LINGVISTICĂ ȘI DIDACTICĂ

________________________________________________________________________________
CZU 81’37

ASPECTUL SEMANTIC AL VERBELOR ERGATIVE

Nina BUIMESTRU
Valentina ABABII
Universitatea de Stat „Taras Şevcenko”, Tiraspol

Ergative verb or ergativity itself requires a complex research by many contemporary

linguistics branches. The term ergativity is not only polysemantic but is contradictory as
well: fact that brings to endless discussions until present. The purpose of this article is a
simple one: to present a more plausible classification of intransitive verbs, having on their
basis the most successful researches of the subject, in general and Romanic linguistics.
Keywords: ergative verb, passive-ergative correlation, ergatives’ semantics,
ergative/non-accusative verb.

Ergativitatea reprezintă o temă de cercetare complexă, aflată la intersecţia

mai multor domenii ale lingvisticii, în primul rând, ale sintaxei şi semanticii.
Termenul ergativitate are două accepţii, desemnând, pe de o parte, un tip de limbi
ergative, subiectul unui verb intranzitiv al căror are un comportament identic cu
obiectul direct al unui verb tranzitiv, dar diferit de subiectul unui verb tranzitiv ,
iar, pe de altă parte, o subclasă de verbe intranzitive nonagentive, prezentă în foarte
multe limbi ale lumii.
În funcţie de modelul teoretic, studiile vizând această clasă de verbe au
mers în direcţii diferite. Unii lingvişti consideră inacuzativitatea un fenomen strict
sintactic, fie unul de natură strict semanticâ, fie o proprietate sintactică determinată
semantic (Levin, 2006: 16). Beth Levin şi Hovav Rappaport prezintă cele două
ipoteze importante privind relaţia dintre semantica lexicală şi sintaxă: există o
relaţie între reprezentarea semantico-lexicală a unui verb şi realizarea semantică a
argumentelor sale, iar anumite aspecte ale reprezentării lexico-semantice sunt
rezervate sintaxei (131).
Începând cu anii ’80 ai secolului al XX-lea, majoritatea lingviştilor sunt de
acord cu postulatul că tranzitivitatea nu este un concept rigid. Faptul că verbele
considerate în mod tradiţional ca fiind intranzitive au comportament eterogen a fost
consemnat în lingvistică de ipoteza inacuzativă, formulată de Perlmutter (Palmier
162). Perlmutter a făcut următoarea clasificare a verbelor intranzitive:
1) inergative, care descriu acte dorite sau voliţionale, modalităţi de a
vorbi, sunete scoase de animale, anumite procese corporale
involuntare;
2) inacuzative, verbe al căror termin este un pacient, verbe de existenţă şi
de întâmplare, verbe care denotă emisie involuntară.
Ipoteza inacuzativă a dus la clasificarea verbelor româneşti în trei clase:
tranzitive, inergative şi inacuzative, criteriile folosite pentru distingerea ultimelor
două clase fiind diferite (semantice: subiectul inergativelor este agent, iar al
inacuzativelor – temă; sintactice: argumentul unic al inergativelor este extern, iar
argumentul unic al inacuzativelor este intern/generat în poziţia de complement)

