Climat cultural fălticenean

La André Maurois, termenul Climate (titlu de roman) voia să sugereze diversitatea pulsiunilor
care, circumstanţializate, departajează un spaţiu uman de altele. Împrumutat dintr-un capitol al
geografiei fizice, termenul în cauză avea să configureze în filozofia culturii, în etică, în sociologie,
un cadru fuzional de exteriorităţi şi interiorităţi, revelator pentru anumite moduri de spiritualitate.
Din perspective ca acestea, un filozof, D. D. Roşca îşi intitula un volum memorialistic Oameni şi
climate. Pentru a se instala în istorie şi pentru a capta lumini din Ţara de dincolo de negură,
Sadoveanu avusese nevoie de aerul de la Fălticeni; E. Lovinescu, coleg de gimnaziu cu
prozatorul, punea pe seama locurilor de lângă Nada Florilor, echilibrul clasic al propriului său eu.
După un scurt stagiu într-o redacţie bucureşteană (la „Sămănătorul”), ambient citadin în care „se
clădesc şi se desfac reputaţiile”, tânărul Sadoveanu se întorcea în Moldova, în climatul unei
Florenţe miniaturale, cum numise Fălticenii savantul biolog Ion Simionescu. Însemne ale mediului
transpar în cele douăzeci şi cinci de scrieri sadoveniene elaborate acolo, între care epopeea
Şoimăreştilor şi Floare ofilită; s-au cristalizat acolo Bordeienii şi Haia Sanis. De acest spaţiu
fertilizant fuseseră marcaţi Creangă, catihetul, şi voioşii lui colegi, Nicu Gane, novelierul, Matei
Millo, popularul om de teatru, Dimitrie Hârlescu şi Ştefan Şoldănescu, maeştri ai paletei şi alţii
încă.
De presupus e că în Ţara de dincolo de negură ori în Nopţile de Sânziene intră pulberi de
polen ale dealurilor nu departe de munţi, în preajma cărora Sodoveanu va fi avut încântările unui
Jean Giorno, solitarul din Basses-Alpes. Dumbrava minuată, la rândul ei, construcţie polifonică, e
un triumf al consonanţei cu aerul, cu lumina, cu solul, cu un timp al miracolului repetabil:
suspensie în basm, exorcizare şi integrare în sublim. Prozatorul francez de la Manosque (acesta
un al Fălticeni) avea un emul necunoscut, superior sieşi, în locul unde nu s-a întâmplat nimic…
Altă structură decât a lui Sadoveanu, E. Lovinescu revenea periodic, vara, în tărâmul uitatului
Foltic pentru a se regăsi în casa părintelui său, fost eminent profesor de istorie. Sigur este că
antrenantele Memorii lovinesciene punctând trei decenii de viaţă literară, s-au decantat, s-au
organizat şi rotunjit la Fălticeni în calme vacanţe estivale, în solitudinea de acolo împresurată de
livezi. Acelaşi magnetism al locului explică de ce Ion Irimescu, unul dintre clasicii artei noastre
moderne, a donat sute de piese – sculpturi şi grafică – oraşului dintre Nada Florilor şi Dumbrava
minunată, renunţând la publicitatea unor galerii consacrate. Muzeul de la Fălticeni care îi poartă
numele, e o ctitorie emblematică…
Frecventă în memorialistica lovinesciană este formula ambianţa literară a epocii, criticul
înţelegând să releve forme de interpenetrare, fenomene de creştere sau de reflux în funcţie de
atmosfera germinativă specifică. Curios totuşi, E. Lovinescu n-a vorbit decât tangenţial de climatul
creativ al urbei natale, în care în timpul primului război mondial, el însuşi organizase – împreună
cu soţia sa şi cu alţii – cursuri de pregătire în particular. La G. Călinescu e de găsit însă, într-un
comentariu din „Jurnalul literar”, o propoziţie: „După Bucureşti şi Iaşi, Fălticenii este al treilea oraş
pe ţară ca număr de scriitori din acelaşi loc…” Cineva care citează toponimul Fălticeni (de la
amintitul Foltic) se gândeşte imediat la Creangă, la Nicu Gane, la Sadoveanu, dar se cuvin
invocate în fugă profiluri complementare. Îi vom lăsa în pace pe Ianacache şi Costache Gane, pe
Matei Milu (Millo), pe alţii, versificatori locali. Nicolae Beldiceanu, cel dintâi profesor de „partea
literară” a acestei şcoli, nu va fi nici el poet notoriu. Ca arheolog, descoperitor al aşezării
preistorice de la Cucuteni, avea să devină însă membru asociat al Academiei de Ştiinţe din Berlin.
În tihnita casă Nicu Gane, de lângă primărie, ulterior proprietatea lui Artur Gorovei,
construcţie cu cerdac alb, tradiţional, amintind de Casa de la Horodniceni, descrisă de G. M.
Cantacuzino fusese, aproape patru decenii, redacţia „Şezătorii”, prima revistă importantă de
etnografie şi folclor. „Şezătoarea”, lansată în 1892, avea să fie semnalată la Leipzig de către
reputatul romanist Gustaw Weigant (venit în vizită la Fălticeni în 1900), de M. Gaster la Londra, de
Urban Jarnik la Praga, de Angelo de Gubernatis în Italia, de alţii de asemenea. Fusese oaspete al
lui Artur Gorovei francezul Jean Boutière, în momentul în care acesta elabora monografia despre
Creangă. „Conu Artur”, robust şi îndesat, fizionomie voluntară de om al faptei, mustaţă à la
Clémenceau, „papillon” – frecventase ca student la Iaşi, „cercul literar” al lui N. Beldiceanu.
Cunoscuse acolo pe jovialul Ion Creangă. Contactele cu Sadoveanu cu animatorul „Şezătorii”,
ţineau, practic, de interesul comun pentru fenomenul popular: