De la o stagiune teatrală la alta, iată-i pe Grigore Vasiliu-Birlic (fiul unui zarzavagiu) şi pe

Jules Cazaban (fiu al arhitectului Ludovic Cazaban), propulsaţi în prim-planul valorilor scenice
naţionale. Ce inteligenţă artistică la Jules Cazban, neuitatul Ianke din piesa lui Victor Ion Popa?...
Cu Ştefan Ciubotăraşu şi Ion Manta, cu Jules Cazaban s-a realizat odinioară un spectacol
antologic... Coleg cu Birlic şi Jules – absolvenţi ai primei promoţii ai liceului Nicu Gane – era Ion
Irimescu, orientat spre sculptură. Tot sculptor, autor de portrete şi compoziţii, de reprezentări
animaliere, va fi şi Vasiliu-Falti, fratele mai mare al lui Birlic. Continuitatea rămânea deschisă:
Horia Lovinescu va marca un alt moment; a urmat precocele Nicolae Labiş, apariţie meteorică, în
care de la primele poezii (trimise la „Iaşul literar”) sesizam o forţă expresivă neobişnuită. A
copilărit la Fălticeni criticul de artă Ion Frunzetti; la Fălticeni au dat primul lor recital, într-o sală a
Liceului „Nicu Gane”, gălăţenii Ştefan şi Valentin Gheorghiu, unul la vioară, altul la pian, îndrumaţi
de o doamnă Tatos (soţia primarului). Unul avea opt ani, celălalt şase! Pe scurt, faptele de cultură
vorbesc, la Fălticeni, în modul lor: cinci aşezăminte muzeale se constituie în repere ale
localismului creator – formulă prin care, deceniul al patrulea, se stimula, în genere, valorificarea
disponibilităţilor regionale. În felul său, Muzeul „Ion Irimescu”, instalat în fostul edificiu al
prefecturii, e un unicat în plan naţional, o confesiune pluriformă a unui creator reprezentativ, trecut
prin şcoala Heladei, prin renaşterea italiană, prin Paciurea şi Bourdelle, stilizând şi reţinând din
fondul autohton esenţele. Precum la Brâncuşi, în limbajul lui Ion Irimescu, reverberează sugestii
abisale, arhaice, încorporate opticii plastice moderne. În „Galeria oamenilor de seamă”, instalată
în fosta casă a Lovineştilor, câteva personalităţi dintr-o listă de peste 200 ilustrează vocaţii
ştiinţifice: inginerul Dimitrie Leonida, biologii Mihai Băcescu, Petru Jitariu (membri ai Academiei,
împreună cu încă treisprezece).

Pentru structura mea de privitor tăcut, înclinat spre reverie, spaţiul pitoresc de la Fălticeni,
unde încheiam studiile liceale (bacalaureat în 1937 la Suceava), integrarea în noul mediu s-a
produs greu, excedat fiind de nostalgia orizonturilor din copilărie. Mai târziu, peste decenii, când
locurile în cauză au început să aparţină unui trecut limpezit, când, detaşându-mă, eram în măsură
să le consider oarecum obiectiv, am înţeles de ce E. Lovinescu, teoretician al modernităţii fusese
în fondul său intim un apolinic, un contemplator clasic, mai exact un partizan al echilibrului;
deschis formulelor novatoare, dar opunând franc rezerve extremismelor. În criticul sincronizat cu
vremea lui, familiar al bibliotecilor Sorbonei şi al umanităţilor antice, vorbeau, ca şi în Sadoveanu,
legături de profunzime cu „rasa” lui de oameni ai cerului liber. Simţeam o irepresibilă nevoie de a
recupera prin cultură timpul imemorial în care înaintaşii mei – pe linie paternă şi maternă
deopotrivă – rămăseseră departe de lumea cărţilor. De la început, am hotărât, mai mult instinctiv,
că spiritualitatea românească trebuie să ocupe locul central al preocupărilor mele.
Sunt legat afectiv de climatul fălticenean. Climat favorabil zborurilor gândirii şi construcţiilor
durabile…
Prof. univ. dr. docent
Constantin Ciopraga
Membru al Academiei Române