________________________________________________________________137
INTERTEXT 3-4, 2015
_________________________________________________________ ______________________
(Dindelegan 85). Aceste clase de verbe nu sunt strict rigide. Există mai multe tipuri
de treceri:
1) treceri între tranzitive şi inacuzative: Ana deschide uşa. → Uşa se
deschide.
2) treceri între inergative şi tranzitive, prin suplimentarea unui
complement intern: Ana dansează cu plăcere. → Ana dansează vals cu
plăcere.
3) treceri între tranzitive şi inergative, prin eliminarea obiectului
nespecific: Ana scrie un roman. → Ana scrie.
Hill şi Roberge arată că trecerile între clase sunt posibile pentru că nu
există nici o justificare a tipologiei tranzitiv vs intranzitiv: verbul are aceleași
proprietăţi semantice şi sintactice, indiferent dacă e tranzitiv sau intranzitiv;
rădăcina verbală este legată de poziţia de complement, iar tranzitivitatea apare ca
urmare a diferitelor operaţii sintactice care validează relaţia dintre verb şi
complement. Prin urmare, în concepţia autorilor, tranzitivitatea nu e o trăsătură
lexicală, ci sintactică (Hill 20). Unele menţiuni asupra verbelor ergative apar încă
în gramaticile vechi româneşti. În Institutiones se vorbeşte despre verbe deponente
− „verbe care se conjugă în felul celor pasive, dar păstrează totuşi un sens activ sau
neutru” – mă plimb, te duci, să suie (ibidem: 121).
În lingvistica românească, terminul ergativ este prezent în studiile
cercetătoarei Pană Dindelegan (82-96). Având ca punct de plecare clasificarea
cauzativelor propusă de Lyons (1968) − ergative, morfologice, lexicale şi
perifrastice, autorul se opreşte asupra cauzativelor ergative de tipul Frigul crapă
piatra, Vântul flutură steagul, Mama adoarme copilul, ajungând la următoarea
definiţie a ergativităţii: “Prezenţa unui verb cu formă neschimbată în construcţia de
bază intranzitivă şi în construcţia tranzitivă transformată, schimbarea poziţiei
sintactice între constituenţii subiect şi obiect direct neimplicând nici o modificare
în forma verbului” (idem).
Analiza relaţiei dintre pasiv şi ergativ, propusă de Pană Dindelegan, duce
la concluzia că ergativul şi pasivul apar în aceeaşi configuraţie sintactică şi au
proprietatea comună de a nu admite un nominal în acuzativ. Unica trăsătură
definitorie a pasivului este inversarea dintre subiectul şi obiectul direct, trăsătură
care îi permite cercetătoarei Pană Dindelegan să subordoneze pasivului construcţii
reflexive cu subiect neexprimat ergativ: Şedinţa începe. El îmbătrâneşte.
Identificăm trei tipuri de pasiv: cu auxiliar, reflexiv şi ergativ. Neexprimarea
agentului şi cauzalului impune o nedefinire în privinţa pasivului reflexiv şi ergative
(ibidem: 133-141).
Diferenţele semantice dintre varianta reflexivă şi cea nereflexivă (Ploaia
pornește/Ploaia se pornește; Copacii îngălbenesc/Copacii se îngălbenesc) sunt
foarte mici. În privinţa ponderii celor trei variante de pasiv, autoarea observă că
varianta reflexivă este cea mai productivă în romană faţă de cea ergativă. În
română, trecerea obiectului direct în poziţia subiectului se asociază cu apariţia
formei reflexive a verbului, reflexivul marcând formal distincţia sintactică dintre
tranzitiv şi intranzitiv. Această primă analiză a verbelor ergative din lingvistica
românească are în vedere numai verbele ergative, care au o pereche tranzitivă şi
numai pe cele de schimbare de stare.
Camelia Stan se opreşte asupra distincţiei neergativ/ergativ (inacuzativ),
subliniind că singura trăsătură care distinge în limba romană cele două clase de

