raspunderii juridice ............................................................ 435
5. F ormele conduitei ilicite ~i formele
raspunderiijuridice ........................................................... 437
6. Subiectele raspunderii juridice ......................................... .441
7. Vinovatia - conditie a raspunderii juridice ...................... 444
8. Legatura cauzala dintre fapta ilicita
~i rezultatul daunator ......................................................... 44 7
9. Cauze care inlatura raspundereajuridica .......................... .449

457