Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanul

Personajul literar reprezintă o instanță narativă a operei epice sau dramatice cu trăsături fizice și morale distincte prin care naratorul
își exprimă sentimentele, ideile și concepțiile.

Personajul Alexandru Lăpușneanul ocupă locul central în opera literară „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi, deoarece
este prezent pe tot parcursul acțiunii, iar celelalte gravitează în jurul său.

Alexandru Lăpușneanul este personajul principal, individual, fapt anticipat încă din titlu, acesta fiind eponim. Cât despre tipologie,
deşi este unanim acceptată încadrarea lui între cele mai izbutite personaje ale prozei româneşti, asupra complexităţii eroului s-au emis judecăţi
de valoare total diferite. Pentru Nicolae Manolescu, eroul ilustrează tipologia omului ,,doar sangvinar şi teatral demonic, fără complexitate”, în
timp ce, Alexandru Piru îl consideră ,,un artist al disimulaţiei, un personaj complex, nu o brută însetată de sânge”. Portretul său este realizat, în
nuveă, prin îmbinarea mijloacelor de caracterizare directă, realizată de narator, cu mijloacele de caracterizare indirectă, prin fapte, vorbe,
limbaj și atitudinea față de ceilalți. În nuvelă, accentul nu cade însă pe fapte, ci pe definirea personajului principal. Alexandru Lăpușneanul
ilustrează tipul tiranului, iar G. Călinescu îl introduce în categoria personajelor romantice, excepţionale.

Personajul este caracterizat direct de către narator prin descrierea vestimentaţiei de la slujba de la mitropolie, dar şi de către celelalte
personaje. De pildă, mitropolitul Teofan spune:,,crud şi cumplit este domnul acesta”. Domnitorul, în biserică, se autocaracterizează
subliniindu-şi cruzimea:,,m-am arătat crud şi cumplit, vărsând sângele multora”.

Totuşi, mijloacele indirecte de caracterizare rămân dominante în conturarea personajului (fapte, gesturi, limbaj și relaţiile cu celelalte
personaje).

Inteligenţa, hotărârea, buna cunoaștere a firii oamenilor, le dovedeşte în relaţiile cu celelalte personaje. La intrarea în ţară,
Lăpușneanul îşi declară cu brutalitate intenţiile (,,a venit vremea să vă mulg şi eu pe voi”), îşi caracterizează succint rivalii, intuind trăsătura
dominantă de caracter a acestora. Spre exemplu, lui Moţoc îi promite că sabia lui nu se va atinge de el, deoarece îi este trebuitor, domnitorul
cunoscând caracterul linguşitor al boierului. Tot acum este mărturisită şi hotărârea de a-şi redobândi tronul, împotriva dorinţei boierilor: ,,Dacă
voi nu mă vreţi, eu vă vreu”.

În capitolul al III-lea, personajul își dezvăluie pe deplin personalitatea, disimularea, diplomația atingând punctul culminant.
Edificatoare este scena cuvântării de la Mitropolie, în care domnitorul regizează invitația la ospățul de împăcare. În realitate, este o cursă
întinsă boierilor. Bun manipulator al mulțimii, domnitorul își alege cu inteligență locul și momentul împăcării, Liturghia de la Mitropolie, un
cadru solemn, ce invită la reculegere și iertare. Este atent la toate detaliile vestimentației, îmbrăcându-se „împotriva obiceiului său (…) cu toată
pompa domnească”. Apoi se închină la icoane, sărută racla Sf. Ioan cel nou. Momentul maxim al prefăcătoriei este ilustrat și printr-un detaliu
fizic: „Spun că în minutul acela el era foarte galben la față și că racla sfântului ar fi tresărit”. Se căiește pentru faptele sale („m-am arătat
cumplit, rău, vărsând sângele multora”), motivându-le („dar dumneavoastră știți că m-a silit numai dorința de a vedea contenind gâlcevirile și
vânzările unora și altora, care ținteau la răsipa țării și la pieirea mea”). Nu în ultimul rând, își strecoară citate biblice în discurs: „Să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți” ș.a. Toate aceste gesturi și cuvinte îi trădează ipocrizia. Naratorul numește, în ciuda tendinței de obiectivitate,
„deșănțată”.

Omorârea celor 47 de boieri ilustrează cruzimea şi cinismul personajului. Satisfacţia de a vedea suferinţa celui osândit, sadismul cu
care îi oferă soţiei sale, drept leac de frică, piramida de capete, plasează personajul la limita normalității. Este un tiran cu plăcerea de a construi
spectacole.

Gesturile, mimica personajului în situaţii tensionate îi trădează firea violentă, la limita patologicului: ,, râdea, muşchii i se suceau în
râsul acestora”.

Mijlocul artistic folosit în conturarea personajului este antiteza: bunătatea doamnei Ruxanda contrastează  cu cruzimea domnitorului.
Relația dintre ei este construită pe antiteza romantică: angelic-demonic.

În concluzie, personajul central reprezintă o figură emblematică a nuvelei istorice. Alexandru Lăpușneanul este un personaj rotund,
având un rol cu adevărat tragic. Comportamentul său este neliniar, neîncadrabil într-o tipologie obișnuită. Mai mult, moartea sa este tragică,
având maestecul de cruzime și tragism specific unui personaj romantic.