138________________________________________________________________
 LINGVISTICĂ ȘI DIDACTICĂ
________________________________________________________________________________
verbe intranzitive este utilizarea ergativelor cu formă de participiu activ în
construcţii absolute şi folosirea participiului ca adjectiv. În viziunea autoarei,
participiul activ cu valoare adjectivală al verbelor ergative româneşti poate să se
combine cu verbul copulativ a fi (este plecat), spre deosebire de participiul
verbelor neergative (este râs). Verbele ergative exprimă o stare ori un eveniment,
iar verbele neergative au caracter imperfectiv, referindu-se la un proces în
desfăşurare (Stan 53).
În Gramatica Academică a Limbii Române (GALR) clasificarea semantică
a verbelor e realizată în funcţie de două trăsături semantice „schimbare” şi
„agentivitate”. Pană Dindelegan arată că verbele ergative au un statut intermediar
între tranzitive şi intranzitive. Ergativele se aseamănă cu intranzitivele prin
prezenţa comună a actantului. Ca şi tranzitivele, au, de cele mai multe ori, participii
adjectivizabile, trăsătură absentă la intranzitivele neergative. Asemănarea dintre
intranzitive şi ergative priveşte mai ales incapacitatea lor de a satisface construcţia
pasivă. Verbele ergative realizează construcţii aparent pasive (Soarele apune) care
pot apărea în perechi de construcţii, una tranzitivă, cealaltă intranzitiv-ergativă.
Căldura coace fructele − Fructele se coc. În realitate, construcţiile ergative sunt
lipsite de sens pasiv; cele două verbe din construcţia tranzitivă şi din perechea ei
intranzitivă nu sunt legate printr-o relaţie de „pasiv”, ci reprezintă unităţi lexicale
distincte (47-73).
În privinţa reflexivului, Pană Dindelegan arată că există verbe ergative şi
eventive cu reflexiv obligatoriu: Carnea se arde/se rumeneste, El se
imbolnăveste/se insănătoseste şi că construcţii, de tipul: Prăjitura se coace admit
atât o interpretare ergativă (din care lipseşte sensul pasiv), cât şi una pasiv-
reflexivă (Prăjitura se coace cu ceasul în mână) (148-171, 145-167). Un verb
ergativ de tip special este a fi. Feuillet (119) arată că, in legătură cu verbul
corespunzător sensului ”a fi”, există mai multe situaţii în diverse limbi:
– limba nu are nimic care să semene unei copule; pentru gramatica generativă,
absenţa sau prezenţa verbului a fi este un fenomen de suprafaţă,
nesemnificativ pentru structura profundă ;
– limba nu are o copulă care să lege două nume sau un nume si un adjectiv, dar
are mai multe verbe existenţiale si locative;
– copula nu apare fie la un anumit timp (de obicei prezentul), fie la o anumită
persoană (de obicei, a 3-a).
Feuillet (119) observă că, în unele limbi caucaziene, nu există verbul a fi,
insă există numeroase exemple de verbe corespunzătoare lui a fi pentru celelalte
valori (156). Feuillet (201) remarcă absenţa generalizată a lui a fi din limbile
altaice, din unele limbi din Caucaz şi din limbile fino-ugrice, subliniind că limbile
care folosesc a avea ca auxiliar au şi construcţii cu a fi (170).
Benveniste (193) observă că, deşi in majoritatea limbilor indo-europene s-a
generalizat folosirea lui es- atât pentru valoarea copulativă, cât şi pentru cea
existenţială, în latina târzie, esse era folosit drept copulă, iar existere, extare, ca
verb existenţial.
De Cuyper analizează situaţia copulativelor statice in trecerea de la latină
la limbile romanice: lat. esse şi stare au dat două verbe copulative statice în limbile
romanice: sp. ser şi estar, cat. (es)ser şi estar, it. essere şi stare, ptg. ser şi estar,
rom. a fi şi a sta, cu excepţia francezei, care nu dispune decât de être. Autoarea
identifică trei situaţii de folosire a verbului copulativ: (a) identificarea, prin

