formarea atitudinilor si conduitelor socio-civice prin activitatile specifice invatamantului

primar si prescolar

!!! “Avem studii naționale care ne arată că, indiferent de zona urbană sau rurală, de nivelul de
educație al părinților, în 6 din 10 familii copiii sunt crescuți cu bătaia, cu critică, cu umilință.
Avem foarte multă neglijare și abuz emoțional. Aproape 10% din copiii țării au unul sau ambii
părinți plecați în străinătate, ceea ce îi lasă pe ei în mare vulnerabilitate, avem peste 80% dintre
copii, elevi, care spun că măcar o dată în experiența lor de elevi au fost umiliți sau jigniți în față
clasei de către un cadru didactic. Deci, iată că avem copii care par să aibă tot mai multe și mai
grave dificultăți emoționale și comportamentale, însă cred că este foarte important că noi, ca
adulți, să ne gândim în ce măsură nu cumva avem o contribuție la apariția acestora, dat fiind
faptul că și experiența de viață și experiență clinică și foarte foarte multă cercetare și teorie în
domeniul dezvoltării copilului arată cât de importantă este contribuția familiei în gradul de
armonie cu care se structurează personalitatea unui copil, și avem aproape mereu ipoteza că
atunci când ajunge să pară că se comportă rău, probabil ceva la fel de rău se petrece în jurul lui
sau cu el.” spune Diana Stănculeanu.

Este ca un strigăt de ajutor?

“Uneori da, este un strigăt de ajutor. Foarte multă teorie în zona dezvoltării copilului vorbește de
problemă că simptom, de comportamente dificile care vin să ne arate în ce zonă are copilul
respectiv dificultăți și care ne invită cumva să ne uităm ce este în spatele acelui comportament,
care este funcția pe care el o îndeplinește în viață copilului respectiv și din acest punct de vedere,
nu o să uit niciodată lecția învățată de mine, ca student la psihologie. Îmi amintesc un profesor
care ne spunea să nu uităm niciodată că, în spatele unui copil cu comportament delicvent sau a
unui copil olimpic s-ar putea să fie aceleași nevoi nesatisfăcute. S-ar putea ca fiecare dintre cei
doi copii să își dorească foarte tare atenția celor din jur, doar că unul a învățat să și-o securizeze
fiind excepțional, iar celălalt, eșuând probabil în a securiza atenția părinților lui făcând lucruri
normale, ajunge să facă alte categorii de lucruri excepționale care cu siguranță au atras atenția.”

Care este rolul, care este locul copilului în societatea noastră astăzi, după 30 de ani de libertate?
“Dragii de ei, au un loc tare complicat, un loc în tranziție pentru că, haideți să ne uităm la ce a
însemnat sistemul educațional în acești 30 de ani, câte tentative de transformare și de reformă a
educației, niciuna finalizată cu o viziune completă, cu obiective pe termen mediu și lung, toate
balbe, toate care au dus în foarte mare confuzie copiii și mare parte din părinți, ori școala
repezintă unul dintre mediile de viață ale copilului și unul dintre mediile în care un copil crește și
se dezvoltă într-o manieră extrem de semnificativă și iată, acest mediu în sine a fost contaminat
de aproape două generații, dacă ne gândim la generații din perspectiva sociologică 10 - 15 ani.
Suntem la 30 de ani de democrație și noi nu avem o viziune coerentă cu privire la felul în care ar
trebui să ne educăm formal copiii. În ceea ce privește familia, nici acolo lucrurile nu au cum să
fie într-o coerentă absolută, date fiind transformările uluitoare prin care societatea noastră a
trecut și trece încă. Dacă luăm că exemplu piața muncii, menționam mai devreme cei aproape
10% dintre copii care cresc cu lipsa unui părinte sau ambii părinți fiind plecați la muncă în
străînătate. Acum 30 de ani nu vorbeam despre migrație economică, avem un fenomen extrem de
mic și foarte bine ascuns de migrație politică, acum vorbim de migrație economică, de migrația
clasei mijlocii, a famililor constante și stabile financiar, cu un nivel de educație foarte mare care
își permit atunci când pleacă să-și ia și copiii după ei. Până acum, în mare parte, fenomenul de
migrație a presupus familii deja vulnerabile, economic, social, educațional, care au lăsat copiii în
urmă, la fel de vulnerabili. Avem practici de educație parentală, că să rămânem tot la familie,
practici de educație parentală complicate. Noi spunem mereu că România nu are o tradiție în
educație parentală dar avem o tradiție în educație parentală , -bătaia este ruptă din răi, copilul
trebuie pupat doar în somn-. Pe de altă parte, de ceva timp, au crescut în vizibilitate și voce,
celelalte modele de educație parentală, acelea pozitive, cu blândețe și respect față de copil, dar
care aduc și ele foarte mare confuzie în mintea actualelor generații de părinți, foști copii crescuți
cu bâta și cu critica, actuali părinți care își doresc să-și crească copiii altfel. Le iese din când în
când, le iese până la un punct dincolo de care nu mai știu ce să facă. Eu în mare parte din munca
mea lucrez cu părinți și, aproape de cele mai multe ori, întâlnesc părinți care își iubesc enorm
copiii, care au cele mai bune intenții, dar care se simt complet neutilati, neechipati, în a-și crește
copiii astfel încât să o facă și corect și sănătos, și să pună cumva într-o debara bine închisă cu
cheia tot ce au învățat ei despre educație parentală în propriile familii. Tot ce au moștenit.
Moștenirea asta este cumva în noi, scoate capul urâțel fix în momentele când nouă ne este foarte
foarte greu, când copilul îmi apasă vreun buton fierbinte. Creierul adoră din păcate căile scurte și
calea cea mai scurtă pe care creierul o bifează este la modelul familiar, și dacă atunci când eu o
enervam pe mama, mama mă trosnea, deși eu că adult am citit toată literatura de educație
parentală pozitivă, când copilul meu mă enervează, prima varianta care o să-mi vină la mână va
fi tot trosnitul, chiar dacă după aceea o să am multă rușine, multă vinovăție, o să încerc să repar,
o să-mi cer scuze, o să-mi spun iar că eu vreau să îmi cresc copilul altfel dar până nu mai repar
eu un pic pe mine și nu muncesc un pic cu mine creierul tot la scurtătură o să apeleze.”