Publicat în 1938,romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice, fiind al

doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu. Teoreticianul romanului romanesc
optează pentru romanul obiectiv și metoda balzaciană, realismul clasic, dar depășește acest
program estetic, apelând la elemente de modernitate

Realismul de tip balzacian reiese din tematica, astfel incat motivul mostenirii si al paternitatii
sunt surprinse sub forma unei fresce a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului
trecut. Romanul se rermarca prin grija pentru detaliu si evidentierea personajelor in mediul
lor de viata, dinspre exterior spre interior, timpul si spatiul fiind exacte, ceea ce imprima
discursului credibilitate.

Titlul inițial, părinții Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternității, deoarece fiecare dintre
personaje determină cumva soarta orfanii Otilia, părinți. Autorul schimbă titluri din motive
editoriale și deplasează accentul de la motivul realist al paternității la misterul protagonistei.

Studentă la conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia reprezintă tipul

cochetei, dar întruchipează în egală măsură misterul feminin. Portretul per este realizat prin
tehnici moderne. Până la capitolul al XVI-lea Otilia este prezentată mai ales prin
comportament și fapte gesturi replici cititorul cunoscându-i gândurile doar din propriile
mărturisiri fără a beneficia de perspectiva unică a naratorului. Această tehnică este dublată,
în același spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalității Otiliei în conștiința
celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic
sugerează enigma, misterul feminității.

Aceasta este caracterizată prin tehnica oglinzilor in paralel

întrucât imaginea Otiliei se reflectă diferit în ochii celorlalte personaje. Naratorul surprinde
portretul fizic prin sintagmele„față măslinei”, „ochii foarte albaștrii”.Felix o consideră o fată
admirabilă, superioară” în timp ce Pascapol îi evidențiază„temperamentul de artistă”. Moș
Costache își manifestă dragostea față de ea, deși nu este fiica sa biologică, alintând-o
„Otilica”, „fetița mea”, iar Stănică Rațiu vede în Otilia„o fată deșteaptă”. Atât Aglae, cât și
Aurica o numesc „stricată, ușuratică, zănatică”. Tânăra însăși își observă trăsăturile afirmând
„sunt foarte capricioasă”, „sufăr când sunt contrariată.”

Portretul fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix, pe care el îl primește cu căldură
în casa lui Moș Costache „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis și văzu în
apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung și tânăr de fată că încărcat cu bucle
căzând până pe umeri”. E acesta este surprins plăcut de verișoara Otilia pe care o stia doar
din scrisori mai ales că frumusețea ei contrastează cu portretul fetei bătrâne aurica iar
delicatețea cu răutatea Aglaei „fata părea să aibă 18-19 ani, fața măslinie, cu nasul mic și
ochii foarte albaștri, arăta foarte copilăroasă. Însă în trupul subțire atic, cu oase delicate ca
de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suportă și pătat Aurel era o mare libertate de
mișcări, o stăpânirea desăvârșită de femeie.”

Caracterizarea indirectă constituie un element important al operei conturând portretul

Otiliei. Din seara sosirii lui Felix în casa lui Moș Costache, Otilia îi oferă cu generozitate
acestuia odaia ei, prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele partituri,
romane franțuzești, cutii de pudră și parfumuri o parte din personalitatea exuberantă a
acesteia. Astfel această tehnică balzaciana ce caracterizare prin descrierea interiorului
dezvăluie nebunia tineretii. Protagonista reprezintă întruchiparea misterului feminin, iar
comportamentul derutant al acestuia îl des cumpănește pe Felix, pentru că nu-și poate
explica schimbările de atitudine, trecerea bruscă de la o stare la alta. Otilia își recunoaște cu
sinceritate față de Felix că este o ființă dificilă și se autocaracterizează astfel „sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

Otilia apare în discrepanţă cu tot ce ceea ce caracterizează universul familiei Tulea.

Interesul material îi este străin: „La banii lui papa nici nu mă gândesc, nici nu-mi trece prin
cap că are să moară vreodată!” Ea refuză ideea de a rămâne după moartea lui Costache în
acest mediu ostil, „nas în nas cu tanti Aglae”, fapt care anticipează decizia pe care o va lua în
plan sentimental.

Așadar, lipsa unei familii și a unui sprijin moral au maturizat-o mai repede. Prezența lui
Pascalopol în dă un sentiment de siguranță și ocrotire. Va pleca la Paris cu el, stârnind
nedumerirea lui Felix: „pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va
respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune”- explică naratorul.

Misterul personajului feminin este conferit de trăsăturile contradictorii ale cochete cu

temperament de artistă și este susținut prin tehnici le moderne de portretizare . alegerea ei
din final, ne explicată de narator, menține ambiguitatea personajului: este ea o femeie
interesată de averea lui Pascalopol sau una capabilă de sacrificii pentru bărbatul iubit”
Enigma Otiliei este de fapt, imaginea idealizată pe care eu construiesc cei doi bărbați care o
iubesc, tânărul Felix și maturul Pascalopol.