________________________________________________________________139
INTERTEXT 3-4, 2015
_________________________________________________________ ______________________
substantiv (Juan es medico ”Juan este medic.”); (b) atribuirea unei calităţi, prin
adjectiv (Juan es/esta guapo ”Juan este frumos.”); (c) atribuirea unei localizări,
prin construcţie prepoziţională (Juan esta en Jaca ”Juan este la Jaca.”). În limbile
spaniolă si portugheză se foloseşte estar pentru localizarea indivizilor, iar pentru
localizarea obiectelor, estar dacă sunt mobile şi ser dacă sunt statice. În catalană,
italiană şi română, în contextele de localizare, atât pentru indivizi, cât şi pentru
obiecte, se foloseşte verbul moştenit din esse (Cartea e pe masă). Deşi în
bibliografia consacrată problemei este prezentă ideea că existenţa unei delimitări
temporale impune uzul verbului urmaş al verbului stare (Ion stă în Bucureşti pană
luni, Trebuie să stai o jumătate de oră în Bucureşti), De Cuyper susţine că acesta
nu este un criteriu absolut, dovadă fiind gramaticalitatea unor exemple ca Ion e in
Bucureşti pentru trei săptămâni, în care a fi se foloseşte în prezenţa unei delimitări
temporale. În plus, autoarea observă că cele două auxiliare determină sensuri
diferite: intrebarea Unde stau paharele? vizează locul obişnuit în care sunt
localizate paharele, în timp ce intrebarea Unde sunt paharele? vizează situaţia în
care paharele nu sunt în locul obişnuit.
Din punctul de vedere al verbelor copulative, limbile romanice se împart în
două grupuri: din primul grup fac parte portugheza şi spaniola, în care ser este
asociat cu predicaţia de individualizare şi estar, cu predicaţia de stare, iar relaţia
semantică dintre referentul subiectului şi localizarea prin predicat (care cuprinde o
structură prepoziţională) este foarte importantă; din al doilea grup fac parte
catalana, italiana şi româna, in care uzul celor două verbe copulative este oscilant,
constantă fiind totuşi selecţia sistematică a verbului esse pentru fixarea în timp a
unui eveniment. Deşi considerarea lui a sta ca verb copulativ în română nu este
foarte convingătoare, ideea care se poate reţine din studiu este unica interpretare a
verbului a fi şi considerarea, prin comparaţie cu celelalte limbi romanice şi ca
urmare a paralelismului cu a sta în interiorul limbii române, a lui a fi drept verb
copulativ în structurile locative. Problema verbului a fi (sub aspectul celor două
valori ale sale – copulativă şi predicativă, acceptate de interpretarea tradiţională),
este un verb ergativ/inacuzativ.
Au fost formulate mai multe definiţii ale verbelor inacuzative, multe dintre
acestea având ca punct de pornire ipoteza inacuzativă. Zribi-Hertz arată că
argumentul unui verb intranzitiv este un adevărat subiect, în timp ce argumentul
unui verb ergativ este un fals subiect, un obiect tematic promovat ca subiect
structural printr-o regulă gramaticală (Zribi-Hertz 23-54). Haegeman consideră că
verbele inacuzative sunt verbe cărora le lipseste argumentul extern şi care nu pot
atribui cazul acuzativ complementului (Haegeman 25). O definiţie potrivită şi
suficient de largă pentru verbele inacuzative din limba romană ar fi următoarea:
verbe nonagentive, care denotă schimbarea de stare, configuraţia spaţială, miscarea
direcţionată, existenţa, apariţia/dispariţia, emisia de sunete, miros, substanţe sau
care conţin informaţie aspectuală, cu un singur argument intern, care are rolul de
temă sau pacient, caracterizate prin imposibilitatea pasivizării şi prin posibilitatea
adjectivizării participiului. Comportamentul eterogen al verbelor inacuzative
impune identificarea mai multor subclase de verbe, în funcţie de criterii sintactice
şi semantice.
Din punct de vedere al reprezentării lexico-semantice în cadrul clasei de
verbe inacuzative delimităm trei mari clase de verbe intranzitive (clasificare
preluată şi de Mioara Avram ):

140________________________________________________________________
 LINGVISTICĂ ȘI DIDACTICĂ
________________________________________________________________________________
– inacuzative a căror reprezentare lexico-semantică de bază este
cauzativă/diadică şi a căror structură argumentală conţine un singur
argument direct intern (inacuzative derivate)
− cele care au pereche tranzitivă/cauzativă;
– inacuzative care nu pot fi puse în relaţie cu verbe „mai primare” care să
aibă două argumente interne (inacuzative primare).
– inergative monadice, a căror structură argumentală conţine un singur
argument extern (Avram 125).
A doua clasificare urmăreşte identificarea subclaselor semantice de verbe
inacuzative. Mioara Avram prezintă două clase de verbe inacuzative: de schimbare
de stare, de schimbare de localizare, subliniind că inacuzativele care denotă o
schimbare de localizare nu presupun ca argumentul să capete vre-o calitate (Avram
125). Clasa verbelor de schimbare de stare conține verbe care descriu schimbări în
forma fizică sau în înfăţişarea unei entităţi (verbe reflexive: a se asfixia, a se aspri,
a se atenua, a se atrofia, a se dezvolta, a se dilata, a se distruge, a se dizolva;
verbe reflexive/ nereflexive: a (se) diminua, a (se) fierbe, a (se) îngălbeni, a (se)
împietri, a (se) înverzi, a (se) oxida, a (se) păli; verbe nereflexive : a reînvia, a
roși, a scădea, a seca, a varia.)
Verbele care descriu o configuraţie spaţială au un comportament complex,
admiţând atât utilizarea noncauzativă, cât şi pe cea nonagentivă. Primul sens
noncauzativ pentru numele agentive ţine de menţinerea şi asumarea poziţiei, iar
celălalt sens este nonagentiv cu numele inanimate sau animate; în a doua situaţie,
locativul este obligatoriu, iar informaţia semantică principală privește poziţia:
(verbe reflexive: a se diviza, a se extinde, a se fragmenta, a se intersecta, a se
împotmoli, a se scufunda, a se scutura (florile), a se situa, a se strânge; verbe
reflexive/ nereflexive: a (se) ancora, a (se) înţepeni; verbe nereflexive: a apune, a
asfinţi, a avansa, a coti, a rămâne, a răsări, a sta). Verbele inacuzative, aparţinând
subclasei „configuraţie spaţială” se caracterizează prin posibilitatea de a trece spre
clasa verbelor de schimbare de stare: Ușa se deschide din cauza vântului.
(configuraţie spaţială) Lăcrimioarele se deschid. (schimbare de stare)
Clasa verbelor de mişcare nu are comportament omogen. Verbele care
denotă o mişcare direcţionată au comportament inacuzativ şi sunt delimitate
lexical, iar sensul lor implică o schimbare de localizare realizată. Lipsa specificării
direcţiei este asociată cu comportamentul inergativ, iar specificarea direcţiei, cu cel
inacuzativ. Verbele care denotă o mişcare nondirecţionată sunt verbe cu cauză
internă şi au comportament inergativ. Pentru cele mai multe dintre aceste verbe (a
ajunge, a se apropia, a ateriza, a se duce, a ieşi, a intra, a se îndrepta, a se
întoarce, a pătrunde, a pleca, a reveni, a se roti, a se sui), caracterul inacuzativ
este dat de includerea informaţiei „mişcare direcţionată” în sensul lor. Pentru verbe
ca a aluneca, a cădea, a se prăbuşi, a se prăvăli justificarea o reprezintă
incapacitatea subiectului de a controla mişcarea: Ion a alunecat de pe scaun şi şi-a
fracturat mâna, şi nu sunt inacuzative în situaţiile în care subiectul controlează
acţiunea: Copil alunecat de pe scaun.
Verbele de existenţă pot fi conceptualizate ca descriind starea rezultată în
urma apariţiei unei entităţi. Aceste verbe sunt legate de verbele care descriu o
configuraţie spaţială şi de cele de mişcare, relaţia dintre existenţă şi localizare fiind
sesizată de Lyons. Pentru aceste verbe, distincţia dintre cauzare internă şi cauzare
externă nu este relevantă; incuzativitatea are altă sursă decât detranzitivizarea; ele

________________________________________________________________141
INTERTEXT 3-4, 2015
_________________________________________________________ ______________________
nu pot avea niciun fel de obiect (nici intern), pot forma participii adjectivale.
Pentru delimitarea semantică acestei subclase este esenţială informaţia
[existenţă/apariţie/dispariţie fără control asupra procesului] (verbe reflexive: a se
ivi, a se rătăci, a se absorbi, a se arăta, a se ascunde, a se caracteriza ; verbe
nereflexive: a apărea, a deceda, a dispărea, a fi).
Cele mai multe verbe de emisie de sunete, de lumină, de miros descriu
sunete rezultând din contactul a două suprafeţe. Verbele care denotă o emisie de
sunete, ca şi cele care descriu modul de mişcare, pot fi considerate inacuzative dacă
sunt însoţite de construcţii rezultative care denotă o schimbare de localizare, şi nu o
schimbare de stare. Pentru această subclasă semantică de verbe informaţia
semantică se prezintă astfel [emisie involuntară de sunete, miros, substanţe] (verbe
reflexive: a se prelinge , a se aprinde, a se difuza, a se infiltra, a se propaga, a se
răspândi, a se revărsa, a se trânti ; verbe nereflexive: a curge, a exploda, a izvorî,
a picura ).
În concluzie, am putea afirma că ipoteza inacuzativă pentru lingvistică a
avut un rol de anvergură în vederea înterpretării relaţiei dintre tranzitiv şi
intranzitiv. Ipoteza în cauză cere o clasificare mai extinsă a verbelor ergartive atât
din punct de vedere semantic, cât şi cel sintactic.

Referințe bibliografice

Avram, Mioara. Gramatica pentru toţi. Ediţia a II-a, Bucureşti: Humanitas, 1997.
Benveniste, Emile. «Etre» et «avoir» dans leurs fonctions linguistiques”. Problèmes de
linguistique générale, I, Paris : Gallimard, 1976, p. 187-207.
Cuyper, Gretel de. Studii de lingvistică si filologie romanică. București: Editura
Universității din București, 2007 p. 169-178.
Feuillet, Jack. Introduction à la typologie linguistique. Paris : Honoré Champion Editeur,
2006.
Haegeman, Liliane. Introduction to Government and Binding Theory. ediţia a II-a, Oxford-
Cambridge, Blackwell, 1994. (https://files.ifi.uzh.ch/cl/gschneid/dreitaegig.pdf)
Hill, Virginia, Yves, Roberge. “A Locally Determined Verb Typology.” Revue roumaine
de linguistique, LI, 1, 2006, p. 5-22.
Chivu, Gheorghe. Institutiones linguae Valachicae. Prima gramatică a limbii romane
scrisă în limba latină. (ediţie critică) Revizia şi traducerea textului latin de Lucia VALD,
Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001.
Lyons, John. Introducere în lingvistica teoretică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1995
[1968].
Levin, Beth, Rappaport, Hovav Malka. Unaccusativity. At the Syntax – Lexical Semantics
Interface (http://www.stanford.edu/~bresnan/paris.pdf)
--- . Argument Realization. Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town,
Singapore, Sao Paulo: Cambridge University Press. 2006
Palmer, F. R. Grammatical Roles and Relations. Cambridge, New York, Melbourne,
Madrid, Cape Town, Singapore, Sao Paulo: Cambridge University Press, 2007 [1994].
--- . Construcţii reflexive şi construcţii reciproce. Gramatica Academică a Limbii Române
(GALR), II, 2008e [2005e].
Stan, Camelia. Gramatica numelor de acţiune din limba romană. Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti, 2003.
Zribi-Hertz, Anne. « La réflexivité ergative en français moderne. » Le français moderne,
LV, 1987. p. 23-54.

142________________________________________________________________